Dicționar

— credincios fanatic, bigot, care trăiește o credință formală, punând accent mai mult pe manifestările exterioare ale vieții spirituale.

(„Şarina Săngelui”, „Ogorul Sângelui”)

— este numele locului cumpărat de preoții templului din Ierusalim, cu treizeci de arginți, prețul cu care iuda L-a vândut pe Iisus; văzând urmările trădării sale, Iuda, mustrat de conștiință, a restituit mai marilor templului banii și s-a spânzurat. Locul cumpărat cu ei a fost destinat îngropării străinilor; o porțiune din acest teren s-a numit inițial „țarina olarului”. Este situat în partea de sud a văii Hinomului. Astăzi numele său este Hakk ed Dumm (Mt. 27, 8; F.Ap. 1, 19).

— zeu subpământean, stăpânul împărăției umbrelor; mitologia greacă leagă de numele lui răpirea Persefonei, care i-a devenit soție și, alături de el, stăpână în Hadea.

— lecturi biblice și pericope evanghelice; vezi și {parașe}, {Parusia}.

— învățătură, cuvântare ținută de șeful familiei cu ocazia mesei pascale, în care se evocă evenimentele legate de această sărbătoare ce comemorează ieșirea evreilor din robia egipteană. Haggadah face parte din tradiția iudaică și cuprinde comentariile rabinice la textele morale și istorice ale Sf. Scripturi. Aceste comentarii încă se păstrau ca tradiții orale pe vremea Mântuitorului, dar cu timpul ele au fost fixate în scris sub numele de Mișnah. Cea mai cunoscută și răspândită Mișna a fost a rabinului Iuda Ha-Wasi (sec. II d.Hr.), cu mai multe subdiviziuni, cuprinzând sărbătorile, purificările, viața de familie, obiecte de cult ș.a.

(de la gr. ἅγιως — aghios = sfânt, cu sfințenie)

— literatura despre viețile sfinților (literatura haghiografică).

— sfințit, se numește cel ce a vizitat locurile sfinte, pelerin.

(cuv. turc. „roabă, sclavă”)

— se numeau roabele din haremul sultanului.

— psalmii hallel sunt psalmii de laudă (ex. Ps. 135), în muzica psaltică.

(ebr.)

— sărbătoare iudaică închinată primăverii. Este numită și Anul Nou al pomilor. Este și o sărbătoare a speranței.

— marele rege care a unificat triburile din Mesopotamia (sumerieni, akkadieni, elamiți și amoriți) — sec. VII î.Hr. — și a întemeiat primul imperiu babilonian, a fost un mare organizator religios, a întemeiat și o religie unică, prin unificarea diferitelor culte. Tot lui i se atribuie Codul lui Hammurabi, descoperit la începutul sec. XX, în urma săpăturilor arheologice de la Susa (Mesopotamia). Critica istorică a Bibliei afirmă că acest cod a fost sursa unora din prescripțiile juridice din Pentateuh.

vezi și {Canaan}, {iudaismul}, {harambașa}.

— se numeau partizanii unei secte gnostice influențată de gnosticismul iudeo-creștin, care se opuneau idolatriei populare din lumea arabă, propovăduind un monoteism deosebit de cel iudeo-creștin, căutând adevărul și ducând o viață ascetică. Ei se considerau elita spirituală arabă și, la apariția islamismului, unii hanifi îl vor îmbrățișa, unii vor trece la creștinism, iar alții se vor opune și unei religii și celeilalte. Mai târziu, cuvântul hanif va fi folosit de Mahomed pentru a arăta că ei sunt cei care trăiesc adevărata învățătură islamică. Mahomed însuși, influențat de învățătura hanifilor, s-a considerat hanif și propovăduitor al adevăratei religii, care a fost religia lui Avraam, pe care (spune el) creștinii și evreii au falsificat-o.

(ebr. „consacrare”), Hag-Haurim, Hag-hanițsohn

— „Sărbătoarea luminilor”, „Sărbătoarea victoriei”, a trimfului luminii asupra întunericului, a cauzei libertății și independenței naționale și spirituale asupra dominației și asupririi străine; acestea sunt simbolurile pe care le sărbătoresc evreii la Hanuca. Această sărbătoare religioasă are loc pe la începutul lunii decembrie și ține opt zile. Este o amintire a purificării templului de către Iuda Macabeul, conducătorul luptei împotriva păgânului rege Antioh Epifaniu (175-163 î.Hr.), care stăpânea Palestina și care, în acțiunea sa de distrugere a monoteismului, transformase templul din Ierusalim în templu păgân, aducând jertfă zeilor (II Macabei 6-10). Atunci marele preot Matitiahu și fiul său Iehuda Macabeul au mobilizat la luptă pe iudei și au reușit să alunge pe cotropitori. Recucerind Ierusalimul, au purificat templul, aruncând statuile păgâne, încercând să aprindă marele candelabru cu șapte brațe, n-au găsit însă decât o cantitate mică de ulei sfânt, cât să ardă 24 ore. Talmudul spune că, printr-o minune, uleiul a ars 8 zile, cât trebuia să se pregătească uleiul pur, care provenea din primele picături ale măslinelor. Luminile de Hanuca se aprind într-o menora (candelabru) specială numită Haira. Aceasta e confecționată din bronz, aramă, și cât mai artistic. Are forma unui candelabru cu 8 brațe. Cele 8 orificii ale brațelor sunt aliniate la aceeași înălțime și în ele se arde untdelemn sau lumânări. Menorele de Hanuca au 8 brațe, în amintirea înmulțirii din vremea Macabei lor. Hanukianu reproduce candelabrul cu 7 brațe (opera lui Bețael) din templul din Ierusalim. Cele 8 locuri ale Hanukiei primesc pe rând lumina timp de 8 zile, câte una în fiecare seară, pentru ca în ultima seară să fie toate aprinse. Şi în vremea talmudică și azi, evreii puneau aceste lumini la ferestre, pentru a aminti tuturor minunea de Hanuca. Lumina e aprinsă de capul familiei, care rostește o rugăciune, apoi toți ai casei cântă imnul „Maoz-Tur”. Luminile trebuie să ardă cel puțin o jumătate de oră, timp în care nu se lucrează. Şi în sinagogă se aprinde o menora și se rostește rugăciunea „Al Hanisim”. Esența rugăciunii Hanuca este minunea.

