Pregătirea darurilor pentru aducerea Sfintei Jertfe, ca scop principal al Intrării Mari, îşi găseşte împlinirea prin aşezarea lor pe Sfânta Masă. Cinstitele Daruri, care reprezintă ofranda vieţii noastre şi jertfa Bisericii fiind, până la sfinţirea lor, chipuri (antytipa) ale Trupului şi ale Sângelui Domnului , sunt puse înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea de a fi primite în „sfântul şi cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul său jertfelnic întru miros de bună mireasmă duhovnicească” şi de a ne trimite harul Sfântului Duh .

Hristos primeşte jertfa noastră şi se identifică cu ea

Aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă este săvârşită întotdeauna de către protos, adică de întâi-stătătorul slujbei. În cazul Liturghiei arhiereşti episcopul nu participă la procesiune ci primeşte, stând între Sfintele Uşi, Sfântul Disc de la diacon şi sfântul Potir de la preot şi, după ce rosteşte cu glas tare pomenirea viilor respectiv a morţilor, le pune pe rând pe Sfânta Masă. Când slujeşte preotul cu diacon, acesta din urmă, deşi poartă Sfântul Disc în procesiune, nu îl aşază pe Sfânta Masă ci aşteaptă sosirea preotului protos care îl pune, împreună cu Sfântul Potir, pe Sfânta Masă.

Faptul că Cinstitele Daruri sunt aşezate pe Sfânta Masă doar de către protos are o semnificaţie profundă şi anume „ceea ce noi aducem este arătat ca fiind adus de Hristos şi înălţat de El în Sfânta Sfintelor cereşti. Jertfa noastră, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos”.

În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri reprezintă jertfa Bisericii care uneşte în sine jertfele personale ale fiecăruia dintre cei care au adus sau pentru care s-au adus darurile de pâine şi vin, ofranda vieţii noastre. Jertfa curată se întâlneşte în mod firesc cu Dumnezeu. Dar numai omenescul purtat de Dumnezeu este capabil de o jertfa curată, totală, fără rezerve. De aceea numai în Hristos s-a produs întâlnirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi a jertfei, numai jertfa Lui a fost o jertfă totală, atotcurată, desăvârşită. Jertfa noastră, jertfa Bisericii, nu poate fi decât o împărtăşire din această jertfă unică şi desăvârşită a lui Hristos. Ritualul Proscomidiei, prin pomenirea jertfei Mântuitorului la scoaterea agneţului, face o primă mărturisire a acestei realităţi. Intrarea Mare, prin aducerea solemnă a Cinstitelor Daruri la altar şi aşezarea lor de către protos pe Sfânta Masă arată primirea jertfei noastre de către Hristos şi identificarea lui cu ea: „căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi Hristoase Dumnezeul nostru”(Rugăciunea din timpul Heruvicului).

Simbolismul punerii înainte a darurilor se concentreaza pe jertfa lui Hristos

Mântuitorul primeşte şi se identifică cu jertfa noastră şi astfel El însuşi este Cel ce Se aduce. De aceea simbolismul ritualurilor legate de punerea înainte a darurilor se concentrează pe jertfa lui Hristos. Ca urmare aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă şi acoperirea lor a fost pusă de comentatorii Sfintei Liturghii în legătură cu patimile, moartea şi îngroparea Domnului dar şi cu învierea Sa. Iată ce scrie în secolul al V-lea Isidor Pelusiotul († 435): „Desfacerea ilitonului sub sfintele ofrande semnifică slujirea lui Iosif din Arimateea. Acela a învelit trupul Domnului în giulgiu şi l-a aşezat în mormânt de unde a ieşit învierea pentru toată lumea. La fel noi sfinţim pâinea care a fost adusă pe iliton şi găsim aici cu adevărat Trupul Domnului, izvorul acestei nemuriri cu care Iisus cel înmormântat de Iosif ne-a dăruit înviind”.

Deşi adăugate doar începând cu secolul al XVI-lea, troparele rostite de către protos la aşezarea şi acoperirea darurilor exprimă această înţelegere veche a ritualului. Primul tropar este preluat din rânduiala slujbei Prohodului Domnului (Utrenia Sâmbetei Mari):

„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus” — Contemplăm cu ochii minţii taina înfricoşătoare a Dumnezeului-Om care moare pentru noi şi este pus în mormânt ca orice muritor, aparent învins de puterile întunericului.

Dar Cel ce a murit nu este un om obişnuit ci este Dumnezeu adevărat, lucru pe care protosul îl exprimă în troparul următor: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” — Deşi trupul este mort şi aşezat în mormânt, sufletul Mântuitorului se pogoară la iad dar nu ca un osândit ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărţirii de Dumnezeu viaţa şi lumina învierii, sfarâmând încuietorile iadului şi scoţându-i de acolo pe toţi cei ce au crezut în El (I Pt 3, 19-20). Cel dintâi care s-a umplut de viaţa şi lumina lui Hristos a fost tâlharul pentru care credinţa în Hristos a făcut ca moartea să nu mai fie o cale spre iad ci una spre rai (Lc. 23, 42-43). Ca Dumnezeu Hristos nu s-a despărţit niciodată de Tatăl şi de Duhul, Tatăl , Fiul şi Duhul Sfânt fiind „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”, umplându-le toate, El Însuşi fiind necuprins.

Aparenta înfrângere se descopera astfel ca biruinţă totală asupra întunericului şi a morţii: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre” — După cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, era firesc ca viaţa şi lumina învierii să se întindă în planul văzut al trupurilor după ce a ţâşnit în iad prin sufletul Lui şi a întemeiat raiul prin suflet. Din ultimul adânc al dumnezeirii viaţa vine în mormântul în care se afla trupul, prin sufletul lui Iisus. Jertfa se împlineşte în înviere, mormântul lui Hristos se arată ca un purtător de viaţă şi izvor al învierii noastre pentru că, prin învierea Sa, Mântuitorul S-a făcut începătură a învierii tuturor (I Cor. 15, 20).

