Dicționar

vu, ga, di, ke, zo, ni

— denumirea notelor muzicale psaltice (bisericești) corespunzătoare notelor: do, re, mi, fa, sol, la, si.

păcatul

(de la lat. pecco,-are = a greși, a se poticni, a se strica; peccatum,-i = greșeală, faptă rea, nelegiuire)

— are sens religios și înseamnă „călcarea legii lui Dumnezeu”; este, spune Sf. Ciril al Ierusalimului, „un rău săvârșit prin libera voință a omului” (Cateh. II, 1), spre deosebire de „greșeală”, care este „călcarea legii lui Dumnezeu, cu deplină voință și știință”. Repetarea păcatului devine patimă. Patima este păcat de moarte și, fără pocăință, fără hotărârea de a nu o mai repeta, nu poate fi iertat. Primii oameni erau fără păcat, dar prin călcarea poruncii lui Dumnezeu „de a nu mânca din pomul oprit” ei, fiind liberi de a alege, au călcat cu voință și știință porunca și astfel au săvârșit primul păcat, „păcatul strămoșesc”, cum a fost numit, care a trecut asupra urmașilor; în religia creștină, acest păcat se spală prin botezul în numele lui Iisus Hristos. Păcatele săvârșite după botez nu se pot ierta decât prin pocăință, post și rugăciune, prin Taina spovedaniei și împărtășaniei cu Sf. Euharistie. După moarte, omul va fi judecat pentru păcatele sale (la judecata particulară și la judecata de apoi, care va avea loc la sfârșitul veacurilor) și va primi pedeapsa (vezi și {viața viitoare}). Păcatul, ca noțiune, la popoarele vechi, însemna o jignire adusă divinității, spiritelor sufletelor celor morți sau aproapelui. Era considerat păcat: adulterul, crima, furtul, insulta, violența sau atingerea unui tabu; vrăjitoria, magia neagră erau păcate de neiertat. Păcatele erau pedepsite prin pedepse fizice, mutilare sau legea talionului pentru crimă (moarte pentru moarte). Pentru iertarea de păcate se folosea și penitența și unele mijloace de purificare ca: rugăciunea, spălarea sau libațiile. În creștinism, păcatul este nesocotirea oricăror legi naturale și divine, căci spun cuvioșii părinți: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voie. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare... nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă... nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat vorbirea de rău. E păcat când mâinile, în loc a săvârși milostenie, săvârșesc ucideri și răpiri. Şi așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când, din liberă alegere, lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. .. Căci având voia liberă, dacă nu voim să săvârșim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta și stă în puterea noastră să viețuim plăcând lui Dumnezeu și nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu vrem. Şi așa luptându-ne vom fi oameni vrednici de Dumnezeu și vom petrece cu îngerii în ceruri... Unii se străduiesc să câștige bogăția vremelnică... dar avuția este povățuitor orb și sfetnic fără minte, iar cel ce întrebuințează bogăția rău și pentru desfătare, își aduce sufletul la nesimțire și și-l pierde. Numai bogăția sufletului este sigură, și această bogăție este trăirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu și cunoașterea și săvârșirea celor bune... Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosință, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreț... căci aceasta este bogăția sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea și să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău și a păcătuit; ci mai bine să-ți cauți de păcatele tale și să privești în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu”. (Filocalia, vol. I, 1946, p. 12-20).

pacificat

păgân

(lat. paganus = țăran, sătean)

— cu înțeles de necreștin începând din sec. IV d.Hr., deoarece în această etapă creștinii erau răspândiți mai mult în orașe, iar în mediul rural rămăseseră încă idolatri și au fost numiți păgâni (țărani); evreii nu erau numiți păgâni, deși nu erau creștini, dar se închinau unui singur Dumnezeu, ca și creștinii. După pogorârea Sf. Duh, mulți iudei s-au creștinat, dar misiunea apostolilor se va îndrepta și spre lumea păgână (cu sensul de idolatră); începutul îl face Sf. Apostol Petru, dar adevăratul „Apostol al neamurilor” (adică al popoarelor păgâne) este Sf. Apostol Pavel. În sferă mai largă, păgâni se numesc și mahomedanii (poporul nostru îi numea „păgâni”) și ateii (care neagă divinitatea) și cei care nu cinstesc sfintele icoane și nu-și fac semnul crucii.

păgânism

— stare ce include noțiunea de păgân.

pagoda

— templu, locaș de închinare în religiile din Extremul Orient (China, Japonia, India), construit într-o arhitectură specifică (acoperișuri suprapuse, având colțurile și marginile întoarse, în forma pălăriei). În China, asemenea pagode au forma unor turnuri foarte înalte și frumos încrustate, ca o dantelărie în lemn sau piatră (ex. Pagoda albastră, numită și Templul cerului, din Pekin).

Pahomie cel mare

(+349)

— sfânt călugăr, întemeietorul mai multor mănăstiri în pustia Tabene (Egipt), este, alături de Sf. Antonie cel Mare, întemeietorul și organizatorul vieții monahale.

Pâinea euharistică

— Sf împărtășanie, pâinea și vinul (Darurile) care la Sf. Liturghie se transformă în Trupul și Sângele Domnului.

Paisianismul

— curent monahal înnoitor, inițiat de Paisie în Moldova, în a doua jumătate a sec. XVIII. Paisie, de origine moldovean, înrudit, se crede, cu familia Cantemir, se trăgea dintr-o familie de preoți, stabiliți în Ucraina (la Poltava); el și-a făcut studiile la Mănăstirea Pecerska din Kiev, întemeiată de Petru Movilă, mitropolit din neamul familiei domnilor moldoveni Movilă (sec. XVI-XVII). Paisie, pe numele său laic Platon, se stabilește la schitul Poiana Mărului (lângă Râmnicul Sărat), unde lucrează icoane în argint, și, influențat de viața monahală, pleacă la Muntele Athos, unde va intra în călugărie sub numele de Paisie. Impunându-se prin curăția vieții duhovnicești și adunând în jurul său mulți ucenici, el este făcut ieromonah-duhovnic. Însoțit de o parte dintre ucenicii săi, Paisie revine în Moldova, unde, cu sprijinul mitropolitului Gavriil Callimachi, se stabilește la mănăstirea Dragomirna (ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca), care era aproape pustie, și începe organizarea ei într-un spirit cu totul nou. În acest scop întocmește un regulament („îndreptar”) din 28 de puncte, cu rânduieli pentru viețuitorii mănăstirii, deveniți și mai numeroși, fiind nu numai români, ci și slavi (ruși, ucrainieni) pentru care va și rândui ca slujbele să se săvârșească și în limba română și în lb. slavonă. Regulamentul prevedea: viața de obște, ascultare, smerenie, muncă, sărăcie, respectarea „pravilei călugărești”, săvârșirea slujbelor conform Tipicului ș.a. Un accent deosebit se va pune pe viața culturală, prin lecturi și traduceri din scrierile marilor asceți greci și slavi, ca: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, Petru Damaschin, Marcu Ascetul, Teodor Studitul, Macarie cel Mare etc. Paisie întocmește o lucrare despre „Rugăciunea minții”, combătând pe cei care negau valoarea acestei rugăciuni de bază a vieții călugărești. În 1775, austriecii ocupă Bucovina și Paisie cu vreo 200 dintre ucenici părăsește Dragomirna și se stabilește la mănăstirea Secu unde, timp de patru ani, va continua rânduiala de viață monahală după Regulamentul de la Dragomirna. În anul 1779, domnitorul Constantin Moruzi (1777-1782) îl numește pe Paisie stareț la mănăstirea Neamț, unde se afla cea mai bine organizată viață mănăstirească din Moldova. Paisie va continua activitatea sa, după aceleași rânduieli athonite, precum și activttatea culturală (scrieri originale și traduceri din Sfinții Părinți și marii asceți răsăriteni); construiește un spital și mărește numărul chiliilor, căci se aflau acum în mănăstire peste 700 de călugări, unii veniți de pe tot teritoriul românesc (Şara Românească și Ardeal) și din alte țări (bulgari, sârbi, greci, ruși). Paisie formase la Neamț o adevărată școală de traducători. Aici s-a tradus, din lb. greacă în slavonă, și Filocalia, pe care mitropolitul rus Gavriil a tipărit-o la Petersburg. Din scrierile lui Paisie s-au păstrat sute de manuscrise și rânduielile vieții monahale stabilite de el s-au răspândit nu numai în mănăstirile de pe teritoriul românesc, ci și de peste hotare (îndeosebi în Rusia, în peste o sută de mănăstiri). Urmașii săi au dus mai departe tradiția vieții monahale stabilite de el, atât la Secu cât și la Neamț; unul dintre ucenicii săi, călugărul Platon, a scris „Viața lui Paisie”. Un discipol indirect al lui Paisie a fost marele mitropolit Veniamin Costache al Moldovei, cel care a întemeiat Seminarul de la Socola, Iași (vezi M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Buc, 1981, p. 580-584)

Paisie

Palama

Grigorie (1296-1359)

— nobil de origine, călugărit la Athos, ajunge episcop al Tesalonicului în vremea patriarhului Isidor, care îl va susține în lupta pentru apărarea isihasmului și a doctrinei despre energiile divine necreate, formulate de Palama.

palamar

Palestina

— se numea, în vremea Mântuitorului, țara în care locuia poporul evreu. Ea se întindea de la Marea Mediterană până dincolo de râul Iordan, spre răsărit, iar de la nord, mărginită de culmile munților Liban și Antiliban, până în sud, la pustiul Sinai și Marea Moartă. Şara n-a avut, de la început, această întindere și nici acest nume. Cu mii de ani înainte, când a apărut poporul evreu pe harta istoriei, teritoriul țării se întindea doar în partea de sud și se numea Şara Canaan. Aici s-a stabilit Avraam, venit de dincolo de Eufrat, la chemarea lui Dumnezeu, spre a fi părintele „neamului ales” din care trebuia să se nască Mântuitorul Iisus Hristos. De la cuvântul Eber (care înseamnă „cel de dincolo”) s-a dat numele poporului evreu-ebreu, al cărui strămoș a fost Avraam. Un urmaș al lui Avraam, Iacov-Israel a avut doisprezece fii, din care s-a înmulțit poporul evreu, numit și poporul lui Israel, după numele acestui strămoș. Unul dintre fiii lui Israel, pe nume Iuda, a fost hotărât de Dumnezeu ca din seminția lui să se întrupeze Iisus Hristos. După numele lui Iuda evreii s-au mai numit și iudei, iar țara s-a numit Iudeea. Intâmplându-se o secetă mare în Canaan, Iacov și fiii săi s-au stabilit în Egipt; aici urmașii lor s-au înmulțit și au rămas peste patru sute de ani, când, sub conducerea marelui profet Moise, au fost scoși din Egipt și au revenit în Canaan, „țara strămoșilor”. În aceste sute de ani, aici s-au așezat alte popoare, dintre care cei mai puternici erau amoreii, împărțiți în numeroase triburi conduse de regi, cu care evreii, sub conducerea lui Iosua Navi, au dus lupte grele spre a-și cuceri pământurile. Despre aceste lupte, Sfânta Scriptură spune: „regii Amoreilor cei de peste Iordan, cei din munte și cei de la șes, cei de la malul mării celei mari (Mediterana) și cei din apropierea Libanului: Heteii, Amoreii, Ghergheseii, Canaaneii, Ferezeii, Heveii și Iebuseii, s-au adunat împreună ca să se lupte toți cu Iosua și cu Israel” (Iosua 9, 1-2). Amoreii au fost înfrânți: „Așa a luat Iosua tot pământul, cum poruncise Domnul lui Moise și l-a dat lui Iosua de moștenire lui Israel, împărțindu-l între semințiile lor” (Iosua 11, 23). Şinuturile care mai rămăseseră neocupate de evrei în vremea lui Iosua, au fost cucerite mai târziu de regii evrei, printre care cei mai de seamă au fost David și Solomon. David a unificat poporul evreu și a cucerit pe cei mai aprigi dușmani, Filistenii, care locuiau ținuturile de pe coasta Mării Mediterane. De la numele lor s-a dat numele de Palestina întregului teritoriu locuit de evrei (derivat din numele grecesc al filistenilor — Ge Palestine = pământ filistean). Astfel evreii au ajuns între hotarele țării pe care Dumnezeu o hotărâse poporului ales și îi vorbise lui Iosua Navi că va fi a lor, îndemnându-l s-o cucerească: „a grăit Domnul lui Iosua, fiul lui Navi... treci Iordanul tu și tot poporul acesta, în țara pe care o voi da fiilor lui Israel... de la pustie și de la Libanul acesta până la râul cel mare (Iordanul)... și până la marea cea mare spre asfințitul soarelui vor fi hotarele voastre” (Iosua 1, 1, 2 și 4); vezi și {evreu}, {iudaismul}.

pălimar

— pălămar, palamar; vezi {paraclisier}, {Psalt}.

Panaghia

panaghiare

— odoare bisericești de argint, folosite pentru ridicarea Panaghiei. Au forma unui disc mai mic, fără picior, sub forma unor farfurioare plate de metal (aurit ori argintat), care se întrebuințează în unele biserici (din Moldova, mai ales) și în mănăstiri, farfurioare pe care se pune părticica de pâine sfințită sau colac, închinat Preasfintei (παναγία — panaghia) Născătoare, la slujbele pentru pomenirea morților. Panaghiarele aveau în vechime forma unei farfurii adânci, formată din două tasuri concave, prinse în balamale. Erau frumos împodobite cu scene și portrete incizate pe fețele lor. Așa e, de ex., panaghiarul de la Mănăstirea Snagov (se află la Muzeul de Artă).

panaghiu

panahida

— este o slujbă pe care preotul o săvârșește la casa celui mort, fie în ziua morții, fie în fiecare zi până la înmormântare. Este o slujbă premergătoare slujbei înmormântării (de la gr. παννυχίς — pannihis, format din πάς — pas = tot, νύξ — nix = noapte și ἄδω — ado = cânt); înseamnă priveghere sau slujbă de noapte, deoarece înlocuiește priveghiile, adică rugăcinile și cântările din timpul nopții pe care credincioșii le făceau odinioară la căpătâiul celor morți, care erau îngropați numai noaptea, de teama persecuțiilor (Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la martiri: „Ați prefăcut noaptea în zi, prin sfintele privegheri” — διά των παννυχίδων τῶν ἱερῶν — dia ton pannihidon ton ieron — P.G.L., col. 665). Panihida, sau parastasul pe scurt, se numește și slujba pe care preotul o face la casa mortului după ce revine de la înmormântare: el binecuvintează aici pomana sau praznicul mortului, pomană ce se numește și Comand (în Transilvania și Moldova); acest praznic este o rămășiță a vechilor agape (mese frățești) care, la creștinii din primele veacuri, însoțeau înmormântările și care, într-un fel, reprezintă o prelungire sau supraviețuire a vechilor ospețe funerare („convivia funebralia”) din vechile religii greco-romane. Acum preotul citește și molitfa (rugăciune specială prevăzută în Molitfelnic) pentru sufletul mortului. În unele părți din Transilvania și Bucovina, înainte de parastas, preotul face sfințirea cea mică a apei cu care stropește casa și pe cei de față (o sfeștanie); e o reminiscență a lustrațiilor (curățiri) păgâne și iudaice, bazate pe ideea că atingerea de cadavre pângărește și, deci, trebuie curățiți cei care s-au atins de ele. În timpul cât mortul stă în casă sau în biserică, pe lângă Panihida reglementară se obișnuiește, în unele părți, să se citească de către preot, la capul mortului, așa-numiții stâlpi; slujba numită stâlpi constă în citirea unor pericope, din cele patru Evanghelii. Unii preoți citesc din Evangheliar toate pericopele dintre Paști și înălțare, alții numai Evangheliile morților pentru toate zilele săptămânii, alții patimile Domnului sau pe cele din rânduiala Maslului, iar alții cele 11 Evanghelii ale învierii, care se citesc duminica la Utrenie, și ale Molitfelnicului, sub titlul: „Evanghelii ce se citesc la stâlpi” (ediția Molitfelnic, 1971 și Panihida, ed. București, 1967). Evangheliile acestea se intercalează de obicei între ectenie și rugăciunile de dezlegare din rânduiala Panihidei (E.B.LS, 1980, p. 475-476, 483). Panihida se numește și cartea bisericească cuprinzând slujba înmormântării și alte slujbe care se săvârșesc pentru cei morți (pomeniri, parastase); inițial această carte a făcut parte din Molitfelnic. În 1948 a apărut prima filadă a Panihidei (text independent de Molitfelnic) cu titlul: ,, Panihida, cuprinzând și slujbele înmormântării, precum și alte slujbe ce se săvârșesc de către preot pentru cei răposați”. În ediția din 1967, la Panthida se adaugă (tot din Molitfelnic) slujbele: Rânduiala pentru înmormântarea preoților și diaconilor de mir, Rânduiala înmormântării călugărilor, Rânduiala binecuvântării și sfințirii crucii ce se așează la mormânt, Rânduiala ce se săvârșește pentru pomenirea morților, la trei zile, la 9 zile, la trei săptămâni de la ziua morții, Ridicarea Panaghiei pentru cei răposați. Ultimele două slujbe au fost incluse în Panihida din cărticica Rânduiala ridicării Panaghiei, care apăruse mai de mult, în numeroase ediții, publicate de Iacov Antonovic, episcop al Hușilor. Tot în ediția Panihidei din 1967 s-au mai adăugat 15 pericope evanghelice, sub titlul: Alte Evanghelii care se pot citi ca adaos și podoabă la stâlpi, precum și în drum spre locul de veci; aceste 15 pericope au fost luate din Evanghelia apărută în 1964.

