Dicționar

— personificare a soarelui, în religia Egiptului antic (vezi și {Heliopolis}, {Amon-ra}); RA-ATUM-KEPRIT (Keprit = soarele răsărind, Ra = soarele la amiază, Atum = soarele care apune).

(„șef”)

— mai mare peste toți preoții la hitiți (vechi popor din Canaan); RAB-KOHA-NIM se numea mai marele preot la canaaniți (kohen = preot).

(ebr. după aramaicul rabbi)

— preot, învățător, teolog evreu; la început rabinii erau îndrumătorii religioși, cei care interpretau Legea și care mai târziu vor lua locul preoților.

(slv.-blg. rakla; λάρναξ, ὁ — larnax, o = relicvariu, sarcofag, coșciug)

— coșciug; mic coșciug, lădiță pentru moaștele unui sfânt (răcliță).

— oraș în care se află biserica Sf. Nicolae, monument de artă medievală moldovenească, zidită de Bogdan I, întemeietorul statului independent al Moldovei (1359). Transformată de Ştefan cel Mare în gropniță domnească, aici se pot vedea până azi mormintele înaintașilor săi.

(1888-1975)

— mare gânditor religios hinduist, care a militat pentru un sincretism religios, în scopul apropierii spirituale a credincioșilor diferitelor religii, în vederea colaborării între religii și popoare, pentru apărarea păcii și binele omenirii. Cunoscător profund al tuturor religiilor, el consideră că aspirația omului spre unirea cu Dumnezeu a fost întotdeauna o caracteristică „a tuturor credințelor pământului”. Dar, zice el, „nici o religie nu trebuie să pretindă că deține adevărul absolut”. Doctrina formulată de acest gânditor și numită „sanatana-dharma” („religia veșnică”) nu putea fi acceptată nici de hinduism, în care sunt respectate unele tradiții doctrinare, nici de creștinism, care își are dogmele sale stabilite cu privire la Dumnezeu, creație, suflet, mântuire și nici de celelalte religii tradiționaliste.

(slv. = bucurie)

— se numește, în Biserica rusă, pomenirea morților, care se face în ziua de marți după Duminica Tomei, în amintirea coborârii la iad a Mântuitorului și a participării la bucuria învierii Sale și a celor mai de jos ale pământului (I Petru 3,19). În această zi se merge în procesiune la cimitire, se pun ouă încondeiate pe morminte și se cântă „Hristos a înviat!”

— al cărui nume îl poartă „biserica domnească ”din orașul Curtea de Argeș, ctitorită de el, ca și orașul din care a făcut a doua sa reședință domnească (1344 — 1364), după Câmpulung. Curtea de Argeș va rămâne reședință de scaun și după moartea sa, până când se va muta la Târgoviște în sec. XVI. Mormântul lui Radu-Negru a fost găsit în „biserica domnească”, cea mai veche biserică păstrată în întregime până azi, în țara noastră.

— biserica Radu-Vodă, azi capelă a Seminarului Teologic din București, a fost întemeiată în 1568, ca mănăstire, de Alexandru-Vodă, fiul lui Mircea Ciobanul. Distrusă de turci după lupta cu Mihai Viteazul de la Călugăreni, biserica a fost rezidită la 1614 de Radu Mihnea, al cărui mormânt se află în interiorul bisericii. Restaurată la jumătatea acestui secol de patriarhul Justinian Marina, care a fost înmormântat aici (1977) ca și urmașul său, patriarhul Justin Moisescu (+1986).

— vestit zugrav de biserici din a doua jumătate a sec. XVIII, a perpetuat tradiția iconografică din sec. XIV, formându-și ucenici care au continuat modelele sale până la sfârșitul sec. XIX. A pictat numeroase biserici în Şara Românească (fiind originar din Târgoviște), printre care și biserica domnească de la Curtea de Argeș („scene din viața Sf. Filofteia”, ale cărei moaște se află aici).

vezi și {Eden}, {creștinismul}.

(turc. ramazan)

— se numește postul care se practică în religia mahomedană, în luna a noua a fiecărui an. Acest post este obligatoriu pentru toți credincioșii, începând de la vârsta de 14 ani, cu anumite excepții (bătrâni, mame care alăptează, călători, soldați în timp de război, care însă îl vor recupera altădată sau plătind o sumă de bani). Postul islamic (musulman, mahomedan) ține o lună de zile, numită luna Ramadanului și se ține în amintirea primelor revelații pe care le-a avut profetul Mahomed înainte de a începe propovăduirea noii religii; în fiecare zi a postului se ajunează, începând din zori până după asfințitul soarelui, după care se poate mânca orice și se poate bea și fuma. La sfârșitul lunii de post are loc sărbătoarea numită „Micul bairam” sau „rupereapostului”și ține trei zile. Un alt ritual obligatoriu este călătoria la Mecca, pe care cel puțin o dată în viață trebuie s-o facă fiecare musulman. Cu acest prilej are loc „sărbătoarea sacrificiilor” sau „Marele bairam”care ține patru zile și când se aduc sacrificii de animale (miel, berbec, bou). Prin bairam se înțelege petrecerea, de aceea se și spune peiorativ când cineva face o petrecere, că face „bairam”.

