Rugăciunile antifoanelor
Potrivit indicaţiilor din Liturghier, în timpul cântării antifoanelor preotul rosteşte în taină trei rugăciuni numite rugăciunile antifoanelor. Această practică a rostirii rugăciunilor în taină de către protos (întâi-stătător) se va conţinua de-a lungul întregii slujbe dând rânduielii Liturghiei aspectul unui serviciu dublu: unul săvârşit în tăcere de către clericii din altar iar altul executat concomitent, cu voce tare, de către diacon şi popor.
Taina Liturghiei nu constă în ascunderea de credincioşi
Astăzi mulţi cred că acest serviciu dublu ţine de esenţa slujbei ajungând chiar să confunde caracterul de taină al Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugăciunilor, adică cu ascunderea de credincioşi, pornind de la „prejudecata absurdă că poporul nu trebuie şi nici nu are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului”. Această atitudine descoperă însă o înţelegere profund greşită a cultului ortodox în general şi a Sfintei Liturghii în special, în sensul misterelor păgâne sau gnostice la care numai cei iniţiaţi aveau acces.
Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă însă în ascunderea de credincioşi ci în aceea că, într-un mod mai presus de puterea noastră de înţelegere, copleşitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împărtăşeşte viaţa dumnezeiască, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizează, noi ne unim deplin cu El în Biserică, Biserica se împlineşte ca Trup al lui Hristos şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu.
Toate rugăciunile Sfintei Liturghii erau rostite iniţial cu voce tare
Toţi membrii Bisericii sunt „preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9), principiul de bază al cultului creştin fiind împreuna slujire a clerului şi a credincioşilor. Încă de la începuturile Bisericii slujbele au fost alcătuite potrivit acestui principiu astfel încât toate rugăciunile Sfintei Liturghii erau rostite de către clerici cu voce tare, în numele întregii adunări, credincioşii asociindu-se prin răspunsurile date şi exprimându-şi adeziunea prin cuvântul „Amin”.
Începând cu sec. V-VI, motive care nu ţin de esenţa Liturghiei (durata prea mare a slujbei ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi şi dorinţa de scurtare a acesteia) au dus la rostirea în taină a tot mai multor rugăciuni. Acest proces s-a desfăşurat fără ca vreo hotărâre a Bisericii să-l încuviinţeze. Din contră singura reglementare in acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împăratului Iustinian care poruncea „ca toţi episcopii şi preoţii nu în taină ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor să facă dumnezeiasca proaducere”. Din păcate această măsură nu a reuşit să stopeze generalizarea obiceiului de a se rosti în taină rugăciunile Liturghiei fapt care a făcut ca „poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”. Ca urmare încercarea noastră de explicare a Liturghiei se va apleca şi asupra rugăciunilor rostite în taină.
Rugăciunile antifoanelor sunt spuse de către preot în numele întregii adunări liturgice
Cercetările liturgice au demonstrat că atunci când a fost integrată în Sfânta Liturghie (secolele VII-VIII) structura părţii introductive a Liturghiei era diferită de cea de azi. Rugăciunile antifoanelor erau rostite cu voce tare de către preot având ecfonisul ca concluzie şi erau precedate de îndemnul diaconului la rugăciune. Dar potrivit tendinţei de generalizare a rostirii în taină, de către preot a rugăciunilor Liturghiei, cu timpul s-a ajuns ca şi rugăciunile antifoanelor, cu excepţia ecfoniselor, să fie rostite în taină. Ca urmare, pentru a da timp preotului să spună rugăciunile în taină, îndemnurile spre rugăciune ale diaconului s-au dezvoltat luând forma ecteniilor mici, ecfonisele apărând ca o concluzie a ecteniilor.
Rugăciunea antifonului I exprimă taina Liturghiei
Rugăciunea antifonului I invocă nemăsurata milă şi iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care antifonul I ne îndeamnă să-L slăvim din adâncul fiinţei noastre:
„Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica (sfânt locaşul) aceasta şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi”.
Este exprimată aici taina Liturghiei: Dumnezeul cel transcendent şi apofatic este trăit liturgic în revărsările Sale de milă şi îndurare. Stăpânirea Lui este neasemănată şi slava Lui mai presus de puterile noastre de înţelegere, dar şi mila Sa este nemăsurată şi iubirea de oameni de negrăit. De aceea îndrăznim să-i cerem să facă bogate milele Sale şi îndurările Sale cu noi, cei adunaţi în biserică pentru slujirea Sfintei Liturghii. Îi cerem să reverse cu bogăţie milele şi îndurările Sala pentru că ştim că Dumnezeu nu se zgârceşte, întotdeauna dă cu dărnicie, este, cum spune Nicolae Steinhardt, „boier” în sensul cel mai bun al cuvântului.