Panatenee

— se numeau, în religia Greciei antice, serbările date în cinstea zeiței Atena, zeiță a dreptății și înțelepciunii. Ele se celebrau în mijlocul verii, anual, după luni de purificare rituală. Un cortegiu, în procesiune, pleca de la porțile orașului și se îndrepta spre Acropole. Procesiunile se încheiau cu sacrificii, întreceri sportive (curse de cai ș.a.), serbări. Panateneea constituia una din marile sărbători anuale și, la patru ani, erau cu un caracter mai festiv așa-numitele „panatenee mari”, când se aducea „peplul” (mantia scurtă, fără mâneci, prinsă pe umeri cu o agrafă) pentru statuia zeiței Atena.

pancosmismul

— este una din trăsăturile specifice ale cultului ortodox, prin faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrățișează în sfera ei întreaga lume și întreaga natură, cerând lui Dumnezeu să o sfințească și să o pună în slujba lui Dumnezeu și a omului. Acest scop sfințitor îl au mai ales rugăciunile și slujbele din grupa ierurgiilor. Astfel, Biserica Ortodoxă asociază atât natura însuflețită, cât și pe cea neînsuflețită la cultul de adorare a lui Dumnezeu (ex. rugăciunile de sfințireaapei la slujba Bobotezei: „Că Tu, prin voia Ta, toate le-ai adus din neființă la ființă... pe Tine Te laudă soarele, pe Tine Te slăvește luna, Şie se supun stelele, pe Tine Te ascultă lumina, de Tine se îngrozesc adâncurile, Şie slujesc izvoarele...” (Molitfelnic, București, 1937, p. 169,179).

pandantiv

Pandora

— mitul Pandorei, legat de „Cutia Pandorei”, stă în strânsă legătură cu mitul lui Prometeu (vezi {Prometeu}), erou legendar, care a furat focul din cer și l-a adus oamenilor pe pământ; pentru această faptă a fost pedepsit de zei să fie răstignit pe o stâncă, unde un vultur trebuia să-i mănânce ficatul, care creștea la loc, în fiecare zi. Prometeu a fost numit „Hristos păgân”, căci a fost răstignit și chinuit pentru mântuirea și fericirea oamenilor (Ioan G. Coman, pr.prof.univ.dr., Prometeu, civilizatorul omenirii după tragicul Aeschyl, studiu în vol. Miracolul Clasic, Academia Română, Studii și cercetări, XLVIII, București, 1940, p. 34-70 — BAR). Pandora, prima femeie creată de zeii din Olimp, înzestrată cu toate darurile, a fost trimisă pe pământ spre a-i răzbuna împotriva lui Prometeu. Pandora se va căsători cu fratele lui Prometeu, Epimetheus, în casa căruia se afla un vas acoperit cu un capac greu, pe care nimeni nu avea voie să-l deschidă. Curioasă din fire, cu viclenie, Pandora reușește să deschidă vasul. Atunci se revarsă din el asupra pământului, cele mai cumplite nenorociri, suferințe și boli. Pe fundul vasului nu mai rămăsese decât speranța. Atât au mai putut păstra oamenii pentru mângâierea lor.

panegiric

(πανυγύρεις — panighireis = cuvântare de laudă)

sau encomiul — este o predică laudativă, cuvânt de laudă la o festivitate în cinstea cuiva (la ziua unui sfânt).

panegirist

— cel care ține un panegiric.

panihidnic

— manuscris tradus din lb. rusă și scris de episcopul Vartolomeu Măzăreanul (Acad. Română, Manuscrise românești, nr. 3698, an 1768).

pantahuza

(πανταχοῦσα — pantahousa = listă de subscripție)

— registru de danii cu care cineva merge din casă în casă, din loc în loc, solicitând contribuții pentru înălțarea unui așezământ de binefacere, dar mai ales pentru construirea unei biserici (a merge cu pantahuza). Pantahuza se numește și tava de metal cu care se strâng în biserică bani pentru nevoile bisericii.

panteism

(πανθεισμός, ὁ — panteismos = Dumnezeu în toate)

— pătruns de Dumnezeu; doctrină religioasă, conform căreia Dumnezeu este pretutindeni și este risipit în natură; tot ce există este o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu.

panteon

(πάνθεον, τό — pantheon)

— templu consacrat tuturor zeilor, în antichitatea greco-romană (ex. Panteonul din Roma, construit de împăratul Agripa, sec. I d.Hr.) și Panteonul național, în care sunt reprezentați oamenii iluștri ai unui popor și care au contribuit la înălțarea țării lor (ex. Panteonul din Paris, inițial biserica Sf. Genoveva, 1764, consacrată ca Panteon de Revoluția franceză).

Pantocrator

(παντοκράτωρ, ὁ — Pantokrator = Atotțiitorul)

— este denumirea care se mai dă turlei celei mari de deasupra naosului (din bisericile ortodoxe de stil bizantin) după pictura de pe fundalul turlei care reprezintă chipul lui Dumnezeu. Atotțiitorul (Pantocrator) cum e numit în Art. 1 din Crez: „Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului”. Zugravii îl înfățișează de obicei sub chipul lui Hristos numai bust (arătând prin aceasta că noi nu cunoaștem decât în parte cele ale lui Dumnezeu și subliniind unitatea ființială și inseparabilă dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul). Hristos Pantocrator este înfățișat în icoana din turla cea mare, cu chipul sever și grav, cu trăsături fine, ochii negri, privirea scrutătoare și barba neagră; cu mâna dreaptă binecuvintează, iar în stânga ține Sf. Evanghelie deschisă, înscrisul simbolic al inițialelor Alfa și Omega: „începutul și Sfârșitul”, prima și ultima literă din alfabetul grec, simbolizând eternitatea și atotputernicia lui Dumnezeu (după cum scrie în Apocalipsă 1, 8: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul...”). Chipul Pantocratorului e zugrăvit în cadrul unui medalion circular, înconjurat de un curcubeu în jurul căruia sunt înscrise diferite formule biblice sau liturgice: „Cerul e tronul Meu și pământul, scaun picioarelor Mele” ș.a. În jurul Lui sunt pictați îngeri și serafimi, în registre circulare. Pantocratorul reprezintă pe Dumnezeu așa cum L-au văzut, în viziunile lor, proorocii Vechiului Testament (Isaia 6, 1-3, Ezechiel etc).

paos

(de la lat. pauso,-are, gr. παύσω — pauso = a înceta, παῦλα, ἡ — pavla = oprire, încetare)

— se numește vinul (paos) pe care preotul îl toarnă peste trupul mortului în cimitir, lângă groapă, înainte de a se închide sicriul, zicând: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curați...” (Ps. 50, 8).

papa

(lat. papa, pappa și gr. παπά, παπάς, ὁ — papa, pappas = preot, părinte)

— este titlul cel mai înalt care se dă în ierarhia Bisericii Catolice, așa cum în Ortodoxie este titlul de Patriarh; deosebirea constă în faptul că Biserica Romano-Catolică fiind o Biserică centralizată are un singur cap conducător care este Papa de la Roma, pentru credincioșii catolici din toată lumea, pe când în Ortodoxie, Biserica fiind națională, fiecare țară ortodoxă își are un patriarh pe plan național (ex. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, al Rusiei, al Bulgariei, Greciei, Serbiei etc). Acțiunea de centralizare în jurul episcopului Romei începe prin sec. IV; la aceasta vor contribui o serie de factori: prin mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, sub Constantin cel Mare, episcopul rămâne cea mai de seamă autoritate la Roma, ceea ce va fi pentru el un avantaj; episcopatul Romei va începe a primi tot mai multe daruri din partea nobililor romani și a unor împărați, danii ce purtau denumirea de „Moștenirea Sf. Petru” (Patrimoniu Sancti Petri) căci ele se făceau în numele lui. Episcopii Romei au început a face caz de numele Sf. Petru, socotindu-l primul episcop al Romei, iar ei fiind de drept urmașii lui, încep să pretindă și dreptul de afi singurii conducători ai Bisericii. Această pretenție este însă fără temei deoarece, așa cum recunosc și afirmă înșiși istoricii Bisericii Romano-Catolice că ceea ce se știe despre Sf. Apostol Petru este că el a desfășurat la Roma activitate misionară, ca și Sf. Apostol Pavel și amândoi au fost martirizați la Roma. Tradiția relativ târzie (sec. III — IV), care-l numește „episcop” pe Sf. Petru, întâi la Antiohia și apoi la Roma, și pe care se bazează „primatul papal”, are caracter legendar, căci vine din scrieri apocrife (necanonice), fiind contrară faptelor istorice cunoscute, deoarece apostolii nu erau episcopi, ci au rânduit episcopi (Istoria Bisericească Universală, Vol. I, 1956). În sec. IV, episcopul Romei, papa Damasius I (366-384) câștigând favoarea împăratului Grațian, este proclamat de acesta ca judecător suprem al episcopilor și preoților din imperiul său ceea ce, dat fiind și înmulțirea controverselor religioase din Biserica Răsăritului care chema adesea ca arbitru pe episcopul Romei, l-a încurajat pe Damasius, care s-a considerat îndreptățit a pretinde primatul Bisericii, bazându-se și pe cuvintele Mântuitorului: „tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16,18); Damasius transformă aceste cuvinte în mărturisire de credință la sinodul din 382 ținut la Roma, sub conducerea sa, deși aceasta contravenea hotărârii Sinodului II ecumenic (381), care prin canonul 3 declarase că episcopul din „Roma nouă” trebuie să urmeze în rang episcopului din „Roma veche” (adică Patriarhatul din Constantinopol). Damasius este primul episcop roman care numește scaunul episcopal din Roma „scaun episcopal” („sedes apostolica”), formulă ce va deveni titulatură consacrată pentru toți urmașii săi, episcopi ai Romei. Centralizarea puterii Bisericii apusene va continua și prin creșterea puterii jurisdicționale care se va întinde cu pretenții și asupra Bisericii Răsăritului. În vremea episcopului Leon I cel Mare (440-461), se formulează clar ideea „monarhiei papale” pe considerentul că primatul apostolului Petru este unul real, adică un primat de jurisdicție, deci un „episcopat universal”. Ca urmare, orice problemă importantă „cauza majore” a Bisericii va fi supusă spre rezolvare scaunului apostolic de la Roma, toți episcopii și mitropoliții având doar menirea de a îndeplini numai o parte a atribuțiilor papei (urmaș al Sf. Petru), nu întreaga lui putere — „plenitudo potestas”. Devenind o deviză pentru papii următori „plenitudo potesta”, primatul papal va căpăta putere de dogmă, secole mai târziu, la Conciliul I Vatican din 1870. Papa Leon I este primul care a arătat, la Sinodul IV Ecumenic că papa e superior sinoadelor având puterea de a le anula hotărârile, va proclama „primatul papal”, iar unul dintre urmașii săi, episcopul Hormisdas (514-523), decretează această supremă autoritate și pe planul învățăturii, prin formula: „Religia catolică totdeauna a fost mântuitoare și infailibilă în scaunul apostolic”, cerând episcopilor de Răsărit recunoașterea solemnă că vor urma întru totul directivele scaunului apostolic unde se perpetuează adevărata și nestrămutata temelie a învățăturii creștine. Această afirmație va fi contrazisă în timp, căci, în raport cu Biserica Ortodoxă, păstrătoare a tradiției și dreptei învățături, formulată de Sfinții Părinți în Sinoadele Ecumenice, episcopii de Apus vor aduce nenumărate inovații doctrinare și liturgice (vezi și {Filioque}) printre care cea mai ireconciliabilă rămâne această tendință de centralizare a Bisericii pentru întărirea și expansiunea primatului papal și a infailibității. În perioda contemporană, papalitatea este preocupată mai ales de probleme de ordin pastoral, căutând să afle metode noi de adaptare la stările de evoluție a lumii pe planul mondial, social și pe planul progresului tehnic, preocupare manifestată încă de la Conciliul II Vatican (1962-1965).

papadic

— în muzica bizantină este un stil de cântare ce se execută rar și prelung: melodia bogat ornamentată are o cadență variată, așa cum întâlnim în cântările heruvicului, polieleului, chinonicului și alte cântări cu mișcare largo. În Liturghia bizantină, până în secolul VI, când a fost introdus imnul heruvimic, se cânta în locul acestui imn, un psalm în tact papadic (foarte rar și prelung). Acest psalm se cânta în scopul de a acoperi golul creat în slujbă prin întreruperea Liturghiei în timpul cât credincioșii se perindau (veneau) pe dinaintea altarului pentru a preda diaconilor darurile de pâine și vin, pentru Sf. Euharistie.

paparude

— ritual folcloric la români conform căruia se crede că paparudele aduc ploaia vara, în vreme de secetă, când grupuri de copii, care se numesc paparude, mergeau cântând și invocând ploaia și, oprindu-se la porțile caselor, strigau: „paparudă, rudă, vino de mă udă!”; gospodinele ieșeau cu gălețile pline cu apă și le aruncau peste ei, răsplătindu-i cu bani sau daruri de mâncare. Se crede că acest ritual își are originea într-o practică de magie pe care o săvârșeau romanii, în cultul zeului Jupiter. Practica, numită aquaelicium, consta în transportarea cu mare pompă a unei pietre (lapis manalis) din afara porții Gapena (una din porțile vechii Rome), în cetate și stropirea ei cu apă, pentru a se provoca ploaia.

papirus

(πάπυρος, ὁ — papyros)

— plantă erbacee ce crește în regiunile mlăștinoase din țările tropicale (Delta Nilului); egiptenii făceau din tulpina fibroasă un fel de hârtie pe care scriau. Un papirus (foaie scrisă) cu text religios a fost descoperit, în urma săpăturilor arheologice în 1960, la Derveni, în Nordul Macedoniei. Documente pe foi de papirus s-au găsit mai ales în Egipt, în morminte bine închise și uscate. Un sul de papirus s-a găsit la Callatis (Mangalia) într-un mormânt de piatră, care însă s-a pierdut, pulverizându-se în contact cu aerul, astfel că nu s-a putut cunoaște conținutul lui (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

papistaș

— catolic; preot papistaș — romano-catolic.

parabola

(παραβολή, ἡ — paravoli; lat. parabola,-ae = comparare, alăturare, asemănare, alegorie)

