Dicționar

Primul arhiereu instituit și sfințit prin ungerea cu mir, după porunca lui Dumnezeu (Ieș. 28,1).

(lat. abbas,-atis, fr. Vabbe)

— se numește superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu starețul sau egumenul unei mănăstiri ortodoxe); e numit și prior.

abații (ital. abazzia)

— mănăstirea condusă de un abate sau o abatesă; stăreție.

abaţii

avva

— în Biblie (Facere, cap. 4), fratele lui Cain, fii ai primilor oameni, Adam și Eva, au avut un destin dramatic: Abel este ucis de Cain, fratele său, deoarece, aducând jertfă lui Dumnezeu din produsele muncii lor, lui Cain i s-a părut că Dumnezeu a primit mai cu plăcere jertfa lui Abel. Pentru păcatul fratricid, Cain este blestemat să fie fugar pe pământ și să nu-și mai găsească liniștea. În iconografia ortodoxă, acest episod este ilustrat în pictura pronaosului bisericii (ex. la Bucov, Voroneț, Humor) sau în pictura exterioară (pe pereții din afară ai zidurilor bisericii).

(a abjura, lat. abjuro,-are)

— a renega, a renunța în mod public, uneori sub jurământ, la o credință; abjurare, renegare a unor convingeri.

(lat. Ablutio, -onis = spălare)

— purificare religioasă (ex. spălarea mâinilor – act religios, ritual, pe care clerul ortodox îl săvârșește înainte de Sfânta Liturghie.

(lat. abnegatio,-onis)

— renunțarea de bunăvoie la plăceri, la orice deșertăciune și egoism: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine...” (Mt. 16,24).

(ἀψίς, ἡ — apsis sau κόγχη, ἡ — cogchi – scoică)

— Încăpere semicirculară, formând partea terminală a unei săli dreptunghiulare; aceasta era, în vechime, forma de construcție a unei săli de întruniri publice și, mai târziu, și prima formă de construcție a bazilicilor creștine. În spațiul semicircular era înălțată o tribună, unde stăteau oratorii sau judecătorii, când sala servea activității magistraților. În bisericile creștine, în acest spațiu a fost așezat altarul. Astăzi, bisericile ortodoxe construite în stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte două formează cele două sânuri laterale ale bisericii dinspre nord și sud, cu care se termină naosul la răsărit, formând cu absida altarului o treflă (TREFLA). Absida altarului s-a despărțit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatră, metal care înălțându-se, mai târziu, a devenit catapeteasma de azi; vezi și Stilul basilical în {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

— se numesc absidele laterale mai mici (părți lărgite ale altarului, spre nord și sud), care formează proscomidiarul, la nord (unde se păstrează și se pregătesc pentru sfințire darurile de pâine și vin, aduse de credincioși) și diaconiconul sau schevofilachion, la sud (unde se află un dulap în care se păstrează vasele sfinte, veșmintele preoțești și cărțile de slujbă); aceste absidiole se mai numesc și pastoforii (παστοφόριον, τό — pastoforion = încăpere mică).

(lat. abstinens,-tis)

— cumpătat, lipsit de lăcomie, cel care se abține înfrângându-și o plăcere.

(lat. abstinentia)

— puterea de a renunța la plăcerile, poftele, îndemnurile instinctuale.

(ἀκάθιστος, ὁ — akathistos = care nu e așezat, care stă în picioare, de aici ὕμνος, ὁ ἀκάθιστος — imnos akathistos = imne care se cântă stând în picioare)

— imne, rugăciuni de laude și preamărire aduse Mântuitorului, Maicii Domnului și altor sfinți, prin care se cere ocrotire și ajutor pentru cei ce se roagă (se cunosc în Moldova mai multe variante pentru cuvântul Acatist: acatism, acafist, aclatist). Un Acatist dintre cele mai vechi și mai cunoscute este Imnul Acatist al Maicii Domnului sau al Buneivestiri, imitat în vremurile mai noi de o mulțime de variante cum sunt: Paraclisele Maicii Domnului și Prohodul Maicii Domnului, imitat după Prohodul Mântuitorului. Este compus din 24 de condace și icoase (condacele se termină cu „Aliluia"", icoasele cu „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară”), care preamăresc diferite episoade ale vieții Sfintei Fecioare, începând cu Bunavestire; condacul „Apărătoare Doamnă” se crede că a fost compus pentru preaslăvirea minunilor săvârșite de icoana Maicii Domnului (Odighitria — Călăuzitoarea, Apărătoarea) aflată în Biserica Vlaherne din Constantinopol, căreia i se atribuie salvarea minunată a cetății, de mai multe ori, din mâna dușmanilor; icoana, numită și Vlahernitissa, era socotită ca una dintre cele mai vechi, ea fiind pictată de Sfântul Evanghelist Luca, pentru Sfânta Fecioară (Liturgică generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 243). Compunerea Acatistului Maicii Domnului aparține imnografului Roman Melodul (sec. VI), fiind însă atribuită și altora (lui Serghie al Constantinopolului și unui diacon de la Sfânta Sofia, Grigorie din Pisidia). În iconografia ortodoxă, acest Acatist constituie o temă principală, atât în pictura pronaosului cât, mai ales, în cea exterioară (în Moldova). Ansamblul se constituie din 24 de scene (tablouri) așezate pe registre orizontale, despărțite prin linii de culori, fiecare registru cuprinzând scene care, pe lângă evenimente legate strâns de viața Sfintei Fecioare și de istoria mântuirii, redau și motive laice, ca de exemplu: asediul Constantinopolului de către avari și perși (prima jumătate a sec. VII) și turci (a doua jumătate a sec. VII), ceea ce se deduce din costumația personajelor pictate. La Moldovița tabloul asediului e zugrăvit în partea de jos a panoului. Scenele religioase (Bunavestire, îngerul Gavriil, întâlnirea Mariei cu Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Iosif și Maria, Nașterea Domnului, Fuga în Egipt, întâmpinarea Domnului) urmează strict textul biblic, dar scena Nașterii, cu elemente de detaliu (cerul luminos, îngerii, magii ș.a.) e inspirată și din cântările bisericești (din Condacul Nașterii: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc”). Scenele 13-14 și scenele finale arată locul Sfintei Fecioare în evlavia credincioșilor (e înconjurată de persoane de diferite vârste, cu aureole în jurul capului); scena 23 (ilustrare a Icosului 12, care preamărește pe Maica Domnului) arată grupuri mari de personaje și preoți în veșminte de slujbă închinându-se icoanei care apare pictată pe un steag (un prapur) înălțat peste zidurile unei cetăți; scena 24 (Condacul „Prea lăudată Maică Fecioară..”) reprezintă pe Sfânta Fecioară ca mijlocitoare, Biserica vie, ce se roagă pentru noi, credincioșii. Acatistul Buneivestiri se cântă la slujba Utreniei, sâmbătă (slujba care se face de fapt vineri seara la denie), în săptămâna a V-a a Postului Mare. După modelul acestui Acatist s-au făcut și „Acatiste pentru sfinți” cu date din viața acestora; ele se citesc în ajunul prăznuirii sfântului respectiv. Tot Acatiste se numesc și listele cu numele credincioșilor care cer preotului să se roage pentru ei în anumite slujbe; vezi și {condacul}, {Roman Melodul} — Acatistul Maicii Domnului sau al Buneivestiri.

— carte liturgică de mare utilitate, atât pentru preoți, cât și pentru credincioși. Cuprinde rugăciuni și cântări numite Acatiste și Paraclise (după modelul Acatistului Maicii Domnului, vezi {acatist}). Prima ediție sinodală a unui Acatistier, tipărit ca o carte de slujbă a Bisericii Ortodoxe Române, a apărut în 1971 și cuprinde 29 de Acatiste, dintre care unele se găseau în edițiile mai vechi ale Ceaslovului Mare (din 1895 și 1970, tipărite la București). În ediția din 1971 se află Acatiste care n-au mai fost tipărite: Acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș și al Sfântului Calinic de la Cernica; la sfârșitul acestui Acatistier sunt adăugate două Paraclise ale Maicii Domnului, cele trei Canoane de rugăciune (unul către îngerul păzitor, altul către Domnul nostru Iisus Hristos și altul către Sfinții îngeri și către toți Sfinții), precum și Rânduiala Sfintei Împărtășanii, luată din Ceaslovul din 1970.

— în arhitectura bisericească, este arcul turtit; vezi și {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

(ἀκολουθία, ἡ — akoloutia)

— este slujba religioasă în totalitatea formelor din care e alcătuită și care se succed într-o ordine stabilită.

ipodiaconul

Pocrov

— zi de sărbătoare în calendarul ortodox la 1 octombrie, care amin­tește minunea arătării Maicii Domnului în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în vremea împăratului bizantin Leon cel Înțelept (886-912). La Vlaherne se păstrau o parte din lucrurile pe care le purtase Maica Domnului (veșmântul, omoforul și o parte din brâu). Biserica Sfânta Maria din Vlaherne fusese construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Marcian, în anul 457, în această suburbie (Vlaherne) din Constantinopol, pentru ocrotirea creștinilor. Această sărbătoare (care apare în calendarul Bisericii Ortodoxe Române la 1 octombrie) este ținută cu mare sfințenie de călugării de la Athos. În Biserica greacă se ține, începând din 1952, la 28 octombrie, ca o sărbătoare națională, în care se aniversează respingerea atacului italian, din 1940, asupra Greciei. Sărbătoarea Pocrovului a fost introdusă în Biserica rusă prin sec. XII, iar de la aceștia a trecut și la români, ținându-se mai mult în mănăstiri.

(καλίμματα, τά — kalimmata = acoperitoare) sau pocrovețele

— sunt obiecte sfinte (de cult), ca niște văluri mici, pătrate, făcute din același material din care se confecționează veșmintele liturgice; ele servesc la acoperirea vaselor sfinte și sunt în număr de 3: un văl pentru disc, altul pentru potir și al treilea, mai mare, numit Aer, pentru acoperirea ambelor vase sfinte (discul și potirul) care se folosesc în săvârșirea liturghiei în cultul ortodox. Simbolizează piatra pusă pe mormântul Domnului. Numele de aer îl purta și bucata de pânză cu care se învelea Sfânta Evanghelie (sec. X-XIII), când se ieșea la Vohodul de la sfârșitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a luat mai târziu Epitaful. Originea acoperămintelor e legată de șervețelele simple pe care le foloseau creștinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor (pâinea și vinul pentru Sfânta Euharistie), spre a le feri de profanare prin atingerea lor de către laici sau prin căderea insectelor. Acoperămintele au luat forma lor de azi numai după ce pâinea euharistică avea să se întrebuințeze sub forma actuală de Agneț (sec. VIII). Pe fiecare acoperământ se brodează un motiv sfânt sau cel puțin semnul Sfintei Cruci (Liturgică generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 507).

Acrivie (ακριβής — acrivis = exact)

— corectitudine în redactarea unor scrieri; privitor la viața bisericească, acribie înseamnă aplicarea cu strictețe a legiuirilor bisericești, a canoanelor pentru respectarea dogmei și tradiției Bisericii.

(ἀκροστίχος, ὁ — acrostihis, de la ἄκρος — acros = vârf, extremitate, mar­ginal, și στίχος, ὁ — stihos = stih, vers)

— procedeu de creație poetică, în care prima literă a versurilor formează vertical un nume sau un cuvânt prin care se explică o intenție a autorului. Procedeul e folosit nu numai în poezia laică, ci și în imne religioase, dând numele autorului.

— gestul, în cult.

(lat. aquila = vultur)

— figurează ca însemn „acvila cu crucea în cioc” pe stemele statelor române și pe stema României întregite; după 1947 stema României (cu „acvila cruciată”) a fost înlocuită cu însemnele statului comunist. După Revoluția din 1989, statul comunist fiind înlăturat, s-a revenit la stema tradițională a României: „vulturul cu crucea în cioc”, simbol al originii noastre latine și al vechimii creștinismului poporului român.

— numele primului om creat de Dumnezeu; în 1imba ebraică a Vechiului Testament, Adam înseamnă om, cuvânt derivat de la adamah = pământ — legat de cele spuse în Sfânta Scriptură în legătură cu crearea omului: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră” (Facere 1, 26). Şi a făcut pe om din pământ (tină) și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul suflet viu. După alungarea din Eden, pământul va însemna, pentru om, spațiul său de viață și perpetuare, dar și de suferință: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat” (Facere 3, 19), pedeapsă dată de Dumnezeu omului, pentru neascultare.

— numele actual al vechii cetăți romane Tropaeum Traiani, din sud-vestul Dobrogei; în anul 109, împăratul roman Traian a ridicat aici un monument (Tropaeum) pentru a comemora victoria sa împotriva dacilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală metope ce reprezintă scene din războaiele daco-romane, care de război dacice și romane, bărbați și femei captivi, legionari romani; monumentul era legat cu un drum pavat de orașul cu același nume, zidit în apropiere pe o suprafață de aproximativ 10 ha. Săpăturile mai noi, făcute în mod științific după 1968 de către Institutul de Arheologie din București și de Muzeul de Arheologie din Constanța, au demonstrat aici existența unei vieți geto-dace anterioare construcției lui Traian. La sfârșitul sec. II, orașul a fost distrus de năvălitorii goți și carpi; a fost reconstruit de Constantin cel Mare (306-337), dar la sfârșitul sec. VI a fost distrus din nou, definitiv. Principalele clădiri publice descoperite în urma săpăturilor sunt biserici creștine (basilici simple, în stil bizantin), zidite din marmură și având atrium (I. Barnea, Tropaeum Traiani I., Cetatea, București, 1979). Ruinele acestui monument se mai văd și astăzi.

(Adam-Klisi = biserica omului, din lb. turcă)

— concepție a teologiei apusene (catolice și protestante) care consideră cultul icoanelor ca o chestiune indiferentă pentru credință, accentuând doar rolul lor pedagogic și anagogic (ἀναγωγικος — anagoghikos = înălțător, metafizic), în contrast cu concepția Bisericii răsăritene (ortodoxe), care acordă icoanelor un rol sau o eficacitate aproape sacramentală (de taină sfântă). În concepția ortodoxă, icoana este cu totul altceva decât un simplu „tablou religios”, cum o văd apusenii. Ea este un simbol religios, un lucru sacru (sfânt), venerabil, purtător al unei energii sau forțe spirituale miraculoase, ca Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, sfintele vase și alte lucruri impregnate de sfințenie și care fac parte din cultul ortodox. Sfințenia icoanelor decurge, pe de o parte, din legătura dintre prototip și icoană și pe de altă parte, din faptul că ele sunt sfințite.

(ebr.) – cuvânt format din inițialele cuvintelor: Adoneinu (Domnul nostru), Moreimu (învățătorul nostru), Rabeinu (Rabinul nostru)

— denumirea dată conducătorului spiritual al unei comunități hasidice. După decesul unui admor, hasidimii numeau altul. Astfel apar dinastiile admorimilor.

în lb. ebraică

— „Stăpânul, Domnul nostru”, un alt nume dat lui Dumnezeu la evrei.

— simbol al frumuseții masculine la vechii greci; zeul Adonis, intrat în mitologia greacă venind de la fenicieni, era sărbătorit primăvara, simbolizând reînvierea naturii.