— serbările de Hanuca.

— personaj din epopeea indiană Ramayana. El este regele maimuțelor, care-l ajută pe Rama să-și elibereze soția, răpită de Ravana, monstrul demonic, rege al insulei Lanka. La cultul lui Rama s-a adăugat și adorarea lui Hanumant, considerat prietenul oamenilor, care-i ajută în lupta cu spiritele rele.

— era numele unei băuturi purificatoare și reînnoitoare a vieții, folosită în cultul religios al Iranului antic. Rol purificator avea în această religie și focul, care era întreținut cu lemn de santal de către un preot anume.

— stare primitivă de dezorganizare, cum era cosiderată materia în starea ei inițială. Organizând haosul, Dumnezeu a creat lumea.

(gr. χάρις, ἡ — haris = har, grație)

— har, grația divină, harul lui Dumnezeu; se spune despre cinevacă are har de la Dumnezeu, adică e înzestrat cu însușiri neobișnuite. Sfinții Apostoli au primit de la Mântuitorul, prin Sf. Duh, puterea de a face minuni, de a sfinți preoți și diaconi; acest har, această harismă (putere sfințitoare) au primit-o episcopii care sfințesc pe preoți, prin Taina hirotoniei. Harismatic (sfințitor) este harul sfințitor al Sfintelor Taine, prin harul lui Dumnezeu; și cultul divin (slujbele bisericești) are scop harismatic. Harismatici „purtătorii de har”) — denumire dată clerului (episcopi, preoți și diaconi), care prin hirotonie primește harul Sfântului Duh (sfințirea Sf. Duh) spre a putea săvârșii cultul (slujbele divine ale Bisericii).

— era numele dat, începând din sec. XVIII, marelui rabin din Moldova, care era șeful rabinilor și prezentantul evreilor pe lângă scaunul domnesc, deținând drepturi civile și penale asupra tuturor evreilor moldoveni. În Muntenia, această funcție o deținea „starostele evreilor”. În 1909, evreii din România erau reuniți în Uniunea evreilor pământeni, cu sediul la București. Legea Cultelor din 1928 le-a dat dreptul să formeze Federația Uniunilor de comunități evreiești, cuprinzând pe evreii din toată țara. În 1949 s-a aplicat primul Statut al Cultului mozaic din România. Înființarea Statului Israel, din 1948, în urma rezoluției O.N.U., a dat posibilitatea evreilor din toată lumea să revină în Israel și să aprofundeze cunoașterea limbii ebraice și studiul Bibliei, înființând școli talmudice și tipărind cărți religioase (IR, p. 389).

— localitate menționată în acte încă din 1448, un timp, a doua capitală a Moldovei, fiind reședință de vară a lui Ştefan cel Mare, care avea aici curți domnești; în 1487 a zidit și o biserică cu hramul Sf. Gheorghe, care există și azi. Petru Rareș era de aici (fiu al Mariei Răreșoaia și al Domnului Ştefan); când a ajuns domn, Rareș a păstrat și el ca reședință de vară Hârlăul și a zidit aici o biserică cu hramul Sf. Dumitru, care s-a păstrat până azi, ca și biserica Sf. Gheorghe, ctitoria lui Ştefan.

— termen popular pentru a denumi zilele de dezlegare sau suspendare a postului, miercurea și vinerea din anumite săptămâni ca: în săptămâna luminată, în săptămâna întâi de după Paști, în săptămâna întâi de după Rusalii; miercuri și vineri din răstimpul dintre Naștere și Botezul Domnului, miercuri și vineri din „săptămâna brânzei” (după Duminica Vameșului și a Fariseului). Se suspendă postul când marile sărbători Nașterea și Botezul cad miercuri sau vineri. Termenul de harți, e o prescurtare din greaca nouă (αρτγιβούριγι — artghivourighi), o formă stâlcită a cuvântului armean araciovoroh (termen bisericesc — araciovorat), postul premițiilor sau postul premergător Păresimilor, care la armeni se termină în sâmbăta Sf. Serghie (Sarchis), cu două săptămâni înaintea Postului Paștelui (numai la armeni și Postul Sf. Serghie).

vezi și {hasidism}, {chassidism}.

— „cei pioși”);

(corespondent iudaic al Iluminismului)

— este o încercare de adaptare la iudaism a enciclopedismului francez și Aufklärungului german. Este un curent filozofic, întemeiat de Moses Mendelsohn, manifestând interes pentru cultura laică și știință, punând accent pe toleranță și pe imperativul moral (CM, 570).

— țara udată de râul Fison, afluent al râului ce izvora din Eden, țară bogată în aur și onix (Facere 2, 11-12).

— ebraic, cantor la templu.

— oraș în Şara Canaanului, care va deveni mai târziu Palestina și apoi Statul Israel; datează din mileniul II î.Hr. Aici s-a stabilit Avraam, la 3 km nord de Hebron, la „stejarul din Mamvri” unde i s-a arătat Sfânta Treime. Locul e numit azi de arabi „Haram-Ramet el Khalil” (ridicătură sfântă a prietenului lui Dumnezeu — adică a lui Avraam, sau locul împrejmuit al prietenului). În urma săpăturilor arheologice s-au descoperit fântâna și altarul lui Avraam; pe acest loc s-a ridicat o biserică creștină. În peșterile din împrejurimi s-au descoperit schelete omenești, dovadă că la Mamvri a fost un mare cimitir. În grota de la Macpela (mearat Hamhpella – peștera dublă) au fost îngropați Avraam, Isaac, Sarra, Iacov, Iosif (Facere 25, 8-9). Deasupra acestei grote se află azi unul din cele mai venerate „meceturi” („cimitir”, în lb. turcă). Regele David a fost uns rege la Hebron. El va domni aici șapte ani și jumătate. În timpul robiei babiloniene, Hebronul cade sub stăpânirea edomiților. Va fi recucerit de Iuda Macabeul (I Macabei 5, 65).

— zeități lunare în religia Greciei antice.

— zeul focului, al vulcanilor, în panteonul Greciei antice. În poemele homerice apare ca meșter iscusit făuritor al obiectelor, podoabelor și palatelor zeilor, folosind focul.