(Gadadhar Chaterji, 1836-1886)

— hindus, socotit sfânt pentru viața lui mistică, inițiat în practicile Yoga, în monismul filosofiei Vedanta și iubirea arzătoare de Dumnezeu (bhakti). Convins că năzuința spre unirea cu Dumnezeu este esențialul în toate religiile, cunoscând bine mahomedanismul și creștinismul, el afirmă că L-a văzut pe Iisus, în a cărui dumnezeire credea, socotindu-L o întrupare a lui Dumnezeu, alături de Buddha și Krishna. Credea chiar că Dumnezeu, Care este Unul, dar are multe nume și înfățișări, se poate întrupa în orice om ales și credincios. Concepția religioasă a lui Ramakrishna a influențat pe credincioșii indieni, care considerau că pot îmbrățișa creștinismul sau altă religie, fără a renunța la vechile lor tradiții religioase, învățătura lui K. s-a răspândit și în Europa și America. El a întemeiat o comunitate monastică, o adevărată școală, care după moartea sa a fost condusă de Swami Vivekananda(1862-1912), a cărui învățătură, bazată pe filosofia școlii Vedanta, este mai pătrunsă de învățătura creștină, din care ia concepția despre faptele bune, ajutorarea săracilor și a celor în suferință. Faptele bune ajută la realizarea unirii cu Dumnezeu, cu Brahma, fără a fi nevoie de cunoaștere sau de meditație. Romain Rolland, care a scris biografiile lui Ramakrishna și Vivekananda, arată că în mănăstirea lor se cinsteau unele sărbători creștine și se cântau imnele Sfântului Francisc. Călugării din această mănăstire cunoșteau viețile sfinților creștini și aveau drept „carte de căpătâi”celebra scriere creștină „Urmarea lui Hristos”, alături de Bhagavad-Gita din Upanișade. Vivekananda năzuia să întemeieze o „religie universală”.

(„Faptele mărețe ale lui Rama”)

— este o mare epopee din literatura Indiei, atribuită scriitorului Valmiki, dar completată în timp, ea s-a alcătuit între sec. IV — II î.Hr. Este povestea prințului Rama care, fiind persecutat de mama sa vitregă, este silit să se refugieze în desișul pădurilor, împreună cu soția sa, Sita. Aceasta este răpită de un rege vecin, dar după un șir de lupte, Rama o salvează. În primele și ultimele cântări, eroul Rama este preamărit ca o întruchipare a zeului Vișnu. Fondul istoric al acestei epopei, ca și epopeea Mahabharata, sugerează luptele pentru pătrunderea arienilor în sudul Indiei, iar prin eroul Rama sunt preamărite virtuțile castei războinicilor, Ksatria.

— numele filosofului evreu Maimonide; vezi {Maimonide}, {Iudaismul}.

— vechi templu egiptean, la Luxor.

— Mănăstirea Râmeți (jud. Alba) are în incintă o biserică-monument istoric, care, în urma săpăturilor de restaurare, în 1989, a fost înălțată mai mult de doi metri și adusă la suprafața solului. În urma cercetării fragmentelor păstrate din cele 7 straturi de pictură, s-a dedus că biserica ar fi fost zidită înainte de sec. XIV, deoarece primul strat de pictură datează de la începutul secolului respectiv, deci biserica exista dinainte. Un fragment din acest strat, păstrat în altar la proscomidiar, reprezintă scena „Punerii în mormânt”, iar alt fragment de pe peretele de răsărit al naosului arată o scenă de martiriu. Aceste cercetări întăresc adevărul istoric că în Transilvania exista o organizare bisericească superioară, cu un ierarh propriu în fruntea ei, având titlul de arhiepiscop și o cultură autohtonă, încă înainte de sec. XIV Fragmentul din al doilea strat de pictură, păstrat pe arcada dintre pronaos și naos, datează din 1377: „Am scris eu păcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihail, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea episcopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic, în anul 6885 (1377), luna iunie”. Scena pictată de deasupra inscripției, realizată cu o remarcabilă artă, reprezintă scena Deisis, având în centru pe Iisus Hristos, învățător încadrat de șase personaje: trei de-o parte, trei de altă parte; două dintre ele, care stau lângă Iisus, cu mâinile întinse în rugăciune sunt Maica Domnului și Sf. Ioan Botezătorul, iar celelalte sunt doi îngeri și doi sfinți militari. În stilul acestei picturi se observă mari afinități cu pictura bisericilor din Şara Românească, ceea ce dovedește că mănăstirea Râmeți a constituit un centru de rezistență ortodoxă și națională pentru românii din Ardeal, păstrând permanent legătura cu românii de peste munți, realitate consemnată și de celelalte fragmente de pictură, din alte straturi, ca cel din 1483 și cel din 1743, zugrăvit de Grigore Ranițe și ucenicii săi, în stil post brâncovenesc.

