În rânduiala de astăzi a Sfintei Liturghii cântarea Heruvicului, care însoţeşte procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrării Mari, este întreruptă de rostirea pomenirilor după modelul rugăciunii adresată Mântuitorului de către tâlharul de pe cruce: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

Pomenirile apar în secolul al XII-lea şi încep să fie rostite cu voce tare în secolul al XIV-lea

La început Heruvicul se cânta neîntrerupt pe toată durata desfăşurării procesiunii cu Cinstitele Daruri, de la ridicarea acestora de la proscomidiar şi până la aşezarea lor pe Sfânta Masă. Din secolele XII-XIII, odată cu generalizarea participării preoţilor la procesiune alături de diaconi, unele manuscrise cuprinzând rânduiala Sfintei Liturghii ne indică faptul că preotul rostea cu voce joasă, fără a întrerupe cântarea, o formulă de pomenire generală a celor prezenţi. Acestei formule generale i se adaugă ulterior o formulă de pomenire a episcopului locului .

Din secolul al XIV-lea începe să fie rostită cu voce tare, întrerupându-se cântarea Heruvicului, pomenirea generală a celor prezenţi cu formula: „Pe voi pe toţi, dreptslăvitorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Comentariile liturgice ale Sfântului Nicolae Cabasila (secolul al XIV-lea) şi Sfântului Simeon al Tesalonicului (secolul al XV-lea) ne sugerează că pomenirea se realiza în urma cererii credincioşilor. Tot cu voce tare erau pomeniţi împăratul şi patriarhul, dar numai dacă erau prezenţi. În caz contrar erau pomeniţi cu voce joasă în timpul cântării Heruvicului, aşa cum se făcea şi pomenirea altor categorii de clerici şi credincioşi care s-au adăugat ulterior.

Această rânduială de a se rosti cu voce tare doar pomenirea generală a celor prezenţi se păstrează până azi în Biserica Ortodoxă Greacă. În schimb, în practica românească, ca de altfel şi în cea slavă, toate pomenirile se fac cu voce tare.

A fi pomenit de Dumnezeu întru Împărăţia Sa înseamnă a primi darul vieţii celei veşnice

Deşi intrate mai târziu în rânduiala Sfintei Liturghii, pomenirile din timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri sunt expresia unei atitudini fundamentale a omului înaintea lui Dumnezeu. „Rugăciunea pentru ca Dumnezeu să pomenească, să-şi aducă aminte, alcătuieşte centrul întregii slujiri divine a Bisericii, a vieţii ei întregi”.

A fi pomenit de Dumnezeu întru Împărăţia Sa înseamnă a fi făcut viu de puterea dragostei Lui, a primi darul vieţii celei veşnice. Şi la nivelul relaţiilor dintre oameni a pomeni pe cineva înseamnă a-l face într-un fel viu în inima mea. Dar această pomenire nu are puterea de a-l face viu cu adevărat, nu este lucrătoare asupra lui ci rămâne la nivelul meu subiectiv. Cu totul altceva este când eşti pomenit de Dumnezeul cel veşnic, Făcătorul cerului şi al pământului. Prin întruparea Fiului Sau, Dumnezeu şi-a arătat dragostea Sa „nebună” (Nicolae Cabasila) pentru noi. Asumând firea umană, Fiul lui Dumnezeu şi-a adus aminte de noi toţi şi de aceea îndrăznim, precum tâlharul cel de-a dreapta, să-i cerem să ne pomenească în Împărăţia Sa adică să ne facă părtaşi acesteia. „Aşa precum tâlharul de-a dreapta e sigur atât de iminenţa intrării lui Hristos în Împărăţia de sus, în care doar revine ca om, căci ca Dumnezeu o are din veci, cât şi de moartea lui mântuitoare pentru toţi, cerându-i să-l pomenească, să-l ducă şi pe el în acea Împărăţie, aşa sunt siguri şi cei din biserică atât de intrarea iminentă sau de aflarea Împăratului Hristos cel nevăzut de-a dreapta Tatălui în stare de jertfă pentru noi, cât şi de puterea lui de a-i aduce la viaţa adevărată pe ei şi pe toţi cei dragi fie că sunt încă vii, fie că sunt adormiţi”.

Înaintea lui Hristos care S-a jertfit pentru toţi şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii precum El ne-a iubit pe noi (Ioan 13, 34), nu se poate gândi fiecare în mod egoist numai la el însuşi şi, de aceea, rugăciunea de pomenire îmbrăţişează întreaga Biserică, unindu-ne pe toţi, vii şi adormiţi, în „amintirea” lui Hristos.