(Hijra = emigrare, fugă)

— se numește data la care începe era mahomedană (16 iunie, anul 622 după Nașterea lui Hristos), când Mahomed a fugit de la Mecca la Medina („orașul profetului”, fostul oraș arab Iathreb). Urmărit de tribul coraișiților, ale căror interese comerciale la Mecca erau amenințate de noua religie monoteistă islamică propovăduită de Mahomed, acesta este nevoit să părăsească Mecca, spre a se stabili la Medina. Aici, Mahomed întemeiază un loc de cult unde oficiază el însuși și impune rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei, reglementând în același timp postul și milostenia după exemplul religiei mozaice.

— capitala religioasă a Egiptului antic. Aici s-a desfășurat opera de unificare religioasă numită „marea emmeadă” heliopolitană, o tendință spre monoteism. Scopul ei a fost de a grupa și subordona pe toți zeii Egiptului sub supremația lui Ra (zeul soarelui). Aici au luat naștere diferite cosmogonii, printre care și aceea că Ra, fertilizând cu razele sale nămolul nilului, ar fi dat naștere oamenilor, animalelor și plantelor. Atributele lui Amon-Ra erau: înțelepciunea, puterea, bunătatea, dreptatea. Tendința spre monoteism se reflectă în imnul care celebra ființa supremă, numind-o Ra („existând prin sine însuși”), Amon („locuind în toate lucrurile”) și Ptah („cel mai mare dintre zei, care, ajuns bătrân, reîntinerește necontenit”). Era numită și Osiris. Sub toate denumirile se înțelegea unul și același zeu, cu atribute felurite.

(„soarele”)

— zeul soarelui, zeitate locală adorată în insula Rodos (Grecia antică).

— adorarea unei divinități supreme și alte divinități supreme și alte divinități subordonate. Henoteismul înseamnă o ierarhizare a divinităților, nu un monoteism. Exemple avem la babilonieni, care aveau pe Mazduk ca zeu suprem, sau în religia arabilor dinainte de Mahomed, unde era adorat Allah ca zeu suprem, dar pe lângă care mai erau adorate un mare număr de alte divinități. Despre henoteis se poate vorbi și în religia geto-dacilor, unde, atături de Zamolxis, era considerat ca zeu Ghebeleizis și o divinitate feminină numită Diana. Pârvan a afirmat că Zamolxis „nu era singurul adorat la daci”.

(ἑορτολόγιον, τό — eortologion = calendar de sfinți, catalog de sărbători)

— listă, catalog de sfinți. Cele mai vechi asemenea liste apar în lucrările marelui scriitor apusean Ipolit din Roma (sec. III) și în diferite Rânduieli sau Constituții bisericești. Din combinarea acestor liste locale au rezultat Martirologhiile, calendare cu caracter regional, la început și apoi cu caracter general. Ele apar în Africa și în Asia Mică, începând din a doua jumătate a sec. IV. Aceste calendare sunt numite și minologhii sau sinaxare; Simeon Metafrastul (Logofăt) este cel care a început compilarea diverselor sinaxarii mai vechi (sec. X), pornind de la cel constantinopolitan și a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului. Opera lui a fost revizuită fundamental în sec. XVIII de marele cărturar și pustnic Nicodim Aghioritul, care a editat cel mai complet sinaxar ortodox, numit și Sinaxarul aghioritic. Acest Sinaxar, la care fiecare Biserică ortodoxă autocefală a adăugat sfinții săi, este astăzi cel folosit de întreaga creștinătate ortodoxă.

— zeiță a cerului nocturn, sora și soția lui Zeus, protectoarea femeilor și a căsătoriei. Deși mitologia o diminuează, atribuindu-i slăbiciuni (gelozie, intrigă, certuri), Hera rămâne, alături de Zeus, o figură măreață în Panteonul Greciei antice.

— erou divinizat în mitologia romană (în mitologie, eroii erau cei născuți dintr-un zeu și-o pământeană), cunoscut sub numele de Herakles (în mitologia greacă Heracles era fiul lui Zeus și pământenei Alcmena). La Roma, Hercule era un semizeu, descendent din zeități italice, ocrotitoare ale recoltelor și vitelor. Lui i se aduceau ca jertfă un taur și o juncă în ziua de 12 august. Era socotit protector al oamenilor necăjiți și al călătorilor, de aceea, numele lui era invocat spre ajutor; pe numele lui se depunea jurământul („me Heracle”). Heracles din Panteonul grec era simbolul puterii, al forței fizice: se spune că la naștere a sugrumat doi șerpi (trimiși de geloasa Hera, soția lui Zeus, s-o ucidă pe Alcmena cu care acesta o trădase). Numele lui Hercule (Heracles) este legat, în mitologie, de 12 isprăvi neobișnuite care au necesitat o forță neobișnuită spre a fi rezolvate, cunoscute sub numele de „cele 12 munci ale lui Hercule”. Legenda lui Heraclis este legată mai ales de Pelopones, dar și de peninsula italică unde etruscii îl adorau sub numele de Hercule și apoi latinii (romanii) care-l numeau Hercule, împrumutând cultul său de la coloniile grecești din Sudul Italiei. Şi pe teritoriul României cultul lui Hercule era existent în cetățile de pe malul Mării Negre, mai ales la Calatis (Mangalia), unde s-au găsit inscripții și monede cu chipul său, dovadă că exista și un sanctuar al său în aceste părți, ca și la Histria, și, probabil, la Tomis. În lumea greacă, Hercule era socotit patron al sportului, al apelor termale și al carierelor; aceste atribute reies din inscripțiile descoperite în Dacia (la Apulum, Calatis, Tomis, Herculane, în care numele lui e subliniat de epitetul Salutifer („tămăduitorul”) (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

— este, în mitologia greacă, „zeul vântului” pentru iuțeala deplasării, pentru care este ales de Zeus „curierul zeilor”. Este și zeul somnului, al comerțului și al câștigului rapid, zeul drumurilor și protector al călătorilor. Este ocrotitorul tineretului, al școlii, iar pe plan religios, el este conducătorul sufletelor pe drumul în lumea de dincolo. La Histria (Sciția Minor — Dobrogea de azi) se menționează (în inscripții) serbările date în cinstea lui la sărbătoarea Hermaia, când tinerii și dascălii lor își exprimau omagiul pentru protectorul lor. La romani era adorat sub numele de Mercurius (lat. merx — marfă, câștig), Mercur, protector al negoțului; chipul lui apare în Dacia pe gemme (medalioane) cu reliefuri funerare (legându-i numele de rolul său religios, drept călăuză a sufletelor pe drumul spre lumea de dincolo).