— expresie religioasă de cinstire și slăvire a lui Dumnezeu sub forma ritualului cultic, cea mai înaltă cinstire care se poate da unei ființe. Adorarea sau latria (lat. adoro,-are = a se ruga la, a se închina unei divinități, și grec. λατρεία, ἡ — latreia = adorare) este în Biserica creștină cultul adus lui Dumnezeu, cultul cel mai înalt, adică slujire, supunerea necondiționată și fară rezervă față de Stăpânul absolut; cinstirea lui Dumnezeu cât și a sfinților se exprimă în general prin aceleași forme externe, dar din punct de vedere dogmatic este o deosebire esențială între cultul pe care îl dăm lui Dumnezeu și cultul pe care îl dăm îngerilor, sfinților, moaștelor și icoanelor. În limbajul teologic se folosesc termeni deosebiți pentru a diferenția cultul: cultul lui Dumnezeu (θεοσέβεία, ἡ — Teoseveia) e numit, de obicei, cult de latrie sau de adorare, iar cel adus sfinților, cult de dulie (δουλεία, ἡ = duleia), de venerare (προσκίνησις, ἡ — proskinisis = închinăciune) sau de cinstire; Sfintei Fecioare Maria i se aduce o cinstire deosebită numită hiperdulie (ὑπερδουλεία, ἡ = hiperduleia) adică supravenerare sau preacinstire, Sf Fecioară fiind mai presus decât toți sfinții în vrednicie. Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis, căci pe Dumnezeu îl cinstim pentru El însuși, pentru măreția și perfecțiunea Lui, pentru că El este Creatorul și Provindențiatorul, Stăpânul și Părintele nostru. Dulia sau venerarea este un cult dependent de cel suprem, deci subordonat și relativ. Pe sfinți îi venerăm nu pentru ei înșiși (căci și ei sunt ființe create), ci venerăm într-înșii darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu pentru vrednicia vieții lor: „Cinstea ce li se dă sfinților se îndreaptă și trece la mărirea lui Dumnezeu, Căruia sfinții I-au plăcut prin credința și viața îmbunătățită ce au avut” (Mărturisirea Ortodoxă, București, 1889, p. 177-178). Cultul sfinților se referă direct sau indirect la Dumnezeu însuși: „Cinstim pe sfinții Tăi, care sunt chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te mărim, ca pe chipul cel dintâi...” (Molitfelnic, 1965, p. 480). Dumnezeu rămâne obiectul și țelul adevărat și ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca acest cult, în aparență, căci: „Cel care cinstește pe mucenic, cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos se închină Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în fața Maicii lui Dumnezeu este evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime” (cit. la Sf. Ioan Damaschin, din Leontie, episc. de Milan, în „Tratat despre Sfintele icoane”, trad. D. Fecioru, București, 1937, p. 55-56).

Sfânta Maria Mare (15 august)

— comemorează obștescul sfârșit al Maicii Domnului (moartea sa); cuvântul „Adormire”, în Biserica Ortodoxă Română, nu derivă de la „Dormitio” (termen folosit în Biserica Romano-Catolică), ci „Adormire” derivă direct din rădăcina latină (dormio, dormire) și e format pe teritoriul Daciei romanizate, al unui popor latin, iar sărbătoarea respectivă a Maicii Domnului datează la români, cel puțin din sec. XVI. Adormirea Maicii Domnului (Ἡ κοίμησις τῆς θεοτόκου — I Koimisis Tis Teotoku), numită în popor (în Moldova) și cu termenul slavon Uspenia, se leagă și de tradiția pioasă veche, cunoscută mai întâi în Apus și venită apoi în Răsărit, după care, la 3 zile după Adormirea ei, Sf. Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și Fiul ei; de aceea, în Apus, în vremurile mai noi, această sărbătoare e numită și Assumptio Beatae Mariae Verginis — Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria . Ştiri documentare despre existența acestei sărbători (a Adormirii Sfintei Fecioare — Sf Maria Mare) datează din secolul V, când se sărbătorea în Siria. Locul de origine al acestei sărbători este Ierusalimul, unde în ziua de 15 august se aniversa sfințirea unei biserici a Maicii Domnului, zidită în sec. V. În sec. VI, sărbătoarea este menționată și în Apus, unde se serbează însă la 18 ianuarie. Sărbătoarea s-a generalizat și în Răsărit în același secol, când împăratul bizantin Mauriciu (582-602) a rezidit biserica Maicii Domnului din Ghetsimani (Ierusalim) și a fixat definitiv și data de 15 august, pentru sărbătorirea ei. În Apus s-a generalizat această dată în sec. VII; Papa Teodor I (643-649), care era de origine din Ierusalim, a impus și data de 18 august în loc de 18 ianuarie, când se serba, în sec. VI, dată la care se mai serbează și azi de Biserica coptă din Egipt (Liturgică generală, București, ed. 1985, p. 233).

— coloane adosate; vezi stilul bizantin în {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

(lat. adventus — Jejunius Adventus Domini = Postul venirii Domnului)

— astfel e numit, în Biserica Romano-Catolică, Postul Crăciunului; el are o durată de numai trei săptămâni, mult mai scurt decât în Biserica Ortodoxă (unde ține șase săptămâni).

(lat. adventus = venire, sosire; advento,-are = a se apropia, a sosi)

— sectă neoprotestantă, care se bazează pe credința în a doua venire a lui Iisus Hristos, întemeiată în prima jumătate a secolului XIX, în America, de baptistul William Miller. Din organizația religioasă întemeiată de el s-au scindat mai multe fracțiuni: Adventiștii de ziua a șaptea sau Sâmbătarii, Adventiștii reformiști, apoi Adventiștii de Duminică etc. Din America s-au răspândit în Europa, având centrul la Hamburg. Pe la sfârșitul sec. XIX au pătruns și în România unde, în 1920, s-au organizat sub denumirea „Uniunea comunităților Evanghelice ale Adventiștilor de ziua a șaptea”. Adventiștii își bazează învățătura mai mult pe Vechiul Testament, cred în apropiata venire a Mântuitorului, care va întemeia împărăția de o mie de ani (Mileniul); țin sâmbăta, nu cred în nemurirea sufletului și nici în viața de dincolo.,

— înseamnă, în vechile cărți de slujbă, pronaos sau tindă (pridvor).

vezi {acoperămintele}, {proscomidie}.

(gr. ἄφιερώνω — afierono = a se sfinți, a se consacra; lat. oblatio = oferire, aducere)

— aducere, punere înainte a Darurilor, a pâinii și vinului pentru Euharistie (ἡ προσαγωγὴ τῶν δώρων — prosagoghi ton doron), consfințire, proscomidire (πρόθεσις, ἡ — protesis). Afierosire este și închinarea, consacrarea lui Dumnezeu a unei persoane (ἀφιέρωσις, ἡ -εως — afierosis,-eos = consacrare, închinare), cum este și sfințirea unui preot prin Sf. Taină a Hirotoniei, prin care acesta se consacră, se dăruiește slujirii lui Dumnezeu, se afierosește, încredințându-se Lui; în Vechiul Testament, toți pruncii întâi născuți, de parte bărbătească, erau aduși la templu și afierosiți, închinați Domnului. Fecioara Maria și bătrânul Iosif, la 40 de zile după nașterea lui Iisus, au adus Pruncul la templu spre a-L încredința lui Dumnezeu, după Lege. Aici, Iisus este întâmpinat de dreptul Simeon, bătrânul preot al templului, căruia i s-a profețit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia. Acest obicei s-a păstrat și în Biserica Ortodoxă; la noi, după ce este botezat și uns cu Sfântul Mir, copilul este înfășat și apoi „încredințat” în brațele preotului — care simbolizează brațele Bisericii — după care preotul dă copilului Sfânta Împărtășanie.

— zeița frumuseții și iubirii în religia Greciei antice, asemenea cu Iștar, la babilonieni sau cu Astarte, la fenicieni. Homer o prezintă în Iliada ca fiind fiica lui Zeus și a Dianei, iar Hesiod, bazat pe o veche legendă, spune că era născută din spuma mării și își avea reședința în insula Cipru. Ideea e legată și de numele ei: afros = „spumă”. Era socotită la început o zeiță protectoare a navigatorilor. A fost identificată cu o zeitate uraniană (steaua de dimineață, sau steaua care însoțește soarele la asfințit). Sub influența religiilor orientale, Afrodita a devenit o zeiță a fecundității, cu un cult asemănător cu al zeiței Astarte. Centrul cultului Afroditei se află la Corint, dar este răspândit și în Cipru și Atena. Pe teritoriul țării noastre, cultul Afroditei a existat, după cum atestă săpăturile arheologice, în vechile cetăți helenistice Histria și Callatis; la Histria era cinstită ca divinitate a mării (A. Pontia), iar la Callatis, după cum atestă o inscripție, era zeița ocrotitoare a magistraților și a vieții civice (A. Agorata) (Dict. de Ist. veche, p. 20). În mitologia romană corespunde zeiței Venus care a dat și numele planetei Venus sau Luceafărul, steaua dimineții și steaua care însoțește soarele la asfințit.

botez

anatema

(ἀγαπάω — agapao = a iubi)

— adică mese de dragoste și de înfrățire; în Biserica primară (mai ales în veacul I), după slujba religioasă a Sfintei Euharistii, toți creștinii care luau parte la slujbă se reuneau la o masă comună, fie săraci, fie bogați, la care mâncarea era adusă, de obicei, de cei mai înstăriți. Aceste mese frățești se numeau agape și erau servite la început chiar de Sfinții Apostoli, dar cu timpul, numărul participanților crescând, ele au fost servite de ucenicii Apostolilor, acestora rămânându-le doar sarcina de a predica și a săvârși serviciul divin. Au fost aleși atunci primii șapte diaconi ai Bisericii creștine a căror sarcină era organizarea și buna desfășurare a agapelor atât pe plan material, cât și spiritual (Faptele Apostolilor, cap. 6). Agapele, aceste mese frățești practicate în primele comunități creștine, aveau loc fie în tinda bisericilor, fie în case particulare. Degenerând cu timpul, agapele au fost combătute de unii scriitori și părinți bisericești (Grigorie de Nazianz, Augustin,Tertulian, sinodul din Laodiceea ș.a.) până când au fost desființate (Sinod al VI-lea ecumenic, 680-681). Azi, agapă se numește o masă de prieteni. O reminiscență a agapelor se păstrează în anafura care se împarte credincioșilor în biserică, la sfârșitul Sfintei Liturghii.

— mănăstire de maici (în apropiere de Tg. Neamț), datând din sec. XVII, zidită de hatmanul Gavriil, fratele Domnitorului Vasile Lupu și de soția sa Liliana (1644-1647). I s-au făcut adăugiri în sec. XIX; a fost restaurată la încep. sec. XX (1904), în urma unui incendiu. În interiorul bisericii se păstrează și azi minunatele chipuri ale sfinților pictați de Nicolae Grigorescu (pe când era foarte tânăr), în factură de influență renascentistă. Înaintea bisericii mănăstirii, zidită în sec. XVII, a fost o biserică mai mică, „Agapia din deal”, zidită de domnitorul Petru Şchiopul (sec. XVI), care este și azi. Starețul ei Nicanor a ajuns episcop la Roman (1572-1574), și apoi locțiitor de mitropolit (1581-1582); s-a retras la Agapia unde a și murit (1607).

— descendent din Agar, sclava lui Avraam; vezi și {Ismael}, {ismailit}.

— a stropi cu aghiazmă; peiorativ — a se îmbăta (s-a aghezmuit = s-a îmbătat).

sau sfințirea apei (gr. τὸ ἁγίασμα — to aghiasma = sfințire; ὁ ἁγίασμός τοῦ ὕδατος — o aghiasmos tou idatos = sfințirea apei)

— ierurgia cea mai de seamă privitoare la lucruri, dar și cea mai des săvârșită în activitatea liturgică a preotului. Termenul e folosit în limba română cu ambele înțelesuri, el însemnând și apa sfințită și sfințirea apei, adică slujba de sfințire. Aghiazma care se săvârșește odată pe an, la Bobotează (6 ianuarie) se numește Mare, pentru că amintește de ziua când Mântuitorul a primit botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan Botezătorul; rânduiala slujbei se află în cartea numită Molitfelnic și se săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii (între Rugăciunea Amvonului și otpust). În textul rugăciunii de sfințire se arată efectele Aghiasmei Mari: „izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească... toți cei ce se vor stropi și vor gusta dintr-însa, să o aibă spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor și spre tot folosul de trebuință...” (Molitfelnic, Buc. 1937, p. 170). Aghiazma mare e folosită de arhiereu la sfințirea bisericii, a antimiselor, a Sfântului și Marelui Mir ș.a. Aghiazma mare se păstrează nestricată vreme îndelungată. În Biserică se ține într-un vas anume, numit Aghiazmatar, și e folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la sfințirea Crucii și a troițelor, a clopotului, a vaselor și a veșmintelor bisericești, la sfințirea prapurilor, la sfințirea prin stropire a caselor, lucrurilor și persoanelor, la „mersul cu botezul”, în ajunul Bobotezei și în alte zile, când preoții vizitează parohia (la înălțarea Sfintei Cruci, în Vinerea Izvorului Tămăduirii și pe alocuri, la 1 August, când începe Postul Sfintei Mării). În afară de Aghiazma Mare, care se face la Bobotează și numai la biserică, mai este și Aghiazma mică (popular „aiazmă”, din lb. turcă „aiazmi” = fântână miraculoasă) sau sfeștania (din slv. „sfeștanie” sau „feștanie” = luminare sau „slujba luminării” cum se mai numește și Aghiazma mică), ce se săvârșește și în biserică dar și în alte locuri: în casele credincioșilor, la fântâni, la râuri și izvoare, în grădini, pe ogor, la cererea credincioșilor și după trebuințele lor. În biserică se săvârșește Aghiazma mică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii sau numai la 1 August (începutul Postului „Sântă-Măriei”), la 1 septembrie (începutul anului bisericesc) și în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul Tămăduirii), zile când preoții obișnuiesc să meargă cu botezul în casele credincioșilor. Sfeștania (Aghiazma mică) în case, la cererea credincioșilor, pentru sfințirea casei, se face mai ales în zilele de post: miercuri și vineri dimineața (înainte de a mânca) și, de preferință, în cursul posturilor mai lungi (de ex. în prima și ultima săptămână din Postul mare), precum și la datele de mai sus, când se face și în biserică, dar și în alte ocazii, după anumite momente (mutatul în casă nouă, sfințirea unei fântâni, a cimitirului etc). Slujba Aghiazmei mici este mai restrânsă decât a Aghiazmei mari, iar efectele ei sunt enumerate în începutul acestei slujbe, care se află în Molitfelnic și Aghiazmatar: „sfințirea apei acesteia, pe care Duhul Sfânt, prin rugăciunile preoților o sfințește, multe feluri de lucrări are... că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc și se iartă păcatele cele mici de preste toate zilele, adică nălucirile diavolești, gândurile cele rele; iar mintea se curățește de toate lucrurile cele spurcate și îndreptată spre rugăciune se face... bolile gonește și dă sănătate sufletească și trupească (...) toți cei ce o primesc cu credință iau sfințenie și binecuvântare...” (Molitf., p. 139). În casele credincioșilor, aghiazma se păstrează în loc de cinste în sticle curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. În caz de boală, bolnavii gustă din această apă sfințită sau se stropesc cu ea; dacă se învechește nu trebuie aruncată, ci se toarnă la rădăcina florilor sau copacilor.

(gr. ἁγιάσματα — aghiazmata)

— termen folosit pentru: a) carte de slujbă bisericească în care se cuprind slujbele Sfintelor Taine și ierurgii; la început era parte a Molitfelnicului, dar din 1950 s-au tipărit separat; b) Vasul în care se păstrează în biserică aghiasma Mare; c) Construcțiile anexă, de pe lângă basilicile paleocreștine în care se săvârșea și se păstra aghiazma; d) Căldărușa de aramă, în unele părți (ex. în Banat), în care se poartă Aghiazma mare cu care preotul stropește casele credincioșilor când merge cu botezul (în zilele amintite mai sus); după unii, vasul acesta simbolizează apele Iordanului, sfințite prin Botezul Mântuitorului.

