este, în cântarea psaltică, o strofă poetică, aşezată după cântarea a treia sau a şasea a Canoanelor (în Minee, Octoih şi Triod), care se cântă la Liturghie după troparele de la vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică).
Condac (κοντάκιον
kontakion, derivat probabil de la subst. κοντός, ὁ
o kontos = băţ, bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele vechi). Condacul de azi, din cărţile de ritual nu e decât un rest din cele de odinioară, care erau nişte compoziţii poetice mari,
poeme imnografice având câte 18-24 de
strofe sau
tropare şi fiecare strotă e compusă din 20-30 de versuri scurte, cu o structură identică privind numărul silabelor şi locul accentelor, strofe legate între ele prin aceeaşi temă, formând o unitate narativă în care se celebrau momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare sau a diferiţilor sfinţi. Strofele erau legate între ele printr-un
acrostih. Epoca de glorie a condacului în imnografia religioasă este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la început (în faţă) o strofă, care, ca fond, nu avea nimic comun cu restul strofelor, decât melodia şi refrenul. Acesta strofă poetică, izolată, mai scurtă, se numea κουκούλιον
kukulion sau προίμιον
proimion (ante strofă). De fapt aceasta este strofa care se păstrează până azi sub denumirea de condac. Din şirul de strofe al vechilor
condace s-a păstrat şi prima strofă (ce urma antestrofei), al cărei rol era de model pentru celelalte strofe (privind forma, adică numărul de silabe şi accente) şi care se numea
icos. Icosul se citeşte după
condac. Restul strofelor din condac au ieşit cu timpul din uzul cultului şi n-au mai fost transcrise în cărţile de ritual. Cel mai vechi
autor de condace şi cel mai vestit imnograf bisericesc este
Sf. Roman Metodul (Dulce Cântăreţul), sec. VI. Lui i se atribuie singurul dintre poemele sau condacele vechi care s-au păstrat în întregime în cărţile de ritual (
Ceaslov şi
Triod) şi care se întrebuinţează in serviciul bisericesc sub denumirea de
Acatistul Maica Domnului şi care se citeşte, de obicei, în rânduiala Utreniei din sâmbăta a cincea a Postului Mare (denia de vineri seara). Denumirea de
acatist (ἀκάθιστος
akatistos, de la ἀκαθίζω
akatizo = a nu şedea), este o rugăciune în timpul căreia nu se poate sta jos, ci trebuie cântată şi ascultată stând în picioare. Compoziţiile imnografice care s-au creat după modelul vechiului condac, numit
Acatistul Maicii Domnului, nu s-au mai numit condace, ci acatiste, deşi au forma vechilor condace. Aceste acatiste s-au creat în cinstea diferiţilor sfinţi sau a diferitelor sărbători (ex. Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Sfiiţilor Arhangheli). Textele lor se află în Ceaslovul Mare sau în cărţi deosebite, numite
Acatistiere, precum şi în cărticelele (extrase) care cuprind câte un singur acatist, numite
Filade. Un condac întreg, sub forma sa iniţială (de 24 de strofe) s-a păstrat în slujba înmormântării preoţilor şi diaconilor de mir, integrat între odele 6 şi 7 ale canonului acestei slujbe; vezi şi
acatist ,
Roman melodul .