— oraș antic, în Egiptul mijlociu, celebru pentru lacul din preajma sa, lac din care a răsărit „Lotusul cosmogonic” (care atestă legenda că lumea s-a născut din floarea de lotus).

(χερουβικός, ὁ — O Heruvikos)

— este imnul care se cântă la strană de cântăreț (cor), în prima parte a Liturghiei credincioșilor, înainte de ieșirea cu darurile. Când preotul citește în taină Rugăciunea a doua pentru credincioși, pe care o încheie cu ecfonisul „Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păziți...”, la strană începe cântarea Heruvicului (care trebuie cântată foarte rar). Preotul citește acum în taină Rugăciunea din timpul cântării heruvimice („Nimeni din cei legați cu pofte trupești...”), după care zice și el încet de trei ori Imnul heruvimic („Noi care pe heruvimi cu taină închipuim...”). Terminându-se cântarea Heruvicului, preotul iese cu Cinstitele Daruri (vohodul mare). Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care îl exprimă chiar textul său. Credincioșii închipuie acum, în mod tainic, pe heruvimii din ceruri, deoarece, ca și aceștia, se pregătesc să primească pe „Împăratul tuturor”, care va apărea la vohod sub forma Cinstitelor daruri și Căruia i se cântă „Aleluia!”, credincioșii fiind îndemnați prin Heruvic: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm...” pentru a-L întâmpina cu cinstea cuvenită. La aceasta se adaugă și cădirea din timpul Heruvicului. Acest imn s-a consacrat în rânduiala Sfintei Liturghii în secolul VI (574), printr-un decret al împăratului bizantin Iustin al II-lea, înlocuind un psalm în tact papadic, adică foarte rar și prelung (v. Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 238-274.).

(χερουβείμ, τά)

— herouvim heruvimi, îngeri puși de Dumnezeu să păzească poarta raiului din Eden, după alungarea primilori oameni Adam și Eva, care călcaseră porunca lui Dumnezeu, mâncând din pomul oprit, pomul cunoștinței binelui și răului, și spre a-i împiedica să mănânce și din pomul vieții (Facere 3, 24).

(ebr. „cuvânt de doliu”)

— cuvântare funebră.

— numiți și „aquarii”, erau, în Biserica creștină veche, numiți „Ebioniți”, care la împărtășanie foloseau apă în loc de vin și azimă în loc de pâine dospită. Acești eretici au fost excluși din Biserică.

— sfânt, solemn; atitudine hieratică-solemnă, conform unor canoane religioase.

(ἱεροφάνος — ierofanos = arătare, ceva sacru care ni se arată)

— formă de manifestare a sacrului (revelație divină).

— cel care arăta obiectele sacre în misterele grecești.

— simbolul de participare imediată; originea religiei nu constă în evoluția unor forme primare spre o formă superioară, ci în revelație, spune Mircea Eliade. Religia creștină este o religie revelată (de la Dumnezeu), căci Dumnezeu, în marea Sa dragoste față de om, a voit ca omul să-L cunoască, să-I afle voia, spre a se împărtăși din dragostea Lui și a se putea mântui.

— denumire dată pentru istoria simplă a religiilor.

— istoria comparată a religiilor.

— filosofia religiei.

— se numea, în antichitate, măsura folosită pentru cantitățile de untdelemn și vin necesare jertfelor.

— religia marii majorități a locuitorilor Indiei, denumit și neobrahmanism; este apariția în forme noi a vechii religii din perioada vedică și brahmană. Reprezentanții hinduismului se străduiesc să scoată din vechile scrieri religioase indiene „adevărata religie” (sanatana dharma), dar au ajuns la concepții foarte diferite, chiar contradictorii. Dumnezeu e conceput și personal și impersonal; lumea e concepută ca având o existență proprie sau ca fiind tot una cu ființa supremă; la fel și sufletul omului; în hinduism nu e definită o doctrină clară și unitară despre Dumnezeu, despre om și lume, despre relațiile dintre Dumnezeu și om, și despre destinul uman. Cultul adus diferitelor divinități este foarte variat și cu practici specifice. Cugetarea religioasă hinduistă din India este influențată de vechile sisteme filosofice brahmane, mai ales de Vedanta, dar și de ideile unor reformatori religioși, influențați de islamism și creștinism (Ramakrișna, Rabindranath Tagore, Mahatma Gandhi). Apare acum o nouă și interesantă concepție, și anume că iubirea arzătoare de Dumnezeu (bhakti) este calea prin care omul poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu și să se mântuiască. Aspirația sau Nirvana budistă se păstrează și în hinduism, completată însă cu credința că faptele omului vor fi răsplătite. Indiferența budistă față de bine și rău este înlocuită cu credința în necesitatea și eficacitatea pocăinței. Hindușii pun mare preț pe meditație. Tineri și tinere, persoane vârstnice, intelectuali în general, se întâlnesc dimineața și seara, pentru câte o oră de meditație (ex. în Bombay). Alții se izolează total, închizându-se în cămăruțe zidite, și primind hrana printr-o mică deschizătură; ei rămân izolați, cufundați în întuneric și liniște, fără nici un contact cu lumea. Din ramura mistică „bhakti” a derivat o ramură numită „sikh”, ai cărei aderenți se numesc „sikh-șii” (de la cuvântul sanscrit „sișya” = discipol), formând azi o sectă foarte numeroasă în hinduism, începând din sec. XVIII, sikh-ișii se vor transforma într-o forță militară, datorită în primul rând persecuțiilor suferite din partea suveranilor mongoli de religie musulmană, care cuceriseră partea de nord a Indiei. Conducătorul sikh, Golind Rai din acea vreme, numit și Singh (Leul) a stabilit „Botezul Spadei”, o organizație militară, al cărei scop era de a pregăti luptători care să rămână până la moarte în slujba comunității Sikh. Aceștia depuneau un jurământ și erau supranumiți „Lei”. Duceau o viață abstinentă (fără alcool, tutun) și purtau ca emblemă cei 5 K: Kes (plete), Kangha (pieptene), Kripan (sabie), Kach (pantaloni scurți), Kara (brățara de oțel). Disprețuind îngrădirile de castă, ei formează o armată de paria, dar „Lei”; cartea fundamentală de rugăciuni, intitulată „Laudă Creatorului”, conține imne închinate „Spadei Sacre”, care e un simbol al puterii și dragostei lui Dumnezeu. Hinduiștii cred în viața viitoare, concepând lumea de dincolo ca formată dintr-o pluralitate de lumi, numite „lumi de purificare”. Acestea sunt cincisprezece la număr; șapte lumi superioare („swarga”), un fel de iad, în care merg sufletele păcătoșilor, și între ele, pământul, unde se află sufletele celor care trec prin diferite reîncarnări. În „patala” sunt 21 de compartimente (infernuri) numite „Locul întunericului”, „locul planșetelor”, în care sufletele trec prin chinuri îngrozitoare. Aici sunt trimiși cei care au săvârșit fapte rele, după ce mai întâi au fost judecați de Yama, zeul morților. Aceste „iaduri” ca și cele șapte lumi superioare (raiul) sunt doar locuri de trecere, căci prin ele sufletele revin pe pământ, după care urmează eliberarea și unirea cu Realitatea absolută care este Dumnezeu. Marii gânditori ai hinduismului, ca Rabindranath Tagore (1861-1941) și Mahatma Gandhi, au considerat că și alte religii au ca ultim țel această unire cu divinitatea, la care, spun ei, nu se poate ajunge decât prin iubire. Această concepție este, în gândirea lor, o influență a creștinismului. Pe baza ei a formulat Gandhi doctrina „nonviolenței”, prin care înțelegea îndatorirea de a lupta pe calea binelui împotriva răului. Un mare filosof indian, Radhakrishnam (1888-1975) a căutat, ca și ceilalți, să găsească punți de legătură între marile religii actuale, arătând că fiecare dintre ele deține câte o parte din adevărul fiecăreia, fără ca vreuna să dețină adevărul absolu. El ajunge astfel la doctrina despre „Religia Veșnică” ce ar putea fi împărtășită de lumea întreagă, doctrină de nerealizat însă, deoarece fiecare religie, chiar și hinduismul, îți respectă tradițiile sale doctrinare privitoare la Dumnezeu, creație, suflet, om, viață viitoare. S-a apreciat totuși meritul lui Radhakrishnam de a fi militat pentru apropierea spirituală a reprezentanților diferitelor religii, în vederea colaborării pașnice pe toate planurile pentru binele omenirii (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982, p. 243-265); (Eliade, CulianuDicționar al religiilor, București, 1993, p. 179)).