Ecfonisul: „Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!” vine ca o concluzie firească şi un îndemn indirect către fiecare dintre noi: lui Dumnezeu „a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă (necuprinsă), a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită” i se cuvine „toată slava, cinstea şi închinăciunea”. Toată slava, cinstea şi închinăciunea suntem datori să i-o dăm numai lui Dumnezeu. Niciodată nu vom fi în stare să-i dăm lui Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine dar trebuie să ne străduim conţinuu să facem tot ce ne stă în puţinţă fără a slăvi, cinsti şi închina nimic altceva. Ecfonisul ne aduce aminte mereu de această datorie a noastră.
Rugăciunea antifonului al II-lea - cerere a mântuirii în Hristos
Rugăciunea şi antifonul al II-lea trec de la cererea milei lui Dumnezeu în general la cererea mântuirii în Hristos exprimând dorinţa credincioşilor de a se păstra în plinătatea Bisericii şi de a fi părtaşi ai Împărăţiei lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeşte; sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba (bunăcuviinţa) casei Tale; Tu pe aceştia îi proslăveşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine”.
Formă prescurtată a rugăciunii finale de binecuvântare numită rugăciunea amvonului, rugăciunea antifonului al II-lea începe cu cererea pentru mântuire pe care antifonul al II-lea o are drept concluzie a mărturisirii de credinţă în Hristos. Rugându-ne pentru mântuire arătăm că, prin întrupare, Dumnezeul cel necuprins S-a apropiat atât de mult de noi încât cei ce L-au urmat au devenit poporul Său şi moştenirea Sa ca mădulare ale Bisericii Sale.
Hristos este „cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui ce plineşte toate în toţi” (Efeseni 1, 22-23). Precum capul se plineşte prin trup, aşa şi trupul se plineşte prin toate mădularele la un loc şi prin fiecare în parte. De aceea ne rugăm pentru păzirea plinirii lui Hristos în Biserică, ca Hristos să ia chip în fiecare dintre noi şi în Biserică.
Plinirea Bisericii înseamnă sfinţirea mădularelor ei. Sfinţenia este scopul existenţei umane: „Fiţi sfinţi pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic 19, 22) citim în Vechiul Testament iar Mântuitorul zice „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dar nu se pot sfinţi decât cei ce iubesc bunăcuviinţa casei lui Dumnezeu pentru că ei îl caută pe Dumnezeu cu inimă curată participând la slujbe şi, mai ales, adunându-se la Sfânta Liturghie. Sfinţenia înseamnă umplerea de slava lui Dumnezeu adică proslăvirea. Rugăciunea noastră pentru cei ce iubesc bunăcuviinţa casei lui Dumnezeu este, ca urmare, ca ei să se sfinţească şi să se proslăvească.
Avem nădejdea de a nu ne fi lăsate cererile neîmplinite deoarece, după cum mărturisim în ecfonis, Dumnezeul nostru căruia ne rugăm, al Cărui popor suntem, este Dumnezeul cel atotputernic a Căruia este stăpânirea, Împărăţia şi slava: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Rugăciunea antifonului al III-lea - cerere a Împărăţiei lui Dumnezeu
Dacă antifonul al III-lea ne pune în faţă condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, rugăciunea corespunzătoare este o cerere a acestei împărăţii:
„Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei care se unesc în numele Tău ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi şi acum plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie viaţă veşnică dăruindu-ne”.
Se afirmă direct aici că toate rugăciunile Sfintei Liturghii, inclusiv cele rostite în taină, sunt „obşteşti”, adică ale întregii adunări liturgice, şi „împreună-glăsuite”, ne unesc într-un glas („şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă ...”), glasul preotului, ca expresie a rugăciunii tuturor şi cu participarea tuturor.
Mărturisim puterea rugăciunii obşteşti întemeiaţi pe cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19) dar, recunoscând implicit că nu ştim ce să cerem, ne rugăm pentru plinirea cererilor celor de folos. Iar cel mai de folos este să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui pentru că atunci toate celelalte se vor adăuga nouă (Matei 6, 33). Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă viaţa veşnică iar viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). De aceea rugăciunea noastră se concentrează pe cererea cunoaşterii adevărului lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice.
Îndrăznim să cerem toate acestea pentru „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