— la ectenia dinainte și după sfințirea Darurilor din slujba sfintei liturghii, toți creștinii suntem îndemnați să ne rugăm ca Dumnezeu să ne aibă în pază și să ne dea „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără patimă, nerușinat, cu pace...”, adică să murim fără a ne teme de moarte, împăcați cu toți și cu conștiința noastră; pentru aceasta cei vii trebuie să aibă grijă ca cei ce sunt pe moarte să fie spovediți, împărtășiți și cu lumânare în mână sau la căpătâi. Dacă această rânduială nu se împlinește, acesta este un mare păcat pentru cei rămași în viață, căci nu s-au îngrijit de muribund, pentru sufletul căruia este o mare pagubă. De aceea, când se dă pomelnic pentru ei, se va menținona: „nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare”. Lumânarea ce se pune în mâna celui care trage să moară este călăuza sufletului său pe calea de dincolo și ea mai închipuie pe Hristos și Evanghelia Sa, căci Hristos este „Lumina vieții”, pe care creștinul o primește prin botez și trebuie să-și sfârșească viața tot cu El, prin lumina lumânării aprinse. La moartea cuiva se trag clopotele ca să fie anunțați și ceilalți credincioși că unul dintre ei a plecat și astfel, fiecare să-și aducă aminte că vom muri; clopotele sunt și un îndemn ca cei vii să se roage pentru sufletul celui dus (de aceea se spune: „Dumnezeu să-l ierte!”). Trupul mortului este apoi spălat și îmbrăcat cu haine noi și curate, ceea ce închipuie veșmântul nestricăciunii, cu care va învia la Judecata de apoi. Se așează în sicriu spre a fi ferit de greutatea pământului și în sensul că intră sub acoperământul Creatorului său și se așează cu fața la Răsărit, căci de-acolo a venit Hristos, lumina cea adevărată. Pe pieptul mortului se pune icoană sau cruce pentru a se încredința lui Hristos și pentru că crucea îi apără sufletul de îngerii cei răi, care sunt gata să-l ia. Este chemat acasă preotul să facă slujba Panihidei, care este în locul priveghiilor (adică a rugăciunilor din timpul nopții) și este o slujbă prescurtată a slujbei înmormântării. Rânduiala este ca înmormântarea să se facă a treia zi când este și prima pomenire după moarte și când sufletul se înalță la cer. Slujba înmormântării se face la biserică, unde este dus mortul când a fost scos din casă; aici sufletul său își ia rămas bun de la lăcașul sfânt în care a participat la sfintele slujbe și a primit Sfintele Taine, precum și de la rude, prieteni și cunoscuți, așa cum spun și cântările slujbei: „Veniți fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...” Cuvintele de la sfârșitul slujbei: „Veșnica pomenire”, sunt un îndemn pentru cei vii să se roage pentru iertarea păcatelor celui mort și să-l pomenească totdeauna. Aceste cuvinte sunt rostite de preot și în cimitir, lângă groapă, unde este dus de la biserică, și unde i se citește și ectenia pentru morți; la mormânt, înainte de a se închide sicriul, preotul toarnă peste trupul mortului aghiazmă și vin (pe care rudele mortului trebuie să le aducă de acasă în două sticle, împreună cu coliva), zicând: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curați” (Ps. 50, 8). Unii varsă și cenușa sau cărbunii din cădelniță sau din vasul cu care preotul a cădit mortul, zicând: „Praf și cenușă suntem”. După ce se acoperă sicriul și e coborât în mormânt, preotul aruncă peste el prima lopată de țărână, cruciș, rostind: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți ce locuiesc într-însa”, prin care se amintesc cuvintele lui Dumnezeu de la crearea omului: „Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). După înmormântare, preotul revine la casa mortului unde face din nou Panihida sau Parastasul pe scurt, binecuvântând „pomana”, hainele și alte lucruri care se dau de pomană pentru sufletul mortului; vezi și {parastase}, {panihida}.

— îmbrăcăminte specifică pentru călugări, constând dintr-o haină în formă de mantie, lungă, largă, desfăcută în față și cu mâneci lungi și largi, de culoare închisă (neagră), care se îmbracă pe deasupra.

— repausare, termen bisericesc pentru „moarte”, „odihnă veșnică”.

— s-au numit, în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, credincioșii conservatori care s-au opus reformelor inițiate de patriarhul Nicon (sec. XVII) și n-au admis să se schimbe nimic, deși credința căzuse în habotnicie și primitivism. Vechii credincioși se răscoală (rascol) de unde și numele de rascolnici, producând o mare schismă în sânul Bisericii ruse. Rascolnicii vor fi înfrânți de reformele țarului Petru cel Mare (sec. XVIII), care va tutela și viața bisericească, fiind un adept al înnoirii și reformelor în toate sferele vieții noii Rusii.

— comună în apropierea Sibiului; păstrează, ca monument istoric, o biserică din sec. XIV, zidită de domnul muntean Radu I (1383), reconstruită în 1752 și păstrând pictura murală cu personaje ale căror costume reflectă portul local, procedeu folosit de zugravii veniți din Şara Românească; aici se află și frumosul mormânt, străjuit de doi lei, sculptați cu mare artă, al marelui mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna (1809-1873); la Rășinari se poate vedea și casa memorială în care s-a născut și a copilărit strălucitul poet Octavian Goga, care în poezia „Rugăciune” a sintetizat întregul său crez artistic, pentru care Ardealul l-a numit „poet al pătimirii noastre”.

(ρασοφορός, ὁ — rasoforos)

— cel ce a primit „rasa” (rantia călugărească), o haină lungă, neagră, cu mâneci (vezi {rantia}). Când primește rasa i se pune pe cap o acoperitoare cilindrică = cuculion (vezi {cuculion}), acoperită cu un văl tot de culoare neagră = camilafca (vezi {camilafcă}). Starea de „rasofor” este, după noviciat, prima treaptă a intrării în monahism. Tânărul care vrea să devină călugăr trebuie să treacă prin mai multe stadii de pregătire până să fie tuns în monahism. După ce vine în mănăstire, trei luni face noviciatul, adică stadiul de începător, cu ascultările mănăstirești. Dacă dovedește bună purtare și este de folos mănăstirii, starețul îl recomandă chiriarhului (episcopului) pentru trecerea în rândul „fraților”; în acest al doilea stadiu rămâne un an (dacă are o școală absolvită) sau trei ani (ca să facă școală), timp în care învață să lucreze pentru mănăstire, să cânte, să facă rugăciunile rituale, pregătindu-se pentru școala monahală. Când s-a sfârșit anul, tânărul îmbracă haina monahală (gr. modernă ράσο, τό — raso, to), devenind „rasofor”, fără a-și schimba numele. Rasoforul este primit în școala monahală și după absolvire este supus unui examen, la care trebuie să dovedească că și-a însușit temeinic cunoștiințele pravilei călugărești și mai ales „Regulile” Sf. Vasile, precum și cunoștințe despre istoricul ctitoriei mănăstirești în care se află. După examen, chiriarhul aprobă „tunderea în monahism” (care se face cu un ceremonial special) a rasoforului, dacă a împlinit 21 de ani, și acesta devine călugăr și va trebui să trăiască conform jurământului cerut de cele trei voturi monahale: votul castității, votul ascultării și votul sărăciei. Cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii în viața monahală este „macroshima”sau „îngerescul chip” în care intră „schimonahii” („schivnicii” sau „pustnicii”) care duc o viață aspră, de post și rugăciune, retrăgându-se în locuri singuratice sau în peșteri din apropierea mănăstirilor, unde nu vin decât la slujbe.