vezi și {dulie}, {adorare}.

(χειροθεσία, ἡ — heirotesia = punerea mâinilor; χείρ, ἡ — heir = mână, τίθιμι — titimi = a pune)

— este rânduiala de slujbă religioasă prin care se acorda una din treptele clerului bisericesc inferior din trecut (citeț sau cântăreț și ipodiacon), precum și ranguriel bisericești onorifice, pentru merite deosebite pastorale, unor preoți (sachelar, iconom-stavrofor, adică purtător de cruce) și călugări (sincel, protosincel, arhimandrit); spre deosebire de hirotonie, care este o taină, hirotesia este doar o binecuvântare, o ierurgie. Pe când taina hirotoniei se săvârșește numai în altar, în timpul Sfintei Liturghii, hirotesia se face în naos, înainte de începerea Sfintei Liturghii. Hirotonia diaconului este precedată de hirotesie; prin aceaasta el trece prin cele două trepte ale clerului inferior; de anagnost, citeț, cântăreț, ipodiacon și apoi diacon, sfințit prin taina hirotoniei (vezi și {arhieraticonul}). Hirotesia se săvârsește de obicei de către episcop, iar în mănăstire de către stareț.

(χειροτονία, ἡ — heirotonia = întinderea mâinilor; lat. ordinatio — acțiunea de a întinde mâna, de a alege, a vota)

— însemna la început alegerea sau desemnarea cuiva pentru preoție, lucru pe care Biserica îl făcea prin votare; alegerea era confirmată de episcop, prin punerea mâinilor asupra celui ales, când se făcea invocarea harului Sfântului Duh”, care-l sfințește pe viitorul preot. Ritul „punerii mâinilor” era practicat și în Vechiul Testament la consacrarea preoților și leviților, ca slujitori la templu. În creștinism, hirotonia este Taina (slujba) prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia uneia din cele trei trepte ale preoției, adică: diacon, preot, arhiereu. Hirotonia este, în mod simbolic, transmiterea mai departe a „limbilor de foc”, adică a puterii harismatice (sfințitoare), venită prin apostoli de la Mântuitorul însuși. Hirotonia ca ritual este atestată de Noul Testament în Epistolele Sf. Apostol Pavel: I Timotei 4,14; II Timotei 1,6: „Să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele”; în Faptele Apostolilor 6, 6 se vorbește despre hirotonirea primilor diaconi: „pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei”. Viitorul preot trebuie să primească hirotonia numai pe baza unei parohii, care se va consemna în actul de hirotonie; aceeași situație este și pentru episcop, care se va hirotoni de doi, trei episcopi, dar tot pe baza unei eparhii vacante. Această practică datează de la începuturile organizării Bisericii (Fapte 14, 21-23).

— veșmânt antic, în forma unei cămăși lungi până la glezne, căzând în falduri pe corp și strânsă la mijloc cu o curea și adunată în jurul gâtului. Pe deasupra se purta toga sau imation (vezi și {imation). Mântuitorul și Sfinții Apostoli erau înveșmântați astfel și așa îi reprezintă și iconografia creștină.