(gr. ἁγιογράφος, ὁ — aghiografos = scriitor despre sfinți, pictor de icoane)

— se numește cartea în care sunt cuprinse viețile sfinților, dar și cel care scrie literatură aghiografică, aghiografie.

— scriere despre viețile sfinților.

(gr. ἅγιος, ὁ — aghios = sfânt)

— cântări sfinte, aghios — imnul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare...” (la Liturghie).

— sinonim popular pentru cuvântul „diavol”, „drac” ca și „tichiuță” (de la tichie). Sufixul diminutival ,,-uță” a dat diminutivul „aghiuță”, formă glumeață în vorbirea poporului nostru care a format și alți termeni alintători: bunicuță, măicuță, drăguță. Aghiuță s-ar traduce „sfântulețul”, fiind derivat din grecescul ἅγιος, ὁ — aghios = sfânt (August Scriban, Dicționarul Limbii Române, Iași, 1999.).

— zeu vedic.

— sectă creștină (sec. IV-V), care susține că Dumnezeu și lumea obiectivă nu e posibil să fie cunoscute cu rațiunea.

— doctrină filozofică din antichitatea greacă, după care rațiunea nu e capabilă a cunoaște și a înfățișa pe Dumnezeu.

— cunoscut sub denumirea de „Jidovul rătăcitor”, personaj mitic, cu puteri de vrăjitor.

— neviolență; ideea de nonviolență, în concepția indiană din jainism și budism, s-a manifestat printr-o atitudine de pasivitate, de supunere resemnată în fața nedreptății și a răului sub orice formă. Sub influența acestei idei s-a renunțat, în religia brahmană, la sacrificiile sângeroase.

(„Stăpânul înțelept”)

— divinitate importantă în religia iranienilor antici, dinainte de Zoroastru (sec. VI î.Hr.), văzut ca principiu al binelui. Era zeul cerului luminat, creatorul lumii și protectorul regilor. Deși conceput monoteist, el are în subordine zeități vasale, care-l ajută în lupta împotriva demonilor. Pe lângă aceste spirite (Amesha-Spentes = „spirite ale sfințeniei și nemuririi”), mai sunt și spiritele Yasatos („vrednici de venerație”), din care se remarcă Mithra („contract”), important zeu al soarelui, protector al ordinei sociale și al războiului. Vasalul lui Mithra este Atar, zeu al focului care purifică totul. Cultul acestui zeu a fost preluat și de romani, ca protector al armatelor. Tendința dualistă a vechilor religii persane se reflectă și în cultul zeului Mithra, considerat în același timp zeu al soarelui, dar și al cerului întunecat (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr. Istoria Religiilor, București, 1982.); opus lui Ahuramazda este Ahriman, răul, ceea ce dă un caracter dualist religiei iraniene.

(lat. adjunare = a ajuna, a ține post negru)

— Ajun se numește ziua dinaintea unui eveniment, a unei sărbători (în ajunul nunții, în ajunul Bobotezei etc). Ajunare, a ajuna înseamnă a posti post negru, fără a mânca nimic toată ziua (ex. vinerea și în ajunul Bobotezei), iar seara, numai legume fierte, fără grăsime). Moș Ajun este ajunul Crăciunului, când se postește și încep colindele. Ajunarea, ca orice post, va fi însoțită de rugăciuni și fapte bune.

(gr. ἀλλιλουιάριον, τό — allilouiarion)

— se numesc stihurile din psalmi care sunt prevăzute a se cânta după citirea pericopelor din Apostol. Odinioară, psalmii se cântau în întregime și erau însoțiți de refrenul „Aleluia” care înseamnă: „Lăudați pe Domnul!”, refren cântat de popor după fiecare stih sau verset al psalmului, în cântările sinagogice. Din acești psalmi s-au păstrat azi doar un stih sau două. Când aceste stihuri preced pericopa din Apostol, poartă numele de prochimen (adică așezat înainte); aceste stihuri rămase din psalmii aleluiatici (psalmi care se cântau în întregime și erau urmați de Aleluia și rânduite a se cânta după Apostol), se numesc aleluiarion. De fapt aceste stihuri, deși sunt scrise în Apostol, nici nu se mai pun după citirea Apostolului și în locul lor se cântă doar aleluia (de 3 ori).

aleluiarion

— psalmi aleluiatici.

— oraș construit pe un braț al deltei Nilului de împăratul Alexandru cel Mare (Macedon), în anii 332-331 î.Hr., a devenit centru al științei și al artei în lumea antică. După moartea lui, imperiul s-a dezmembrat, Egiptul revenind dinastiei Ptolemeilor. Ptolemeu I integrează Iudeea în statul său. Elenismul, puternic în Alexandria, va exercita o mare influență asupra culturii acesteia. Ptolemeu al II-lea întocmește prețioase culegeri de manuscrise și datorită lui s-a făcut traducerea în lb. greacă a Bibliei (vezi și {testament}), numită Septuaginta.

(Α — Ω)

— prima și ultima literă din alfabetul grec; intrate în iconografia ortodoxă, au devenit simbolul „începutului” și „Sfârșitului”, adică simbolul lui Dumnezeu (Apocalipsa, cap. 1); aceste litere sunt adesea înscrise pe crucea lui Hristos.

Lăudaţi pe Domnul!

— fără liturghie; aliturgice sunt zilele când, după tradiția veche a Bisericii, nu se săvârșește Sf. Liturghie, nici chiar în mănăstiri. Aceste zile sunt: Vinerea Patimilor, când Iisus a fost rătignit și îngropat (în popor se mai numește și Vinerea Seacă); luni și marți din prima săptămână a Postului Paștilor; miercuri și vineri din Săptămâna Brânzei (ultima săptămână până la lăsatul secului de Paști); vinerea dinaintea Crăciunului și a Bobotezei, când aceste praznice cad duminica sau lunea și atunci se fac numai slujbele Ceasurilor și Vecernia. în zilele aliturgice se postește chiar cu ajunare deplină. În Bisericile ortodoxe se săvârșește o singură liturghie într-o zi, spre deosebire de catolici, care pot săvârși mai multe liturghii în aceeași zi și în aceeași biserică (de aceea, la ei bisericile au mai multe altare). Ca o derogare de la tradiția ortodoxă, care nu admite decât o singură liturghie pe zi într-o biserică, fiindcă numai una a fost Sfânta Jertfă a lui Hristos, Biserica Ortodoxă din Grecia a îngăduit, în 1957 (prin Hotărârile Sinodului Bisericii Greciei), săvârșirea a două sau chiar a trei liturghii în aceeași zi, în aceeași biserică („Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1962, 2-3, p. 255).

— numele care se dă lui Dumnezeu în religia mahomedană sau islamică (religie monoteistă).

(lat. alocutio,-onis)

— scurtă cuvântare.

(lat. altarium = altar, de la alta = loc înalt)

— se numea la păgâni locul înălțat (zidit mai înalt) pe care se ardeau animalele de sacrificiu. Avraam îl duce pe Isaac să-l jertfească lui Dumnezeu sus pe muntele Moria — pe care se va zidi Ierusalimul — și acolo înalță rugul de jertfa. Altarul (numit și presbiterium — locul preoților, locul cel mai sfânt; gr. βῆμα, τό, ἱερατείον, τό — vima, ierateion) este în arhitectura bisericii creștine unul dintre cele trei spații, în care aceasta se împarte. Primul spațiu, dinspre răsărit și mai înălțat (pe solee) decât restul interiorului, este partea cea mai tainică și sfântă, fiind destinată preoților (clericilor) slujitori și săvârșirii sfintelor taine ale cultului divin (Sf. Liturghie, taina hirotoniei, slujba sfințirii Sfântului Mir, a sfințirii bisericii și antimiselor). Altarul cuprinde spațiul dintre suprafața interioară a zidului de răsărit al bisericii și peretele de icoane (catapeteasma) care-l desparte de naos. Zidul de răsărit al altarului este, în general, semicircular în interior, și rotund sau hexagonal în exterior. Spațiul semicircular din interior constituie absida principală a bisericii; ea se lărgește lateral prin două abside mai mici, numite absidiole, care formează la nord proscomidiarul și la sud, diaconiconul, numite odinioară pastoforii. Partea superioară (tavanul) a absidei principale este o semicalotă. Biserica din primele veacuri avea un singur altar, construcție care, conform tradiției, s-a păstrat până azi în bisericile ortodoxe. Sunt și câteva excepții de biserici ortodoxe cu două sau trei altare (ex. Sf. Atanasie de la Athos, Bis. Sf. Vasile și Uspenskaia din Moscova, Bis. greacă din Brăila, Sf. Nicolae Domnesc din Iași ș.a.) dar în care nu se slujește decât o singură liturghie pe zi, altarele mai mici fiind folosite pentru slujbe în sărbători mai mici; bisericile apusene (catolice), în mare parte, au mai multe altare (biserica Sf. Petru din Roma are 25 de altare), așezate în firide, de-a lungul pereților, în afară de altarul principal așezat la răsărit, în nava centrală. Asemenea biserici au apărut în Evul Mediu, împreună cu obiceiul de a se săvârși mai multe liturghii într-o zi, în aceeași biserică în câte unul din altare sau chiar pe același altar (sub influența unei credințe greșite în legătură cu puterea propițiatorie a Sfintei Liturghii, adică, cu cât mai multe liturghii săvârșite, cu atât mai multe păcate iertate). În mijlocul altarului se află Sfânta Masă, pe care se săvârșește Sfânta Jertfă a Legii Noi (vezi {Masa}). Altarul este locul sfânt în care se săvârșește Sfânta Liturghie, este locul de jertfă și simbolizează Golgota, pe care o singură dată S-a adus Iisus ca jertfă sângeroasă. În altar se intră cu sfințenie; sfintele canoane (norme, legi ale Bisericii) nu permiteau intrarea în altar decât persoanelor sfințite (Canon 19, Sinodul din Laodiceea), iar femeilor le este interzisă intrarea în Sfântul Altar.

(ind. „sfinți”)

— cântăreți religioși ambulanți, filozofi și teologi, membri ai școlii de dascăli din Sriraujo, oraș din sudul Indiei; acești cântăreți slăveau în versuri pline de iubire pe Vișnu-Krișna. Ei au impus în India Vișnuismul, o sectă a Hinduismului (mari religii ale Indiei).

(ebr. „Popor al Cărții”)

— denumire pe care și-o dau evreii datorită faptului că izvorul culturii lor e Tora. Învățătura Torei s-a transmis în „Loșn-Koideș”, „limba sfântă”, cum e numită limba ebraică, prin care s-a păstrat unitatea evreilor.

(lat. ambrozia)

— hrana zeilor, dătătoare de „tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte”; un fel de băutură dulce, miraculoasă, despre care vorbesc mitologiile greacă și latină.

— episcopul Mediolanului (Milano) în a doua jumătate a sec. IV; cunoscut părinte bisericesc, autor a numeroase cărți cu caracter dogmatic, exegetic și de cântări religioase; lui i se atribuie convertirea la creștinism a Fericitului Augustin (pomenit în calendar la 7 decembrie).

— raiul, conceput în vechea religie egipteană.

(ebr. „așa să fie”; gr. și slav. aminu)

— formulă de încheiere a unei rugăciuni (și în ritualul creștin), folosită ca expresie de asociere la rugăciunile de laudă și mulțumire, încă din rânduiala primelor liturghii creștine (1 Cor. 16, 24).

— zeu egiptean devenit cel mai puternic pe la jumătatea mileniului II î.Hr., epoca de apogeu politic, cultural și religios a Egiptului. În cinstea lui Amon-ra a fost construit templul de la Karnak.

(lat. amuletum, de la semiticul hamalet — ceea ce se poartă)

— obiect care în religiile primitive era considerat ca având putere magică și îl apără pe cel care îl păartă de influențele malefice ale duhurilor rele. Ea era considerată de vechii egipteni nu numai apărătoare împotriva bolilor și a oricărui rău, ci și călăuză pe drumul spre împărăția morții. Așa se explică și mulțimea amuletelor aflate, în urma săpăturilor arheologice în mormintele egiptene (cele mai multe sunt figuri zoomorfe: capete de animale, de scarabeu, precum și figuri geometrice). Amuletele erau purtate la gât, atârnate de coliere, la urechi, pe cercei și la mâini, împodobind brățările. Alte amulete reprezentau zeități solare, ca cele descoperite în Europa, din epoca bronzului și a fierului (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.).

(ἄμβων, ὁ — amvon, d. ἀναβαίνω — anavaino = a se urca, a se sui)

este astăzi un mic balcon pe peretele de miazănoapte al bisericii, în interiorul naosului, mai aproape sau mai departe de altar, așezat la oarecare înalțime, sevind pentru slujitorii bisericii, care urcă în amvon să citească Evanghelia și să rostească predica. De formă rotundă sau hexagonală, amvonul este împodobit cu sculpturi în lemn sau bronz, care au un caracter simbolic: porumbelul simbolizează pe Sfântul Duh, crucea e simbol al credinței, ancora e simbol al speranței, inima e simbol al dragostei, iar trâmbița simbolizează propovăduirea evangheliei. În trecut, amvonul își avea locul în mijlocul bisericii și era în formă de estradă sau de catedră, servind același scop ca și azi. În plus, aici se citea, de către preot sau arhiereu și rugăciunea finală de concediere a credincioșilor și de binecuvântare, de la sfârșitul Liturghiei, de unde și numele ei de „Rugăciunea amvonului”, sub care o cunoaștem astăzi. Tot de pe acest amvon se făceau comunicările diverse despre: viața bisericii, sărbători, dispoziții canonice și alte probleme de interes general pentru credincioși. Astăzi, în marea majoritate a bisericilor, mai ales cele de la țară, amvonul de odinioară a dispărut, rămânând însemnat numai locul, printr-o cruce sau un cerc sub policandrul cel mare; diaconii citesc pe acest loc ecteniile sau cântărețul citește de aici Apostolul. Funcția vechiului amvon fix e îndeplinităa azi de un amvon portativ, numit Analoghion (lat. analogium, gr. ἀναλόγιον, τό — analoghion), în formă de pupitru pliant, acoperit cu o pânză brodată; acesta se așează în mijlocul bisericii ori în fața uților împărătești, după caz, și pe el stă Biblia când se citește și când se predică. Amvon mai este numit și mijlocul soleii lărgite; în vechile cărți de slujbă, amvon însemna pronaos sau tindă, pridvor( v. Mineiul pe Martie, Buda, 1805, f. 94, r. col. 12: „Ieșim în amvon și se face Litie...”); Doamna Bălașa, soția lui Constantin Şerban a fost înmormântată în amvonul biesricii de la Curte (la Târgoviște)” — Călătoria patriarhuli Macarie în Şările Române, București, 1900, p. 152.

liturgic

— începe la 1 septembrie și se termină la 31 august, spre deosebire de anul civil sau calendaristic, care începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie; anul bisericesc înseamnă totalitatea manifestărilor de cult liturgic al Bisericii creștine, cult ce are ca scop ca Persoana și amintirea Mântuitorului să fie prezentă continuu, în chip tainic, dar și real, în Biserica pe care El a întemeiat-o. Anul bisericesc e format din două cicluri concentrice: a) ciclul mobil care se învârtește în jurul sărbătorii Paștilor (cu date variabile de la an la an) și are în centrul său Persoana și activitatea Mântuitorului, a cărui proslăvire se face în cântările din Octoih, Triod și Penticostar; legat de sărbătoarea învierii, anul bisericesc e împărțit în trei perioade: perioada prepascală sau a Triodului (care cuprinde slujbele acestei etape a Postului Mare), perioada pascală sau a Penticostarului (care cuprinde slujbele învierii, până la Rusalii) și perioada postpascală sau a Octoihului; aceste cărți sunt folosite de cântăreți la strană, în fiecare din aceste perioade; având în centru Persoana Mântuitorului, acest ciclu se mai numește și ciclul Hristologic sau Pascal; b) ciclul fix, al doilea din ciclurile concentrice ale anului bisericesc, comemorează șirul Sfinților pomeniți în fiecare din cele 12 luni ale anului liturgic, care începe la 1 septembrie și se termină la 31 august; se numește și ciclul sanctorial sau mineal, pentru că slujba sfinților este cuprinsă în cele 12 Minee. La catolici, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), cea mai apropiată de 30 noiembrie (când începe postul Crăciunului la ei). Ortodocșii păstrează tradiția iudaică (după care 1 septembrie era începutul anului civil la evrei), care considera această zi (1 sept.) începutul creației lumii; tot în această zi, Iisus Hrisros și-ar fi început activitatea publică, citind în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor... ca să dau de știre un an de milostivire al Domnului” (cf. Luca 4, 18-19).