Vezi {caterisire}, {caterisit}.

(slv. rategnati = a pune, a arunca, d. tegnagnati = a întinde, a trage)

— întins pe cruce, chinuit: Iisus întins pe cruce, chinuit, umilit.

— mănăstire de călugărițe (jud. Buzău) existentă din sec. XVII, frumoasă așezare de gospodării individuale (chinovii), grupate în jurul unei biserici impunătoare și bine întreținute.

— oraș în Italia de nord-est, pe țărmul Mării Adriatice, vechi din vremea etruscilor, capitală a Imperiului roman de Apus, este vestit prin frumusețea și vechimea monumentelor sale bisericești de influență bizantină, construite, cele mai multe, în sec. V și VI. Cele mai importante sunt bisericile în stil basilical și altele în plan circular, împodobite cu mozaicuri mărețe, foarte bine conservate. Printre cele mai vestite se află biserica San Vitale (construită pe la 525) cu frumoasele mozaicuri reprezentând pe ctitorii ei, împăratul Justinian și soția sa Teodora, împreună cu curtea lor; apoi biserica Sfântului Ioan Evanghelistul și baptistieriul lui Neone, episcop al Ravennei la jumătatea sec. V, considerate ca cele mai vechi, precum și impunătorul mausoleu al lui Teodoric (rege ostrogot, 526) sub care s-a construit biserica Sf. Apoliner ș.a.

— numele celor patru mari sărbători oficiale în religia vechilor peruvieni; ele coincideau cu echinocțiile și solstițiile din cadrul anului astronomic.

— localitate unde se poate vedea biserica-mausoleu ridicată de Ştefan cel Mare pe locul crâncenei lupte cu turcii, purtată aici în 1476. Biserica restaurată recent (1974) rememorează în pisania încrustată în zidul ei faptele strălucite ale trecutului.

— din lb. rusă, pentru diaconiconul bisericii (gr. τυπικάριον, τό — tipikarion).

Reforma luterană, calvină; vezi {protestantismul}.

— cutiuță (chivot) pentru păstrarea părticelelor de moaște de sfinți (reliqua = rămășițe de moaște); poate avea forme diferite (pătrate, rotunde, în formă de cruce), frumos încrustat și purtând fragmente de oscioare de sfinți. Relicvariile păstrează și lucruri sau obiecte provenite de la sfinți sau care amintesc despre ei. Biserica le păstrează și le cinstește (ex. coroana de spini și giulgiul Mântuitorului, brâul și omoforul Maicii Domnului, care se păstrează în biserica Vlahernelor din Constantinopol, lanțul Sf. Petru (la Roma), mantaua Sf. Martin, patronul Franței (la Tours, sec. IV) ș.a. În catolicism există un tip de relicvariu mic, în formă de disc cu capac, confecționat din aur sau argint și care se poartă cu lănțișor, ca un pandantiv, numit pacificai.

vezi {relicvariu}, {moaște}.

— în înțelesul cel mai simplu, este „un ansamblu de credințe, sentimente, reguli morale și rituri izvorâte din conștiința pe care individul sau colectivitatea o are că se află în legătură cu o putere supranaturală, de care depinde”. Dacă această putere e concepută ca unică, atunci e vorba de o religie monoteistă, dacă e vorba de mai multe ființe supranaturale, atunci religia se numește politeistă. Astfel, religia implică dogma sau doctrina religioasă (adică concepția sau ideea pe care o avem despre Dumnezeu și despre raportul nostru cu El), implică morala și disciplina religioasă (adică regulile de viață și de organizare ale societății religioase, derivate din dogma respectivă) și cultul religios (adică formele prin care colectivitatea umană respectivă exprimă sau caută să realizeze legătura ei cu divinitatea). Sf. Chiril al Ierusalimului scrie: „Ființa religiei constă din aceste două lucruri: din dogme pioase și din fapte bune; nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu, nici faptele nu se primesc de Dumnezeu fără de dogme pioase...” (Cateh. IV, 2; Patrologia Greacă , XXXIII, col 456.)

— stare de conștiință, de regret pentru o faptă neîngăduită, căință.

— odihnă veșnică, odihnă, a muri.

— denumirea slujbei pentru pomenirea morților în Biserica Romano-Catolică (corespunzător parastasului care se săvârșește la ortodocși în biserică, la sfârșitul Liturghiei, după Rugăciunea amvonului, ori la mormânt); Requiem este și o compoziție muzicală cu caracter funebru.

(lat. retorici,-e)

— arta de a vorbi frumos și convingător. Retorica e formată dintr-un ansamblu de reguli care ajută la însușirea artei de a vorbi frumos când se ține un discurs, o predică, o cuvântare.