— este o vorbire cu sens figurat prin care se urmărește redarea concretă a unor idei, învățături, având în general un rol didactic, moralizator, ca și fabula, cu deosebirea că ideile din fabulă sunt sugerate de personaje luate din lumea animalelor. În Sf. Scriptură, parabola este o specie a literaturii didactice pe care o găsim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Parabola (ebr. mașal) redă în mod simbolic un adevăr religios sau moral, atât sub forma unei povestiri, cu temă din viața de toate zilele sau imaginară, cât și sub forma unei maxime, proverb sau vorbire enigmatică, al cărui înțeles trebuie căutat. Fără a fi fabulă sau alegorie, parabola conține totuși elemente alegorice. Un exemplu de parabolă în Vechiul Testament este mustrarea pe care Proorocul Natan o face regelui David, spre a-i arăta nedreptatea săvârșită împotriva lui Urie Heteul, unul dintre comandanții săi de armată. Urie avea o soție foarte frumoasă pe care o iubea mult, dar pentru că David a plăcut-o, i-a răpit-o lui Urie, iar pe acesta l-a trimis să moară pe câmpul de luptă, într-un război cu Amoniții. Fapta lui David a însemnat nelegiuire în fața lui Dumnezeu și pentru a-l face să înțeleagă acest lucru, proorocul Natan, unul dintre înțelepții timpului, se duce la rege și îi spune parabola cu „Oița săracului”: Un om sărac locuia într-o cetate în vecinătatea unui om foarte bogat. Săracul nu avea altă avere decât o oiță pe care el și copiii lui o crescuseră de mică și era singura lui bucurie. Bogatul avea în schimb turme nenumărate de oi și vite. Într-una din zile, venind la casa bogatului un oaspete, bogatul nu s-a îndurat să taie nimic din turmele sale și, spre a-și ospăta prietenul, a luat oița săracului și a gătit-o pentru omul care venise la el”. Când David a auzit această istorisire, s-a mâniat cumplit asupra acelui om, și a zis către Natan: „Precum este adevărat că Dumnezeu este viu, tot așa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte”. Atunci Natan a zis către David: „Tu ești omul care a făcut aceasta... Pe Urie Heteul tu... l-ai ucis cu sabia Amoniților” (II Regi 12, 5, 7 și 9). În Noul Testament, parabola constituie o modalitate frecvent folosită de Mântuitorul în expunerea învățăturii Sale. Ex. „Parabola samarineanului milostiv” care demonstrează cine este aproapele nostru, și, în același timp, este și o demascare a egoismului și fățărniciei slujitorilor Templului (preoți și leviți), precum și, în general, a oamenilor cu inima împietrită în fața suferințelor omenești. Fiecare parabolă rostită de Iisus își avea tâlcul și scopul ei, spre a-i face pe oameni să înțeleagă marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omenire, dar și datoriile oamenilor față de El, în vederea mântuirii. (Astfel sunt „Parabola fiului risipitor”, „Parabola datornicului nemilostiv”, „Parabola talanților”, „Parabola săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv” ș.a.).

parabolanii

— erau, în Biserica primelor veacuri, slujitori care executau servicii inferioare, ca de ex. îngrijirea bolnavilor din spital, servicii ocrotite și întreținute de Biserică.

paraclet

(παράκλητος, ὁ — paraclitos = „cel pe care-l chemi în ajutor”, Mângâietorul)

— este numit Duhul Sfânt, Mângâietorul de care vorbește Mântuitorul în cuvântarea de la ultima Cină pascală pe care o ia cu ucenicii înainte de patimile, moartea și învierea Sa: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26). Paraclet este însuși Duhul lui Dumnezeu: „Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Acest atribut s-a dat lui Dumnezeu însuși, când Ap. Pavel îl numește Dumnezeul mângâierii: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi” (II Corinteni 1,3-4).

paraclis

— cu înțeles de capelă (lat. capella); termenul de capelă fiind întrebuințat probabil, mai întâi pentru paraclisul regilor Merovingieni ai Franței (sec. IX), paraclis în care se păstra ca o relicvă sfântă cappa (capella), adică mantaua purtată de Sf. Martin de Tours, patron al Franței. De aici denumirea de capelan, întrebuințată în Apus pentru slujitorul sau îngrijitorul unei capele (minister capelae) (vezi {capelă}). Paraclis (gr. παρὰἐκκλησία — paraekklisia) este o biserică mică, bisericuță (slv.), adesea construită în incinta unui palat, instituție, palat patriarhal (patriarhie, mitropolie, episcopie), servind pentru servicii religioase unui grup restrâns de credincioși. Un paraclis este și botnița (capelă în spitale, azile de bătrâni, cămine; ex. biserica Colțea este vechiul paraclis al spitalului Colțea); paraclise găsim și în mănăstiri (ex. schiturile sunt paraclise mănăstirești, construite în locuri mai retrase — sihăstrii, pentru folosința unui călugăr sau doi-trei călugări; la mănăstirile Neamț, Secu ș.a. există schituri dependente de biserica mare a mănăstirii), în cimitire. Originea paracliselor poate veni de la străvechile altare private (sacella) care existau în mai toate casele (grădinile) particulare greco-romane pentru îndeplinirea ceremoniilor tradiționale ale cultului strămoșilor sau divinităților ocrotitoare ale casei respective (manii, larii, penații). Păstrarea lor în creștinism se explică și prin aceea că la început locașurile de adunare și rugăciune ale creștinilor au fost casele particulare. Caracterul comunitar public pe care, prin menirea ei, îl are Sf. Liturghie, a determinat necesitatea construirii de biserici mai ales după ce creștinismul a primit deplină libertate religioasă (sec. IV). S-a ajuns chiar la interzicerea Sfintei Liturghii pentru grupuri particulare foarte restrânse, în case, de către preoți și episcopi. Interdicțiile au fost formulate prin numeroase canoane ale Sinoadelor bisericești (din Laodiceea — sec. IV, Sinodul Trulan — sec. VII, din Constantinopol — 681) care pedepsesc cu caterisirea pe clerici care ar săvârși Botezul și Sf. Liturghie în paraclise. Hotărârile sinoadelor au fost întărite și de legile civile ale împăraților bizantini care hotărăsc ca Sf. Liturghie să se oficieze numai în bisericile mari (de enorii); Novella LVIII a lui Justinian prevede ca paraclisele să se construiască numai cu învoirea episcopilor, rămânând numai pentru rugăciunea privată, iar preoții să fie numiți de episcop. Cu timpul însă, atât în Răsărit cât și în Apus, s-a reglementat dreptul de a se săvârși în capele toate serviciile divine, inclusiv Botezul și Sf. Liturghie, dar cu condiția ca aceste paraclise să îndeplinească normele cerute pentru construirea bisericilor, adică: să respecte stilul și formele tradiționale de construcție și decorare (ex. stilul bizantin, la noi), să fie sfințite după rânduiala ortodoxă, să aibă sfinte moaște sub altar și antimis pe Sf. Masă sfințit de episcop, și să săvârșească serviciul divin numai cu aprobarea episcopului locului. Paraclisele au fost construite în palatele împăraților bizantini și, după exemplul lor, domnii români și-au construit și ei paraclise în palatele lor, precum și în alte locuri (moșii, târguri și chiar în cetățile militare). Unele paraclise erau adevărate biserici (ex. biserica Beizadelelor — a cuconilor din palatul lui Petru Rareș de la Suceava). O reminiscență a vechilor altare casnice din antichitatea greco-romană, din care și-au tras obârșia paraclisele, se menține și azi sub forma icoanelor, chiar colțuri ale icoanelor, care nu lipsesc din nici o casă de creștin credincios, contituind adevărate altare ale cultului particular și familial. Paraclis se numește și slujba religioasă (παράκλησις, ἡ — paraklisis = invocare) cu rugăciuni și cântări, prin care sunt invocați sfinții în ajutor, spre apărare de catastrofe și nenorociri. Paraclisele sunt slujbe religioase asemănătoare acatistelor, care se săvârșesc de către preot în biserică, pentru izbăvirea de necazuri și boli. Slujba e formată din tropare, condace și canonul complet, se citesc Evanghelia și ectenii (rugăciuni de cerere). La mănăstiri, Paraclisul se face împreună cu Litia, la Vecernie, în ajunul sărbătorilor (ex. Paraclisul către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu sau Paraclisul Maicii Domnului). Paraclisele Maicii Domnului sunt slujbe speciale (în Acatistier, Ceaslov) care se oficiază în cinstea Fecioarei Măria în Postul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului (1-14 august). Tot acum, în ajunul sărbătorii, la Utrenie sau la sfârșitul Vecerniei se săvârșește și Prohodul Maicii Domnului, slujbă imitată după Prohodul Domnului Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei Mari (din ajunul Paștilor). Paraclisele, ca și Acatistele, sunt forme de rugăciuni care se adresează lui Dumnezeu, însă nu direct, ci indirect, prin intermediul sfinților, pentru împlinirea dorințelor și nevoilor personale.

paraclisiarh

(gr. παρὰ + ἐκκλησιάρχης — paraekklisiarhis)

— este persoana care, în cadrul bisericii, îndeplinește serviciile mărunte în legătură cu nevoile cultului: întreține curățenia în biserică, aprinde candelele și lumânările, trage clopotele, bate toaca și aduce cele necesare pentru slujbă ș.a.; paracliserul e numit și palamar, crâsnic sau făt (în Bucovina și Ardeal), iar în unele părți și țârcovnic (de la slv. țercov = biserică), așa cum i se mai zice și cântărețului. În bisericile de sat, cântărețul este cel care îndeplinește și serviciile paraclisierului. Cuvântul paraclisier vine de la paraeclisiarh, slujitor în biserică, începând de prin sec. XIV, ca subaltern al eclesiarhului; eclesiarhul apare ca slujitor la catedrale și în mănăstiri, în Biserica Ortodoxă din același secol. Sarcina lui era să vegheze la buna desfășurare a slujbelor religioase prin executarea întocmai a tipicului și a rânduielilor bisericești tradiționale (ca și azi, la catedrale și la mănăstirile mai mari). Eclesiarhului îi reveneau însă și aproape toate serviciile bisericești inferioare în legătură cu îngrijirea sfântului locaș și buna desfășurare a cultului pe care odinioară le săvârșeau membrii clerului inferior, care cu timpul au dispărut. Pentru a face față acestor servicii bisericești inferioare, el și-a luat ca ajutor pe paraclisiarh, care să îndeplinească aceste activități ce revin astăzi, în Biserica Ortodoxă, paraclisierului, iar în cea Catolică, sacristanului.

paraclition

(παρακλητικός, ἡ — paraclitikos = de a ruga)

— este în Biserica greacă, mai ales, cartea de slujbă care cuprinde separat cântările din timpul săptămânii, extrase din Octoih.

paradigma

(τὰ παραδείγματα, οἱ τύποι — ta paradeigmata, oi tipoi = exemplu înțeles, simboluri, semnificații, preînchipuiri în slujbele sfinte)

ex.Vohodul mic (ieșirea cu Sf. Evanghelie la Liturghie) preînchipuie epifania Domnului, arătarea Lui în lume, mai întâi prin botezarea Sa în râul Iordanului, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activității Sale: luminile care sunt purtate înaintea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Sf. Evanghelie, iar purtătorii luminilor închipuie pe proorocii Vechiului Testament care au prevestit venirea lui Iisus ș.a.m.d.

Paradis

paralaghie

(παραλλαγή, ἡ — paralaghi = gamă, solfegiu)

— psalmodiere, solfegiere pe note psaltice.

Paralipomena

— se numesc cele două cărți de Cronici din Vechiul Testament care urmează după Cărțile Regilor. Cartea întâi Paralipomena sau Cartea întâi a Cronicilor cuprinde istoria poporului evreu de la Facerea lumii până la moartea împăratului David. Cartea a doua Paralipomena cuprinde domnia lui Solomon, fiul lui David, construirea templului din Ierusalim, domnia urmașilor lui Solomon până la robia babiloniană, poruncind reconstruirea templului din Ierusalim, ce fusese distrus de babilonieni.

paraman

— bucată de stofă (mic pătrat sau trapez) pe care sunt brodate (ori imprimate) semnele patimilor Mântuitorului (crucea, lancea, buretele, cuiele, ciocanul, scara crucii, cocoșul, Sf. Petru etc.) având în jur inscripția: „Luați jugul Meu... că este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30) și: „Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri și fața Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor” (Isaia 50, 6). Această bucată de stofă e legată cu băieri și purtată de către călugări pe sub cămașă, pe spate, la mijloc, ori peste rasă, ca semn al urmării Crucii Mântuitorului.

paramonari

(παραμονάριοι — paramonarioi)

— se numeau în Biserica veche presbiterii care aveau sarcina de a supraveghea slujitorii bisericii (care făceau parte din clerul inferior).

Paraschiva

numită în popor și Vinerea Mare (gr. παρασκευή, ἡ — paraskevi = Vineri, dar și pregătire înainte de sâmbătă)

— se sărbătorește în ziua de 14 octombrie, fiind cinstită nu numai în Biserica Ortodoxă Română, dar și în Bisericile Ortodoxe Bulgară, Greacă, Rusă și Sârbă. Ea a trăit probabil în prima jumătate a secolului XI (+1050), fiind originară din Epivat, Tracia (Bulgaria de azi). Având credință puternică în Dumnezeu, ea se călugărește trăind o viață sihastră, un timp în pustiul Iordanului, apoi într-o mănăstire din Constantinopol de unde revine la Epivat, unde i s-au aflat și moaștele; la începutul sec. XVI, moaștele ei au fost duse de turci la Constantinopol, de unde au fost răscumpărate de domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, la 1641 și depuse la măreața biserică Sfinții Trei Ierarhi, zidită de el, rămânând acolo până la sfârșitul sec. XIX, când au fost mutate în catedrala mitropolitană, unde se află și azi. Sfintei Paraschiva de la Iași i se mai spune și Sf. Paraschiva cea nouă, spre a fi deosebită de o altă sfântă mai veche, cu același nume, martiră în persecuția lui Dioclețian (+304) și pe care Biserica o pomenește la 26 iulie.

parașe

(ebr. parașot, de la verbul paraș = a împărți)

— se numesc pericopele (texte alese) din Vechiul Testament pentru a fi citite la slujbele religioase din sinagoga iudaică, în fiecare sâmbătă. La început se citeau părți din Lege (Pentateuhul sau cele cinci cărți ale lui Moise) împărțite în 54 de parase: mai târziu s-au citit și părți alese din Profeți, corespunzătoare parașelor. Aceste texte din Profeți s-au numit haftare (Cărțile Profeților au fost împărțite în 85 de haftare, cu precădere acele texte care vorbeau de venirea lui Mesia). Creștinii au preluat de la iudei obiceiul de a citi, la serviciile divine, anumite părți din Sf. Scriptură, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Conform acestei împărțiri, Noul Testament se citea în întregime într-un an (cum arată Sf. Ioan Hrisostom în Omilia la Iov 58, 4).

parastas

(παράστασις, ἡ — parastasis = înfățișare înaintea cuiva, mijlocire)