— nume onomastic folosit pentru personaje diferite, în Noul Testament; este numele mamei Sfintei Fecioare Măria; era fiica lui Natan și căsătorită cu Ioachim, din seminția lui Iuda și neamul lui David. La 9 septembrie, a doua zi după Sfânta Măria Mică (Nașterea Sfintei Fecioare) se sărbătoresc Sfinții Ioachim și Ana. Ana se numea și o bătrână proorocită de la templul din Ierusalim, în vremea preotului Simeon (care L-a întâmpinat pe Iisus, la 40 de zile la templu — 2 februarie, în calendar); Ana a proorocit atunci despre nașterea și personalitatea lui Hristos. Anna, mai marele preot al iudeilor, care împreună cu Caiafa au judecat și condamnat pe Mântuitorul.

(ἀναβάπτισμα, τό,anabaptisma, to, d. ἀναβαπτίζω — anabaptizo — a reboteza, a boteza din nou)

— sectă neoprotestantă din Germania (sec. XVI), după care botezul catolic, primit de copii la naștere, nu mai era valabil și de aceea ei trebuiau să fie rebotezați la maturitate.

— membri ai sectei anabaptiste.

(ἀναφορά, ἡ — anaforá = cerere)

sau anaforaua — este, în cultul creștin ortodox Marea Rugăciune a Sfintei Jertfe din rânduiala Sf. Liturghii, în cursul căreia are loc sfințirea Darurilor. Ea începe cu adresarea către Dumnezeu-Tatăl, ca Ziditor al lumii, continuă, recapitulând pe scurt opera mântuitoare realizată de Dumnezeu-Fiul (anamneză) și sfârșește prin invocarea Pogorârii Sf. Duh, pentru sfințirea Darurilor noastre de pâine și vin și prefacerea lor în Sfântul Trup și Sânge al Domnului. În timpul acestei rugăciuni este trasă dvera și sunt închise ușile împărătești, iar preotul se roagă în genunchi înaintea Sfintei Mese; la strană, cântăreții sau corul cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Anaforaua este centrul Liturghiei creștine. Ea a însemnat inițial înălțare, ridicare (αναφέρω — anafero = a înălța, a ridica), ca apoi să ia înțelesul de jertfă, ofrandă (oblatio sau illatio), pentru că oferirea jertfei se face prin ridicarea, înălțarea și legănarea darului de jertfă. În rânduiala Liturghiei ortodoxe, Anaforaua numește tot șirul de rituri și rugăciuni citite de preot (cele mai multe în taină) cuprinse în Liturghia Sf. Ioan de la: „Cu vrednicie și cu dreptate...” până la: „Şi ne dă nouă cu o gură și o inimă a mări și a cânta” (adică de la rostirea Crezului și până la rugăciunea „Tatăl nostru”). Rugăciunile care compun Anaforaua sunt: Rugăciunea de laudă și de mulțumire de la început, adică Marea Rugăciune euharistică, în care se face o rememorare a istoriei mântuirii omului de la creație până la mântuirea lui prin jertfa de pe Cruce și învierea Domnului. Se consemnează momentele jertfei și întemeierea Sf. Euharistii: „Şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut și mai vârtos însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii, luând pâinea, cu sfintele și prea curatele și fără prihană mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat sfinților Săi ucenici și Apostoli, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. Urmează rugăciunea aducerii-aminte sau Anamneză: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (se amintește împlinirea poruncii Mântuitorului). Sunt enumerate momentele drumului jertfei și mântuirii: „Aducându-ne aminte așadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri... și cea de a doua slăvită iarăși venire”. Anamneză (memorial) este explicată astfel de scriitorul bisericesc episcopul Teodor de Mopsuestia: „Şi facem pomenirea morții Domnului în această taină înfricoșată și primim hrana nemuritoare și duhovnicească a Trupului și a Sângelui Domnului nostru, pentru care Domnul nostru, când mergea spre patimă, a încredințat ucenicilor Săi rânduiala, ca să primim acestea prin ei și să le săvârșim și noi toți care credem în Hristos și de aceea facem pomenirea morții lui Hristos-Domnul și primim aici hrana negrăită; de aici ni se dă destulă credință care ne duce la împărtășirea celor viitoare. Despre acestea și despre altele asemenea vorbește preotul în această sfântă slujbă și în pomenirea celor ce s-au făcut” (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de inițiere, București, 1990, p. 92-93). A treia parte a Anaforalei este Epicleza (ἐπίκλησις, ἡ — epiklisis = invocare, chemare), rugăciunea cea mai importantă, pentru că în timpul ei se săvârșește sfințirea și prefacerea Darurilor. Preotul se roagă în taină: „Încă aducem Şie această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm... trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri... prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Vorbind despre Epicleză, despre rostul și necesitatea ei în cadrul Marii Rugăciuni a Sfintei Jertfe, Teodor de Mopsuestia accentuează mai ales rolul principal al Duhului dumnezeiesc în sfințirea Darurilor: „Trebuie acum ca Domnul nostru Iisus Hristos să învieze din morți, prin puterea celor ce se săvârșesc și să reverse harul Său peste noi toți, ceea ce nu se poate realiza altfel decât venind Duhului Sfânt, prin care și El a înviat odinioară, precum arată fericitul Pavel într-un loc, zicând: «Şi era arătat Fiu al lui Dumnezeu, în putere și în Duhul Sfânt prin învierea din morți a lui Iisus Hristos, Domnul nostru» (Romani 1, 4); precum a spus și Domnul nostru Însuși: «Duhul este Cel ce dă viașă, trupul nu este de nici un folos» (Ioan 6, 63). Era deci necesar ca preotul, urmând rânduiala preoției să aducă lui Dumnezeu rugăciune și implorare ca să se realizeze venirea Sfântului Duh și prin aceasta harul să vină peste pâinea și vinul aduse ca Dar, pentru ca aceasta să fie cunoscute că sunt cu adevărat Trupul și Sângele Domnului nostru, pentru că este memorialul nemuritor” (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de inițiere, București, 1990, p. 93). Anaforaua se încheie, conform ritualului bizantin, cu rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică, numite diptice: „Încă aducem Şie această slujbă duhovnicească, pentru cei adormiți în credință...” „Şi ne dă nouă cu o gură și o inimă a mări...”. Rugăciunea aceasta de mijlocire este pentru toate categoriile de credincioși, vii și morți. În diptice este și formula de rugăciune pentru Fecioara Maria: „Mai ales pentru Prea Sfânta...” . La strană începe să se cânte Axionul, iar preotul continuă a pomeni pe vii și pe morți. Înainte de a se sfârși Axionul, preotul ia vasul cu anafură și-l binecuvântează, atingându-l de Sfântul Disc și de Sfântul Potir. Apoi, după cântarea Axionului, zice: „Întâi pomenește Doamne, pe Prea Fericitul ..., patriarhul Bisericii Ortodoxe Române...” și încheie Anaforaua cu o ectenie și rugăciune de taină, după care urmează rugăciunea Tatăl nostru, cântată de strană și credincioși.

— vas cultic, în formă de tavă sau farfurie înaltă, cu picior, pe care se așează anafura (pâinea binecuvântată de preot), care se împarte credincioșilor după ce aceștia se miruiesc, la sfârșitul Sfintei Liturghii.

(gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος — aghios artos = pâine sfințită, lat. nafora)

— este pâinea sfințită, tăiată în formă de cubulețe, ce se împarte credincioșilor, la sfârșitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniță (tavă sau un vas cu picior) așezată pe o măsuță, în dreapta preotului care miruiește, și fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucățică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiția să nu fi mâncat nimic și nici apă să nu fi înghițit în ziua respectivă. Ea se mai numește și antidor (ἀντίδωρον, τό — antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este pâine sfințită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agnețul, care se jertfește și se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoșatei cuminecături (împărtășanii), căci nu toți credincioșii sunt vrednici a se împărtăși... ci el, numindu-se după cuviință antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...” (Mitrofanovici V., dr. Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuți, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos Sfântul Agneț. Dacă sunt credincioși mulți și nu ajunge numai o prescură, se poate tăia și prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea și pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi și mai mari, iar nu numai peceți, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura” (Liturghier, București, ediții: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, și se așează pe anaforniță. Ea se sfințește în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura și îl atinge de Sf. Disc și de Sf. Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinților Tăi, Doamne, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”. (Liturghier, București, ediții: 1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfințirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfințirea Darurilor), împărțirea anafurei la sfârșitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunități creștine, după înălțarea la ceruri a Fiului ei și până la adormirea ei (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor” al Sfintei împărtășanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtășit) și de aceea, ca și Sfânta împărtășanie, se ia pe nemâncate (când se ia și aghiasmă, se ia întâi aghiasma și apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioșilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile și Cărți de învățătură pentru preoți impuneau pentru luarea anafurei aceeași pregătire trupească și sufletească la fel ca și pentru împărtășanie. Tot anafura este și pâinea numită „Paște”, binecuvântată și stropită cu vin, care se dă credincioșilor în Duminica învierii, după împărtășanie (la slujba de noapte).

(„bune de citit”)

— denumire pe care Biserica Ortodoxă o dă cărților necanonice cuprinse în Vechiul Testament; aceste cărți sunt recomandate doar pentru lectură complementară, fiind și ele socotite ca inspirate (ultimele 14 cărți care urmează după cartea Maleahi).

(lat. anagnostes = cititor; gr. ἀναγιγνώσκω — anaghignosco = a cunoaște bine, a citi; ἀναγνώστης — anagnostis = cititor, ceteț)

— citeț sau lector al textelor sfinte, în timpul serviciilor divine în Biserica creștină din primele veacuri; anagnoștii făceau parte din clerul inferior și aveau ca sarcină a citi în biserică Apostolul (nu și Evanghelia, pe care o citea diaconul sau preotul), pastorale, scrisori martirice, vieți de sfinți; pe lângă diferite alte servicii (grija cărților de cult, aprinderea lumânărilor, purtarea sfeșnicelor la procesiuni etc), ei ajutau și la învățământul catehetic. Anagnoștii sunt pomeniți în multe documente, începând din sec. II. v. (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 128-129)). Într-o inscripție (sec. VI) în lb. gr. de la Tomis, este menționat un anagnost (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976, p. 33).

(ἀναχωρητής, ὁ — anahoritis = care caută singurătatea, singuratic)

— călugăr eremit, sihastru, trăind retras într-un schit singuratic, izolat de viața de obște a mănăstirii.

analoghion

(ἀναμνηστικός — anamnistikos = cel care răscolește, aducerea aminte)

— aniversar, comemorativ; atribut al sărbătorilor creștine, care sunt prilej de aducere aminte, atât a momentelor importante din istoria Bisericii, cât și a tuturor acelora care au contribuit, prin viața și activitatea lor, la nașterea și consolidarea ei. Icoanele au și ele același rol anamnetic. Sărbătorile creștine au și un sens eshatologic, deoarece ele sunt nu numai amintitoare ale trecutului, ci pot avertiza și asupra viitorului. Așa este, de exemplu, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (când se lasă sec de Postul Mare al Paștelui). Ea ne duce cu gândul la viața viitoare, în care nimeni nu intră fără judecată, fără a da, deci, seama de faptele sale și pare că atrage atenția credincioșilor asupra acestui fapt (gr. ἔσχατος — eshátos = ultim, cel din urmă; eshatologie — învățătură despre sfârșitul lumii, despre Judecata de Apoi, care este pentru toți). Sărbătorile sunt popasuri sufletești care aduc aminte credincioșilor și de grija pentru sufletul lor, pentru mântuirea lor. Astfel reiese și importanța sotiologică a rolului anamnetic al sărbătorilor (σωτηρία, ἡ — sotiria = mântuire).

(ἀνάστασις, ἡ — anastasis = înviere)

— martiră la Sirmium (azi Travița, localitate în Iugoslavia), în anul 304. Purtând același nume cu această fecioară-martiră, sora împăratului Constantin cel Mare, a zidit la Roma o biserică, în cinstea ei. În anul 458, moaștele sfintei au fost aduse la Constantinopol în biserica cu hramul ei.

(ἀναστάσιμον, τροπάριον — anastasimon, troparion = de înviere)

— carte de slujbă bisericească, cuprinzând „Cântările învierii Domnului” (la Vecernie și Utrenie, pe cele opt glasuri sau ehuri).

(ἀνάστασις — anastasis = înviere)

— Învierea, Sărbătoarea Sfintelor Paști. Icoană numită „Anastasis” care reprezintă Învierea sub forma coborârii la iad a Mântuitorului (icoană inspirată din Evanghelia apocrifă a lui Nicodim).

(ἀνάθεμα, τό — anatema)

— excomunicare, blestem, afurisanie, act religios prin care Biserica înlătură din rândurile ei pe cei care se fac vinovați de grave încălcări ale doctrinei și dogmei creștine. Excluderea se face pe timp limitat (până la îndreptarea și ispășirea greșelii) sau se face pentru totdeauna. Dreptul de anatemă din sânul Bisericii creștine a ereticilor și a celor ce nu respectă învățătura morală și dogmatică a fost stabilit de sinoadele ecumenice, prin formula: „Să fie anatema”. Separarea ce s-a petrecut în Biserica creștină între Răsărit și Apus a început cu actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), în 863, împotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaște Filioque, inovație dogmatică apuseană, care contravenea hotărârilor sinoadelor ecumenice privind dogma purcederii Sf. Duh numai de la Tatăl, nu și de la Fiul (Filioque). Fotie, la rândul său, excomunică (anatematizează) pe papa Nicolae I într-un sinod ținut la Constantinopol, în 867 și nu-l mai recunoaște ca papă, condamnând în același timp și Biserica Romei, pentru că trimisese misionari catolici în Bulgaria și introdusese aici, în Simbolul Credinței, formula Filioque. Fotie alungă pe catolici și restabilește dreapta credință ortodoxă. Conflictul dintre Răsărit și Apus se intensifică, atât din cauza tendinței de supremație a papei de la Roma, cât și din cauza altor inovații care contravin învățăturilor Bisericii răsăritene (folosirea azimei la împărtășanie, în loc de pâine dospită, credința în Purgatoriu, concepția despre post, ș. a.) și va culmina prin Schisma cea mare de la 1054. De-a lungul secolelor au avut loc multiple încercări de revenire la unitate, dar conflictul și anatema reciprocă au persistat până la jumătatea secolului XX, când papa Paul al VI-lea și patriarhul Atenagora au căutat o cale de mediere între cele două Biserici; în cadrul unei conferințe panortodoxe ținute la Rhodos, în toamna anului 1964, s-a hotărât stabilirea unui dialog cu Roma. Urmare a fost că prin hotărârile Conciliului Vatican II, din dec. 1965, atât papa, în catedrala Sf. Petru, cât și patriarhul Atenagora, în catedrala ortodoxă din Constantinopol, în același timp, au ridicat anatema ce plana asupra celor două Biserici încă din sec. al XI-lea. Acest „gest de iertare” reciprocă, prin ridicarea blestemului, n-a însemnat însă și rezolvarea multiplelor diferende care continuă să persiste pe plan doctrinar și să mențină dezbinarea între cele două mari confesiuni creștine.