Ultimele doua tropare, preluate din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti şi introduse în Liturghie doar în secolele XVI-XVII, scot cu putere în evidenţă sensul jertfei Mântuitorului care se împlineşte în înviere. Făcându-ne părtaşi jertfei lui Hristos, dobândim şi noi înviere, viaţa veşnică, Împărăţia cerurilor, pe Împăratul Însuşi.

Hristos nu doar primeşte jertfa noastră ci Se şi dăruieşte în Sfânta Împărtăşanie

Hristos este Cel ce primeşte jertfa noastră şi se identifică cu ea dar şi Cel ce Se dăruieşte nouă sub chipul pâinii şi al vinului prefăcute în Trupul şi Sângele Său. De aceea punerea înainte a Cinstitelor Daruri este însoţită de cântarea celei de a doua părţi a Heruvicului: „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel, de oştile îngereşti, nevăzut înconjurat. Aliluia! Aliluia! Aliluia!”. Ni se atrage astfel atenţia că participarea noastră la Sfânta Liturghie nu se limitează la aducerea darurilor ci înseamnă şi primirea lui Hristos în noi prin împărtăşire, fapt care ne umple de bucurie duhovnicească revărsată în cântarea cerească a Împărăţiei veşnice (Apoc. 19, 1): Aliluia! Laudaţi pe Dumnezeu!

Jertfa lui Hristos este împlinirea prorociilor

Cinstitele Daruri puse pe Sfânta Masă şi acoperite cu Sfântul Aer sunt cădite de către protos de trei ori zicând: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului” iar diaconul răspunde: „Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău viţei”. Prin rostirea acestor ultime versete ale Psalmului 50 (20-21) se mărturiseşte împlinirea prorociilor Vechiului Testament în jertfa deplină a Mântuitorului actualizată în Sfânta Liturghie, jertfa dreptăţii adusă în Noul Sion, Biserica.

Dialogul dintre protos şi diacon este o pregătire duhovnicească pentru rostirea anaforalei

Când slujeşte şi diaconul, după aşezarea darurilor pe Sfânta Masă are loc un dialog între el şi protos prin care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru săvârşirea în continuare a slujbei.

Mai întâi protosul cere rugăciunea diaconului pentru el: „Pomeneşte-mă, frate şi împreună slujitorule” careia diaconul îi răspunde zicând: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Roagă-te pentru mine, părinte”. Prin acest dialog se arată nevoia rugăciunii unuia pentru altul deoarece vrednicia personală nu se înalţă la sublimitatea slujbei.

Continuarea dialogului este oarecum ciudată în sensul că protosul, repetând cuvintele îngerului de la Bunavestire (Lc. 1, 35) se roagă ca Duhul Sfânt să vină peste diacon: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Preaînalt să te umbrească”. La care diaconul răspunde „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. O analiză istorică a evoluţiei textului vine să ne lamurească asupra situaţiei actuale.

La origine acest dialog se desfasura între protos şi împreună-slujitorii de rang cel puţin preoţesc ca un act al pregătirii duhovniceşti pentru rostirea anaforalei ce va urma. Protosul cerea rugăciunea împreună-slujitorilor care răspundeau spunând cuvintele îngerului: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Preaînalt să te umbrească” (Lc. 1, 35) ulterior adăugându-se: „şi să lucreze împreună cu tine”. Unele manuscrise ne indică că protosul răspundea: „Acelaşi Duh să vină peste voi şi puterea Celui Preaînalt să vă umbrească şi să lucreze împreună cu voi”. Liturghia arhierească slavă păstrează dialogul de acest tip între episcop şi împreună-slujitori.

Rostirea cuvintelor îngerului se explică prin analogia pe care Sfântul Ioan Damaschin o face între pogorârea Sfântului Duh, invocat în anafora, pentru a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi pogorârea asupra Fecioarei Maria la întruparea Mântuitorului: „După cum toate câte a făcut Dumnezeu le-a făcut cu energia Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucrează cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credinţa. «Cum îmi va fi mie aceasta, zice Sfânta Fecioară, pentru că eu nu cunosc bărbat». Iar arhanghelul Gavriil îi răspunde: «Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri». Şi acum mă întrebi cum pâinea se face Trupul lui Hristos şi vinul şi apa Sângele Lui? Ţi-o voi spune eu. Sfântul Duh se pogoară peste ele şi face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt şi de cuget”. Aşa dar preoţii împreună-slujitori se roagă ca, precum Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria şi puterea Tatălui a umbrit-o zămislind pe Hristos, tot aşa la invocarea protosului, în timpul anaforalei care urmează a fi rostită, Tatăl să-l trimită pe Duhul să se pogoare peste daruri prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului.

La Liturghia slujită doar de preot şi diacon iniţial preotul rostea toate formulele aplicându-şi-le sieşi. După secolul al XV-lea apare practica de azi în care dialogul are loc între preot şi diacon. Probabil considerându-se nepotrivit ca diaconul să invoce Duhul Sfânt asupra preotului, preotul se roagă ca Duhul să coboare peste diacon iar acesta din urmă ca acelaşi Duh să lucreze cu amândoi.

În finalul dialogului, în urma cererii diaconului, preotul se roagă ca acesta să fie pomenit de Dumnezeu întru Împărăţia Sa binecuvântându-l să rostească ectenia cererilor.

Pr. Florin Botezan