— se numește în popor slujba de pomenire care se face pentru cei morți după înmormântarea lor și care în cărțile de slujbă e numită Panihida (Panahida) mare, corespunzând Requiemului din cultul romano-catolic. Parastasul se săvârșește fie la casa mortului (îndată după înmormântare), fie la biserică, după sfârșitul Liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt. La parastas se aduce, spre pomenirea mortului, colivă, pâine (colac sau prescuri) și vin, care în biserică se pun pe masa ofrandelor de lângă sfeșnicul împărătesc din stânga, ori pe altă masă așezată în mijlocul bisericii (v. Coliva). În unele părți ale țării, pe lângă colivă și vin sau chiar în loc de colivă, se aduce și pomul (un brăduț), împodobit cu fructe, zaharicale și lumânărele, care la înmormântare se poartă înaintea mortului când îl pornesc la cimitir și care se înfige la mormânt, iar la parastase se dă de pomană. Uneori în loc de pom poate fi și o simplă rămurică înfiptă în pâine (colac) care se ridică în timpul cântării „Unde umbrează darul tău, arhanghele...”, așa cum se ridică coliva la „Veșnica pomenire”. Pomul, care prin pierderea frunzelor toamna și reînverzirea lui primăvara este simbolul vieții și al morții, închipuie raiul în care s-a dus sufletul mortului, precum și pomul cunoștinței binelui și răului, din care au mâncat protopărinții noștri în rai. La parastase se împart celor de față, mai întâi preoților, lumânări aprinse și se aprind și lumânările de pe colivă. Ca și la înmormântare, și la parastas lumânările aprinse simbolizează atât pe Hristos, lumina lumii, „întru Care cel ce umblă nu va umbla în întuneric”, cât și lumina candelei credinței și a faptelor bune cu care, ca și fecioarele înțelepte din Evanghelie, vom întâmpina și noi pe Domnul împreună cu răposatul, la sfârșitul lumii, când va veni „să judece viii și morții”. Slujba parastasului pe larg, așa cum se află în Panihida și în Molitfelnic, este slujba înmormântării prescurtată, deoarece lipsesc la parastas Fericirile, Apostolul, Evanghelia, cele opt stihiri idiomele ale Sf. Ioan Damaschinul și stihirile finale ale sărutării de pe urmă. În afară de Parastasul pe larg mai găsim în Panihida, Molitfelnic și Liturghie un parastas mic, prescurtare a celui mare, sub titlul Litia mică pentru morți, în care, la ectenie, se face doar pomenirea generală a tuturor morților și nu pomenirea nominală. La mănăstiri se face vineri seara și se numește Litie (procesiune) pentru că se merge în procesiune la cimitir, ieșind din biserică după slujbă. La catedrale și bisericile de mir, parastasul acesta pe scurt (Litia mică) se face de obicei la sfârșitul Liturghiei și se numește Trisaghion pentru morți sau Panihida mică. Această slujbă se face și la cimitir, lângă mormânt, sau la casa mortului, cu ocazia pomenilor (parastaselor) care se fac la termenele (soroacele) stabilite după datină pentru pomenirea morților. Pomenirea morților în tradiția ortodoxă are caracter general și special. Pomenirile generale se fac în anumite zile din anul bisericesc și ele se fac pentru toți morții, indiferent de data la care au murit (vezi și {pomeniri generale ale morților}). Pomenirile speciale (particulare) sunt legate de ziua morții celui care se pomenește și acestea sunt parastasele. Ele se fac la cererea rudelor celui mort, la anumite date sau soroace. Slujbele cu rugăciuni pentru pomenirea mortului (parastasele) se fac după tradiția veche și generală a Bisericii Ortodoxe, la următoarele termene sau soroace: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua și ziua a patruzecea (șase săptămâni) după moarte, la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la 12 luni (un an) după moarte; apoi, în fiecare an de ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte. Explicația teologică sau simbolică a acestor date este următoarea: la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sf. Treimi, întru care ne mântuim, și în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, care este chezășie a învierii celor adormiți (I Corinteni 15, 20). La nouă zile se face pomenirea pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cele nouă cete ale sfinților și în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri (pomenirile la trei și la nouă zile existau și la grecii antici și la romani, care la 9 zile aduceau un ultim sacrificiu pentru mort (novemdiale sacrificium). Pomenirea la 40 de zile (șase săptămâni) se face în amintirea înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după învierea Sa, pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul nostru la cer. La trei, la șase și la nouă luni (6 = 2 x 3; 9 = 3 x 3) se face pomenire în cinstea Sf. Treimi. La un an se face pentru că se urmează exemplul creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor și sfinților ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo. La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creației. Cărțile noastre de slujbă dau pomenirii morților până la 40 de zile și la 7 ani și o explicație fiziologică sau naturală, bazată pe analogia prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui descompunere. De ex. se face parastas la trei zile, pentru că în a 3-a zi fața mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile, pentru că atunci se pierde și inima. Potrivit acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers al zămislirii și formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a 3-a zi se formează inima, în a 9-a zi se fixează trupul, iar în a 40-a zi se alcătuiește desăvârșit trupul. Se face la 7 ani, pentru că atunci trupul mortului e prefăcut cu totul în țărână. Datele (soroacele) pentru săvârșirea parastaselor mai sunt explicate și în legătură cu credințele populare despre vămile văzduhului prin care se crede că trece sufletul mortului până să ajungă la cer. Astfel pomenirea din ziua a treia se face pentru că abia atunci s-ar înălța sufletul la cer, căci, în primele trei zile, sufletul dă târcoale trupului. Pomenirea (parastasul) din ziua a noua se face pentru că atunci sufletul se înfățișează a doua oară lui Dumnezeu în cer, pentru a i se închina, după ce a vizitat raiul. Pomenirea din ziua a patruzecea se face pentru că atunci ar avea loc judecata particulară, după peregrinarea sufletului timp de 40 de zile prin toate vămile văzduhului, prin rai și prin iad (vezi și {Vămile văzduhului}). Pomenirea mortului la datele (soroacele) de mai sus se face fie cu parastas și Liturghie (mai ales la 6 săptămâni, la un an și la 7 ani, după moarte), fie ducându-se numai colivă, vin și colac la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt (Litia mică) și stropește mormântul cu vin (așa se obișnuiește mai ales în primele 40 de zile după moarte). La 40 de zile și la un an, parastasul (pomenirea) se face cu masă (pomană) și se împart diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă, înscrise în cărțile de cult (Molitfelnic, București 1965, p. 275-279), „Litia mică pentru morți” și „Rugăciunea care se citește de către preot la împărțirea hainelor și altor lucruri, pentru cei adormiți în Domnul”. Slujbele de pomenire a morților (parastasele) la soroace, nu se fac în orice zi a săptămânii, ci numai joia, sâmbăta și duminica. Dar ziua stabilită de tradiția constantă este sâmbăta. Săvârșirea parastaselor în zi de duminică este admisă ca o excepție sau ca un pogorământ pentru cei ce nu pot veni la biserică în zi de lucru; în legătură cu aceasta a avut loc o mare controversă în Biserica greacă, cunoscută sub numele de cearta colivelor, începând din sec. XVIII, dându-se în acest sens hotărâri contradictorii. Parastasele nu se fac în următoarele zile din cursul anului bisericesc: între 20 decembrie și 7 ianuarie, adică între cele 12 zile dintre Nașterea Domnului și Bobotează pentru că bucuria duhovnicească a marilor sărbători din acest răstimp nu trebuie să fie umbrită de doliul pentru cei morți; la praznice împărătești, în Săptămâna Patimilor și în Săptămâna Luminată (adică de la sâmbăta Floriilor până al Duminica Tomei), deoarece în săptămâna dinainte de Paște doliul este pentru Domnul Hristos, iar săptămâna următoare este consacrată bucuriei învierii Lui, motiv pentru care se recomandă ca nici în duminicile Penticostarului (dintre Paști și Rusalii) să nu se facă parastase și nu se fac nici de la lăsatul sec de carne (Duminica înfricoșătoarei Judecăți) până la Sâmbăta a doua din Postul Mare (Păresimi). În acest răstimp, parastasele se fac numai sâmbăta și duminica, deoarece parastasele sunt legate de Liturghia normală (a Sf. Ioan sau a Sf. Vasile), care în timpul postului se săvârșește numai sâmbăta și duminica (în zilele de rând, de luni până vineri, săvârșindu-se Liturghia Darurilor celor mai înainte sfințite).

paremiar

paremie

(παροιμία, ἡ — paroimia = proverb, pildă, parabolă)

— denumire pentru lecturile biblice (pericopele) care cuprind în general Proverbele (Parimiile) sau Pildele lui Solomon, din Vechiul Testament. Cu timpul, termenul de parimie s-a extins la toate lecturile biblice folosite la slujba Vecerniei, pentru că de cele mai multe ori aceste lecturi se iau din Proverbele lui Solomon; de aceea conținutul lor e plin de înțelepciune. Cartea de slujbă care cuprinde aceste lecturi biblice (paremii) se numește Paremiar sau Parimiar. Parimiarul a fost tradus în limba română de Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, la Iași în 1683. Din Paremiar se citește la Vecernia sărbătorilor din perioada Octoihului și a Penticostarului și la Vecernia zilelor de rând din perioada Triodului (miercuri și vineri seara, din săptămâna premergătoare Postului Mare și în toate zilele din Postul Mare.

parenetic

— predică cu conținut moralizator.

pareneza

— predică ocazională, legată de un eveniment; vezi și {necrolog}, {panegiric}.

parentalia

(lat. parentalia,-ium = comemorări anuale pentru sufletele strămoșilor — parentes = părinți)

— străveche sărbătoare păgână de vară prin care strămoșii noștri romani îi pomeneau și cinsteau pe morții lor, pe părinți — parentes, de unde Parentalia. Biserica Ortodoxă a încreștinat această zi, pe care poporul român n-a înlăturat-o din tradițiile lui. Şi Biserica a încadrat-o în cultul ei, dând un sens creștin riturilor și ceremoniilor legate de cultul morților, păstrând ca zi de pomenire a morților sâmbăta din ajunul Rusaliilor, numită și Moșii de vară (rus. Troițkaia adică a Treimii). Parentalia este sărbătoarea romană a Rozaliilor, când la mormintele celor răposați, în luna mai se aduceau libații și făclii aprinse și se presărau peste morminte trandafiri (lat. rosa,-ae, care au dat italicul rosalia). Rozaliile romanilor au fost încreștinate în perioada dacoromână (sec. II — VII); cuvântul slavizat a devenit Rusaliile (Cincizecimea). Parentalia s-a păstrat în sâmbăta Rusaliilor sau „Moșii de vară”, când se fac, la ortodocși, pomenirile morților atât la biserică, cât și în cimitire; atunci se împart, pentru cei morți, colaci și oale de pământ (simbol al trupurilor celor morți) cu apă sau vin în ele, având la toarte flori sau cireșe (vezi {moșii de vară}, {pomeniri}). Slujba pentru pomenirea generală a morților care se face în această zi este cuprinsă în ziua respectivă din cartea de slujbă numită Penticostar (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 314.).

păresimi

— termen popular pentru Postul Paștilor; Patruzecimea, cele patruzeci de zile cât durează acest post (quadragesima).

paretesis

— retragerea din scaun, de bună voie, a unui ierarh (episcop, mitropolit, patriarh).

paria

— în sens peiorativ, cuvântul denumește pe declasații societății.

parimiar

parimie

părinte

(parens,-tis = părinți — tata și mama)

— cu înțeles spiritual; formulă de adresare către un cleric (la ortodocși și catolici); în acest sens este folosit de creștini începând chiar din epoca apostolică. În istoria patristică a Bisericii creștine se folosește termenul de „Părinți” pentru autorii operelor teologice care au constituit izvorul normativ al doctrinei creștine, alături de Sf. Scriptură. Astfel sunt Părinții apostolici, numiți așa pentru că ei au cunoscut pe Sfinții Apostoli, le-au urmat și unii au auzit învățătura chiar de la aceia. Părinții apostolici au trăit la sfârșitul secolului întâi și prima jumătate a secolului II. Ex.: Clement al Romei, episcop în acest oraș la sfârșitul sec. I, despre care se spune că ar fi cunoscut pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Lui i se atribuie câteva Epistole duhovnicești (Către Corinteni, Către Fecioare) și un roman apostolic numit „Pseudoclementinele”, în care se povestesc călătoriile Sf. Petru și despre convertirea lui Clement Romanul; Sf. Ignatie al Antiohiei, episcop aici, urmând Sfântului Petru și care a murit ca martir la Roma în anul 107, sfâșiat de fiare, la circ, în timpul spectacolelor date în cinstea lui Traian, după biruința împotriva dacilor; Sf. Policarp, episcop al Smirnei, ucenic al Sfinților Apostoli, moare în 156, în vârstă de 86 de ani, ca martir, în vremea împăratului Antonin Piul. Şi de la el, ca și de la Sf. Ignatie, au rămas mai multe scrisori duhovnicești în care se subliniază doctrina de bază a creștinismului: întruparea Mântuitorul și învierea Sa din morți; Herma și Papias, de la care au rămas câte o scriere; Papias a fost ucenicul Sf. Apostol Ioan. A murit ca martir în același timp cu Sf. Policarp. Părinții bisericești, Sfinții Părinți, s-au numit din sec. IV reprezentanții tradiției doctrinale a Bisericii, cei care au mărturisit cu autoritate credința cea adevărată. Părinte bisericesc este acela care a reflectat în opera sa doctrina Bisericii, a trăit o viață de sfințenie, a fost recunoscut de toată Biserica și a trăit în epoca patristică, adică până în secolul VIII (Sf. Ioan Damaschinul, considerat ultimul părinte bisericesc, a murit prin anul 749). Printre cei mai străluciți Părinți bisericești au fost Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz și Sf. Ioan Gură de Aur.

parivrajaka

— călugăr cerșetor, în religia brahmană.

paroh

(lat. parochus,-i, gr. parohos = cel ce furnizează, cel care răspunde, gazdă)

— se numește, în Biserica Ortodoxă preotul care poartă grija unei parohii d.p.d.v. administrativ (vezi ș{parohie}), fiind în același timp și preotul slujitor al bisericii acelei parohii. Dacă parohia este foarte mare și depășește numărul reglementar de familii, atunci la aceeași biserică pot sluji mai mulți preoți care-și împart între ei parohia, având fiecare un număr de familii pentru împlinirea diferitelor servicii divine, pe teren (botezuri, sfeștanii, înmormântări). Dar chiar dacă la aceeași biserică, din necesitățile expuse mai sus, slujesc mai mulți preoți, parohul este numai unul singur. Diferența între paroh și ceilalți preoți slujitori este doar de ordin administrativ; din punct de vedere al harului, toți preoții sunt egali între ei, fiind sfințiți prin aceeași unică Sfântă Taină a Preoției sau Hirotoniei.

parohet

(ebr.)

— perdea; Cortul Mărturiei, primul locaș de rugăciune al poporului evreu, realizat de Moise după îndrumările date lui de Iahve, avea două încăperi: Sfânta (în care se afla candelabrul cu șapte lumini și masa pâinilor punerii înainte — pentru jertfă) și Sfânta Sfintelor (încăperea cea mai sfântă, în care se afla Chivotul Legii); aceste două încăperi erau despărțite printr-o perdea care se numea Parohet, a cărei reminiscență s-a păstrat în Dvera ușilor împărătești din biserica creștină. Şi în templul construit de Solomon se afla această perdea (Parohet) între Sfânta și Sfânta Sfintelor. Parohet se numește și perdeaua care acoperă, în sinagogă, Chivotul Legii.

parohie

(παροικία, ἡ — paroikia = a locui împreună, a fi în același loc)

— denumire folosită la început de evreii din diaspora pentru comunitățile evreiești răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei l-au luat elinii, spre a denumi prima comunitate creștină din orașe (MEG, t. 19, p.738). La începutul creștinismului, parohie se numea totalitatea creștinilor dintr-un oraș sau sat. Începând din sec. V-VI, s-a înțeles prin parohie comunitatea creștină dintr-o anumită circumscripție bisericească din orașe sau sate, condusă de un preot. Conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române, art. 41, „parohia este comunitatea credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștină ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu și încredințați păstoririi unui preot paroh”. Administrativ, parohia este celula sau unitatea cea mai mică a Bisericii creștine. Ea a evoluat din vechea enorie (ἐνορία ἐγχώριος — enoria eghorios = parohie situată la țară), unitate administrativă mai mică a „parohiei”, păstorită de un preot cu delegație temporară, de episcop. Cu timpul, enoriile parohiale de astăzi s-au desprins ca organizație de biserica principală (vechea „parichia”) și au devenit biserici independente, de sine stătătoare, conduse de preoți cu delegație permanentă, preoții rămânând totuși dependenți de episcop. Așa s-au format parohiile de astăzi, fiind denumite cu acest înțeles începând din sec. VI, în Apus și mai târziu, în Răsărit. Simbolic, parohia este trupul mistic al lui Hristos, în care viază și lucrează harul lui Dumnezeu și în care trebuie să se integreze orice creștin, pentru a fi părtaș la har și a dobândi mântuirea. Toți creștinii trebuie să aparțină unei parohii, să fie legați de același altar și aceiași slujitori în care continuă în lume lucrarea mântuitoare a lui Hristos.

partenocomii

(παρθεναγεγείο, τὸ — partenaghegheio = institut de tinere fete)

— erau în Biserica creștină, veche, un fel de cămine de adăpost pentru tinerele fete orfane, spre a fi apărate de vicisitudinile vieții; partenocomiile aveau o organizare quasimonastică și tinerele erau pregătite slujirii Bisericii. Partenocomiile erau conduse și organizate de episcopii și clericii din subordinea lor. Când nu erau și orfelinate, aceste instituții n-au durat, căci cu timpul au fost afiliate mănăstirilor de călugărite, cu care s-au contopit (Liviu Stan, Instituții de asistență socială în Biserica Veche, în rev. Ort. nr. 1, 1957, pp. 94-118.).

partenon

(Παρθενών — partenon = casa fecioarelor)

— templul închinat Atenei, zeița dreptății în mitologia greacă, templu ale cărui ruine pline de măreție se văd și azi pe Acropole (înălțime muntoasă în Atena, capitala Greciei). Templul a fost construit în epoca lui Pericle (sec. V î.Hr.), la cererea lui Fidias, cel mai mare sculptor al Greciei antice.