(de la: ὁδηγός, ὁ — odigos = călăuză) sau Povățuitoarea

— este denumirea unui tip de reprezentare iconografică a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, stând cu fața spre cel care privește icoana; Iisus susținut pe brațul stâng al Maicii Domnului este reprezentat cu nimbul crucifer, ținând un glob înfășurat și binecuvântând. Fecioara arată (îndrumă) spre Iisus cu mâna dreaptă. Originalul acestei icoane se spune că a fost pictat de Sf. Evanghelist Luca, în timpul vieții Maicii Domnului, care a acceptat zugrăvirea ei și a binecuvântat icoana. Sf. Ev. Luca a trimis-o la Antiohia unui anume Teofil (Luca 1,3), după moartea căruia icoana a fost adusă la Ierusalim și de aici la Constantinopol, și s-ar fi păstrat în mănăstirea Hodegan. După tradiție, se crede că în sec. IV icoana a fost dusă la Roma, iar în sec. VI, papa Grigore cel Mare, Dialogul, a așezat-o în biserica Sf. Petru. Copii transmise după această icoană se crede că sunt păstrate până azi (de tipul Hodighitria). La sfârșitul „Acatistului Născătoarei de Dumnezeu”, în rugăciunea „Pe Tine Te mărim” este troparul „Mută fie gura păgânilor care nu se închină icoanei tale celei zugrăvite de Sf. Apostol Luca, ceea ce se cheamă «Povățuitoarea»”. Tot lui Luca i se atribuie și tipul de icoană a Maicii Domnului „Glicofiluza” (Dulce-Iubitoarea) (vezi și {icoane mariale}). Icoane tip Hodighitria la noi în țară sunt la mănăstirile Bistrița-Vâlcea, Govora, Humor (sec. XV-XVI).

— mănăstire în Pecica, jud. Arad, datând din sec. XII-XIII, a fost restaurată în vremea lui Brâncoveanu și pictată de meșteri de la Hurezu, în stil brâncovenesc (sec. XVII-XIII).

(ὁλόκαυτος, ὁ — olokautos = ars complet, ardere de tot, în lb. ebraică — „Korban Ola” = jertfire totală; în lb. germană „Endlosung” = soluție finală, exterminare)

— cuvânt folosit de iudei pentru a denumi tragicul uciderii celor șase milioane de evrei în lagărele de exterminare naziste. Ziua Holocaustului se comemorează la 29 aprilie (27 Nisan 5703 — 1943, anul când, la 29 aprilie, a fost înăbușită în sânge răscoala din Varșovia), pentru cei șase milioane de evrei uciși în ghetouri, deportări, lagăre de exterminare, progromuri, masacre pe fronturile antifasciste, în timpul celui de-al doilea război mondial.

— dogmă creștină formulată la sinodul I de la Niceea (325), prin care se definește consubstanțialitatea dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos.

— muntele Horeb, din țara Madian, peninsula Sinai, unde Dumnezeu se arată lui Moise într-un rug care ardea și nu se mistuia. Dându-i lui Moise porunca să meargă în Egipt spre a-i elibera pe evrei din robie, Dumnezeu își spune numele: „Eu sunt Cel ce sunt”, în lb. ebr. „Iahve”, Dumnezeul lui Israel (Ieș. 3, 1-3).

— titlu purtat până în sec. X, când a dispărut, de acei episcopi care nu-și aveau reședința în orașe, ci în mediul rural.

(în acte vechi Hurezi, Horez, Hurez, Hurezu)

— se află în jud. Vâlcea, cam la aproximativ 30 de km de Drăgășani. A fost întemeiată în 1694 de Constantin Basarab, Vodă Constantin Brâncoveanu, ca mănăstire de călugări. Din 1862 a devenit mănăstire de călugărițe, așa cum este și astăzi. Datorită întreținerii și restaurării, mănăstirea s-a păstrat până azi în vechea ei formă, cuprinzând: biserică mare, paraclisul, bolnița și chiliile, care sunt o mărturie a arhitecturii specifice epocii brâncovenești. Arta brâncovenească cu pridvoare largi, sprijinite de coloane frumos sculptate în piatră, se vede la toate construcțiile din interior, formate din: biserica cea mare cu pridvor deschis format din arcade, sprijinite pe coloane cu capiteluri frumos sculptate și la intrarea în biserică, pe fațada împodobită cu picturi reprezentând Raiul și Iadul,; în interior, picturile murale și tâmpla au fost făcute de meșterii zugravi Marin și Preda, care au zugrăvit pe peretele de la intrare în pronaos portretele votive, în care se văd ctitorul Constantin Brâncoveanu cu toată familia sa: doamna Marica, cei patru feciori și cele șapte fete; după dorința domnului, au fost zugrăviți și cei din neamul său dinspre tată (pe peretele din dreapta — boierii Brâncoveni) și peretele din stânga — boierii Cantacuzini), iar pe spațiile dintre ferestre — Basarabii: Laiotă, Neagoe, Matei-Vodă, Radu Vodă, Şerban ș.a. Tot în pronaos se află și patru lespezi de morminte frumos sculptate, fără nume (sub una din ele se crede că e înmormântată Smaranda, una din fiicele lui Brâncoveanu). Mănăstirea e încadrată de chiliile maicilor și construcțiile distincte: Arhondaricul sau Stăreția, Foișorul lui Dionisie, numit așa pentru că a fost construit de Arhimandritul Dionisie Bălăcescu la 1673, împodobit și el cu pridvor, sprijinit de stâlpi frumos sculptați, apoi Trapeza mănăstirii, frumos zugrăvită, Paraclisul cu pictura, tâmpla și uși din timpul lui Brâncoveanu (toate restaurate în vremea patriarhului Justinian, între anii 1960-1975). Lângă mănăstire este bolnița, întemeiată de Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, iar mai departe este un schit, numit Sfinții Apostoli, ctitorie a arhimandritului Ioan (1698), într-o poieniță, iar mai în vale, spre Apus, este Schitul Sf. Ştefan, întemeiat de Ştefan Brâncoveanu, unul dintre fiii domnitorului, la 1703. La Horez a luat naștere și a funcționat, în sec. XVIII, o vestită școală de pictură; aici se află o bogată colecție de icoane, cărți vechi, argintărie.

— unul dintre cei mai populari zei ai Egiptului antic. Reprezenta soarele răsărind, Ra, soarele la amiază, Turn, soarele apunând. Horus mai era considerat și fiul lui Ra, fiind înfățișat cu cap de uliu.

(lat. hospitium,-ii = odaie de oaspeți)

— clădiri speciale (existente pe lângă bisericile vechi) pentru găzduirea pelerinilor (mai ales în Ierusalim).

(lat. hostia,-ae = jertfă)

— se numește, în Biserica romano-catolică, bucățica de azimă care se dă credincioșilor catolici ca împătășanie. În antichitate, în religiile greco-romane, hostia se numea jertfa adusă zeilor.

— sfânt român cu moaște la mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul (Ierusalim), unde și-a sfârșit viața în peștera Sfânta Ana (+1960). Este numit și Nemțeanul sau Sf. Ioan de la Neamț deoarece a fost călugărit și a trăit la mănăstirea Neamț, până a plecat la Ierusalim, unde a dus viață de schimnic, în peștera Sf. Ana. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992, pomenindu-l în calendar la 5 august.

