apolis
(ἀπόλυσις apolisis = eliberare; slv. otpust, opust)
rugăciune de încheiere a slujbei divine, când credincioşii erau liberi să plece; apolisul se face printr-o formulă de binecuvântare pe care preotul o rosteşte în faţa uşilor împărăteşti. La sfârşitul Sf. Liturghii, preotul miruieşte pe credincioşi după Apolis: Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni... Slavă Şie, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Şie... Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi! Sunt chemaţi în ajutor sfinţii, ca să fie mijlocitori pentru noi prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Apolisul se face la toate slujbele Vecernie, Liturghie, Botez, Cununie etc. , după care credincioşii pleacă. Apolis se numeşte şi Odovania (Otdania), adică ultima zi de slujbă a după-serbării care urmează sărbătorilor împărăteşti şi marchează sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 248).
|