(de la lat. revelo,-are = a descoperi, a arăta)

— descoperire, revelație dumnezeiască, modalitate prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor din dragoste pentru ei, ca aceștia să cunoască adevărurile, voia și lucrarea Sa, să-L cinstească, să-I împlinească voia și să se mântuiască. După doctrina ortodoxă, Dumnezeu Se descoperă oamenilor pe cale naturală, adică din întreaga creație și pe cale supranaturală, prin arătări, semne și minuni. Revelația supranaturală s-a făcut direct prin cuvântul Său, către oameni credincioși, luminați de Duhul Sfânt, cum au fost patriarhii și profeții Vechiului Testament și a culminat în Iisus Hristos, prin Care, la „plinirea vremii” (Galateni 4,4) S-a întrupat (ITimotei 3, 16); în persoana lui Iisus Hristos, „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”, Dumnezeu însuși este prezent în mijlocul nostru (Colos. 1,15). Revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos este împlinirea făgăduinței făcută primilor oameni că vor fi mântuiți prin Mesia, însemnând deci sfârșitul și plinirea revelației. Biserica creștină călăuzită de Sf. Duh păstrează și transmite revelația divină prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție.

(reverendus = venerabil, vrednic de respect)

— titulatură care se dă preoților catolici și protestanți.

(lat. reverenda, vestis = haină, uniformă)

— haină preoțească, anteriu, haină lungă până la glezne, de obicei de culoare neagră, pe care călugării și unii preoți o poartă în fiecare zi.

(lat. reverenda = respect, teamă respectuoasă)

— gest de salutare prin înclinarea, aplecarea corpului și îndoirea genunchiului, în semn de mare respect față de o persoană venerabilă (obișnuit în trecut, la curțile princiare, domnești, boierești); plecăciune, închinăciune.

(lat. rigor, -oris = tărie, asprime, linie dreaptă, fără abatere)

— atitudine categorică, morală, de mare austeritate; aspru, sever; rigorism puritan.

(ῥιπίδιον, τό — to ripidion, de la ῥιπίς, ἡ — ripis, i = pană; lat. tiabellum)

— obiect liturgic, în forma unui evantai rotund, cu mâner, făcut din metal, cu care diaconii, mai ales la liturghia arhierească, apără Sfintele Daruri, ca sa nu cadă ceva impur peste ele, în timpul sfințirii. Ripidele sunt făcute în forma unor aripi, simbolizând pe heruvimii și serafimii (îngeri) care stau în chip nevăzut în jurul tronului slavei lui Dumnezeu și în jurul Sfintei Mese, ocrotind Sf. Daruri. Ripidele amintesc și pe cei doi heruvimi care străjuiau chivotul Legii din Sfânta Sfintelor, în templul lui Solomon (II Paralipomena 3,10-13), precum și pe heruvimii cu ochi mulți și pe serafimii cu șase aripi din viziunea lui Isaia (Is. 6, 1-2) și a Sf. Ioan, în Apocalipsă (Apoc. 4, 6-8).

(ῥητόν, τό — riton; lat. ritus = cuvânt, rit, text religios biblic)

rituri confesionale — acte religioase prin care se exprimă sentimentul religios, organizarea tradițională a acestor ceremonii; rituri liturgice — rezultate din diversificarea Liturghiei uniforme din primele trei veacuri, din care se vor dezvolta treptat Liturghiile de mai târziu. Astfel, din vechea Liturghie apostolică a Sf. Iacov (sec. I) iau naștere (în sec. IV) Liturghiile bizantine (a Sf. Ioan Gură de Aur și a Sf. Vasile cel Mare), care vor înlocui treptat Liturghiile mai vechi în creștinătatea ortodoxă și care se vor îmbogăți în timp, cu rituri și ceremonii noi. Riturile ca forme de exteriorizare într-un anume fel a sentimentului religios, ca obiceiuri religioase, au existat în diferitele religii, de la cele mai primitive până la creștinism. Aceste rituri (practici religioase) sunt specifice și legate fie de cultul zeităților (jertfe, rugăciuni, arderi, cântece, dansuri, magie), fie de cultul morților. Conform practicilor de cult diferențiate, avem în creștinism: ritul ortodox, ritul catolic, ritul protestant.

— conform normelor rituale (ex. gesturi rituale: îngenuncherile, facerea semnului Sf. Cruci, mătăniile, binecuvântările, tămâierile, punerea mâinilor pe capul celui ce se hirotonisește etc). Ritualul este cuprins în cărțile de ritual sau Tipic bisericesc. Cărțile de cult arată formele și formulele verbale fixe și stabile după care se desfășoară cultul divin public, și pe care trebuie să le respecte toți slujitorii cultului și toți credincioșii. Elementele ritualului sunt: cuvântul, gestul (mișcarea), veșmintele, obiectele ritualistice, slujitorii cultului etc.