(vechiul slv. hramu = patron)

— hramul bisericii sau serbarea patronului bisericii (ocrotitorul bisericii). Hram poate fi un sfânt, un eveniment din Istoria Bisericii (ex. Pogorârea Sf. Duh, Înălțarea Sfintei Cruci, Bunavestire, Sf. Dumitru etc). Icoana hramului se așază fie la intrarea în biserică, deasupra ușii (la bisericile mai noi), fie în pronaos, tot la intrare, deasupra ușii; vezi și {pronaos}, {votiv}.

(Mirungere)

— sfințire, prin ungerea cu Sf. Mir.

— vas special în care, în bisericile catolice, se păstrează uleiurile sfințite. Vasul are formă cilindrică, sprijinit pe un picior cu bază în formă de disc.

— oracol, profeție.

— credința în Hristos Cel întrupat, care trăiește în Biserica Sa și toată viața Bisericii este o comuniune nemijlocită cu El. Biserica Ortodoxă are un cult hristocentric, pentru că prin cultul ei are ca scop să realizeze nu o simplă amintire a lui Hristos Care a fost, ci o prezență vie a Lui: cultul ortodox este viața prelungită și continuă a lui Hristos în sufletul și în viața credincioșilor care cred și trăiesc în Hristos-Dumnezeu-Omul, viu și etern. Cultul ortodox este un cult hristocentric, deoarece în el cele mai multe rugăciuni și imne sunt adresate lui Iisus Hristos. Adresând rugăciuni Mântuitorului, se aduce slavă lui Dumnezeu: „Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl”, zice Sf. Apostol Pavel (Col. 3, 17). Rugăciunile Bisericii se îndreaptă spre Sf. Duh, ca a treia persoană a Sf. Treimi, prin care în iconomia (planul) mântuirii, S-a întrupat Iisus Hristos: „Care S-a întrupat de la Duhul Sfant și din Maria Fecioara...”, așa cum mărturisim în Crez. Pregătind darurile la Proscomidie, preotul evocă moartea și îngroparea Domnului, rostind textul din profeția lui Isaia: „Ca un miel spre junghiere S-a adus... Că S-a luat de pe pământ viața Lui” (Isaia 53,7-8); Junghie-Se „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, pentru viața și pentru mântuirea lumii (Ioan 1, 29). Cuvintele slujbei euharistice au fost rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a întemeiat Taina Sfintei Euharistii: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”, cuvinte pe care Iisus Hristos le tălmăcise Apostolilor în alte împrejurări: „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată”; „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el”, cuvinte care se referă la Sfânta împărtășanie (Ioan 6, 35, 56). Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Hristos ca Răscumpărător și Mântuitor al lumii, ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul din Treime, „împreună-slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”, ca Dumnezeu întrupat „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”; El este mijlocitor al rugăciunilor noastre către Dumnezeu: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23; cf. 14,13). Cultul ortodox se remarcă prin: caracter eclesiologic (comunitar), deoarece promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere nu numai nevoile personale ale fiecărui individ, ci și nevoile religioase ale întregii Biserici, ale întregii colectivități (obști) rugătoare. Acest caracter se bazează pe cuvintele lui Iisus: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Caracterul epifanic și eshatologic, ca trăsătură a cultului ortodox, rezultă din profunzimea și mulțimea ideilor doctrinare din textele liturgice (o întreagă teologie popularizată) pe care formele externe ale cultului (rituri și ceremonii) le sugerează, le preînchipue sau le exprimă intuitiv. Datorită acestui fapt, slujbele divine ortodoxe sunt adevărate teofanii (acțiuni misterioase), care ne fac să retrăim, mai ales la marile sărbători, evenimentele din istoria mântuirii, care se comemorează în timpul anului bisericesc. Caracterul eshatologic (de mântuire) rezultă din accesul credincioșilor la Masa euharistică, cea care este o anticipare a împărăției cerurilor. Altă trăsătură a cultului ortodox este universalismul sau pancosmismul, care rezultă din faptul că în rugăciunile sale, el cuprinde nu numai întreaga viață a omului, ci și lucrurile și animalele de care el are nevoie și natura neînsuflețită în mijlocul căreia trăiește și asupra căreia rugăciunea ortodoxă cere să se reverse harul lui Dumnezeu, pentru a o sfinți și a o pune astfel în slujba lui Dumnezeu și a omului. În acest scop sunt mai ales rugăciunile din grupa ierurgiilor (Molitfelnicul).

— trăire conform moralei creștine, după modelul vieții lui Hristos.

[gr. Hristos = cel ce a primit ungerea, Unsul]

învățătura ortodoxă despre cele două firi și persoana lui Iisus Hristos, care în forma ei definitivă a fost elaborată de către Sinoadele ecumenice (în special I, IV, și VI) prin sinteza datelor Noului Testament și teologia patristică bizantină. Tot în această perioadă s-a elaborat vocabularul hristologic: persoană, unirea ipostatică sau ”enipostazierea” naturii umane în persoana Cuvântului; comunicarea idiomelor, perihoreza sau întrepatrunderea reciproca, îndumnezeirea firii omenești. Iisus Hristos, Fiul și Cuvîntul lui Dumnezeu, este a doua persoană a Sfintei Treimi, despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2-7) afirmă că S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii; ”Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl...”.