— patriarhul Constantinopolului (+458), mare ierarh și imnograf, a contribuit la îmbogățirea și dezvoltarea cultului, precum și la apărarea dreptei credințe, prin imnele sale cu conținut doctrinar, împotriva nestorianismului; este autorul unor stihiri numite „anatolice” și al troparelor învierii, ce se cântă sâmbăta la Vecernie. Sf. Ioan Damaschin, care a coordonat Octoihul, a introdus în această carte de slujbă și compozițiile lui Anatolie.

— chenar decorativ la uși și la ferestre. La mănăstirea Antim din București, ancadramentul de piatră în basorelief a fost lucrat de mâna mitropolitului Antim, ctitorul ei.

(ἀνδρεία, ἡ — andreia = bărbăție)

— „cel dintâi chemat” la apostolat de Mântuitorul; Apostolul lui Hristos, cel care a propovăduit creștinismul pe pământul țării noastre (în Sciția Minor — Dobrogea de azi). Istoricul antic Eusebiu de Cezareea spune că „Apostolii s-au împrăștiat pe tot pământul ... Andrei în Sciția ...”, precum arată și tradiția că Andrei a venit din Asia Mică în Sciția Mare (sudul rusiei), apoi în Sciția Mică (Dobrogea), în orașele de lângă mare și apoi a coborât în provoncia Ahaia din Grecia, la Patras, unde a fost răstignit cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, murind astfel ca martir (+94) pentru credința sa creștină. Strămoșii au numit „Undrea” luna decembrie, care începe după 30 noiembrie (ziua Sf. Andrei).

— episcop al Cretei (+740); este unul din cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. El a compus Canonul cel Mare (Canonul de pocăință) din Triod, canon format din 250 de tropare, și care se citește în întregime în Postul cel Mare, în zilele rânduite de Tipic. Andrei Criteanul a mai scris și stihiri (tropare) și pentru unele sărbători în afara Postului: Nașterea Mântuitorului, Întâmpinarea Domnului, înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Sfintei Fecioare ș.a. Este trecut în Mineiul pe luna iulie și lăudat pentru meritele sale.

(lat. angelicus)

— îngeresc, îngerește.

— concepția despre îngeri la diferitele religii.

— este rezultatul sciziunii care s-a produs în sânul Bisericii Catolice în sec. al XVI-lea (1534), din Anglia. Regele Henric al VIII-lea, supărat că papa nu-i aprobă (conform formulei „Non possumus”) desfacerea primei căsătorii, spre a-i da posibilitatea să se căsătorească cu Ana Boleyn, iese de sub autoritatea papală, se rupe de Roma și instituie Biserica „reformată” a Angliei — anglicanismul. Credincioșii care au acceptat reformele propuse în cadrul noii Biserici s-au numit „conformiști”, iar ceilalți au fost „nonconformiști”, care s-au dezbinat în „presbiterieni”, „puritani”, „congregaționaliști” și „independenți”. Reforma anglicană nu este un protestantism radical, ci este o mediere între catolicism și protestantism.

— religie primitivă care consideră că toate elementele naturii sunt însuflețite.

(turc. anteri, de la Antar, poet arab, sec. VI, care purta asemenea haină)

(August Scriban, Dicționarul Limbii Române, Iași, 1999.) — haină lungă, largă, din material subțire, pe care o poartă oamenii deșertului; în secolele trecute era purtat și de boierii români, după modelul vechiului costum grecesc și otoman; azi face parte din costumul preoțesc. Preoții creștini îl poartă în amintirea vechiului hiton, purtat de Mântuitorul.

(ἀντίχριστος — antihristos = contra lui Hristos, slv. Antihristu)

— personaj despre care se vorbește în Biblie (Noul Testament — Apocalipsa) și care se va arăta, luptând împotriva învățăturii lui Hristos, dar pe care Hristos îl va birui; sinonim cu sfârșitul lumii.

(τὸ ἀντίφωνον — to antifonon = răspuns la un verset psalmodie)

— antifoane se numesc, în cântarea bisericească, acele cântări intercalate printre ecteniile din prima parte a liturghiei catehumenilor; ele reprezintă resturi ale psalmilor 81, 82 și 94, cântați odinioară, în întregime, în această parte a slujbei liturgice; fiind cântați în mod antifonic (alternativ) de cele două străni, acești psalmi s-au numit psalmi antifonici. Cu timpul, la sfârșitul fiecăruia dintre acești psalmi au început să se cânte, ca o încheiere, câte un imn nou, de inspirație creștină, și anume: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuiește-ne pe noi”, după Ps. 91 (primul psalm antifonic); „Pentru rugăciunile Sfinților Tăi, mântuiește-ne pe noi, Doamne!”, după al doilea și imnul „Unule născut” și „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți, pe noi care-Şi cântăm Şie: Aliluia”. Aceste imne au început să se cânte, mai târziu, ca niște refrene după fiecare verset ale celor trei psalmi (Ps. 91, 82, 94), ceea ce a atras împuținarea versetelor cântate, până când s-a ajuns la situația de azi, când au rămas în uz numai câte trei versete din fiecare psalm. Prin sec. XV, psalmii antifonici, împreună cu refrenele imnelor celor noi, se cântau la Liturghie la toate sărbătorile; după aceea au rămas în uz numai la Liturghia din zilele de rând (în mănăstiri). La Liturghia din duminici și sărbătorile sfinților ei au fost înlocuiți cu psalmii numiți tipici, adică cei luați din serviciul numit Tipica (Obednița), Ps. 101,145 și Fericirile. Aceștia se cântau la început în întregime; cu timpul, numărul versurilor cântate s-au redus treptat (rămânând, de ex. din Ps. 102, numai versetul 1: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul...”, precedat de „Slavă... și acum...”, urmat de refrenul „Bine ești cuvântat, Doamne!”, iar din Ps. 145, doar ultimul verset „împărăți-va Domnul în veac...”). Aceste resturi ale psalmilor tipici, împreună cu cântările noi din această parte a Liturghiei, poartă, impropriu, denumirea de antifoane (Antifoanele Liturghiei), prin analogie cu antifoanele propriu-zise, mai vechi, pe care le-au înlocuit. De aceea, rugăciunile citite în taină de către preot, în timpul cântării acestor antifoane, poartă în Liturghie denumirea de Rugăciuni ale antifoanelor (înainte de Vohodul mic) (Liturghier, 1980, p. 107-109). Antifoanele se numesc și Treptele antifoanelor (ἀναβαθμός — anavatmos = în trepte), și sunt cântări scurte din Octoih. Se numesc antifoane pentru că se cântă alternativ de către cele două strane sau coruri de cântăreți. Aceste cântări sunt compuse pe baza Psalmilor 119-133 (Ps. 120-134), care formează catisma a 18-a numită și „Cântarea treptelor” pentru că la iudei se cânta pe treptele templului din Ierusalim, de către două grupe de cântăreți, care stăteau față în față și cântau pe rând. Fiecare antifon din cele opt glasuri e formal din nouă tropare (stihiri scurte), grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru fiecare glas. Această împățire a antifoanelor are un un caracter trinitar, referindu-se la cele nouă cete ale îngerilor, în ierarhia cerească, cântând Sfintei Treimi. La această cântare de laudă se asociază și biserica. Compunerea antifoanelor e atribuită Sf. Ioan Damaschin și Sf. Teodor Studitul.

— cântare alternativă, executată în biserica creștină de cântăreți sau coruri, din cele două străni, cântăreți care-și dau răspunsuri reciproce.

Mănăstirea Antim

M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ort. Române, vol. 2, p. 143-162, București, 1981.

(1650-1716)

— Mitropolit al Ungro-Vlahiei (1708-1716); originar din Iviria (Georgia-Caucaz), el a fost adus în țară de domnitorul Constantin Brâcoveanul pentru a întări viața culturală și bisericească din Şara Românească. Antim a întemeiat tipografii și s-a remarcat printr-o bogată activitate cărturărească, tipărind peste 60 de cărți bisericești (în limbile: română, greacă, armeană, georgiană), pentru folosul creștinilor ortodocși de pretutindeni. A avut marele merit de a fi transpus și tipărit în limba română aproape toate cărțile de slujbă bisericească, introducând astfel limba română ca limbă oficială în biserică (în locul celei grecești și slavonești). În volumid său de predici, intitulat „Didahii”, mitropolitul Antim a denunțat și condamnat viciile societății timpului, îndemnând la trăirea vieții creștine adevărate de credință în Dumnezeu și dragoste față de oameni. Parte din aceste predici au fost probabil rostite din amvonul bisericii mănăstirii Antim, ctitoria sa, ridicată în anii 1713-1715, în București, pe strada cu același nume. În documentul (cota 3342) păstrat la secția de manuscrise a Academiei Române, intitulat „Așezământul” se reflectă principiile creștine pe care marele mitropolit nu numai că le-a proclamat la amvon, ci le-a dat ca norme pentru mănăstirea ctitorită de el: „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților, adecă Capete 32 întru carele să coprind toată chiverniseala mănăstirii rănduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiți, din venitul casei. Acum într-acestaș chip așăzat în zilele prealuminatului și înălțatului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod, de noi smeritul mitropolit al Ungrovlahiei Antim Ivireanul ctitorul. La leat 7221 (1713), aprilie 24, în care an s-au început zidirea bisericii”. Așezământul mănăstirii Antim se încheie la fila 35 cu precizarea: „Cap osebit, carele smerenia noastră l-am așăzat, la leat 7224 (1716) martie 15 dni și vom să se păzească nestrămutat în veci, în grea și nedezlegată afurisanie” (Antim Ivireanul, Opere, București, 1972, p. 325,346, Ediție critică îngrijită de Gabriel Ştrempel). Începută sub Brâncoveanu, biserica a fost terminată în timpul lui Ştefan Vodă Cantacuzino și dăruită cu danii de urmașul său Ion Nicolae Alexandru Mavrocordat. Antim mitropolitul este meșterul sculpturilor în piatră ce împodobesc biserica, și tot lui și ucenicilor săi îi este atribuită sculptura ușilor de la intrare. El n-a mai ajuns să vadă biserica sfințită, căci, acuzat ca dușman al turcilor, a fost condamnat la surghiun pe muntele Sinai (Asia Mică). Pe drumul surghiunului a fost însă ucis, iar trupul său a fost aruncat în râul Marița din Bulgaria. Azi el a fost trecut în rândul sfinților. La scurt timp după moartea sa, mănăstirea Antim și-a pierdut autonomia, devenind paraclis al Mitropoliei. (Radu vel-logofăt Grecianu, Viața lui Constantin Vodă Brâncoveanu, cu note și anexe de D. Grecianu, București, Göbl., 1906). Biserica Antim, model de arhitectură bizantină și reprezentativă pentru arta brâncovenească, a suferit de-a lungul timpului restaurări, ultima fiind în 1950, făcută de Comisia Monumentelor Istorice. Mănăstirea Antim a avut inițial doar câțiva călugări, așa cum are și azi.

(gr. ἀντί — anti = în loc de; și μήνσος — minsos, lat. mesa = masă)

— unul dintre cele mai importante obiecte liturgice; este confecționat dintr-o bucată de pânză de in ori de mătase; are formă pătrată, cu laturile de 50-60 de cm. Pânza este pictată cu scene și imagini reprezentative, legate de patimile Domnului. Scena principală a iconografiei antimisului este punerea în mormânt a Domnului; în jur sunt pictate: Crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul și cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere, cocoșul care a cântat de trei ori; la cele patru colțuri sunt pictate totdeauna chipurile celor patru evangheliști cu simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu de obicei cuvintele troparului „Iosif cel cu bun chip...”. Într-un colț, cusut ca un buzunărel, se pun moaște de sfinți, ca și la Sf. Masă. De aceea, antimisul (ἀντιμήνσιον, τό — antiminsion = în loc de masă) poate ține locul Sfintei Mese când se face slujba Liturghiei undeva, în afara bisericii (fără Sf. Antimis nu se poate săvârși Sf. Liturghie, chiar acolo unde se află Prestol sfințit și cu Sfinte Moaște). Originea antimisului datează din primele veacuri ale Bisericii, din vremea persecuțiilor. Fiind surprinși de prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii, creștinii fugeau să se ascundă, luând Sfintele Daruri, pe care le înfășurau într-o pânză, și-și continuau slujba în alt loc. Întrucât însă în timpul persecuțiilor creștinii săvârșeau cel mai adesea Sf. Liturghie pe mormintele martirilor, care serveau ca masă sau altar de Jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acea pânză care învelea Sf. Daruri părticele din Sfintele moaște de martiri. Prin aceste moaște pânza se sfințea și devenea un fel de altar mobil sau portativ, pe care se putea săvârși Sf. Liturghie. Chiar după încetarea persecuțiilor, altarele acestea mobile erau folosite de către împărați și ostași pe câmpurile de luptă, ca și de sihastri care se retrăgeau în locuri pustii, unde nu existau biserici cu altare fixe. Folosirea Sf. Antimis nu a încetat, dar a devenit necesar pentru situații diverse: de ex. în cazurile când Sf. Liturghie trebuia să se desfășoare în afara bisericilor construite, sub cerul liber, în corturi sau pe câmp în vreme de război. De asemenea, în caz de incendii sau alte întâmplări grave, când lăcașul bisericii nu mai poate fi folosit, preoții slujitori au datoria de a face sau chiar numai de a termina liturghia, alegând un alt loc corespunzător, respectabil, unde folosind Sf. Antimis fac sau termină slujba, ca și pe Sf. Masă. În forma de azi, antimisul este o dedublare a vechiului iliton (εἰλύω — eilio = a înveli), adică a acelei pânze care se așternea peste vechile altare creștine, (fixe sau mobile, făcute din lemn,metal sau piatră), pânză cu care, la nevoie, se înveleau Sf. Daruri când trebuia să fie transportate într-alt loc. Ilitonul s-a păstrat până azi și servește ca învelitoare pentru Sf. Antimis, de care se deosebește însă prin faptul că Ilitonul nu conține Sfinte moaște. Antimisele se aflau la început, pe Sf. Masă în bisericile care nu erau sfințite, sau în paraclise. Cu timpul ele s-au generalizat și au rămas permanent în toate bisericile care aveau altare sfințite și sfinte moaște. Antimisele se sfințesc prin ungerea cu Mir, ori în legătură cu sfințirea bisericii, ori independent de ea. Sfințirea o face numai episcopul. Antimisul stă totdeauna pe Sfânta Masă, împăturit și învelit în Hiton, iar deasupra lui se așează Sf. Evanghelie. În timpul Liturghiei catehumenilor, antimisul se desface și se deschide pe Sf. Masă și pe el se așează discul și potirul cu cinstitele Daruri, ce urmează a fi sfințite. După sfințirea darurilor și împărtășirea cu ele. Sf. Antimis se împăturește la loc pe Sf. Masă, și deasupra lui se așează Sf. Evanghelie. Antimisul simbolizează mormântul Mântuitoruli, precum și giulgiul în care a fost înfășurat trupul Domnului la punerea Lui în mormânt, iar ilitonul în care el stă învelit de obicei, reprezintă fie tot giulgiul, fie numai mahrama sau sudariul cu care a fost înfășurat atunci capul Mântuitorului. Cele mai vechi antimise de pânză păstrate până azi provin din sec. al XII-lea (un antimis rusesc de la 1148), iar la noi din veacul al XVII-lea (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 503 ș.u.).