Parusia

(παρουσία, ἡ — parusia, i = prezență; παρουσία, ἡ δευτέρα — parusia i deitera = a doua venire)

— dogma creștină despre a doua venire a Domnului Hristos cuprinsă în Simbolul credinței: „Şi iarăși va să vie cu slavă, să judece viii și morții...” (art. VIII). Atunci va avea loc Judecata de Apoi (vezi {Judecata viitoare}). A doua venire a Mântuitorului, despre care găsim referiri în numeroase locuri din Sf. Scriptură, va fi într-un timp necunoscut oamenilor și chiar îngerilor, ci numai lui Dumnezeu-Tatăl: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Acesta este răspunsul pe care Mântuitorul îl dă Apostolilor, cu care vorbind despre cele ce vor fi, aceștia Îl întreabă: ,,Spune nouă când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (Matei 24, 3); îndemnându-i să fie pregătiți, le spune „Parabola celor zece fecioare”, care este un avertisment pentru toți creștinii, din toate timpurile: „Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42). Răspunzându-le care va fi „semnul”, Mântuitorul le-a vorbit despre unele semne ce vor vesti sfârșitul și a doua Sa venire: predicarea Evangheliei la toate popoarele și creștinarea lor și a evreilor, „că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui...” (Romani 11, 25-26); „Se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul” (Matei 24, 14). A doua venire va fi precedată de venirea pe pământ a profeților Vechiului Testament, Enoh și Ilie, care vor predica pe Hristos, dar vor fi răpuși de Antihrist, dușmanul neîmpăcat al lui Hristos (Apocalipsa 11,3, 6-7: „Şi voi da putere celor doi martori ai mei și vor prooroci... Aceștia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, și putere au peste ape... Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, și-i va birui și-i va omorî”). Apariția lui Antihrist (simbol al răutății, dușmanul lui Hristos) va fi la sfârșitul lumii spre a combate pe Hristos, dar Antihrist va fi supus la a doua venire a Domnului: „Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 8-9). Mântuitorul arată Apostolilor o parte din aceste semne, care, deși totdeauna au existat, atunci vor avea un caracter predominant: „Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure... nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul... Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei 24, 7, 6 și 24). Natura va vesti venirea a doua prin catastrofe, iar în final prin proiectarea pe cer a semnului Sfintei Cruci („semnul Fiului Omului): „Iar... soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerului se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 29-30). Atunci, la a doua venire, Mântuitorul va face și Judecata universală, când fiecăruia i se va da pedeapsa și răsplata definitivă: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16,27) (vezi și {Judecata de apoi}). Parusia se mai numește în unele regiuni (ca nordul Moldovei) și pomenirea individuală și neîntreruptă a morților, la toate liturghiile din cursul unui an bisericesc, așa cum se obișnuiește la unele biserici parohiale.

Părvozvan

— Sf. Andrei Părvozvan (cel întâi chemat); vezi și {Crăstițel}.

Părvu Mutu

pasahalia

— Pascalia.

pasapnoarii

(πασα πνοή — pasa pnoi = toată suflarea)

— denumire grecească pentru cele trei stihuri „Toată suflarea” care se cântă înaintea Evangheliei utreniilor din dumnici și sărbători. Li se zice pasapnoarii, spre a le deosebi de „Toată suflarea” Laudelor Utreniei, care încep tot așa.

Pasărea

Mănăstirea Pasărea (în apropiere de Brănești-Ilfov) — așezare monahală de maici, datând de la începutul sec. XIX (1813), întemeiată de arhimandritul Timoftei și călugării de la Cernica. Biserica nouă a fost zidită în 1846 și restaurată în vremea patriarhului Iustinian (a doua jumătate a sec. XX).

pască

— cu înțeles de: anafura, pâine sfințită, care se dă în noaptea de Paște, la biserică, după slujba învierii; azimă, pâine nedospită, pe care o consumă evreii cu prilejul sărbătorilor pascale; azima, pâinea de împărtășanie la catolici; pasca de Paște pe care o pregătesc gospodinele ortodoxe, un fel de cozonac umplut cu brânză de vaci, smântână și ou.

pascalia

— tabele cuprinzând data Paștelui, calculată pe mai mulți ani.

păscălie

— folosit pentru Molitfelnic, carte cu rugăciuni pentru toate împrejurările vieții omului, cuprinzând și rugăciunile de alungare a duhurilor rele (Molitfele Sf. Vasile), carte foarte solicitată de credincioși (termen folosit în Ardeal, întâlnit în literatura lui I. Agârbiceanu).

pascalier

— veche denumire pentru preot, în Ardeal (Ion Agârbiceanu, Duhul Băilor, București, 1976, p. 244).

Paște

sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului

— este cea mai de seamă dintre praznicele împărătești, în creștinătatea ortodoxă, „al praznicelor praznic, sărbătoarea sărbătorilor” (cum este numit în Canonul Paștilor din Penticostar). Din punct de vedere calendaristic, de sărbătoarea Paștilor este legat tot ciclul mobil de sărbători, al anului bisericesc (liturgic). De această dată e legată ordinea (succesiunea) și denumirea duminicilor de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului. Importanța acestei sărbători i-o conferă și ciclul de trei zile, cât se sărbătorește. Cuvântul Paști (folosit de obicei la forma de plural lat. Paschae), e de origine ebraică (Pesah = trecere) și era folosit pentru sărbătoarea azimilor (Pascha), sărbătoare anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie, când s-au eliberat din robia egipteană (Ieșire 12, 27), la 14 Nisan (prima lună plină de după echinocțiul de primăvară). După unele păreri, termenul Paști, cât și sărbătoarea iudaică Pascha, ar fi de origine egipteană (în lb. egipteană Pașeh = trecere), în timpul robiei în Egipt se sărbătoarea, în valea Nilului, ziua echinocțiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală (nordic), ca zi a biruinței luminii asupra întunericului. Evreii au păstrat denumirea și serbarea, dându-i însă un sens religios și național. Din lb. ebraică, cuvântul a fost preluat de creștini, fără a fi vreo legătură, decât de nume, între sărbătoarea creștină a Paștilor și vechea sărbătoare iudaică. Trecerea cuvântului în vocabularul creștin s-ar explica prin faptul că evenimentele istorice comemorate în sărbătoarea creștină (patimile, moartea și învierea Domnului) au coincis cu Pastele evreilor din anul 33, fiind însă de la sine înțeles că obiectul sau motivul Paștelui creștin este cu totul altul decât cel al evreilor, între cele două serbări nefiind altă legătură decât cea de coincidență de nume. Pastile constituie cea mai veche sărbătoare creștină, împreună cu Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, se sărbătorește din epoca apostolică. Numirea de Paști s-a dat la început de primii creștini comemorării anuale a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan, adică în joia dinaintea Duminicii învierii. Comemorarea consta dintr-o masă rituală care imita Cina și era însoțită de slujba Sfintei Euharistii. Denumirea de „Paști” a trecut însă la creștini, de la comemorarea Cinei la comemorarea morții Domnului. Mielul care era jertfit și mâncat la masa pascală a evreilor (în amintirea mielului pascal din ultima noapte a robiei din Egipt, când Moise i-a trecut Marea Roșie și i-a eliberat), era considerat ca imagine sau preînchipuire a Mântuitorului, Care S-a jertfit ca un miel, pentru răscumpărarea păcatelor noastre (Isaia 53, 7; Ioan 1, 29 ș.a.). În sensul acesta (de jertfă) e întrebuințat cuvântul Paște la Sf. Apostol Pavel: „Căci Pastile nostru (τὸ πάσχα ἡμῶν — to pasha iman) Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7). Comemorarea anuală a Cinei stă deci la originea sărbătorii creștine a Paștilor. Reglementându-se durata Postului Paștelui, a fost mutată comemorarea Cinei din noaptea de 13 Nisan, adică din Joia dinaintea învierii și s-a hotărât ca ea să se facă în noaptea de sâmbătă, spre a nu se întrerupe Postul prin mesele rituale din seara Joii Patimilor. Pastele însemna deci, la primii creștini, comemorarea anuală a celor trei momente din viața Mântuitorului: Cina, Patimile și Învierea. Cu timpul însă înțelesul cuvântului Paști s-a restrâns numai la sărbătoarea învierii, așa cum îl înțelegem noi astăzi. Întrucât în Biserica veche au existat neînțelegeri privind data serbării Paștelui și pentru a le curma, Sfinții Părinți au hotărât, în cadrul Sinodului I Ecumenic, ca Pastele să se serbeze de toată creștinătatea numai Duminica și aceasta să fie în prima Duminică cu lună plină, după echinocțiul de primăvară. Dacă însă prima lună plină (14 Nisan) de după echinocțiul de primăvară (21 martie) cade duminica, atunci se va serba în duminica următoare, pentru a nu corespunde cu Pastele evreilor, care se serba totdeauna la 14 Nisan. Data Paștilor poate varia într-un interval de 35 de zile (între 22 martie-25 aprilie). Pentru aceasta s-au stabilit, încă din sec. III, tabele cu data Paștilor (numite Pascalii), pe mai mulți ani. Dar din cauză că nu toată lumea creștină folosește același calendar bisericesc (unii încă mai folosesc calendarul iulian, adică vechiul calendar neîndreptat — stil vechi — alții pe cel gregorian, îndreptat încă din 1582, deci stilul nou — în Apus și o parte din Răsărit (printre care și România) s-a hotărât ca în toată Biserica Ortodoxă (indiferent ce calendar urmează), Pastele să fie serbat la aceeași dată, și anume după Pascalia stilului vechi. Această hotărâre s-a luat în 1927 și a fost întărită de Consfătuirea interortodoxă de la Moscova, din iulie 1948. Privitor la modul sărbătoririi Paștilor, cea mai mare sărbătoare creștină, ea era și este privită ca o zi de bucurie (bucuria învierii Domnului), marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinței și a Bisericii creștine (I Corinteni 15, 14). Tradiții: creștinii vopsesc ouă roșii, pregătesc miel și cozonac, iar sărbătoarea ține trei zile. La evrei ține 8 zile, și ei mănâncă pască în loc de pâine, adică un fel de azimă în foi subțiri și uscate (pâine nedospită).

Pastele blajinilor

Vezi și {Pomeniri generale ale morților}.

Pastile cailor

— zicală populară, care își are originea în unele legende legate de Nașterea Mântuitorului. Astfel se spune că atunci când Maica Domnului trebuia să nască, s-a adăpostit în staulul cailor, dar aceștia au tropotit atât și au mâncat tot fânul, încât ea, ca să poată naște s-a mutat în staului boilor; aceștia fiind blânzi și liniștiți au fost binecuvântați, dar pe cai i-a blestemat Maica Domnului să nu fie niciodată sătui, decât în ziua de Ispas, dar și atunci, numai un ceas. (Ispas se numește în popor sărbătoarea înălțării Domnului care este la 40 zile după învierea Sa). Atunci sunt Pastile cailor, căci atunci, iarba fiind din belșug, se satură și ei, și încept să dea din cap, în semn că sunt sătui. În sens peiorativ, zicala se referă la un timp inexistent, deoarece caii nu au Paști și de aceea se spune despre ceva ce nu se poate realiza, că va fi la „Paștile cailor” (S.F1.M.SR, p. 340).

pastofori

(παστοφόρος — pastoforos)

— erau, în religia vechilor egipteni, membrii unei organizații religioase, care în timpul procesiunilor din cadrul cultului zeilor purtau un dulăpior cu reprezentări sacre, numit παστός — pastos, lat. thalamus. O inscripție descoperită la Tomis (Constanța) consemnează existența aici a acestor pastofori (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

pastoforiu

Vezi și {absidiole}, {altar}.

păstor

— în înțeles bisericesc este numit preotul „păstor de suflete”. Păstorul cel Bun, S-a numit pe Sine Mântuitorul: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11) — referindu-se la jertfa Sa pentru mântuirea neamului omenesc.

pastor

— conducătorul religios al unei comunități protestante sau neoprotestante.

pastoral

— ceea ce ține de activitatea pastorală, adică de activitatea de educație spirituală a unei parohii; un aspect constă în trimiterea unei Pastorale, scrisoare deschisă trimisă unei parohii, de către ierarhul locului, spre a fi citită credincioșilor în biserică, cu prilejul marilor sărbători creștine (Paște, Crăciun), cuprinzând învățături legate de sărbătoarea respectivă, precum și salutarea duhovnicească, cu binecuvântări adresate credincioșilor. Pastorală se numește și disciplina din cadrul Teologiei creștine, la care se studiază metodele și căile prin care poate reuși un preot să îndrumeze, să formeze și să întărească sentimentul religios creștin în conștiința păstoriților săi, adică membrii parohiei pe care o conduce. Termenul „pastoral” se referă și la creații literare și artistice inspirate din viața în mijlocul naturii. Termenul derivă de la păstor, nume dat celui ce îngrijește, supraveghează o turmă; simbolic, termenul s-a transformat pe plan religios, închipuindu-i pe conducătorii religioși care păzesc, supraveghează, călăuzesc spre Dumnezeu sufletele credincioșilor, care împreună formează „turma” Bisericii. Mântuitorul Iisus Hristos, întemeietorul Bisericii creștine, însuși S-a numit „Păstor”: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

pastorală

patala

patena

(lat. patena, patina, gr. πατάνη, ἡ — patani sau δίσκος, ὁ — o diskos = disc, vas; lat. plat = iesle)

— este denumit la catolici Sf. Disc, adică vasul liturgic pe care se așează la proscomidiar Sf. Agneț și miridele, care se pregătesc pentru Euharistie. Simbolic, acest vas închipuie ieslea în care S-a născut Iisus; vezi și {disc}, {Sf. Disc}.

pater

(lat. pater = părinte; gr. πατέρας, ὁ — pateras = preot, călugăr)

— mod de adresare către un preot sau călugăr în catolicism, corespunzând la ortodocși formulei de adresare „părinte”.

pateric

(de la lat. pater; slv. paterikuă)

— carte cu biografii ale unor călugări-sihaștri, care, pentru curăția și sfințenia vieții lor, au rămas în memoria Bisericii, fiind trecuți în rândul cuvioșilor și sfinților (ex. Patericul românesc de Ioanichie Bălan ș.a.).

paterița

(πατερίτσα, ἡ — pateritsa, lat. cross; ο ραβδος, δικανίκιον, τό — o ravdos, dikanikiov, lat. baculus pastoralis)

— obiect care face parte din insignele sau ornatele arhierești; este un baston înalt (cât un stat de om), din lemn ori metal, împodobit cu plăcuțe de aur, fildeș sau argint. El se termină la capătul de sus cu un ornament reprezentând doi șerpi afrontați, peste care se suprapune un glob, surmontat de o mică cruce. Pe mânerul toiagului se înfășoară de obicei o maramă cusută cu fir, pentru podoabă și pentru a fi mai ușor de purtat. La început, în Orient, paterița era un baston simplu din lemn, care avea la capătul de sus o cruce în formă de T. Forma împodobită de azi a cârjei arhierești a fost influențată de acel „dikanikion”, un baston înalt, purtat de ofițerii curții imperiale la ceremonii. Până în secolul XVIII, cârja era purtată numai de patriarhi și mitropoliți. Această cârjă se înmânează arhiereului când intră în biserică și slujește, iar când nu slujește și doar stă la slujbă, arhiereul poartă cârja obișnuită, mai simplă, cu care merge și în afara bisericii. Prototipul cârjei arhierești este în Vechiul Testament toiagul lui Aaron, care a odrăslit (a dat frunze) în chip minunat (spre a întări puterea sa în fața faraonului — Numeri 17, 8). De aceea cârja simbolizează puterea de a păstori Biserica și autoritatea pastorală a arhiereului; cei doi șerpi ce ornează cârja simbolizează înțelepciunea pastorală (Matei 10,16), iar globulețul cu cruce simbolizează globul pământesc și pe Hristos, Care a sfărâmat, prin Cruce, păcatul (diavolul, care sub chip de șarpe a ispitit pe primii oameni); de aceea cârja, în întregimea ei, simbolizează și Crucea lui Hristos, în numele Căruia păstorește arhiereul; după unii interpreți, cârja mai semnifică și trestia pe care a fost pus buretele de la Patimi.