Prin pomenirea diverselor categorii de clerici şi credincioşi, vii şi adormiţi, se manifestă conştiinţa sobornicităţii Bisericii

Dacă slujeşte diaconul, pomenirile încep cu rostirea de către acesta a formulei generale de pomenire a celor prezenţi: „Pe voi pe toţi, dreptslăvitorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Preotul continuă cu celelalte pomeniri:

Pe Preafericitul Părintele nostru Patriarhul (N) [pe (Înalt-) Preasfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)] să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Ne rugăm în primul rând pentru mântuirea episcopului nostru, cel care, păstrând continuitatea harului şi credinţei de la Sfinţii Apostoli şi fiind în comuniune cu ceilalţi apostoli garantează ramânerea noastră în unitatea de credinţă şi iubire a Bisericii apostolice.

Pe binecredinciosul poporul român de pretutindeni, pe cârmuitorii ţării acesteia, pe mai marii oraşelor şi satelor şi pe iubitoarea de Hristos oaste, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Ne-am născut în sânul unui neam şi ne mântuim ca aparţinând acestui neam de aceea suntem datori să ne rugăm pentru neamul nostru precum şi pentru conducătorii noştri, indiferent de vrednicia acestora, ei fiind rânduiţi sau îngăduiţi de Dumnezeu să conducă treburile lumii acesteia.

Pe fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii, şi pe tot clerul bisericesc şi cinul monahicesc, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Clericii sunt cei ce şi-au asumat răspunderea mântuirii credincioşilor şi, de aceea, au nevoie în mod deosebit de rugăciunea tuturor.

Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin şi Teoctist, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Sunt pomeniţi aici toţi patriarhii Bisericii noastre adormiţi întru Domnul.

Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului lăcaşului acestuia, şi pe alţi ctitori, miluitori şi binefăcători, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Ctitorii, miluitorii şi făcătorii de bine sunt cei datorită jertfei cărora Biserica îşi poate desfăşura activitatea în mod practic prin săvârşirea slujbelor şi mai ales a Sfintei Liturghii, menţinând astfel unitatea noastră de credinţă.

Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Este o datorie de onoare să ne rugăm pentru mântuirea celor care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea noastră, pentru credinţă şi neam, pentru ca noi să putem săvârşi astăzi Sfânta Liturghie.

Pe cei ce au adus aceste daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii şi adormiţi, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Această pomenire îi include pe toţi cei ce şi-au adus darul de pâine (şi vin) la altar (toţi cei prezenţi la slujbă ar trebui să se regăsească aici având în vedere faptul că participarea la Liturghie începe cu aducerea darurilor) precum şi pe toţi cei pomeniţi la Proscomidie de pe pomelnicele ce însoţesc darurile.

Pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice, soţi şi soţii şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. - Cei adormiţi au în mod deosebit nevoie de rugăciunea noastră pentru că ei înşişi nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor de unde rezultă marea noastră responsabilitate.

Şi pe voi pe toţi, dreptslăvitorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. - Pomenirile se încheie cu rostirea de către protos a formulei de pomenire generală a celor prezenţi, singura care în bisericile de tradiţie greacă se aude rostită cu voce tare.

Prin toate aceste pomeniri, vii şi morţii se unesc în Hristos pentru că acesta să ne înalţe în Împărăţia Sa.

Liturghierul interzice citirea pomelnicelor în acest moment al Liturghiei

Liturghierul face menţiunea expresă că nu se fac pomeniri nominale de pe pomelnice, aşa cum, din păcate, se mai întâmplă pe alocuri. Pomenirile prezentate mai sus, prevăzute de Liturghier, cuprind toate categoriile de clerici şi credincioşi, vii şi adormiţi, inclusiv pe toţi cei de pe pomelnice, care au fost de altfel pomeniţi la Proscomidie. Chiar şi aceste pomeniri generale sunt, aşa cum am văzut, o dezvoltare destul de târzie a Liturghiei, rezumându-se la greci la una singură. Încărcarea cu pomeniri nominale duce la prelungirea nejustificată a acestui moment fiind „o exagerare a amănuntelor accesorii care duce la înecarea acţiunii liturgice principale”. Este bine ca atât clericii cât şi credincioşii să înţeleagă acest lucru şi să se conformeze indicaţiilor Liturghierului.

Pr. Florin Botezan