— mișcare modernistă sectară din New-Age. În Occident se vorbește despre o nouă religie, fără frontiere, dar și fără revelație și fără divinitate. Credința „rock” produce și exaltă un tip uman care se definește prin abolirea oricărei tradiții a existenței, un tip orgolios, golit de trăirea lui Dumnezeu Cel revelat. O religie atee, îmbrăcată într-o muzică ale cărei sunete amintesc practicile riturilor păgâne. Fenomenul rock este astăzi foarte controversat. Presa pro-rock îl acceptă, presa antirock îl detestă, confundându-l cu satanismul. Reprezentanții lui sunt numiți de unii, entuziaști, de alții nihiliști, iaralții îl văd ca o expresie a unei libertăți reprobabile. În articolul intitulat: „Numele Fiarei”, apărut în ziarul „România liberă” din 12 februarie 1994 și reprodus după „Satanismul în muzica rock”, se afirmă următoarele puncte de vedere:

1. Originea rockului satanic este în Africa, America de Sud și India, unde există ceremonii de adorare a Satanei.
2. Aceste ceremonii, numite „woodoo” constau în sacrificări de oameni în cimitire la miezul nopții și orgii sexuale.
3. De obicei, în cazul ceremoniilor „woodoo” se bea sânge și se mănâncă din carnea celor jertfiți (unele formații fac aceasta chiar în timpul spectacolelor).
4. Rockul (curentele: trash, death, speed) este un procedeu psihologic de satanizare a tineretului, de anihilare a moralei creștine prin instigare la practici diabolice.
5. În America există azi un plan mondial de unificare cu numele „Wicca”, denumire care înseamnă „unirea magilor și exorciștilor”. Trei intreprinderi de discuri rock se ocupă de această propagandă. Scopurile discurilor este de a distruge tot ce-i creștinesc în sufletul tineretului și, în plus, de a distruge din interior lumea, împingând adolescenții spre sinucidere și violență.
6. Mișcarea internațională ocultă New-Age vrea să instaleze în lume cultul Satanei, împotriva credinței în Dumnezeu. Rockul satanic este vârful de lance al politicii New-Age.

(slv. rodiny)

— dar adus unei lăuze (v. în Baltagul de M. Sadoveanu); cu sens mai vechi: târnosire, sfințire, afierosire (dăruire).

— zodiac; carte populară de prezicere a viitorului, după mersul astrelor; în credința vechilor slavi „rodenikii” erau zeități protectoare ale destinului omului (ursitoare) și ocrotitoare ale pruncilor.

— capitala fostului jud. Roman, sediu al Episcopiei de Roman, cândva Mitropolia Şării de Jos, are două monumente religioase demne de a fi cunoscute: biserica Episcopiei și biserica Precista Mare. Biserica Episcopiei, de o aleasă frumusețe arhitectonică, datează din sec. XVI; zidirea ei a fost începută la 1542 de Petru Rareș și terminată la 1550 de fiul său Iliaș-Vodă; Biserica Precista Mare este zidită la 1569 de Doamna Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, soția lui Alexandru Vodă Lăpușneanu.

— născut la Emesa (Siria), a trăit la Constantinopol unde se crede că a fost făcut preot la biserica Născătoarei de Dumnezeu care, spune legenda, i s-a arătat într-o noapte în vis și i-a dat darul de a face imne; pentru mulțimea și frumusețea cântărilor cu care a înzestrat cultul ortodox, a fost numit „Dulce-Cântărețul”. I se atribuie peste 1000 de imne, dintre care multe se cântă și azi (cântările la sărbătorile Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare și ale sfinților). Este considerat creatorul condacelor și icoaselor. Condacul de la Nașterea Domnului: „Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște” este unul dintre cele mai frumoase; a compus condace și la Întâmpinarea Domnului, la ziua Sfinților Petru și Pavel, la duminica lăsatului sec de carne, la duminica lăsatului sec de brânză, la duminica Floriilor, la Vinerea Mare, la ziua Învierii, a Înălțării la cer și multe altele. Roman Melodul este trecut în Mineiul pe luna octombrie și lăudat și numit „scriitorul de cântări”, „sfeșnic luminos”, „vioara cea de cântări”. Condacul, gen imnografic creat de Roman Melodul, a fost dus de el la cea mai mare strălucire, neîntrecută până azi. Condacele Sf. Roman Melodul nu erau totuna cu strofele poetice izolate pe care le găsim astăzi în cărțile noastre de cult sub denumirea de condace. Condacele lui erau niște compoziții poetice de mare întindere, adevărate poeme imnografîce, formate fiecare din câte 18-24 strofe sau tropare; acestea aveau la rândul lor un număr variabil de versuri și se terminau cu un refren invariabil (ἐφύμιον, τό — efimion), toate fiind înlănțuite într-un acrostih. Prima strofă, numită irmos, servea ca model tuturor celorlalte în ceea ce privește numărul de silabe și repartiția accentelor. Înaintea acrostihului se punea totdeauna o altă strofă liberă, numită cuculion sau proimion (antistrofă), care dădea strofelor condacului numai glasul (modul sau ehul) pe care trebuia să se cânte, precum și refrenul care încheia fiecare strofă. O dată cu apariția condacelor imnografice, strofele vechilor condace au fost treptat înlăturate din cântările cultului și au rămas până azi ceea ce numim proimion. Singurul condac păstrat până azi în întregime în cultul ortodox este Acatistul Maicii Domnului (al Buneivestiri). Textul integral al condacelor Sfântului Roman Melodul s-au păstrat numai în manuscrisele liturgice mai vechi. Aceste manuscrise s-au tipărit în ediții critice și numai pentru interes științific. Manuscrisul acestui condac (Acatistul Maicii Domnului) se află la biblioteca mănăstirii Sf. Ioan Evanghelistul din insula Patmos (sec. XI), într-un manuscris de condace (Kontakarion, col. 212-214). Acest condac închinat Buneivestiri are acrostihul τοῦ ταπεινόν, Ρωμανοῦ — toi tapeinon Romanoi, adică a „smeritului Roman” și este poate unul dintre primele condace închinate sărbătorii Buneivestiri (sărbătoare instituită oficial pe la sfârșitul sec. V).