Paternus

— este primul și singurul episcop de Tomis cunoscut sub titlul de episcopus metropolitanus. Această titulatură arată că, în timpul împăratului bizantin Anastasius, sub autoritatea episcopului Paternus din metropola tomitană se aflau alte episcopate mai noi, înființate în unele centre importante de pe teritoriul Dobrogei. Numele lui Paternus este înscris pe un prețios disc de argint aurit (patena) ce face parte din marele tezaur descoperit în 1912 la Malaia perescepina (Ucraina), aflat azi la Muzeul Ermitaj din Petersburg (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

patesi

(„principe-preot”)

— se numea în religia asiro-babiloniană Marele preot care întrunea puterea religioasă, dar și pe cea politică. Adesea regele împlinea această funcție de mare preot, aducând sacrificii zeilor în numele poporului. Casta preoților era foarte puternică și împărțită după diferitele funcții ce îi reveneau: unii preoți aduceau sacrificiile, alții rosteau rugăciunile, alții, exorciștii, practicau riturile și rosteau descântece pentru însănătoșirea celor bolnavi, alții, baru, preziceau viitorul, prin diferite mijloace: observau mersul astrelor, interpretau visele, cercetau măruntaiele animalelor sacrificate etc.

patimi

— cu referire la suferințele îndurate de Iisus Hristos, comemorate în Săptămâna Patimilor de către Biserica creștină; în afară de înțelesul de suferință — a pătimi, a se chinui — , cuvântul patimă, patimi subînțelege păcatul, viciul. Se spune: „a dat în patima beției” (are viciul băuturii) sau alte vicii care duc pe om la distrugerea fizică și spirituală. În acest sens, de păcat greu, care împiedică mântuirea omului, patima este condamnată de Biserică, fiind considerată opera diavolului. Nestă-pânirea de sine, tentațiile de tot felul care se cer mereu satisfăcute, depășesc păcatul care ar putea fi o cădere incidentală și devin patimă, slăbind până la anihilare voința omului. Analizând cauzele ce duc pe om în robia patimilor, Sf. Antonie cel Mare ne spune: „Cei ce nu sunt mulțumiți cu cele ce au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor”... căci: „înaintea tuturor patimi lor stă lăcomia pântecelui și poftirea celor lumești”; „omul este războit de simțurile trupului său, prin patimile sufletului, iar simțurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul și pipăitul. Prin aceste 5 simțuri, căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face orb. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deșartă, bucuria, mânia și frica... dar cea mai mare și fără leac boală a sufletului este necredința în Dumnezeu și iubirea de slavă”. Patimile sunt deopotrivă ale sufletului și ale trupului, dar: „dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă”. Stă deci în puterea omului să-și aleagă singur pierzania sau mântuirea, căci: „viața trupului și bucuria de multă bogăție și putere în viața aceasta, i se face sufletului moarte... dar cel ce biruie patimile trupului, se încununează cu nemurirea”, ajutat fiind de puterea lui Dumnezeu fiindcă: „Cunoștința și frica de Dumnezeu aduc tămăduirea de patimi”, dar „aflându-se în suflet necunoștința lui Dumnezeu, patimile rămân nevindecate” (Filocalia I, pag. 14-31).

Patmos

— insulă în Grecia, în Marea Egee, unde după tradiție, în vremea persecuțiilor lui Domițian (sfârșitul sec. I) a fost exilat Sfântul Ioan Evanghelistul, care în urma revelației divine a scris aici cartea profetică intitulată: Apocalipsa (anii 95-96) care încheie șirul cărților Noului Testament.

patrafir

patriarh

(πατριάρχης, ὁ — patriarhis, o = părintele unei comunități, al unei familii, patriarh)

— este ierarhul care deține cel mai înalt rang în conducerea unei Biserici Ortodoxe (vezi și {mitropolit}). În ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul este întâiul stătător; el se bucură de toate drepturile stabilite în sfintele canoane și în regulamentele bisericești. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este și Arhiepiscopul Bucureștilor și Mitropolit al Ungrovlahiei. Titulatura sa este: „înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Prea Fericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Pomenirea numelui său la serviciile religioase se face în conformitate cu sfintele canoane și cu practica Bisericii Ortodoxe Române. Vestimentația Patriarhului este de culoare albă și ca semn distinctiv poartă două engolpioane și o cruce, culion și camilafcă albă, cu cruce. Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Constantinopol poartă denumirea de Patriarh Ecumenic, începând din sec. VI, dar care s-a pierdut după proclamarea autocefaliei Bisericilor naționale. Au fost numiți patriarhi strămoșii poporului evreu: Avraam, Isaac și Iacov, precum și cei doisprezece fii ai lui Iacov, din ale căror seminții s-a născut poporul israelitean (evreu). Istoria lor este cuprinsă în Biblie, în Vechiul Testament (Cartea Facere).

patriarhie

— se numește organizația bisericească condusă de un patriarh (vezi {Patriarh}, {Mitropolit}). Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura Patriarhia Română, rang la care a fost ridicată prin Legea din 23 februarie 1925. În subordinea ei se află cele cinci mitropolii din interior (Mitropolia Ungrovlahiei, a Moldovei și Sucevei, a Ardealului, a Olteniei, a Banatului), fiecare având la rândul lor în subordine, sub raport canonic și administrativ, câte două sau trei episcopii și arhiepiscopii, ca și cele din exterior (Mitropolia Ortodoxă pentru Europa Centrală și Mitropolia Basarabiei). Patriarhie i se spune și catedralei patriarhale din București, care se află pe dealul din Piața Unirii, unde se află și Palatul patriarhal. Catedrala Patriarhiei B.O.R., fosta Mitropolie a Şării Românești, a fost zidită la jumătatea secolului al XVII-lea (1656) de Domnitorul Constantin Şerban Basarab, întâi ca biserică de mănăstire, apoi transformată în Mitropolie de Constantin Brâncoveanu și apoi catedrală patriarhală, din 1925, când B.O.R. a devenit Patriarhie (primul patriarh Miron Cristea). În interiorul bisericii se păstrează, într-un sicriu de argint, moaștele Sf. Dimitrie Basarabov, patronul Bucureștilor; vezi {Dimitrie}.

patristica

patrologie

(de la gr. πατήρ — patir = părinte, πατέρες — pateres = părinți și λόγος, ὁ — logos, o = cuvânt, știință)

— apare ca termen, ca formulare, în sec. XVII, pentru acea disciplină istorică a teologiei al cărei obiect de studiu îl constituie viața, scrierile și învățătura Sfinților Părinți și scriitori bisericești, care au trăit și au scris în primele opt veacuri ale dezvoltării Bisericii creștine — sec. I — VIII. Deși este o istorie a vechii literaturi bisericești, Patrologia nu urmărește criteriul literar, ci pe cel teologic, punând accentul, nu pe formele literare, ci pe cuprinsul teologic doctrinar, rămânând o disciplină teologică. Patrologia este numită și Patristică sau Teologie Patristică, tocmai fiindcă are ca scop aprofundarea învățăturii Părinților bisericești. Patrologia studiază viața Sfinților Părinți și scriitori bisericești, nu numai pentru a fixa conjunctural în timp opera lor, dar și pentru a reliefa frumusețea morală și înălțimea spirituală a vieții lor, care trebuie să fie pildă și stimulent pentru cititori; studiază scrierile lor pentru că ele sunt tezaurul Sfintei Tradiții și izvorul Teologiei creștine post-patristice; învățătura lor, împreună cu cea a Sfintei Scripturi, a Sinoadelor Ecumenice, a mărturisirilor de credință și a cărților de cult, este normativă pentru credința noastră.

paus

pavecernița

Pavel

(lat. Paulus = mic)

— numit și Apostolul Neamurilor (pentru susținuta sa activitate misionară, de încreștinare a păgânilor greci și romani), deși n-a făcut parte din numărul celor doisprezece Apostoli care L-au urmat pe Iisus, deoarece Pavel s-a convertit la creștinism după moartea Mântuitorului. În cartea Faptele Apostolilor (din Noul Testament) aflăm despre viața și activitatea sa. Important este faptul că, iudeu de origine, pe cât de zelos era în apărarea iudaismului, ca fariseu învățat și cărturar, va deveni și mai înflăcărat propovăduitor al creștinismului după minunata sa convertire de pe drumul Damascului. Mergând să distrugă comunitatea creștină din acest oraș, el are o revelație și rămâne orb, fiind învăluit de o lumină strălucitoare, din care aude un glas mustrător: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Saul era numele său dinainte de convertirea la creștinism). Înspăimântat, el întreabă: „Cine ești, Doamne?” Şi Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești”. Şi Saul întreabă: „Doamne, ce voiești să fac?” (Fapte 9,4-6). Această trecere bruscă la ascultare este preludiul convertirii lui. La porunca lui Iisus el merge în cetate, unde rămâne la o casă și „trei zile... n-a mâncat, nici n-a băut”. Aici îl caută Anania, creștin din Damasc, căruia, într-o vedenie, i se arată Saul, și Domnul îi poruncește lui Anania să-l găsească pe Saul, să-i redea vederea și să-l boteze, în numele lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului către Anania constituie indirect chemarea lui Pavel la apostolat (Pavel este numele pe care Saul îl primește la botez), așa cum au fost chemați și cei 12 Apostoli, care L-au urmat pe Iisus în viață și au fost martorii, faptelor și minunilor Sale. Iisus i-a zis lui Anania: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu. Şi a mers Anania și a intrat în casă și, punându-și mâinile peste el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ți S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăși și să te umpli de Duh Sfânt” (Fapte 9, 15-17) — Anania era episcop și avea darul de a sfinți, pe care și el îl primise de la Apostoli. Chemarea lui Pavel fusese deci hotărâtă de Domnul. Pavel n-a venit ca oricare convertit, ci el trebuia să aibă un rol deosebit, ca un Apostol al Domnului. Această vrednicie de Apostol va fi întru totul justificată de întreaga activitate pe care Pavel o va desfășura, propovăduindu-L pe Hristos „la toate neamurile”. Pavel și-a dăruit întreaga viață apostolatului la care Iisus însuși l-a chemat, așa cum și mărturisește într-una din epistolele sale: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). În lungile sale călătorii (dintre care trei sunt cele mai importante) în Imperiul Roman, el străbate Asia Mică, Grecia, Macedonia și ajunge la Roma, unde, după a treia mare călătorie, el va fi judecat și condamnat la moarte, căci venind împărat Nero, acesta interzice propovăduirea creștinismului; Pavel este martirizat prin tăierea capului, în anul 67 și înmormântat la Roma, unde o frescă extramuros din biserica San Paulo înfățișează, într-o firidă, scena tăierii capului Sfântului Pavel, „Apostolul neamurilor”. Predicile însuflețite ținute de Pavel în bisericile comunităților creștine pe care le-a vizitat în călătoriile sale misionare nu ni s-au păstrat, căci, din nefericire, probabil în acea vreme nu era obiceiul ca cineva să le consemneze, dar despre frumusețea și flacăra sfântă de care erau străbătute ne dau o idee cele 14 Epistole duhovnicești ce s-au mai păstrat. Acestea au fost trimise de el din diferite locuri în care se afla, către comunitățile creștine prin care trecuse, unele întemeiate chiar de el și cu care Pavel obișnuia să păstreze legătura pe cale epistolară, neîncetând astfel să le vorbească despre învățătura Evangheliei și despre îndatoririle lor de creștini. Aceste Epistole, împreună cu ale celorlalți Sfinți Apostoli, sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, în Noul Testament. Biserica creștină sărbătorește ziua Sf. Apostol Pavel la 29 iunie, împreună cu pomenirea Sf. Apostol Petru, care, ca și el, a fost martirizat la Roma, în același an (67 d.Hr.).

Peasna

(slv. cântare)

— în muzica bisericească odă, cântare a canoanelor imnografice din slujba Utreniei sau a unor ierurgii (ca Sf. Maslu, Aghiazma mică etc).

peavet

(arhaism)

— cântăreț la biserică(Biblia de la București 1688 ed. București, 1988, p. 310, 891.

pecetar

pedobaptism

— botezul copiilor (gr. παιδίον, τό — paidion, to = copil + βάπτισις, ή — baptisis, i = botez).

pelerin

— pelerinii sunt credincioși care merg să se roage la Locurile Sfinte.

pelerinaj

— călătorie la Locurile Sfinte pe care o fac pelerinii (la Ierusalim — creștinii, evreii; la Mecca — mahomedanii).

Penații și Larii

— zeități tutelare la romani, despre care se credea că vegheau prosperitatea casei și cetăților. Alături de ei erau cinstite alte zeități, care tutelau viața și acțiunile oamenilor: geniile protejau individual pe oameni (bărbații aveau un „genius”, femeile o „iuno”) fiind un fel de îngeri, ca în creștinism; tot zeități protectoare erau manii, care întruchipau sufletele strămoșilor. Un element important în religia romană era Tibrul, fluviul care avea și el un cult propriu.

penitent

— cel care se pocăiește de păcate făcând penitență, îndeplinind un „canon” (ca o pedeapsă) pe care i-l dă preotul, după spovedanie. Penitența (pocăința) constă, pe lângă rugăciuni, în metanii și în împlinirea unor fapte bune (să îngrijească un bolnav, un bătrân, să ajute niște copii orfani, să sădească un pom, să facă o fântână, să ajute o biserică etc). Prin împlinirea canonului (epitimiei), penitentul trebuie să fie hotărât a se întări în virtute și a se îndepărta de păcat. Cea mai aspră penitență este oprirea de la Sf. Împărtășanie (în cazul unor păcate de moarte). În Biserica veche (prin sec. III — VI), penitența se făcea în public, fiind reglementată de disciplina penitențială, care separa pe credincioșii fără păcate de păcătoși (cei supuși penitenței), care erau obligați să rămână în pridvorul bisericii ori afară din biserică, și nu mai aveau dreptul de a aduce daruri la biserică, nici de a participa la Sf. Liturghie și a se împărtăși.

penitență

pentagramă

(pentalfa, gr.) — semn magic folosit de pitagoreici Ş discipoli ai filozofului Pitagora)

ca simbol al sănătății. Pentagrama a trecut în arta paleocreștină și a fost găsită (la săpăturile arh.) pe teritoriul țării noastre ca ștampilă pe vase de lut ars, pe monumente și obiecte de podoabă din epoca romano-bizantină, până în epoca feudală. Pentagrama a fost folosită și în Evul Mediu ca semn apotropaic (de înlăturare a spiritelor rele) (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

pentarhie

(πέντε ἄρχων, ὁ — pente arhon = cinci conducători)

— s-a numit forma de conducere a Bisericii creștine în sec. V, când prin Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), s-a hotărât ridicarea la rang de patriarhi ai mitropoliților din cele cinci mari centre creștine, care se aflau atunci în fruntea Bisericii: Roma („Roma Veche”), Constantinopol („Roma nouă”), Alexandria, Antiohia, Ierusalimul. Fiecare patriarh era independent, cu jurisdicția limitată și fără ascendența unuia asupra celorlalți, decât conjunctural, la prezidarea sinoadelor, și atunci prin alegere (vezi și {mitropolit}). Această situație va fi confirmată și de Sinodul VI ecumenic (680-681) can. 36.

Pentateuh

— denumire pentru primele cinci cărți din Vechiul Testament, scrise de Moise.