Sf.

— episcop de Sevasta (+303 sau 301), pomenit în sinaxarul ortodox la 16 iulie; a dat imnologiei dintre cele mai frumoase compoziții, „Lumină lină”, din slujba Vecerniei.

(ἀνθολόγιον — anthologhion – culegere de texte și cântări alese), Trefologhiul sau Tropologhiul

— un Minei mic, format din extrase luate din Mineiul cel mare (cel pentru toate lunile). Cuprinde rânduiala sărbătorilor și slujbele comune ale sfinților de peste an, ale profeților, apostolilor, martirilor, care se preamăresc împreună cu sfântul a cărui pomenire se serbează. De aceea se mai numește și Prăznicar sau Minei izbrănit, adică prescurtat (în rev. B.O.R., 1974, nr. 5-6: „Minei izbrănit”, „Sbornic ales la praznice domnești și la sfinții mari... zis și Prăznicar”). Rânduiala cântărilor pentru sărbătorile mari (ale Mântuitorului, ale Sf. Fecioare, ale Crucii și ale unor sfinți mari) este întreagă, ca și în Mineiul cel mare. Antologhiul s-a format ca o necesitate și e folosit când o biserică nu are Mineiul cel mare pentru fiecare lună și fiecare zi. Antologhioane sau Florilegii sunt numite și colecțiile (antologiile) de imne liturgice, tropare care-și au originea în primele secole creștine.

(ἀνθρωπόμορφος — antropomorfos = care are formă umană)

— credință religioasă în zei (la grecii vechi și la romani) după care divinitățile iau chip omenesc, acționează și se comportă ca oamenii, având însă atributul nemuririi. Religiile antropomorfice se deosebesc de cele naturiste, în care divinitățile sunt reprezentate prin simboluri, ca: arbori, animale, păsări.

vezi {brumalii}.

— adunare de flori; termenul definește o culegere de texte reunite de Sfântul Nicodim Aghioritul, tipărite la Tipografia Patriarhiei Constantinopolului, cu binecuvântarea Patriarhului ecumenic Neofit, în anul 1799; ultima tipărire în limba română a fost realizată în anul 1999, la Editura SOPHIA, de către Mănăstirea Petru Vodă. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: ”Dacă veți aduce lui Dumnezeu sfințtitele rugăciuni ce se cuprind în cartea aceasta, eu deplin vă adeveresc vouă că veți câștiga în sufletele voastre credința necheltuită, nădejde tare, dragoste adevărata, iertare de păcate, scăpare de relele văzute și nevăzute, dobândire de cereri, izbăvire de draci și împărtășirea și unirea cu Dumnezeu și cu îngerii. După Propovăduitorul cel de Aur al rugăciunii, numit cu numele darurilor, Ioan [Ioan Gură de Aur - n.n.]: ”Cu Dumnezeu întru adevăr vorbim în vremea rugăciunii și cu îngerii ne împreunăm”, pe scurt să zicem și noi: din aceste dumnezeiești rugăciuni vom dobândi grămadă de bunătăți, mare de comori, furnicar de lucruri plăcute lui Dumnezeu, mulțime de fapte bune, șirag de daruri și roduri prea destule de folos duhovnicesc”. (Sfântul Nicodim Aghioritul - ”Cuvântul despre rugăciune”)

— numele unei sărbători în cinstea lui Hefaistos, venerat ca zeu al focului domestic, la grecii antici. Serbarea consta în alergări cu torțe.

— un fel de tiară (tichie) purtată de Flaman Dialis, adică cel mai mare preot al lui Jupiter Capitolinus, la romani.

— zeu al fecundității, în religia Egiptului antic; era reprezentat sub chipul unui bou de culoare neagră cu o pată albă pe frunte.

(de la gr. ἀποκάλιψις, ἡ — apocalipsis, apocalips = descoperire)

— este scrisă de Sf. Apostol și Evanghelist Ioan și cuprinde descoperirea Mântuitorului făcută lui Ioan, pe când acesta se afla în insula Patmos (Grecia), unde fusese exilat din cauza harului său profetic și a râvnei cu care predica Evanghelia lui Hristos. Apocalipsa este ultima carte din Noul Testament, din care cunoaștem viziunea profetică a lui Ioan privitoare la situația Bisericii de la întemeiere și până la sfârșitul lumii, când va ieși biruitoare din toate piedicile și dușmăniile ce-i vor sta în cale de-a lungul vremurilor. Fiind o carte profetică, Apocalipsa folosește mult simbolul și alegoria. Data scrierii este sfârșitul sec. I d.Hr., în vremea persecuțiilor lui Domițian. Protestanții fac apel la Apocalipsa, despre care au scris foarte mult, luând-o ca temei pentru doctrina milenaristă și apropierea sfârșitului lumii. Caracterul „obscur”, mai greu de înțeles al acestei cărți a dat naștere la numeroase interpretări și confuzii pe care sectarii le-au speculat mult. Interpretarea ortodoxă a Apocalipsei este corectă în contextul Bibliei; sfârșitul lumii e profețit prin semne catastrofale. Apocalipsa aparține unui gen literar apocaliptic (întâlnit în Vechiul Testament, la profeți), care apare la un moment dat în istoria revelației, în mediul ebraic. În Apocalipsă, totul este transformat în simboluri, și, pentru a înțelege, trebuie să tâlcuiești simbolurile (ex. fiara cu șapte capete: fiara e imperiul roman, capetele sunt împărații romani, corbul e simbolul științei, părul alb e veșnicia etc). Transformarea simbolurilor în idei revelează o mare frumusețe și profunzime a cărții. Apocalipsa e o carte a speranței, încurajând pe creștinii care par a fi fericiți murind pentru Hristos. Este o carte profetică, precum e întreaga Scriptură. Ioan a scris pentru epoca sa dar și pentru toate epocile.

(ἀποκατάστασις, ἡ — apocatastasis = restabilire, revenire)

— teoria după care la sfârșitul lumii totul se va purifica, va reveni la starea de curăție, de neîntinare originară; acest proces se va face treptat, printr-un foc curățitor. Despre apocatastază vorbește Sf. Grigorie de Nissa (sec. IV, fratele mai mic al Sf. Vasile cel Mare), în unele scrieri ale sale (în lucrarea „Despre suflet și înviere”). El spune că tratamentul purificării se face proporțional cu starea de păcat în care se află fiecare. Tratamentul constă în purificarea sufletului de răutate, ceea ce nu se face fără suferință. Tratamentul se aplică tuturor făpturilor și diavolului. Starea de apocatastază e o stare de fericire, de dumnezeire, străină de orice mâhnire. Cei purificați de răutate vor trăi într-o stare de virtute divină, generată de firea divină, care face ca Dumnezeu să fie totul în toate. Teoria apocatastazei își are rădăcinile la Origen (sec. II — III), care vorbește despre „restabilirea generală” a păcătoșilor de toate categoriile, chiar și a diavolului; la sfârșitul veacurilor toți trec după moarte printr-un foc care-i purifică și purificați vor învia cu trupurile eterice și vor fi restabiliți în starea de dinainte de căderea omului în păcat.

(de la ἀποκρύπτω — apokripto = a ascunde, ἀπόκρυφος — apokrifos = ascuns, nesigur, secret)

apocrife — cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sf. Scriptură. Cărțile apocrife ale Vechiului Testament își au originea în scrierile compuse de unii iudei care, după obiceiul popoarelor păgâne (asirieni, babilonieni, greci, romani) de a scrie astfel de cărți și a le atribui zeilor, cuprindeau învățături ascunse destinate celor inițiați; acești iudei au compus și ei astfel de cărți, pe care le atribuiau unor personaje din Sfânta Scriptură (regi sau profeți) pentru a le da autoritate. Aceste cărți, cuprinzând învățături secrete, pretindeau chiar că ua caracter sacru și revelat și caută să fundamenteze filozofic, alegorii, simboluri și nume enigmatice, pentru a explica misterele divine și umane, fenomenele naturale și interpretarea scrierilor biblice, mai ales pe cele privitoare la profețiile mesianice. Printre aceste apocrife sunt: Cărțile Sibiline (cu caracter profetic), după modelul oracolelor grecești; Cartea Enoh, care vorbește despre îngeri, despre soarta cerului și a pământului, despre Mesia ș.a.; Cartea numită „Mica Geneză”, care tratează despre istoria poporului evreu până la ieșirea din robia egipteană și instituirea sărbătorii pascale; o apocrifă poetică e „Psaltirea lui Solomon”, și una cu caracter apocaliptic e „Apocalipsa lui Baruh” ș.a.; pentru Noul Testament apar în sec. al II-lea „Evangheliile apocrife”. Cărțile apocrife, deși interesante prin conținutul lor, sunt totuși interzise de Biserică, unele dintre ele cuprinzând chiar idei eretice sau lucruri ascunse, obscure. După modelul acestor apocrife din literatura religioasă, au apărut și cărțile apocrife populare, bazate pe legende religioase (Nicolae Carrtojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, București, 1929, vol. II. 1940.).

(ἀποκρισάρης — apokrisaris = ambasador)

— reprezentant al unui scaun patriarhal, pe lângă un altul. La catolici e Nunțiul papal. Sf. Grigore cel Mare, supranumit Dialogul (+604), înainte de a ajunge papă al Romei, a stat la Constantinopol ca apocrisiarh (nunțiu papal), timp de 6-7 ani (578-584), trimis de Papa Pelagiu al II-lea.

(ἀποφατικῶς — apofatikos = negând, prin negație; de la ἀποφάσκω — apofasko = a nega) și catafatic (κατάφασις — katafasis = afirmare; de la καταφάσκω — katafasko = a afirma)

— modalitate de cunoaștere a lui Dumnezeu prin antinomie, adică pe calea negației și pe calea afirmației. Calea apofatică înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu prin negație. Dumnezeu este necuprins, nemărginit, incognoscibil pe calea rațiunii; pe cale catafatică existența lui Dumnezeu se susține prin afirmații: Dumnezeu este bun, atotputernic, înțelept etc. Dumnezeu este cognoscibil prin opera Sa, prin tot ce există și a creat, dar este incognoscibil în ființa Sa. Prin opera Sa, El poate fi numit, I se poate da un nume (creator, înțelept), dar prin ființa Sa nu are nume, este negrăit.

— cunoașterea lui Dumnezeu pe cale apofatică și Catafatism, cunoașterea Lui pe cale catafatică.

(ἀπόλυσις — apolisis = eliberare; slv. otpust, opust)

— rugăciune de încheiere a slujbei divine, când credincioșii erau liberi să plece; apolisul se face printr-o formulă de binecuvântare pe care preotul o rostește în fața ușilor împărătești. La sfârșitul Sf. Liturghii, preotul miruiește pe credincioși după Apolis: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni... Slavă Şie, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Şie... Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!” Sunt chemați în ajutor sfinții, ca să fie mijlocitori pentru noi prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Apolisul se face la toate slujbele — Vecernie, Liturghie, Botez, Cununie etc. — , după care credincioșii pleacă. Apolis se numește și Odovania (Otdania), adică ultima zi de slujbă a după-serbării care urmează sărbătorilor împărătești și marchează sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 248).

— la greci și romani, zeu al poeziei, al luminii și al frumuseții; numele său înseamnă soarele „strălucitor”, fiind considerat zeu al soarelui, distinct sau confundat cu Helios. Razele sale ajută vegetația, animalele și oamenii. Ochiul său strălucitor pătrunde văzutul și nevăzutul și de aceea este și zeul strălucitor, al manticii (al ghicitului); fiul lui Jupiter și al Latonei, fratele Dianei (zeița vânătorii). Apollo era numit și „delfinos”, deoarece în cultul său erau asimilate și culte animaliere foarte vechi (ex. Cultul delfinului); el era și zeul protector al navigatorilor, al păstorilor și al pășunilor. În miturile lui Apollo există legenda delfinului. Îndrăgostit de nimfa Dafne, el l-a jignit pe Eros care trimite în inima nimfei săgeata menită să ucidă dragostea. Astfel ea nu-l mai poate iubi pe Apollo și se preface în dafin (laur). Îndurerat, Apollo binecuvintează dafinul să nu se ofilească și să rămână mereu verde și se împodobește cu o cunună de laur. În cinstea lui s-au înălțat temple, dintre care principalele se aflau la Delfi și Delos; i-au fost închinate opere de artă, ca statuile: Apollon Belvedere (muzeul Vatican); Apollon cu lebăda (muzeul „Dei Studi”, Neapole), pictura lui Eug. Delacroix, „Apollo învingând șarpele Piton” (muzeul Luvru, Paris).

(lat. apologus, gr. ἀπόλογος — apologos = apolog, apologet, apărător; ἀπολογία, ἡ — apologia, i = apărare, explicație)

— apologeți creștini au fost în primele veacuri acei scriitori creștini care, prin scrierile lor (adesea sub formă de cereri de apărare — apologii — , adresate împăratului sau senatului roman, poporului sau unor particulari), încercau să apere adevărurile credinței creștine și pe creștinii acuzați și deseori uciși pentru credința lor. Câțiva dintre cei mai cunoscuți apologeți creștini care au ținut piept atât păgânismului, cât și iudaismului ce negau creștinismul, au fost în sec. II: Apollonius Atenagora, Iustin Martirul, Teofil de Antiohia, Tertulian, iar în sec. III: Clement Alexandrinul, Origen, Sf. Ambrozie, Grigorie Taumaturgul, Sf. Ciprian, Lactanțiu ș.a.

— disciplină teologică creștină, care folosește argumente raționale și teologice pentru apărarea doctrinei creștine împotriva celor ce caută să o atace.

(gr. ἀποστάτης — apostatis = renegat)

— cel care se leapădă de o credință, cel care își reneagă convingerile. Biserica creștină i-a numit apostați pe cei care s-au lepădat de credința în Hristos (ex. împâratul Iulian, nepotul lui Constantin cel Mare — sec. IV — deși a fost botezat creștin, s-a lepădat de credința creștină, devenind cel mai aprig prigonitor al ei și a rămas în istorie cu numele de Iulian Apostatul). Apostați se numesc și creștinii care, chiar dacă formal nu tăgăduiesc credința în Hristos, fac vrăji și cer ajutor lui Satan, ceea ce în fapt înseamnă lepădare de Hristos, căci cerând ajutorul diavolului dovedesc că nu cred în Iisus, punându-l pe diavol mai presus de El.

— acțiunea de renegare a unei credințe religioase, în care s-a născut și a trăit (a apostazia = a se lepăda de o credință).

(gr. τὰ ἀπόστιχα — apostiha, slv. stivohâna)

— cântare la sfârșitul Vecerniei, precedată de ectenia cererilor („Să plinim rugăciunea noastră cea de seară, Domnului”) și urmată de Rugăciunea dreptului Simeon („Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne...”). Această cântare constituită dintr-o serie de patru sau cinci stihuri, strofe sau tropare, se numește stihoavnă sau apostih fiindcă strofa a doua, a treia (și a patra, când e cazul) sunt precedate de câte un stih, care poate fi un verset din psalmi sau, mai rar, din alte cărți ale Vechiului Testament (ex. din pildele lui Solomon). Ca și stihurile de la prochimen, stihurile de la Stihoavnă reprezintă resturi ale unor psalmi care se cântau odinioară în întregime în acel moment (de sfârșit) al Vecerniei. Începând din sec. V, printre versetele acestor psalmi s-au intercalat (ca și în grupul psalmilor de la vohod — Ps. 140 și ceilalți) noile strofe ale poeziei imnografice de inspirație creștină.