(ebr. „Capul anului”)

— Anul Nou la evrei; ziua de Anul Nou poartă trei nume: Roș Hașana (Capul Anului), Iom Hazikaron (Ziua amintirii) — rememorarea întregii istorii a poporului iudeu de la Avraam, fiind o datorie sfântă pentru iudei, și Iom Harat Olam (Ziua gestației Lumii) — ziua solidarității iudeilor cu întreaga omenire, care a început de la Avraam „primul cetățean al lumii”. în Tora se prevede o singură zi pentru această sărbătoare. Învățații Talmudului au hotărât ca ea să dureze două zile: 1 și 2 ale lunii Tișri (septembrie) și așa a rămas până azi. La întocmirea calendarului ebraic învățații Talmudului au hotărât ca prima zi de Roș-Hașana sa cadă numai luni, marți, joi sau sâmbătă. Roș Hașana e numită și Iom Hazicarom — „Ziua amintirii”, consemnând credința că în această zi toate creaturile sunt amintite (și judecate) de divinitate. Zilele de Roș Hașana și Iom Kipur sunt denumite împreună Iamim-Noraim — „zilele înfricoșătoare”, reflectând credința că în aceste zile se hotărăște soarta fiecăruia. În timpul rugăciunii de R. H. trebuie să se audă în sinagogă sunetul sofarului (cornul de berbec). Scopul sunetului sofarului este de a determina căința omului pentru greșelile comise și hotărârea lui de a se îndrepta. Cel ce sună din sofar și unii credincioși poartă o haină albă numită Kitl. De R. H. se aprind lumânări și oamenii se salută cu o formulă deosebită: „Să fii înscris și pecetluit cu un an bun, spre viață”. Se mănâncă o bucată de măr dulce, muiat în miere, ca anul să fie „bun și dulce”. După rugăciunea de Minha (Vecernie) se face o rugăciune la malul unei ape, simbolizând aruncarea păcatelor în apă. În afară de caracterul festiv, aceste zile de R. H. sunt și un îndemn spre analizarea vieții fiecăruia, cu scopul de a se îndrepta.

— era, în epoca romană, una dintre sărbătorile cu cea mai largă popularitate, atât în Dobrogea, cât și în rândurile populației romanizate de la Sudul Dunării; Rosalia (sărbătoarea trandafirilor) era legată de cultul morților și este atestată, în urma săpăturilor arheologice, în inscripții aflate în sate din teritoriul Histriei. Marea răspândire a acestei sărbători în rândul populației romane de pe ambele maluri ale Dunăriii a făcut ca ea să se păstreze și după răspândirea creștinismului sub denumirea de „rusalii” (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

— formă de cult cu caracter latreutic (de adorare) în religiozitatea catolică, rosariile sau diferitele perioade de timp din anul bisericesc (luni, săptămâni, zile), anume consacrate cinstirii deosebite a unor sfinți (ex. Rosariul Sf. Fecioare Maria, la 7 octombrie ș.a.).

(rogus,-i = rug)

— grămadă de lemne pe care în unele religii (evrei, păgâni) se ardeau jertfele închinate divinităților respective sau se ardeau morții; și în creștinism, Inchiziția a folosit această cale pentru pedepsirea celor condamnați la moarte (Inchiziția — tribunal al Bisericii Romano-Catolice, în Evul Mediu).

(rogatio,-nis = rugă, stăruință; rogationem; rogo,-are,-aviatum = a ruga cu stăruință)

— este actul esențial, fundamental al vieții noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, prin înălțarea gândului, a inimii, a voinței noastre, spre El. Rugăciunea a fost definită de Sfinții Părinți ai Bisericii ca: „vorbire adresată lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia V, la Facere); „Convorbire cu Dumnezeu” (Sf. Grigore de Nissa, Cuvânt I., Despre Rugăciune); „înălțarea minții către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu” (I. Damaschin, Dogmatica, III, 24). Rugăciunea este, după cuvântul Sf. Scripturi, o formă de înțelepciune, care ne ajută să înțelegem voia lui Dumnezeu, indiferent dacă e făcută la biserică (rugăciune publică, obștească) sau în fața icoanei, acasă (rugăciune particulară), recomandată de Mântuitorul: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta...” (Matei 6, 6). Rugăciunea publică (obștească) este rugăciunea liturgică sau bisericească, săvârșită prin intermediul preoților, la vreme determinată; este rugăciunea oficială a Bisericii, încadrată în cult și rânduită în cărțile de cult. După conținut, rugăciunea poate fi: de laudă, de slăvire a lui Dumnezeu (Doxologia: „Slavă Şie, Dumnezeul nostru, Slavă Şie”); doxologia sau Rugăciunea teologică, ca primă parte a anaforei liturgice, avea din vechime caracterul unui imn de laudă închinat Sfintei Treimi: „Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”; de mulțumire (euharistică), cum sunt formulele de binecuvântare de la începutul slujbelor și formulele de ecfonis de la sfârșitul rugăciunilor („Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești, și Şie slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh...”); rugăciunea de pocăință, de umilință, de credință în bunătatea și iertarea lui Dumnezeu, credinciosul cerând îndurare pentru iertarea păcatelor; rugăciunea de cerere, care este cea mai frecventă (și în cult și în particular). O sinteză a rugăciunii de cerere a Bisericii este Ectenia. O rugăciune de înaltă spiritualitate și pe care creștinul trebuie s-o rostească în fiecare zi este „Împărate ceresc”. Prin ea cerem: luminarea minții, curăția inimii, ajutorul harului divin, har atribuit Sf. Duh. Echivalentul acestei rugăciuni este la catolici: „Veni, Sancte, Spiritus!” Rugăciunea model, cu origine în Sf. Scriptură, și izvor al tuturor rugăciunilor întrebuințate din cea mai adâncă vechime a Bisericii este rugăciunea „Tatăl nostru”. Este model pentru că Iisus a rostit-o ca să-i învețe pe ucenicii Săi cum să se roage. Catehumenii o învățau înainte de a se boteza. Se rostește în timpul Liturghiei credincioșilor; Ecfonisul ei se află în Evanghelia de la Matei: „Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri...” — Matei 6, 9-13 (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985.).