Pentecoste

— Duminica Cincizecimii.

penticostali

(de la gr. Ἡ Πεντηκοστή — I Pentikosti = Cincizecime)

— sectă numită astfel pentru că pretinde că toți membrii ei au botezul cu Duh Sfânt și cu foc, pe care l-au primit asemenea cu Apostolii la Cincizecime (Pentikosti, de unde își trag și numele). Penticostalii se mai numesc și tremurători din cauza simulării unor tremurături de care sunt cuprinși sub pretinsa influență a Duhului Sfânt. Secta aceasta a apărut în America, la începutul sec. XX, întemeiată de baptistul Carol Perham, care a prezis o a doua pogorâre a Sf. Duh, care s-ar fi și revărsat peste 13 persoane în ziua de 3 ian. 1911. Secta a început a se răspândi mai întâi în California și apoi în Europa (Germania, Norvegia). Secta s-a propagat în limba română mai întâi în America, printr-o revistă redactată de un român, subtitlul „Vestitorul Evangheliei”. Acesta, Ion Budeanu, a și tradus în românește mărturisirea de credință a penticostalilor: „Declarația fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”. Primul conducător al sectei în România a fost Ion Bodedea, din Brăilița, care a editat două reviste de propagandă: ”Ştiința sfinților” și „Glasul adevărului”, precum și o carte de cântări: „Harfa Bisericilor lui Dumnezeu” (1930). Cu influențe penticostale au mai apărut la noi și alte secte care au încercat „experiența Duhului Sfânt” (ex. Biserica Baptistă Penticostală a Voii Libere, Biserica Penticostală Internațională Unită, Biserica lui Dumnezeu ș.a). Doctrina acestei secte se aseamănă cu cea baptistă, dar se deosebesc prin accentul pe care îl pun pe „experiența Sf. Duh” și pe glosolalie sau „vorbirea în limbi”, susținând că limba are autonomia de a vorbi fără vreo legătură cu mintea, iar cine reușește aceasta arată că s-a înălțat pe ultima treaptă de har, căci a primit „botezul Duhului Sfânt”. Penticostalii mai susțin că Duhul se manifestă în ei prin darul profeției și al vindecărilor minunate.

penticostarul

(πεντικοστάριον, τό — Pentikostarion)

— este cartea liturgică cu slujbele ce se săvârșesc în biserici în perioada dintre Paște și Rusalii (Cincizecime). Slujbele acestei perioade au un caracter optimist, sunt imne și cântări pline de bucuria învierii; compunerea lor se atribuie sfinților melozi Iosif Studitul, Cozma de Maiuma și Ioan Damaschin (sec. VIII-IX).

peregrin

— peregrini se numeau, în Imperiul roman, cetățenii care erau străini și nu aveau cetățenia romană, nu erau „civis Romanus”, dar puteau îndeplini sarcini administrative și financiare locale, în cadrul comunității căreia aparțineau. Împăratul roman Caracalla a dat, în anul 202 d.Hr., un edict „Constitutio Antoniana”, prin care a acordat tuturor peregrinilor din Imperiu cetățenia romană (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

pericopă

perihoreză

(περιχωρέω — perihoreo = a se mișca încoace și încolo, unul spre altul)

— termen folosit de Sf. Ioan Damaschinul (+749) vorbind în Dogmatica sa despre dogma Sfintei Treimi și dogma hristologică. Hristos are două firi: dumnezeiască și omenească; ele se unesc fără să se amestece, sunt separate fără să se despartă. Firea dumnezeiască și cea omenească se unesc în Persoana Cuvântului prin întrepătrundere — perihoreză — , care exprimă și dualitatea firilor și unitatea Persoanei, cu păstrarea neștirbită a caracterelor fiecărei firi. „Căci însuși ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul a devenit ipostasul trupului, și, potrivit cu aceasta, Cuvântul S-a făcut trup, fără să se schimbe Cuvântul, trupul S-a făcut Cuvânt, fără să se modifice trupul. Iar Dumnezeu S-a făcut om. În Sfânta Treime este unică mișcarea celor trei ispostasuri... aflătoare unul într-altul... nedepărtate și nedespărțite între ele, având o mișcare unul într-altul (perihoreză), neconfundate între ele, în așa fel că nu se amestecă și nu se contopesc... Căci Fiul este în Tatăl și în Duhul și Duhul în Tatăl și în Fiul și Tatăl în Fiul și în Duhul, neproducându-se nici o contopire, amestecare și confundare. Şi mișcarea lor este una și aceeași, căci au dogmatizat o singură pornire și o unică mișcare a celor trei ipostasuri”.

periman

Pesah

(ebr. „trecere”, moștenit de evrei de la egipteni)

— este sărbătoarea Paștilor la evrei. Evreii numeau Paști (Pascha) sau sărbătoarea „azimilor”, sărbătoarea lor anuală, în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșire 12, 27), care se serba la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

pesna

petast

— este, în muzica psaltică, un semn muzical vocalic, care urcă sunetul precedent și-l accentuează.

petohlebnița

(cuv. slv.)

— pentru Litier (în rev. Mitrop. Banatului, 1966,4-6, 303).

Petru

— se numea Simon; Iisus Hristos i-a schimbat numele în Chefa, cuvânt aramaic, care înseamnă Piatră. Iisus i-a zis: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). Petru este cel dintâi chemat la apostolat, împreună cu fratele său Andrei, de la începutul propovăduirii Domnului. „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4, 17-20). Petru era fiul lui Iona din Betsaida (din Galileea) și cel care mărturisește de la început în numele apostolilor, dumnezeirea lui Iisus: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Petru a cunoscut Evanghelia ascultându-L pe Mântuitorul vorbind, a fost martorul minunilor săvârșite de El, a văzut minunea Schimbării la fâță, L-a urmat pe drumul Patimilor și a plâns cu amar când a auzit cântatul cocoșului, care i-a conștientizat slăbiciunea spaimei ce l-a dus la tăgadă când, recunoscut de slugile Arhiereului că este ucenic al lui Iisus care atunci era judecat, Petru a tăgăduit de trei ori: „Nu știu ce zici”, „Nu cunosc pe omul acesta” și a treia oară „a început a se blestema și a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoșul. Şi Petru și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieșind afară, a plâns cu amar” (Matei 26, 70-75). Petru va reuși să capete iertarea de la Domnul, când, după înviere, arătându-Se ucenicilor Săi la țărmul Tiberiadei, Iisus îl întreabă de trei ori pe Apostolul Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Şi de trei ori Petru i-a răspuns: „Doamne, Tu știi toate. Tu știi căi Te iubesc”. Iisus i-a zis: „Paște oile mele” (Ioan 21, 17), cuvinte prin care Petru primea marea sarcină misionară de răspândire a Evangheliei, pe care avea s-o înceapă chiar din ziua Cincizecimii.
Petru este martor al înălțării la cer a Domnului și, la zece zile după înălțare, când asupra Apostolilor se săvârșește minunea Pogorârii Sf. Duh și ei, întăriți în credință, pornesc să împlinească porunca Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Petru își începe propovăduirea și chiar în ziua aceea, după o înflăcărată predică, botează ca la trei mii de oameni, punând astfel temelia primei comunități creștine și începuturile Bisericii lui Hristos. Petru va continua de acum activitatea sa de încreștinare a iudeilor și păgânilor, întemeind Biserici în tot Imperiul Roman pe care îl străbate de la răsărit la apus, până și-a găsit sfârșitul la Roma. Aici a fost martirizat, fiind răstignit pe Cruce (cerând să-l răstignească cu capul în jos, căci nu se socotea vrednic să moară ca Domnul), în vremea persecuției creștinilor de către împăratul Nero, în anul 67, când a fost ucis și Sf. Apostol Pavel. Amândoi sunt cinstiți de Biserică în aceeași zi, la 29 iunie. În timpul călătoriilor misionare, Sf. Ap. Petru, ca și Pavel, păstra legătura prin epistole cu comunitățile (Bisericile) creștine întemeiate în centrele în care propovăduia și boteza. Dintre aceste epistole trimise de Sf. Apostol Petru nu ni s-au păstrat decât două, recunoscute canonice, în Noul Testament, alături de Epistolele Sf. Ap. Pavel și ale altor Apostoli. Pe lângă acestea mai sunt atribuite Sfântului Petru și unele scrieri apocrife: „Apocalipsa lui Petru”, „Evanghelia lui Petru”, „Faptele lui Petru” (în care se vorbește despre cererea lui de a fi răstignit cu capul în jos și despre încercarea de a părăsi Roma în timpul persecuției, când îl întâlnește pe Hristos și îl întreabă unde merge: „Quo vadis, Domine”, iar acesta, ca o mustrare, pentru încercarea de a fugi de martiriu a lui Petru, îi răspunde: „la Roma, ca să Mă răstignesc a doua oară”, ceea ce îl va determina pe Petru să revină la Roma, spre a primi cununa martirică). Probabil pornind de la această carte va scrie Sienkiewicz marele său roman „Quo vadis”.

Petru Movilă

— născut la Suceava, din familia domnitoare a Movileștilor, descendenți din Ştefan cel Mare (mama lor fiind fiica lui Petru Rareș), după ce își face studiile la Lwov, unde se afla o Episcopie Ortodoxă, se stabilește la Kiev; aici se călugărește la mănăstirea Pecerska unde va deveni stareț și apoi mitropolit pentru Ucraina și Bielorusia, care se aflau atunci sub stăpânirea Poloniei. Ca mitropolit ortodox, el duce o activitate susținută împotriva prozelitismului calvin și greco-catolic. În acest scop, pe lângă reorganizarea vieții administrativ-religioase a mănăstirii Pecerska și a Mitropoliei, el va desfășura o bogată activitate culturală, înființând tipografii și tipărind cărțile de slujbă ortodoxe (Liturghierul, Evangheliarul, Apostolul, Psaltirea, Triodul, Evhologhionul — 1646, precum și cărți de predici, Cazania, Patericul, vieți de sfinți ale căror moaște se află în peșterile de la Pecerska) și, ceea ce este foarte important pentru apărarea Ortodoxiei, este întocmirea de către Petru Movilă a cărții doctrinare „Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe”, cu scopul de a combate Mărturisirea de credință calvină a lui Chiril Lucaris. Mărturisirea Ortodoxă scrisă de Petru Movilă este recunoscută de toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, ai căror reprezentanți au aprobat-o cu unele rectificări, în Sinodul de la Iași (1642) și valabilă până azi ca normativă pentru întreaga Ortodoxie, fiind tradusă în limba greacă. Alt mare merit al mitropolitului Movilă îl constituie sprijinirea culturii române din ambele Principate, unde a trimis tipografii și meșteri tipografi (la Iași, la Govora, la Câmpulung, la Târgoviște), pentru tipărirea cărților de cult. După modelul Academiei cu limbă de predare latină, pe care o înființase Petru Movilă la Kiev, se înființează și la Iași o școală superioară, de către Domnitorul Vasile Lupu, cu profesori trimiși de Petru Movilă. Acest mitropolit de origine română, care și-a desfășurat activitatea în sânul Bisericii Ortodoxe slave, a contribuit deopotrivă la dezvoltarea culturală a acesteia, cât și a celei românești, iar prin cartea sa „Mărturisirea Ortodoxă” a dat un îndreptar Ortodoxiei răsăritene.

peveți

(arh.)

— a cânta la biserică (Biblia de la București 1688 ed. București, 1988, p. 311.

Philipos

— numele unuia dintre cei patru martiri de pe pământul Dobrogei (Philipos, Attalos, Zotikos, Kamassis), ale căror moaște au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice, în martiriconul de la Niculițel (jud. Tulcea) în 1971 și aduse la Mănăstirea Cocoș (jud. Tulcea), unde se află și azi. Biserica noastră îi cinstește la 4 iunie (Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel).

pidalion

(πηδάλιον, τό — to pidalion = conducere, cârmă)

— cod de canoane (legiuiri) bisericești, întocmit la Athos. Această colecție grecească a canoanelor Bisericii, întocmită de Sf. Nicodim Aghioritul și tradusă prima dată în românește de Mitropolitul Veniamin Costache, la Neamț, în 1844, a fost foarte utilizată de stiliști (interpretată însă greșit și abuziv) și prețuită chiar mai mult decât Sf. Scriptură.

pietà

— cunoscut grup statuar, sculptat în marmură de Michelangelo, reprezentând pe Fecioara Maria, care ține pe genunchi trupul mort al Fiului ei, Iisus, coborât de pe cruce; Fecioara adânc îndurerată îi sprijină trupul, ținându-l cu brațul drept. Celebra statuie se află sub mare pază în catedrala Sf. Petru din Roma. Pietà, „Plângerea lui Iisus”, este cunoscută ca temă iconografică în arta catolică a Evului Mediu, cuprinzând în unele reprezentări și pe Sf. Ev. Ioan, alături de acest grup trist. Pietà sau „Christ de pietà” este, în iconografia ortodoxă, o icoană zugrăvită pe peretele din Proscomidiar și care înfățișează pe Iisus mort, așezat în picioare în sicriu și încadrat de Sf. Fecioară și Sf. Ioan Evanghelistul (așa cum se vede la Horezu, la Biserica Doamnei din București).

pietate

(lat. pietas, pietatis)

— evlavie, respect pentru credință, religiozitate sinceră, profundă.

pietism

— sectă protestantă datând din sec. XVII, care apare ca o reacție la tendința laicizantă a calvinismului și luteranismului, susținând să se pună mai mult accent pe viața creștină decât pe doctrină, mai multă pietate decât știință, mai multă iubire între oameni prin participarea laicilor la operele de binefacere și o mai bună cunoaștere a Bibliei care să devină o lectură de fiecare zi. Unele exagerări din sânul pietismului, spre rigorism moral și de comportament, au discreditat mișcarea pietistă, dar n-au împiedicat răspândirea ei în Germania, Anglia, America (unde a dat naștere Metodisinului, caracterizat prin lozinca: „mântuiește-ți sufletul și încă chiar acum, în ceasul acesta”, punând un mare accent pe pocăință).

Pilat

— procurator roman în Iudeea între anii 26-37 ai erei creștine. El este acela care trebuia să confirme sentința de condamnare la moarte a Mântuitorului, cerută de Sinedriu. Din oportunism, spre a nu supăra pe iudei, din lașitate și din teamă ca aceștia să nu-l reclame împăratului de la Roma că-i protejează pe răzvrătiți, Pilat aprobă condamnarea, deși era convins că acuzele aduse lui Iisus erau false și El era nevinovat, și ca să fie absolvit de vină față de sine, Pilat și-a spălat mâinile, declarând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului ascestuia”. Dar evreii și-au luat asupra lor vina și blestemul: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Matei 27, 24-25).

pildă

— exemplu; în Sf. Scriptură, termenul e folosit cu sens de proverb: „Pildele lui Solomon”, titlul cărții ce conține Proverbele lui Solomon, carte canonică în Vechiul Testament, cu caracter didactic; folosit pentru o povestire cu caracter alegoric, cum este parabola, în Noul Testament, Parabolele Mântuitorului se mai numesc și Pilde. Ele au caracter educativ, religios-moralizator.

pimenica

— ramură a Teologiei Practice, care se ocupă cu studiul predicii.

piramida

(lat. piramis,-idis; gr. πυραμίς — piramis)

— corp geometric cu fețe triunghiulare și bază poligonală); pe plan religios este denumirea dată mormintelor faraonilor, în Egiptul antic; în formă de piramidă erau construite și templele zeilor din vechile religii mexicane, peruane, babiloniene (Zigurati) (vezi {Mastaba}). Piramidele au fost considerate printre cele șapte minuni ale lumii antice. Cele mai frumoase piramide sunt cele de la El Giseh (Egipt), înălțate pentru a adăposti mumiile a trei suverani din dinastia a IV-a (Regatul Vechi, mileniul IV Î.Hr.); faraonii își săpau mormintele în stâncă, în așa-numita „Vale a Regilor”, la vest de orașul Tena (Tena, capitala Egiptului de Sus, lângă izvoarele Nilului, întemeiată în mileniul IV î.Hr.).

pirostrii

(πυρωστία — pirostia = trepied, suport metalic așezat pe vatră)

— cu înțeles de obiect casnic este obiectul de metal, rotund sau triunghiular, cu trei sau patru picioare, care se pune pe vatră, deasupra focului și pe care se așează ceaunul pentru mâncare sau mămăligă; pirostrii se numesc și coroanele de metal aurit sau argintat care se pun pe capul mirilor, la cununia religioasă.

pisanie

(slv. pisanije)

— inscripție în piatră sau pictată, așezată pe peretele dinspre apus, lângă ușa de intrare într-o biserică, cuprinzând date despre istoria bisericii respective și despre ctitorii și binefăcătorii ei; pisanii sunt și inscripțiile de pe lespezile mormintelor.

pisari

(slv. pisari)

— denumire slavă pentru diecii (scribii) de la cancelariile domnești; erau cei care scriau documente, corespondență.

pistornic

— este un obiect cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii și inițialele tradiționale: IS, HR, NI, KA (Iisus Hristos Biruitorul).

pițăra

(reg.)

