Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, consumarea euharistică a cuvântului dumnezeiesc, se împlineşte în cadrul unui ritual care a evoluat în decursul timpului. Cunoaşterea istoriei şi semnificaţiei acestui ritual ne va ajuta să-l trăim deplin.

Dăruirea reciprocă a păcii pregăteşte adunarea euharistică pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu

Binecuvântarea „Pace tuturor!”, rostită de către protosul (întâi-stătătorul) adunării euharistice (episcop sau preot) după adunarea în Biserică a clerului şi credincioşilor, a însemnat, secole de-a rândul, începutul Sfintei Liturghii. Astăzi marchează începutul părţii centrale a Liturghiei Cuvântului.

Atentionaţi de îndemnul diaconului „Să luăm aminte!”, credincioşii răspund binecuvântării „Pace tuturor!” cu cuvintele „Şi duhului tău!”. Această dăruire reciprocă a păcii pregăteşte adunarea euharistică pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu, căci numai un suflet care a dobândit pacea poate deveni ogor roditor pentru sămânţa cuvântului (Luca 5, 15).

Rostind „Pace tuturor!” protosul nu face un simplu îndemn adunării ci, în puterea Duhului Sfânt, dăruieşte cu adevărat, precum apostolii, pacea lui Hristos celor ce sunt vrednici de aceasta: „Şi de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi”(Luca 10, 6). Este pacea pe care Mântuitorul Însuşi a dăruit-o ucenicilor Săi spunându-le: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Chiar mai mult, această dăruire a păcii îl face prezent, în Duhul Sfânt, pe Hristos în noi căci „pacea este Însuşi numele lui Hristos, este El Însuşi”. Având pacea lui Hristos în suflet, pe El Însuşi în mijlocul nostru, putem primi spre hrană duhovnicească cuvântul dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scriptură.

În secolele VII-VIII se renunţă la lecturile din Vechiul Testament

La început lecturile biblice de la Sfânta Liturghie cuprindeau, pe lângă Apostol şi Evanghelie, şi fragmente din Vechiul Testament, mai precis din Lege şi Prooroci (inclusiv din cărţile lui Iisus Navi, Judecători, Regi, Cronici, Iov şi cărţile lui Solomon) după cum aflăm din Constituţiile Apostolice. Această rânduială este confirmată de scrierile Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Maxim Mărturisitorul.

Din secolul al IV-lea lecturile din Vechiul Testament se reduc la o singură paremie din profeţii, iar în secolele VII-VIII, concomitent cu introducerea antifoanelor, sunt abandonate cu totul. În aceeaşi perioadă Biserica interzicea, prin canonul 82 al Sinodului Quinisext ţinut în anul 682, reprezentarea simbolică a lui Hristos în icoană, sub chipul unui miel. Argumentul invocat de sinodali şi anume că „onorăm figurile şi umbrele - ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul şi adevărul, primind acest adevăr ca împlinire a Legii” a dus probabil şi la renunţarea la lecturile profetice (figuri şi umbre) şi concentrarea pe scrierile nou-testamentare care ne descoperă harul şi adevărul. Totuşi, până în zilele noastre, ultima paremie citită la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia din Joia Mare, Sâmbăta Mare, Ajunul Naşterii Domnului şi a Bobotezei, reprezintă o rămăşiţă a vechilor lecturi vechi-testamentare.

Renunţarea la citirile din Vechiul Testament au dus la o sărăcire a slujbei şi a cultului în general având ca efect o ignoranţă destul de mare a credincioşilor ortodocşi în ceea ce priveşte această parte importantă a Sfintei Scripturi.

Prochimenul a fost, la origine, un psalm cântat responsorial

Lectura profeţiei din Vechiul Testament era urmată de cântarea responsorială a unui psalm. În cântarea responsorială, folosită aproape exclusiv în cult până în secolul al IV-lea, cântăreţul dădea tonul şi conducea cântarea, după fiecare stih intonat de el credincioşii cântând răspunsul care consta într-un verset din psalm sau o formulă doxologică (Aliluia). Prochimenul aşezat înaintea Apostolului, alcătuit dintr-un singur stih şi din răspuns, este ceea ce a rămas în zilele noastre din vechiul psalm cântat responsorial.