(ὁ ἀπόστολος — o apostolos; βιβλίον, τό — to biblion = carte)

— cuprinde Faptele Apostolilor și Epistolele cuprinse în Noul Testament și din care se citesc pericope înainte de citirea Evangheliei, în timpul slujbei Sfintei Liturghii. APOSTOL — trimis, purtător de cuvânt. Apostolii sunt cei 12 bărbați aleși de Iisus, care au fost „trimiși” să predice Evanghelia și au primit (în ziua Pogorârii Duhului Sfânt) harul de a vorbi în limbi și a face minuni. Ca simpli oameni, Apostolii n-ar fi putut împlini sarcina divină care le-a fost încredințată. Despre alegerea lor scrie Sf. Ev. Matei (cap. 10, vers. 2-5, 7-8 și 19-20) și îi numește: „întâi Simon, cel numit Petru, și Andrei, fratele lui; Iacob al lui Zevedeu și Ioan, fratele lui; Filip și Vartolomeu, Toma și Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu și Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Pe acești doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor și zicând: ... Şi mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i... nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi”. Trimiterea la propovăduire a Sfinților Apostoli va fi poruncită de Mântuitorul și după înviere: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Despre activitatea și destinul Sfinților Apostoli, după înălțarea la cer a Mântuitorului, aflăm din cartea Noului Testament, intitulată Faptele Apostolilor; vezi și {pericopă}, {lecturi biblice}.

(lat. apostolatus)

— activitatea de propovăduire a Evangheliei; misionarism; convingere și dăruire în desfășurarea unei activități.

— însușire a Bisericii creștine formulată în Crez (Simbolul Credinței): „... Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească...”; deoarece după Pogorârea Sf. Duh, în ziua Cincizecimii, apostolii au întemeiat primele comunități creștine, cincizecimea este cinstită ca zi a întemeierii Bisericii creștine (Faptele Apostolilor, 2).

— asemănător cu viața și activitatea apostolilor. Legat de modul în care ei au propovăduit Evanghelia, mergând din loc în loc. A rămas și expresia „per pedes apostolorum”, adică a merge pe jos, ca ei, ca apostolii.

— se numește reședința papală de la Roma, al cărei întemeietor este considerat Sf. Apostol Petru care și-a desfășurat activitatea misionară aici, unde a și fost martirizat. Regii investiți (încoronați) de Papa se numeau „regi apostolici”.

(ἀποτρέπω — apotrepo = a înlătura, a îndepărta)

funcție apotropaică — funcție de apărare, care se atribuie unor obiecte. Astfel este colacul de grâu, care se așează pe pieptul mortului spre a-l apăra de duhurile rele. Funcție apotropaică se atribuie și unor plante din care se împletesc coroane și se așează, ca și coroana de spice, în dreptul ușii sau la icoane, spre a alunga duhurile necurate. Şi religiile antice credeau în puterea apotropaică a talismanelor (ἀποτρόπαιος, -ον — apotropaios, on); acestea erau decorate cu semne și litere cu puteri misterioase sau reprezentări ale divinităților protectoare și erau purtate ca amulete atârnate de un lănțișor. Aceste talismane de ceramică s-au găsit, în urma săpăturilor arheologice, și în cetățile grecești de pe teritoriul țării noastre (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.). Sfânta Cruce este un semn apotropaic.

— vechi popor semit, stabilit în regiunea din nordul Deșertului Arabic, între Canaan și Mesopotamia. Regiunea aceasta va purta numele de Haran sau Siria. Istoria arameilor începe încă din sec. XXIII î.Hr., când apare numele Haran într-o inscripție a regelui Narân-Sin, din Akkad. Puterea lor politică atinge apogeul în sec. XI-X î.Hr., când cuceresc statul babilonian. Vor cădea sub stăpânirea asirienilor în sec. VIII î.Hr. Arameii au exercitat o mare influență asupra Asiei occidentale, unde limba aramaică devenise un fel de limbă diplomatică, pătrunzând și în nordul Arabiei și în Palestina. Mântuitorul a vorbit limba aramaică. Cu unele transformări, această limbă e vorbită de sirienii de azi. Cele mai de seamă centre politice ale asirienilor au fost Damascul, în Siria, Nerab, Hemat, Palmira, între Damasc și Eufrat, și Petra, lângă Marea Roșie (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

— munte la granița de Est a Turciei cu Armenia. Acolo, pe vârful Araratului, s-a oprit corabia lui Noe, după încetarea potopului (Facere 8, 4).

— biserica-monument istoric a fostei mănăstiri Arbore, ctitorie a lui Luca Arbore, boier de credință al lui Ștefan cel Mare, fost pârcălab de Suceava. În comuna Arbore, aproape de orășelul Solea (jud. Suceava), se mai păstrează urme ale fostei curți boierești și ale mănăstirii, zidită la sfârșitul domniei lui Ștefan (1503) și în stilul arhitectonic al bisericilor zidite de el. De remarcat pictura extraordinară a bisericii care se mai păstrează pe peretele de apus (o frescă a Judecății de Apoi), precum și pe peretele de miazăzi.

— este o reprezentare simbolică a genealogiei lui Iisus, atât în iconografia apuseană cât și în cea râsăriteană, ortodoxă. Tema apare în sec. XI, într-o miniatură, pe un Evanghelier din din Praga, unde e reprezentat Iesei și Isaia Proorocul, din textul căruia — „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da” (Isaia 11,1) — se inspiră pictura. Din sec. XII, reprezentarea acestei teme e confirmată de Erminiile athonite. La noi, în sec. XVI, e ilustrată în pictura exterioară,în mari panouri, la Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței, Sf. Ioan cel nou de la Suceava, pe suprafața zidului de miazăzi, în dreptul naosului. Scena înfățișează pe Iesei, tatăl lui David, culcat, dormind. Din pieptul lui răsare tulpina unei vițe, din care se desfac trei ramuri principale, pornind fiecare în direcții diferite, încolăcindu-se din loc în loc în rotocoale, (medalioane) cu frunziș sărac sau în corole de flori, în care sunt zugrăvite miniatural, chipurile câtorva dintre principalii strămoși după trup ai Mântuitorului, enumerați în cartea genealogiei Sale — până la David, fiul lui Iesei, și Iesei, „rădăcina” (Matei 1, 1-17 și Luca 3, 23-38); sunt zugrăvite și chipuri de prooroci care au prezis întruparea și Nașterea Domnului din Fecioară. Cel mai bine s-a păstrat pictura acestei teme la Voroneț, unde ocupă aproape toată suprafața exterioară a peretelui sudic și e zugrăvită pe fond verde; în alte biserici această pictură se află în pronaos, pe peretele de apus, sus, deasupra ușii. Tema o găsim și în cântările Bisericii (Catavasiile Crăciunului, peasna a IV-a), unde Iesei e comparat cu rădăcina sau tulpina unei vițe din care a odrăslit, ca o mlădiță tânără, Hristos-Mântuitorul prin Sf. Fecioară: „toiag din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din fecioară ai odrăslit” (Minei pe decembrie). Inspirându-se din această cântare, zugravii au ilustrat-o cu ajutorul motivului viței de vie, motiv foarte răspândit în Asia.

(în ebr. teba)

— despre care vorbește Cartea Facerii, este corabia pe care dreptul Noe, insuflat de Dumnezeu, a construit-o, spre a se salva omenirea din Potopul cu care a fost pedepsită, pentru grelele păcate în care căzuse. Noe salvează câte o pereche din toate viețuitoarele pământului, spre a asigura perpetuarea lor.

(arcosolium — de la arcus = arc, boltă și solium = mormânt)

— morminte în vechile catacombe, săpate în stâncă, în șiruri orizontale; aceste morminte au de regulă nișa de deasupra lor arcuită; nișa arcuită servea ca altar pentru slujbele divine, la aniversările anuale ale morților respectivi. În unele s-au găsit și instrumentele de tortură cu care au fost uciși, chiar și sticluțe cu mirodenii și urne cu sângele martirilor respectivi.

— se numeau în Vechiul Testament, jertfele aduse la templu, lui Yahweh, de către preoții evrei.

(Ἄρειος πάγος — Areios pagos)

— adunare a filozofilor atenieni, care se ținea în aer liber pe „Colina lui Ares”. La una din aceste adunări a luat parte și Sf. Apostol Pavel, în a doua sa călătorie misionară (50-52 d.Hr.). În urma înflăcăratei cuvântări creștine a Apostolului Pavel s-a convertit Dionisie Areopagitul, membru al Areopagului (Fapte 17, 22-31). Pentru credința în Hristos, el a murit ca martir (la 3 octombrie este pomenit în calendarul ortodox).

— zeul războiului în religia Greciei antice: spre deosebire de Atena, zeița înțelepciunii, socotită și a războiului drept și a păcii, Ares iubea violența și moartea fără scop. Era socotit și demon al morții. Areopagul din Atena își ia numele de la el, fără a fi însă un loc de cult.

— Mănăstirea Argeș.

— semn muzical în muzica psaltică (bisericească).

(ἀργός — argos, ἀργεύω — argeio = a interzice, a suspenda; ἄργευμα τοῦ ἱερέως — argeima to iereos — interzis, suspendat)

— lipsit de dar (Prăvălioara, f. 28); interdicție, luarea darului de a sluji al unui preot, suspendarea din preoție.

(ἀρχάγγελος, ὁ — arhaggelos)

— instituția bisericească ce are în subordine (administrativ) episcopiile aferente. Arhiepiscopia se află în subordinea unei mitropolii; aici este reședința arhiepiscopului.

(ἀρχιεπίσκοπος, ὁ — arhiepiskopos)

vezi {arhidieceza}, {episcop}.

(ἀρχιερατικόν — aihieratikon)

— carte de slujbe bisericești ce urmează a fi săvârșite de arhiereu (episcop) în cadrul Liturghiei, și care depășesc atribuțiile preotului: hirotonii, hirotesii, sfințirea antimiselor, sfințirea Sfântului și Marelui Mir, sfințirea bisericilor (aceasta din urmă poate fi tăcută și de către arhimandriți sau anumiți preoți cu ranguri administrative). Arhieraticonul a circulat la noi în limba greacă și slavonă, fiind tradus prima dată în românește de Axinte Uricariul (sec. XVIII), copist la cancelaria domnească, iar apoi uricar la logofeție și cronicar oficial al curții (în vremea lui N. Mavrocordat). Primul Arhieraticon tipărit a apărut la Blaj (1777), tradus din Ib. greacă. A treia ediție apare în 1926 și abia în 1976 apare următoarea ediție, într-o redactare nouă completată cu slujbe noi ca: Rânduiala Liturghiei arhierești, Sfințirea bisericii și obiectelor de cult, Rânduiala sfințirii Marelui Mir; vezi și {dicherul}.

— denumire pentru: episcop, mitropolit și patriarh; vezi {episcop}, {mitropolit}, {patriarh}.

(ἀρχιμανδρίτης, ὁ — arhitnandritis; ἄρχων, ὁ — arhon = domn, conducător și μάνδρα — mandra = staul, așezământ, mănăstire)

— treaptă în monahism; după arhimandrit urmează, în același ordin monahal, treptele de: episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh. Stareții sau egumenii mănăstirilor sunt de obicei arhimandriți.

— se numește călugărul, călugărița care adminisrează un arhondaric, adică apartamentele rezervate oaspeților, în mănăstire.

(ἀρχονδάρις, ὁ — arhondaris)

(ἀρχονδαρίκι, τό — arhondariki)

— doctrină eretică susținută de preotul Arie din Alexandria (Egipt) în sec. IV. Arie nega dumnezeirea Fiului, susținând că Acesta nu este decât o ființă creată din nimic, în timp, având altă substanță sau fire decât Tatăl. Această erezie a fost condamnată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, care a stabilit dreapta învățătură a Bisericii: Fiul este Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, de o ființă cu Tatăl (Niceea, 325). Arianismul s-a răspândit și pe teritoriul țării noastre prin goți, al căror episcop, Ulfila, era arian, (sec. IV) (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

(slv. Ijeremiinu-dni)

— ziua de 1 mai când se pun crengi verzi în fața ușii, cu credința că ele feresc casa de rău, de strigoi și vrăjitoare. În Mărginimea Sibiului se pun crengi de fag și de 1 mai și de Sf. Gheorghe (în alte părți ale țării se pun crengi verzi de diferite specii — chiar și urzici și leuștean). Aceste ramuri verzi sunt un simbol al creștinismului, simbolizat prin Sf. Gheorghe, apărător de duhuri necurate, precum și un simbol al primăverii.Obiceiul își are origini străvechi.

— mănăstire de călugări (în jud. Vâlcea, com. Costești), în apropiere de Horezu și Bistrița. Datează din sec. XVII, ctitorie a voievodului Matei Basarab, care, după cum scrie pe piatra de mormânt (din pronaosul bisericii), „Odihnește aici, adormit întru Domnul, în adâncimea anilor, în anul 1654, în cinstita bătrânețe”. A fost restaurată la jumătatea sec. XIX, de domnul Barbu Ştirbei, care a ridicat în jurul ei construcții noi; restaurată și consolidată în sec. XX de Patriarhul Justinian Marina.

— cuprinde totalitatea creațiilor artistice puse în slujba Bisericii și a cultului, pentru a-I îmbogăți și a-i da strălucire și pompă: în arhitectură (s-a creat o diversitate de stiluri în construcția bisericilor: stilul basilical, bizantin, gotic etc), în sculptură, în pictură (iconografia), în poezie și muzică (imnografia creștină), în orfevrerie, în broderie și țesătură pentru veșminte bisericești ș.a.

— numele grec al zeiței romane Diana din mitologia clasică; era protectoarea animalelor sălbatice.

vezi și {Masa}, {Chivot}

(gr. ἄρτος, ὁ — artos = pâine)

— pâine dospită și îndulcită care se sfințește la slujba Litiei, la vecernia din ajunul marilor sărbători și a hramului bisericii. Se sfințesc cinci pâini, care simbolizează minunea săvârșită de Mântuitorul, când a săturat mulțimile în pustie, cu cinci pâini; împreună cu artosele, credincioșii aduc boabe de grâu, vin și untdelemn, care se sfințesc la Litie, când preotul se roagă lui Dumnezeu să le înmulțească și să le sporească. La sfârșitul slujbei artosele se împart credincioșilor.

(lat. haruspex = ghicitor, folosind în acest scop măruntaiele jertfelor; haruspica = ghicitoare)

— riturile divinatorii; mantica (μαντική, ἡ — mantiki = arta ghicitului) — specialitate în religia etruscă, de care se preocupau îndeosebi preoții. Ei foloseau, pentru aceasta, anumite cărți numite Libri tageticii, care-i ajutau la interpretarea fenomenelor naturii și Libri rituale, conținând riturile pentru întemeierea unei cetăți, pentru organizarea tribului, a exercițiilor ritualistice etc. (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

vezi și {rasofor}, {mistica}.

— rituri (ritul aschenaz și ritul sefard) în religia mozaică; de la Aschenazim și Sefardim; vezi și {iudaismul}, {aschenazim}.

