Întâi-stătătorul de drept al oricărei slujbe este, în eparhia sa, episcopul. Liturghia deplină presupune unirea în slujire a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor în jurul episcopului. Imposibilitatea practică a împlinirii acestui lucru în fiecare parohie a dus la delegarea de către episcop a preoţilor ca întâi stătători ai adunărilor euharistice locale. Sfânta Liturghie, în forma sa de astăzi cuprinsă în Liturghier, este astfel structurată încât să fie slujită de către preot împreună cu diaconul şi credincioşii. Factori mai mult sau mai puţin obiectivi fac însă ca în majoritatea bisericilor diaconii să lipsească. Desigur „validitatea” nu este afectată dar slujba îşi descoperă cu mult mai multă putere frumuseţea şi semnificaţia atunci când slujeşte şi diaconul. Astfel dialogul dintre preot şi diacon de dinainte de citirea Evangheliei aruncă o nouă lumină asupra momentului central al Liturghiei Cuvântului atrăgând atenţia adunării euharistice asupra a ceea ce va urma.

Duhul Sfânt este invocat pentru a da putere propovăduirii cuvântului

Tipicul prevede ca diaconul, primind Sfânta Evanghelie de la preot şi ieşind prin sfintele uşi, să ceară binecuvântarea preotului rostind: „Binecuvintează, părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N).” Această cerere ni-l descoperă pe diaconul care va citi Sfânta Evanghelie ca pe un evanghelist (binevestitor) care continuă lucrarea de propovăduire a sfinţilor apostoli şi evanghelişti.

Binecuvântarea preotului subliniază continuitatea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu mărturisind unitatea în rugăciune cu autorii Sfintelor Evanghelii: „Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist (N) să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos.”
Este o rugăciune către Dumnezeu Tatăl prin care este invocat Duhul Sfânt pentru a da putere cuvântului (mai precis pentru a da putere propovăduirii cuvântului după cum reiese din originalul grecesc) spre plinirea Evangheliei lui Hristos adică spre a face să rodească cuvântul în inimile celor care îl vor auzi: „Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23).

Atenţia este provocată asupra citirii ce va urma

Urmează trei îndemnuri distincte adresate adunării euharistice: „Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie!”.

„Înţelepciune” este o exclamaţie care are ca scop principal provocarea atenţiei asupra a ceea ce va urma. În timpul Sfintei Liturghii acest îndemn este rostit în mai multe rânduri de către preot sau diacon deoarece „puterea uitării e mare şi nici una dintre slăbiciunile omeneşti nu pune, aşa de des şi aşa de uşor stăpânire pe om ca aceasta. Noi însă trebuie să stăm şi să luăm parte la slujbă, la cântările şi la ceremoniile ei cu gânduri cuviincioase dacă vrem să nu luăm degeaba parte la ele şi să ne pierdem timpul în zadar. De aceea (...) e necesară o reamintire din afară de noi pentru ca să putem pune iarăşi stăpânire pe gândul nostru, care e necontenit furat de uitare şi ademenit spre deşartele griji”.

Respectul ne impune să stăm în picioare înaintea lui Dumnezeu

„Drepţi!” este un îndemn foarte concret cu privire la poziţia corpului nostru în timpul citirii Sfintei Evanghelii şi anume ridicaţi în picioare, Apostolul putând fi ascultat şi şezând. După cum arată Sfântul Nicolae Cabasila, statura dreaptă a corpului, în picioare, este ţinuta celor ce se roagă, cea dintâi dovadă a râvnei noastre. Este poziţia de rugăciune caracteristică omului biblic şi primilor creştini atât în ceea ce priveşte rugăciunea particulară cât şi pe cea comunitară, în biserică. Statul în picioare este expresia trupească a profundului nostru respect faţă de Dumnezeu în faţa Căruia chiar şi îngerii stau în picioare. Atitudinea exterioară nu exprimă doar atitudinea interioară ci ea acţionează nemijlocit asupra acesteia transmitând sufletului starea de respect şi evlavie. De aceea, în mod tradiţional, în bisericile ortodoxe se stă în picioare, scaunele fiind rezervate celor neputincioşi. Omului modern, obsedat de confort, îi este greu să înţeleagă importanţa efortului de a sta în picioare în faţa lui Dumnezeu. Ca urmare, Bisericile occidentale au introdus, încă de demult, băncile. În ultimul timp au început să se înmulţească şi în bisericile ortodoxe scaunele. În Ardeal, sub inluenţa greco-catolică au pătruns chiar băncile, fapt care uneori perturbă buna desfăşurare a slujbelor. Astfel nu de puţine ori ne este dat să vedem în urma îndemnului foarte concret „Drepti!” credincioşii îndeplinind exact actul opus şi anume aşezându-se în bănci.

Îndemnul următor: „Să ascultăm Sfânta Evanghelie!” ne arată motivul pentru care trebuie să ne ridicăm în picioare şi să fim atenţi. În acelaşi timp ne atrage atenţia asupra momentului culminant al Liturghii Cuvântului: împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin ascultarea cuvântului Său.

Numai un suflet plin de pace se deschide cuvântului lui Dumnezeu

„Pace tuturor!” rosteşte din nou preotul dăruind pacea lui Hristos iar credincioşii răspund „Şi duhului tău!”. Numai într-un suflet plin de pace, netulburat de gânduri lumeşti duşmănoase, de ură, de amintiri neplăcute, de griji străine de Dumnezeu, poate pătrunde adânc şi rodi cuvântul Evangheliei.

Este anunţat apoi locul de unde se va citi iar credincioşii, în aşteptarea cuvântului dumnezeiesc exclamă „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” salutând cu bucurie prezenţa lui Hristos care vine să ne înveţe şi să ni se împărtăşească prin cuvintele Sale. Un ultim îndemn „Să luăm aminte!” precede citirea Evangheliei.

Cuvântul vine din realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu

Sfânta Evanghelie, ca de altfel şi Apostolul, a fost întotdeauna citită solemn, cu accente variate care scot în evidenţă ideea textului şi, în acelaşi timp, încadrează textul Noului Testament în slujbă. „Evanghelia nu se citeşte critic, rece, iscoditor, cu porniri de îndoială în cele citite, ci cu simţirea că suntem ridicati într-o altă zonă; se citeşte în duh de laudă, doxologic, într-o bucurie sărbătorească pentru ceea ce ne-a dat şi ne dă Dumnezeu”. Citirea recitativă a Evangheliei şi Apostolului ca şi plasarea acestora în contextul cântării Aliluia şi a trisaghionului ne arată modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserică venind nu pur şi simplu din trecut ca o carte şi un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Recitarea liturgică trebuie să reliefeze textul

Până prin secolul al XIII-lea textele pericopelor evanghelice şi apostolice erau însoţite de semne specifice ecfonetice care indicau modalitatea în care trebuiau citite, semne a căror semnificaţie nu mai este de mult cunoscută. În prezent recitarea liturgică este lăsată în seama cititorilor dar câteva reguli minimale trebuie avute în vedere şi anume:

• linia melodică să nu fie învolburată de melisme;
• recitativul trebuie în primul rând să reliefeze textul;
• pacea să definească actul interpretativ.

Încheindu-se citirea Sfintei Evanghelii poporul înaltă din nou cântarea de slavă mărturisind prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru

Preotul îi binecuvintează în semnul sfintei cruci cu Evanghelia care are pe ea icoana Învierii arătând prin aceasta că prin cruce s-a ajuns la înviere iar învierea a încununat lucrarea Cuvântului întrupat pentru noi.

Pr. Florin Botezan