Rânduiala slavă de intonare a prochimenului păstrează cântarea responsorială. Astfel, după ce cântăreţul anunţă glasul şi cântă răspunsul, corul repetă răspunsul. Cântăreţul cântă stihul, corul repetă răspunsul. Cântăreţul cântă prima parte a răspunsului iar corul continuă cântarea acestuia.

Rânduiala grecească şi românească a simplificat execuţia prochimenului până la simpla recitare a stihului şi a răspunsului de către cântăreţ.

Sinteză a vechiului psalm, prochimenul este astăzi o introducere în tematica lecturilor care vor urma şi în special a Apostolului. De aceea el trebuie primit cu toată atenţia şi ar fi bine să fie luat în seamă şi la alcătuirea predicii.

Noul Testament, cu excepţia Apocalipsei, este citit integral în decursul unui an liturgic

După prochimen cântăreţul anunţă locul de unde se va citi. Acest obicei este vechi, fiind menţionat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Şi suindu-se lectorul (în amvon) spune mai întâi a cui este cartea”. Credincioşii pot astfel înţelege mai bine ceea ce se va citi şi se pot familiariza cu cărţile Sfintei Scripturi.

Exclamaţiile „Înţelepciune!” şi „Să luăm aminte!” rostite de diacon (sau de preot în lipsa acestuia) înainte, respectiv după anunţarea locului de unde se va citi, au ca scop provocarea atenţiei credincioşilor la lecturi. Ele ne aduc aminte faptul că Apostolul însuşi ne vorbeşte, acum şi aici, în adunarea euharistică, prin scrierile sale.

Lecturile cunoscute sub numele de Apostol sunt fragmente din Faptele Apostolilor, Epistolele pauline şi Epistolele soborniceşti. Aceste cărţi sunt citite integral în decursul unui an liturgic, începând cu cartea Faptele Apostolilor, lecturată de la Paşti până la Cincizecime încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. Apocalipsa este singura carte a Noului Testament din care nu se citeşte la Sfânta Liturghie datorită caracterului ei simbolic şi acceptării mai târzii în canonul biblic.

Ar fi de dorit o regulă mai elastică a lecturilor biblice

În zilele noastre regula citirii scrierilor nou testamentare este clar stabilită. Pericopele apostolice sunt cuprinse, în ordinea citirii lor, în cartea numită Apostol pe care cântăreţul o foloseşte la strană, iar pericopele evanghelice sunt cuprinse, tot în ordinea citirii, în cartea de slujbă numită Evanghelie, aflată pe Sfânta Masă. La această regulă de citire s-a ajuns treptat, de-a lungul secolelor, la început aplicându-se, în general, principiul citirii continue a Sfintei Scripturi, adică lecturile erau continuate din locul în care fuseseră lăsate la Liturghia precedentă. În acelaşi timp, protosul avea o mare libertate în alegerea pericopelor ce urmau a fi citite. Regula actuală s-a cristalizat în mediul monahal, în condiţiile slujirii zilnice a Sfintei Liturghii.

În cazul vieţii parohiale, când Sfânta Liturghie se slujeşte numai duminica şi în sărbători, eventual miercurea şi vinerea, aplicarea acestei reguli stricte în ceea ce priveşte lecturile scripturistice face ca o mare parte a Noului Testament să rămână ascunsă credincioşilor obişnuiţi. Necunoaşterea Sfintei Scripturi de către mulţi ortodocşi se datorează şi acestui fapt. Ar fi de dorit ca fiecare credincios să suplinească această lipsă prin citirea particulară a Bibliei, preferabil chiar după regula stabilită de Biserică pentru lecturile de la Sfânta Liturghie. Dar oare câţi dintre noi facem acest lucru? Şi, pe de altă parte, să nu uităm că Sfânta Liturghie creează cadrul cel mai potrivit pentru primirea cuvintelor Domnului pentru că aici Duhul Sfânt îl face prezent pe Mântuitorul.

De aceea cred că ar fi oportun ca autoritatea bisericească să ia în considerare posibilitatea elaborării unei reguli mai elastice în ceea ce priveşte lecturile biblice, regulă care să permită şi accesul credincioşilor care participă la Sfânta Liturghie doar în duminici şi sărbători la toate textele scripturistice rânduite a fi citite în cult.

Pr. Florin Botezan