— numele uneia din marile diviziuni ale evreilor, ca urmare a condițiilor istorice. Aschenazimii sunt descendenții evreilor germani și francezi de după cruciade, când, fiind expulzați din Germania și Franța, s-au stabilit în alte părți ale lumii: Prusia, Polonia, diferite alte țări din Europa, precum și în Anglia și America. Altă diviziune o formează descendenții evreilor expulzați din Spania și Portugalia în sec. XV, care se numesc Sefardimi sau sefarzi, stabiliți, cea mai mare parte tot în sud: Italia, Turcia, America de Sud și o parte în Olanda. Datorită eredității, cele două ramuri prezintă unele deosebiri: aschenazii sunt mai mult blonzi sau roșcați, pronunță ebraica, ca cei din nordul anticului Israel, au ca limbă maternă germana, în care au primit un aflux de cuvinte slave și ebraice, care dezvoltându-se a devenit limba idiș. Ca trăsături antropologice, sefarzii se deosebesc de aschenazi, fiind mai înalți de statură, fața ovală, părul negru; ca limbă maternă, sefarzii vorbesc spaniola cu dialectul ladino, pronunțând cuvintele ebraice cu accentul celor din sudul Israelului, de unde se trag. Aschenazii și sefarzii au și unele deosebiri privitoare la ritual. Aschenazii includ în cult mai multe poeme sinagogale (piutim) pe când sefarzii au un ritual mai simplu, imnurile lor păstrând influența melodiilor orientale. Totuși aschenazii și sefarzii, deși constituie două diviziuni, ei sunt strâns uniți prin origine, credință, idealuri spirituale, având aceeași Tora, aceleași sărbători, același sabat, aceeași alimentație rituală, prescripjii religioase, ca fii ai aceluiași popor și mesagerii aceleiași culturi iudaice.

(ὑπακούω — ipakoio = a lua aminte, în Septuaginta și Noul Testament)

— supunerea față de o autoritate, care în creștinism este Sfânta Treime sau manifestarea lucrării dumnezeiești — Biserica lui Hristos. Scriptura ne pune față în față neascultarea lui Adam (Facerea) și ascultarea lui Hristos față de Tatăl, „până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2,8; cf. Evrei 5,8); ascultarea este temeiul vieții creștine, fie a omului din lume, fie a monahului.

vezi și {iconografie}, {scene istorice}.

(de la lat. assero sau adsero = a afirma)

— jurământ asertoric sau afirmativ, când se face pentru întărirea unui adevăr.

— călugări catolici misionari a căror congregație s-a întemeiat în 1880, cu scopul de a câștiga cât mai mult teren pentru catolicism în Răsăritul Ortodox (prin înființare de școli profesionale cu internate și capele); ca și alte asemenea congregații catolice, assompționiștii au adoptat diferite practici ortodoxe (barbă, păr lung, costum preoțesc, chiar împărtășanie cu pâine și vin), pentru a răzbi mai ușor în Răsărit și a face cât mai mulți prozeliți.

vezi și {proscomidie}, {steaua}.

(lat. astruicare)

a astruca — formă veche pentru verbul a înmormânta, și cu înțeles de a acoperi, a ocroti. Astrucămănt, Acoperământ — se numesc Sfintele Acoperâminte, procovețele, cu care se acoperă Sf. Disc și Sf. Potir (I.A. Candrea, Gh. Adamescu, Dictionar Enciclopedic Ilustrat, „Caretea Românească”, București, 1926-1931.).

(ἀθανασία, ἡ — athanasia, i = nemurire)

— credința în nemurirea sufletului.

— mitropolit ortodox de Alba Iulia, hirotonit la București, în 1698. În 1701 a semnat Unirea cu Roma, scindând unitatea Bisericii Ortodoxe din Transilvania, unde, până la moartea sa (1713), va păstori ca ierarh al Bisericii unite.

— Arhiepiscopul Alexandriei Egiptului (+374), a contribuit la înfrumucețarea și organizarea cântării bisericești și la întărirea autorității ei în Biserică, în lupta contra ereziilor. Lui i se datorează imnul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”. A combătut arianismul la Sinodul I Ecumenic (325). În calendarul ortodox e pomenit la 18 ianuarie.

(ἀθεια, ἡ — atheia, i = necredință, impietate; lat. atheus)

— atitudine de tăgăduire a conceptului de divinitate, fie a zeilor, fie a lui Dumnezeu.

— zeiță în panteonul grec, fiica născută direct din capul lui Zeus și întrupând însușirile acestuia. Zeiță a înțelepciunii, protejează pacea, munca, artele, cultura. Cetatea Atenei a constituit centrul de unitate, ideal pentru lumea elenică. În cinstea zeiței, atenienii au construit Partenonul, celebru templu pe Acropole. Templele erau lăcașurile de cult ale religiei anticei Grecii, mărețe construcții împodobite cu coloane și capiteluri de stil doric, ionic, atic și corintic. Vestigiile, mari frumuseți, au rămas până azi pe Acropole. Statuile zeilor plasate în interiorul templelor ilustrau geniul sculptorilor greci. Templele consacrate zeilor erau așezate cu fața spre răsărit, templele eroilor, socotite doar ca morminte, erau așezate cu fața spre apus.

(1858-1931)

— profesor la facultatea de Teologie din București, episcop la Râmnic — Noul Severin și apoi mitropolit, în 1909-1911, după care se retrage la Mănăstirea Cernica de lângă București, unde se dedică studiului și scrisului până la sfârșitul vieții. Îmbogățește știința teologică din țara noastră prin traducerea în limba română a valoroasei lucrări a profesorului Eusebiu Popovici de la Cernăuți, Istoria bisericească universală și statistică bisericească (lb. germană); scriind numeroase studii de morală și de istorie a Bisericii pentru uzul studenților.

(slv. Sfetagora)

— Muntele Athos, numit și „Sfântul Munte”, pentru că singurul mod de viețuire care există aici este cel monahal și singurele așezări sunt sfintele mănăstiri, în care călugării trăiesc și se roagă de peste o mie trei sute de ani. Teritoriul este o peninsulă muntoasă dominată de vârful Athos, înalt de 2030 m. Peninsula are o lungime de 40 de km și o suprafață de 332,5 km2. Începând din 1920, Muntele Athos, dependent de Grecia, a devenit autonom și cu regim de autoguvernare. Datele istoriografice atestă că această peninsulă (din Mediterana) a fost locuită până prin sec. III î.Hr., dar din motive necunoscute a fost părăsită. Începând din sec. VII, apar aici primele așezări monahale, întemeiate de Sf. Petru Athonitul împreună cu călugării fugiți din țările invadate de arabi; peninsula muntoasă, cu zone greu accesibile le oferea siguranță. În sec. X, Sf. Athanasie Athonitul, ajutat de un călugăr, tot cu numele de Petru, organizează aici viața monahală chinovitică, întemeind Mănăstirea Marea Lavră, iar Petru (care va fi și el trecut în rândul sfinților) întemeiază mănăstirea Xiropotamu. Așezările mănăstirești din Sf. Munte, care în sec. XIII ajunseseră la 300, au trecut prin timpuri foarte grele (fiind invadate și prădate adesea de diferiți dușmani: pirați, arabi, perși), mai ales în vremea cruciaților care le-au distrus, reducând numărul lor Ia 25. Numit și „Grădina Maicii Domnului”, mai are azi 20 de mănăstiri (17 grecești, una rusă, una bulgară și una sârbă) și 14 schituri, dintre care și schitul românesc Prodromul. Cei douăzeci de stareți ai mănăstirilor, reuniți în sobor, rezolvă împreună toate problemele administrative și duhovnicești. Reuniunea lor se numește Chinonia („armonie”), iar soborul — Chinonita. Dom­nitorii români au ajutat de-a lungul veacurilor, cu multă pietate, mănăstirile de la Athos, atât prin restaurări, cât și prin bogate danii (veșminte, odoare, bani). Aceste ajutoare au început chiar de la organizarea Statelor Române (sec. XIV) continuând cu veacurile următoare (Vlaicu Vodă, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab și Vasile Lupu, marele Constantin Brâncoveanu și mulți alții).

(αἴθριον, τό — aitrion; lat. porticus = galerie cu stâlpi)

— în Biserica primelor veacuri creștine, un fel de curte sau galerie exterioară, de formă pătrată sau dreptunghiulară și neacoperită, pavată cu plăci de piatră și înconjurată de porticuri (colonade) sau șiruri de coloane acoperite (fie din toate părțile sau numai din trei părți, afară de intrare) imitând acel peristylium al caselor greco-romane. În mijlocul atrium-ului se afla o fântână sau bazin cu apă, în care credincioșii își spălau mâinile în semn de curățire, înainte de a intra în biserică. Azi acest atrium nu mai există.

(lat. augur,-ris = cel care citește viitorul după zborul păsărilor, tălmaci al unui vis)

Augur Apollo — Apollo care descoperă viitorul. Auguri se numeau preoții romani care preziceau viitorul după mișcarea și zborul păsărilor și după măruntaiele animalelor care se sacrificau la templu.

(în lb. spaniolă = act de credință)

— act de întoarcere.

— independență a Bisericii naționale. Biserica Ortodoxă Română, care s-a aflat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, și-a dobândit autocefalia în 1885. Atunci patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea a semnat Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, al cărei mitropolit primat era Calinic Miclescu.

(αὐτόμελον, τό — to aitomelon = cu aceeași melodie)

— este, în muzica psaltică, un tropar (o strofă sau stih) cu compoziție și melodie proprie, dar care servește ca model pentru alte tropare, mai ales în ce privește melodia sau modul de cântare.

— unul dintre cei 12 profeți mici ai Vechiului Testament, care a trăit în epoca marilor profeți Ieremia și Iezechiel (sec. VII, î.Hr.). În cartea sa, el a prezis căderea Ierusalimului și robia babiloniană.

(Ave! — imperativ de la avere în lb. latină = bucură-te!)

Bucură-te, Maria! — imn religios în cultul catolic, introdus în sec. XIII, compus de Bonaventura (1221-1274) sfânt italian, mare teolog, cardinal și conducător al ordinului călugărilor franciscani. Imnul Ave-Maria este un echivalent latin al imnului ortodox, închinat Sf. Fecioare Maria: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...”; troparul „Născătoare de Dumnezeu” este alcătuit în cea mai mare parte din salutarea adresată de înger și de Sfânta Elisabeta (mama Sf. Ioan Botezătorul) Sfintei Fecioare Maria, la Bunavestire(Luca 1, 28-42). În cultul ortodox, acest imn se cântă la slujba Litiei de la sfârșitul Vecerniei, pentru că, după tradiție, Bunavestire ar fi avut loc seara. Troparul „Născătoare de Dumnezeu este considerat ca unul dintre cele mai vechi imne creștine, cu bază biblică. Introducerea lui în cult este atribuită patriarhului Chiril al Alexandriei (sec. V); imnul acesta face parte din imnografia prin care Biserica a căutat să dezvolte cultul Maicii Domnului, în urma discuțiilor mariologice provocate în sec. V de erezia lui Nestorie și Eutihie (care susțineau că Maria nu este „Născătoare de Dumnezeu”.

— abatere de la Legea iudaică.

(din apastah — text fundamental, prescripții)

— cartea sfântă a zoroastrismului și unul din principalele izvoare de cunoaștere a religiei Persiei antice. Este o culegere de scrieri religioase cu conținut variat și aparținând unor epoci diferite. Avesta este numai o parte dintr-o vastă literatură zoroastră, care se crede că ar fi fost distrusă în timpul cuceririlor lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.). Învățăturile din Avesta s-au transmis oral și au fost strânse și consemnate în scris pe vremea Sassanizilor (sec. III d.Hr.). Scrierea e cunoscută și sub numele de Zend-Avesta („Avesta și Comentar”), formată din 4 părți. Primele trei părți, „Marea-Avesta”, cuprind texte liturgice, iar a patra, „Mica-Avesta”, cuprinde scurte texte religioase, un calendar, formule de rugăciuni ș.a: Redactarea Avestei s-a făcut în limba pehlevi, persana medie, adică limba iraniană din vremea Sassanizilor.

— numele lunii în care au fost dezrobiți iudeii din Egipt, lună în care se prăznuiește Pastele mozaic (Deut. 16, 1).

(lb. ebr.)

— denumire comună a patriarhilor Vechiului Testament.

— patriarh al Vechiului Testament (sec. XIX î.Hr.), a fost fiul lui Terah, descendent din neamul lui Sem, unul din fiii lui Noe, cel care, pentru credința sa într-un singur Dumnezeu, a fost mântuit de Dumnezeu de potop și a salvat astfel neamul omenesc și viața pe pământ. Când Dumnezeu a alungat din rai, blestemându-i pe primii oameni pentru păcatul neascultării și nesocotirii cuvântului dumnezeiesc, nu i-a părăsit cu totul, ci le-a dat speranța trimiterii pe pământ a unui Mântuitor care să le spele păcatul și să mântuiască neamul omenesc. Pentru împlinirea acestei promisiuni, Dumnezeu l-a ales pe Avram (așa se numea înainte de a fi ales), care trăia cu familia sa în cetatea Ur din Caldeea (în Mesopotamia) și i-a poruncit să se stabilească în țara Canaanului. Aici Avram, care și-a schimbat acum numele în Avraam în urma legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu el (Facere 12, 1-2), a dat naștere „poporului ales” numit Israel, după numele unuia dintre urmașii lui Avraam, Iacov-Israel, fiul lui Isaac și părintele celor douăsprezece seminții ale poporului evreu. Din acest popor ales (Deuteronom 14,1-2), al lui Israel, care a dus mai departe credința într-un singur Dumnezeu, avea să se nască Iisus Hristos, Mântuitorul, care să ridice păcatul lumii (Facere 12, 1-5; Fapte 7, 1-8); v. {Ismael}, {islamismul}.

(ebr. abba = tată, părinte, preluat de lb. gr. ἄββας, ὁ — avva)

— Părinte (pentru numele lui Dumnezeu); Iisus se roagă înainte de patimile Sale, în grădina Ghetsimani: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu.” (Marcu 14, 36); cuvânt întâlnit și în Epistolele Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6). Termenul Avva, ca adresare către un călugăr pustnic (bătrân îmbunătățit spiritual), este folosit foarte frecvent în Filocalie și alte scrieri cu referiri la viața monahilor.

(ἄξιον — axion = vrednic, care merită)

— imnul care se cântă în cinstea Sfintei Fecioare, îndată după săvârșirea Sfintei Jertfe, la Liturghia ortodoxă (a Sf. Ioan Hrisostom). Originea Axionului se află în diferitele imne care însoțeau încă din vechime pomenirea nominală a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontană a sentimentelor de iperdulie (supravenerare) față de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Din Axionul obișnuit, astăzi s-a întrebuințat mai întâi numai de la partea a doua („Ceea ce ești mai cinstită...”), text care se află în irmosul Cântării a noua din Canonul (trioda) de la Denia din Joia Patimilor, ce aparține lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), sec. VIII, și care a fost cântat mai întâi în slujba Utreniei și în alte slujbe. Ulterior, și anume după sec. X, el s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat...) a cărei origine se crede că se află în pietatea călugărilor de la Athos (Sf. Munte) (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985. p. 279.).

(ἄξιος — axios = vrednic, care merită)

— „vrednic este”, formula de cinstire pentru cel hirotonit (care a primit taina preoției).

— titlu pentru șeful religios al islamismului șiit.

— pâine nedospită folosită de evrei la Pesach (sărbătorile Paștelui), rememorare a dezrobirii din Egipt (vezi și {Pesah}). Catolicii folosesc azima la împărtășanie, în loc de pâine dospită (cum se folosește în Ortodoxie).