— este întemeietorul și conducătorul Bisericii creștine, numită și Biserica lui Hristos. El este centrul istoriei religioase a omenirii, căci, înainte de El, istoria se îndrepta mesianic spre El; istoria era timpul de așteptare, de prefigurare. Iisus Hristos (Iisus = Mântuitor și Hristos = Uns), „Unsul lui Dumnezeu” sau „Alesul lui Dumnezeu”, S-a născut în vremea împăratului roman Octavian Augustus, în cetatea Betleem din Iudeea (în apropiere de Ierusalim), din neamul lui David, fiul lui Iesei; S-a născut în anul 750 (sau 748) de la fondarea Romei (Ab urbe condita) și a murit în anul 783 de la fondarea (întemeierea) Romei, sau anii 1-33, era noastră. El „S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”. Acesta „este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9, 20). Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi, care „S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl”, așa cum ne învață Crezul, sinteză a învățăturii de credință creștină, formulată de Părinții Bisericii la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (anul 325), completată și dezvoltată în următoarele Sinoade care au întărit dogma cuprinsă în Noul Testament despre „Omul-Hristos”, Iisus Nazarineanul, a cărui realitate istorică este confirmată prin viața și activitatea Sa pe pământ, relatată în toate scrierile Noului Testament. Noul Testament — partea a doua a Sfintei Scripturi — cuprinde istoria sfântă a vieții și învățăturii Sale, pe care o propovăduiește Creștinismul, religia Evangheliei sau a Legii celei Noi a cărei întemeietor este Iisus Hristos. Cuvintele lui Petru, aflat în casa lui Corneliu sutașul din Cezareea, constituie o sinteză a tuturor datelor cuprinse în cele patru Evanghelii despre viața Iui Hristos pe pământ: „... Acesta este Domn peste toate... cele ce a făcut El și în țara iudeilor și în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat să se arate... nouă martorilor, dinainte rânduiți de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morți. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului și să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii și al celor morți. Despre Acesta mărturisesc toți proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (Fapte 10, 36 și 39-43). Sf. Ev. Ioan confirmă același adevăr despre Hristos-Dumnezeu și Om: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul... și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 1 și 14). Hristos Dumnezeu a devenit, prin întrupare, om adevărat, având toate însușirile firii omenești, în afară de păcat. „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 6-7). Cele două firi în Hristos se unesc dar nu se contopesc, fiecare rămânând cu însușirile proprii, și fiecare primind însușirile celeilalte. El a trăit în lume ca un Om adevărat și Dumnezeu adevărat, și a venit în lume „ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17). Din dragoste pentru omul căzut în robia păcatului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să Se jertfească pentru om și să-l mântuiască. Mântuirea omului se săvârșește de Dumnezeu-Tatăl prin Fiul și Duhul Sfânt, după cum scrie și Sf. Apostol Pavel: „Iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua (Sfântul Botez) și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe care L-a vărsat peste noi, din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice” (Tit 3, 4-7). După întruparea Lui a început timpul „plinirii vremilor” (Efeseni 1, 10), plinirea mesianică. Hristos dă istoriei conținut și un nou început; ca Dumnezeu întrupat, El e veșnic prezent în timp, deoarece (așa cum spune „Rugăciunea dinainte de împărtășanie” — Liturghier) a fost în același timp „în mormânt, cu trupul, în iad, cu sufletul, în rai, cu tâlharul...” și Care acum „sus șade lângă Tatăl și cu noi este în chip nevăzut”. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). În iconografia creștină, Hristos apare alegoric sub chipul „Bunului păstor” („Eu sunt păstorul cel bun... Şi sufletul îmi pun pentru oi.”) (Ioan 10, 14-15). Chipul real al Mântuitorului Iisus Hristos apare în două reprezentări iconografice, despre care tradiția creștină spune că datează chiar din vremea Sa, în icoanele nefăcute de mână: icoana numită „Năframa Sfintei Veronica” și icoana „Craiului Abgar” al Edesei. Reprezentările iconografice ale Mântuitorului cu atributele activității Sale le aflăm în cele trei părți ale bisericii: în altar, unde e pictat ca Marele preot sau arhiereu, în scena dumnezeieștii Liturghii, unde împărtășește pe Apostoli; în naos, pe bolta cupolei centrale, ca Pantocrator-Atotțiitorul, Împăratul și Stăpânul lumii; așa apare și pe icoana împărătească din dreapta ușilor împărătești, unde îl vedem și în ipostaza Sa de Mântuitor, Dumnezeu al iubirii și Dumnezeu întrupat; ca Om pătimitor apare pe Crucea răstignirii din vârful catapetesmei și ca Biruitor al morții apare în icoana învierii; în pronaos și exonartex apare Iisus-Emanuel, înconjurat de îngeri și profeți (mai adesea în chip de copil, stând pe tron) iar ca Mare judecător apare în scena Judecății din urmă; v. Praznice împărătești (pentru sărbătorile închinate Mântuitorului), Crăciun, Epifania, Floriile, Ispas, Uns.

— protestanți calvini din Franța (sec. XVI) persecutați de Biserica Catolică, ce a căutat să-i extermine în mod sângeros, culminând cu „noaptea Sfântului Bartolomeu” (23-24 august 1572) când au fost măcelăriți 20.000 de hughenoți (după datele consemnate de calvini).

— biserica fostei mănăstiri Humor (în apropiere de Gura Humorului) a fost zidită de logofătul Toader Bubuiog, împreună cu soția sa Anastasia (pe locul alteia mai vechi, de la începutul sec. XV, ctitorie a lui Oană Vornicul). Monument istoric, prețuit pentru vestitele picturi din interior și exterior datorate lui Toma, pictor din Suceava, 1535. În timpul lui Vasile Lupu a fost zidit turnul-clopotniță (1641).

— reformator religios ceh, ars pe rug ca eretic, condamnat de Biserica Catolică la Conciliul din 1415. Sfânt patron al Bisericii din Cehia (Praga).

(slv. hvalitia)

— sunt cântări principale ale rânduielii Utreniei, compuse din stihiri cu număr variabil (după importanța sărbătorii: duminica, 8 stihiri, la praznice, 6 stihiri, la sărbători mai mici și zile de rând, 4 stihiri); aceste stihiri alternează cu versete din Psalmii 148, 149, 150, numiți și aleluiatici sau de laudă, fiindcă se termină cu refrenul ebraic „Alleluia” („Lăudați pe Domnul!”). Folosirea lor e o moștenire din străvechiul cult al sinagogii. Odinioară se cântau în întregime („Toată suflarea să laude pe Domnul!”), azi, numai în zilele care nu au stihiri la Laude (Hvalite). Ultimele două stihiri de la Hvalite se cântă precedate nu de psalmi, ci de una din cele 11 stihiri ale Evangheliei, numire Voscresne (slv. Înviere) sau Eotinale (gr. ἐωθινός, -ή, -όν — eothinos,-i,-on = matinal) sau Mănecânde (lat. manico,manicare = a se scula de dimineață), vorbind de „mânecare”, adică mergerea foarte de dimineață a femeilor mironosițe la mormânt, în ziua învierii. Ca și svetilnele, voscresnele corespund celor 11 Evanghelii ale învierii.