— este rugăciunea cu care se încheie slujba Sf. Liturghii: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieste poporul Tău ... Pace lumii Tale, dăruiește... Şie slavă și mulțumire și închinăciune înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”, Strana: „Amin!”. Este o rugăciune care cuprinde toate caracterele rugăciunii: de cerere, de laudă, de mulțumire și de mărturisire a credinței în Sfânta Treime. Rugăciunea amvonului este rostită cu glas tare și se face în mijlocul bisericii, unde vine preotul, după ce a făcut împărtășirea credincioșilor.

— urmează Rugăciunii amvonului (dacă sunt colive în biserică), când se face și Panihida mică (adică Parastasul pe scurt) ori Polihroniul de la Tedeum, adică Doxologia de mulțumire.

— se numește rugăciunea „Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4), prototip de rugăciune creștină, dată de Mântuitorul, la cererea ucenicilor Săi, de a-i învăța cum să se roage. Această rugăciune a fost, chiar de la început, integrată în slujba sfintei liturghii și se rostește după sfințirea Darurilor, cu puțin înainte de împărtășire, ceea ce înseamnă că acum credincioșii sunt pregătiți și vrednici să se socotească fii ai lui Dumnezeu, să-L cheme ca pe „Tatăl” nostru al tuturor și să-L roage să ne dea nu numai „pâinea noastră cea de toate zilele” ci și „pâinea cea cerească”, adică Trupul lui Hristos din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55 și 58). După Sf. Simion al Tesalonicului, rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” simbolizează unirea noastră cu Dumnezeu, prin Fiul Său, în Duhul Sfânt, în vecii vecilor (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 328).

— este slujba Sfintei Liturghii. Ea este un mijloc de expresie a cultului de adorație a lui Dumnezeu și de venerare a persoanelor și lucrurilor sfinte, precum și expresia funcției harismatice a cultului, sfințitoare prin jertfa liturgică. Ea exprimă totodată prinosul de mulțumire și de recunoștință față de Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; de aceea se și numește euharistică, adică de mulțumire. Rugăciunea liturgică este și cea mai înaltă expresie a rugăciunii de cerere sau mijlocire, de a implora pe Dumnezeu spre a-L îndupleca în favoarea noastră și a morților noștri, pentru care se aduc daruri la Sf. Liturghie. Rugăciunile și cererile noastre, unite cu ale preotului liturghisitor, capătă în Liturghie o putere deosebită, pe care altfel n-ar putea-o avea, pentru că în Sfânta Liturghie rugăciunile noastre se unesc cu ale lui Hristos, Care mijlocește pentru noi pe lângă Dumnezeu-Tatăl, pentru împlinirea cererilor noastre. Sf. Apostol Pavel îndeamnă: „Având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu,... Să ne apropiem deci cu încredere de tronul Harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4,14-16).

— Doctrina centrală a teologiei ortodoxe răsăritene „theosis” sau îndumnezeirea omului este strâns legată de disciplinele spirituale de la Muntele Sinai. Practica lor mistică era „rugăciunea inimii” sau „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mâ”. Acest text scurt trebuia repetat fără încetare spre a absorbi gândurile misticului și a le înstrăina de orice tentație. Misticismul sinait, reprezentat de Sf. Ioan Scărarul (sec. VI-VII) mare isihast, va ajunge la apogeu prin sec. XIII, reprezentat de Nichifor și Grigorie Palama, care-l vor înrădăcina și la muntele Athos, unde Palama a fost 20 de ani călugăr, înainte de a fi rânduit episcop de Tesalonic. Nichifor susținea că țelul vieții spirituale este să ia cunoștință de tainele „comorii ascunse în inimă”, care e „lăcașul lui Dumnezeu”. Această unire se face „coborând”, prin intermediul respirației, mintea în inimă. Nichifor creează în acest scop o tehnică respiratorie care se îmbină cu rugăciunea lui Iisus, care trebuie rostită neîncetat (vezi {isihasmul}). Biserica Romano-Catolică, care în trecut a avut rezerve față de „Rugăciunea lui Iisus”, reevaluează această rugăciune prin Conciliul II Vatican, menționând în noul Catehism al Bisericii catolice următoarele: „Formularea cea mai obișnuită trasmisă de monahii din Sinai, din Siria și din Muntele Athos este invocația: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii!». Ea îmbină imnul hristologic din Filipeni 2,6-11 cu invocația vameșului și acelor ce râvneau lumina. Prin aceasta, inima se pune în armonie și cu milostivirea Mântuitorului lor. Invocarea Sfântului nume al lui Iisus este calea cea mai simplă a rugăciunii neîncetate. Repetată adesea de o inimă plină de smerită atenție, ea nu se pierde într-un șuvoi de cuvinte, ci păstrează cuvântul ce aduce rod întru răbdare. Ea este cu putință în orice clipă, pentru că nu este o ocupație alături de o alta, ci unica ocupație, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, Care însuflețește și transfigurează orice acțiune întru Hristos Iisus”.