— a colinda.

pițărel

(reg.)

— colindeț, colăcel, dar ce se dă colindătorului.

pixida

vezi {chivot}, {Sf. Masă}.

plângere

— în sens religios denumește simbolic iadul care e numit „plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 8,12). Tema iconografică reprezentată pe epitafe; „Punerea în mormânt a Mântuitorului” se mai numește și „Plângerea lui Iisus”; un titlu din Vechiul Testament, al unei cărți canonice, atribuită profetului Ieremia, în care se deplânge soarta tragică a cetății Ierusalimului, nimicit de cotropirea babiloniană (588 î.Hr.) este: „Plângerile lui Ieremia”.

plascenița

Platytera

(ἡ Πλατυτέρα τῶν οὐρανῶν — I platytera to ouranon = Cea mai înaltă decât cerurile)

Maica Domnului Platytera — se numește icoana care reprezintă chipul Maicii Domnului de pe bolta altarului, ca mijlocitoare între cer și pământ, Maica rugătoare pentru noi și împărăteasă, tronând la hotarul dintre ierarhia cerească și ierarhia pământească, verigă de legătură între Dumnezeu și oameni. Pictura de pe bolta altarului prezintă pe Maica Domnului în două tipuri iconografice: tipul Madonei („de majestate”) și tipul Fecioarei „orante” (rugătoare). Ca tip „de majestate”, este înfățișată stând pe tron, ca împărăteasă a cerurilor, așa cum e descrisă în viziunea lui David, din Psalmul 44, 11, care se citește la Proscomidie: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată”. Pe cap poartă coroană, pe genunchii săi stă Pruncul Iisus, „pâinea cerească” cum e numit în rugăciunea principală a Proscomidiei. De obicei doi îngeri, în poziție de adorare, încadrează chipul Fecioarei. Uneori apare pictată pe absida altarului, cu chipul descris de Apocalipsă: „înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsă 12,1). Al doilea tip iconografic de pe bolta altarului este al Fecioarei „orante”, în atitudinea de rugăciune, cu mâinile întinse spre implorarea lui Dumnezeu și ocrotitoare a credincioșilor. Este reprezentată bust, cu mâinile ridicate din îndoitura cotului, cu palmele desfăcute, înălțate spre cer; are chipul îndurerat, cu privirea concentrată în rugăciune. Mafarionul (vălul) care-i acoperă capul cade în falduri peste frunte, peste umeri și brațe, acoperindu-i corpul. Pe frunte și umeri strălucesc stele care-i împodobesc veșmântul, subliniind măreția și demnitatea chipului. Rezemat pe pieptul Fecioarei și privind drept în față ca și ea, stă Mântuitorul, având și El brațele întinse și binecuvântând. Are același chip grav, concentrat. În dreapta și în stânga aureolei capului sau în josul ei sunt inițialele: IS, HR, și la Maica Domnului: MP OU (Mitir Theou, μήτηρ θεου = Maica Domnului, în lb. gr.). Platytera orantă personifică Biserica în funcția ei de mijlocitoare, adunând pe credincioși la rugăciune în legătură euharistică și „acoperind lumea cu vălul ei de protectoare” (în unele icoane, Maica Domnului orantă e înfățișată singură, fără Prunc, ex. În Deisis). În Apus, erau, încă din sec. II, câteva reprezentări cu Fecioara orantă (ex. la cimitirul Sf. Agnese din Roma sau pe peretele Mănăstirii Sf. Sabina, icoana Portatissa = Cea de la intrare. O astfel de icoană se află la Muntele Athos, deasupra porții mănăstirii Vatoped) (Liturgica Specială, București, ed. 1993, p. 536.).

plinirea vremii

— timpul când a hotărât Dumnezeu întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc de păcatul strămoșesc, spre a se împlini promisiunea făcută primitor oameni, la alungarea lor din rai: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (mântuirea — n.n.)” (Galateni 4, 4 și 5); la plinirea vremii Dumnezeu avea să dea un semn, așa cum spune profetul Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele Lui Emanuel”... „înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 7, 14; 9,5). Acestea sunt numele cu care Isaia îl numește pe Iisus Hristos, nume ce I s-au pus în viziunea pe care profetul a avut-o de la Dumnezeu. Semnul s-a făcut prin vestirea Fecioarei de către înger, la vremea hotărâtă: „... a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară... iar numele fecioarei era Maria... Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus... Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Şi... Îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema... Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 26-38). Şi „s-au împlinit zilele ca ea să nască, și a născut pe Fiul său Cel Unul Născut” (Luca 2, 6-7), „Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu S-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1,13-14).

pliroma

(πλήρωμα, τὸ — pliroma = plenitudine; plenitudo,-nis = dezvoltare desăvârșită a omului)

— cu înțelesul de desăvârșire a omului cu ajutorul harului lui Dumnezeu care s-a dat omului prin Iisus — Dumnezeu întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr... Şi din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har... iar harul și adevărul a venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 14, 16 și 17). Din pliroma, din plinătatea dumnezeirii lui Hristos se dă omului credincios harul lui Dumnezeu, spre a-I ajuta să se mântuiască. Prin formula „Pliroma Bisericii” se înțelege totalitatea credincioșilor care formează Biserica lui Hristos.

plugușorul

— titlul unui colind românesc de Anul Nou.

Plumbuita

— mănăstire așezată lângă râul Colentina, în partea de nord-est a orașului București, datând din secolul al XVI-lea. Zidită ca ctitorie a voievodului Petru cel Tânăr (1558-1568), ea a fost rezidită din temelii de domnitorul Matei Basarab (1647), ca mănăstire de călugări. Astăzi mănăstirea are o viață activă atât pe plan duhovnicesc cât și utilitar, posedând ateliere în care se execută diverse obiecte bisericești.

pneumatologie

pnevmatic

pnevmatologie

învățătura ortodoxă despre Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, despre care articolul 8 din Simbolul de Credință spune: ”Cred într-Unul Duhul Sfânt, Domnul de-viață-făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci”. Ereziile pnevmatologice din primele secole nu au contestat persoana Duhului Sfânt, ci divinitatea și deoființimea acesteia cu Tatăl. Față de aceste erezii, părinții Bisericii au precizat mai multe aspecte ale pnevmatologiei ortodoxe, pornind de la principiul stabilit de Sfântul Atanasie, după care, dacă Duhul este o creatură, prin El noi nu participăm la Dumnezeu, la firea dumnezeiască.

pnevmatomahi

(τὸ πνεῦμα — to pnevma = duh, spirit și μάχη, ἡ — mahi = luptă, bătălie; = luptători împotriva Sfântului Duh)

sau macedonieni — au fost, în sec. IV, susținătorii ereziei lui Macedonie, episcop semiarian, caterisit din scaunul de episcop al Constantinopolului, ca „dușman al Sf. Duh”, care susținea erezia că Sf. Duh este mai mic decât Dumnezeu Tatăl și decât Fiul, el fiind o creatură a Fiului. Erezia a fost combătută la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), stabilindu-se dogma pe care o cuprinde Simbolul de credință: „Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”.

pocăința

pocăire

— acțiunea de recunoaștere a greșelilor săvârșite, prin mărturisirea lor, prin părerea de rău și prin hotărârea de a nu le mai repeta.

pocăiți

— sunt numiți de popor sectanții, în general; o sectă anumită care este denumită astfel este secta Nazarinenilor sau a Nazareilor; vezi și {nazarinenii} sau {nazareii}.

pocal

pocanie

— pocăință; termen vechi, folosit în Biblia de la București — 1688; ed. 1988, p. 803: „...nu le trebuiește pocanie” (Luca 15,8).

Poclonenie

— închinarea Sfintei Cruci, care se cinstește în Duminica a treia din Postul Mare (grec. Krestopkomenie).

Pocrov

— numele slavo-rus al sărbătorii „Acoperământul Maicii Domnului”, care se ține la 1 octombrie. Sărbătoarea e legată de amintirea unei minuni întâmplate la Constantinopol (sec. IX), când Maica Domnului s-a arătat Sfântului Andrei cel Nebun după Hristos, ca ocrotitoare a creștinilor (vezi și {cultul marial}). Pocrov sau pocrovăț (pocrovețe) se numește bucata de pânză (stofa) cu care se acoperă Sfintele vase (vezi și {acoperămintele}); se numește și fâșia lungă de țesătură cu care se acoperă coșciugul înainte de a fi pus în mormânt (obicei în Bucovina). Pocrov se numește și acoperământul de stofă pus pe piatra funerară a unor morminte (ex. Pocrovul pus de Ştefan cel Mare pe mormântul soției sale Maria de Mangop, de la Putna, păstrat azi în muzeul mănăstirii). Pocrov are și înțelesul de țol (din cânepă) servind ca învelitoare de pat; Pocrov se numește și schitul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, schit cu ascultare de Mănăstirea Neamțului și întemeiat de Pahomie (1714), fost episcop de Roman (1706-1713).

pocrovăț

podobie

(gr. ποδοβενα, τό — podobena = normă, model) sau prosomie (προσόμοια — prosomia, προσόμοιος — prosomoios = asemănător)

asemănănda — este în muzica bisericească o stihiră cu melodie tip, model, după care se execută toate cântările bisericești. Fiecare din cele opt glasuri își are prosomia (podobia) sa, care se însemnează deasupra imnelor ce trebuie cântate întocmai cu prosomia notată. Până la trecerea pe note a imnelor, melodia se păstra prin tradiție, podobia (prosomia) fiind un mijloc mnemotehnic (procedeu de memorare și reproducere) a cântării stihirilor: Compozitorul I. Popescu-Pasărea a adunat și a publicat o carte cu „Podobiile celor opt glasuri”, scrise după Anton Pann (București, 1944). Profesorii Nicolae Lungii, Ene Braniște și Gr. Costea au transpus pe muzică psaltică și liniară „Cântările Sfintei Liturghii și Podobiile celor opt glasuri”, transpunându-le pe linia melodică tradițională, în vederea uniformizării cultului (cartea s-a publicat în 1960).

podul

— se numește bucata de pânză care acoperă fața mortului; pod se numește și fâșia de pânză care se așterne la răscrucile drumului în fața cortegiului mortuar (obicei creștin în Moldova).

poeme Homerice

— Iliada și Odiseea, mari poeme antice în literatura greacă, atribuite lui Homer.

poezie imnografică

— este, în muzica psaltică, totalitatea cântărilor bisericești din cultul ortodox, cântări care, după textul lor, sunt tot niște rugăciuni, dar exprimate în formă de poezie sau imn religios. Unele din aceste cântări sunt de origine biblică, textul lor fiind luat din Sf. Scriptură: Psalmii, Cântarea lui Moise după trecerea Mării Roșii și dezrobirea evreilor din Egipt (Ieșire 15, 1-9) — „Să cântăm Domnului...” și Cântarea din pustia Sinai — „Ia aminte, cerule...” (Deut. 32, 1-43) din Vechiul Testament, precum și din Noul Testament: Cântarea lui Zaharia, a Sfintei Fecioare Măria, după vestirea îngerului: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul...” ș.a.; toate aceste cântări biblice se cântă sau se citesc împreună cu canoanele de la Utrenie, în zilele rânduite. Alte cântări reprezintă forme ale poeziei imnografîce scrisă de diferiți poeți bisericești (imnografi și melozi), dintre care amintim: Ignatie Teoforul, Sf. Iustin Martirul și Filozoful (sec. II), Sf. Clement Alexandrinul, Antinoghen Martirul (care a compus frumosul imn „Lumină lină”), Sf. Efrem Sirul, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ambrozie al Mediolanului (sec. III-IV), Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare (autorii Liturghiilor care se slujesc în Biserica Ortodoxă), Anatolie, patriarhul Ierusalimului, autor de stihiri „anatolice” și al Troparelor învierii ș.a. (sec. V), Roman Melodul, Sf. Ioan Damaschin, Cosma Melodul (sec. VI — VIII) și mulți alții, care prin contribuția lor au dat frumusețe și strălucire sfintelor slujbe care se săvârșesc în Biserica creștină.

pogorământ

— „dezlegare duhovnicească” ce se dă de către episcop pentru situații mai simple sau de către Sinodul Bisericii, pentru probleme mai grele, facându-se, prin aceasta, excepție de la anumite rânduieli și canoane ale Bisericii (ex. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care se săvârșește în zilele stabilite din Postul Mare, multă vreme, la început se săvârșea seara, pentru ca creștinii să poată ajuna în aceste zile de post, și spre seară să se poată împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului; mai târziu, din cauză că unii creștini nu mai puteau ajuna sau nu puteau veni seara la Sf. Liturghie, Biserica a dat „pogorământ” sau îngăduință duhovnicească, așa încât ea să se săvârșească dimineața).

pogorâre

pogribanie

(slv. pogrebanije)

— înmormântare, formă bănățeană pentru a denumi slujba înmormântării, cu sens de pomana mortului, masa după înmormântare.

pohfală

(slv. pohvaliti = a se făli)

— fală, pompă, strălucire, fast.

policandru

polidemonism

— este numită religia veche a popoarelor arabe, dinainte de apariția mahomedanismului; polidemonismul era adorarea unor ființe supranaturale, al căror lăcaș se afla în arbori, râuri și pietre. Ele aveau și alte nume: Wadd, Suwa Yauc etc.

polieleu

(πολυέλεος — polieleos = mult milostiv)

— este o cântare de laudă, din slujba Utreniei, care, la praznicele Mântuitorului și sărbători ale sfinților (cu polieleu), înlocuiește Binecuvântările învierii de duminica. La sărbătorile Mântuitorului și ale sfinților, polieleul este alcătuit din versete alese din Psalmii 134 („Lăudați numele Domnului...”) și 135 („Lăudați pe Domnul că este bun...”), psalmi care preamăresc în chip deosebit și laudă milostivirea lui Dumnezeu. După fiecare verset al Ps. 135, se repetă refrenul „Că în veac este mila Lui”. Acest refren a dat și numele cântării „Polieleu” adică „Mult milostiv, multă milă”. La sărbătorile Sfintei Fecioare, Polieleul este format din versete ale Ps. 44 („Cuvânt bun răspuns-a inima mea...”), după care se repetă un fel de refren (pripeală), care începe cu „Bucură-te...” și care reprezintă frânturi din diferite imne și rugăciuni pentru Maica Domnului. În trei din duminicile Triodului (duminica „Fiului risipitor”, a „Lăsatului sec de carne” și a „Lăsatului sec de brânză”) se adaugă la Polieleul obișnuit al sărbătorilor (adică la Psalmii 134 și 135) și Psalmul 136 („La râul Babilonului...”), care exprimă plângerea și nostalgia poporului evreu după Şara Sfântă, atunci când se afla în robia babiloniană, iar la creștini simbolizează plângerea pentru raiul pierdut. Un Polieleu, datând din sec. XV și păstrat în copii, îl are ca autor pe Filotei monahul, fost mare logofăt la curtea lui Mircea cel Bătrân (sec. XIV-XV).

polihroniu

(πολύ — poli = mult, și χρόνος, ὁ — hronos = timp, mult timp, mulți ani)

— se numește partea finală a slujbei Tedeum. În acest moment al slujbei, preotul iese în fața ușilor împărătești și, ținând în mâna dreaptă Sf. Cruce, rostește de trei ori urarea „Mulți ani trăiască!”, ridicând în sus Sf. Cruce; cele trei urări se rostesc: cea dintâi pentru cârmuitorii țării, a doua pentru căpeteniile bisericești (ierarhul locului, patriahul sau membrii Sfântului Sinod), iar a treia urare o face pentru cei de față și tot poporul. La fiecare urare răspunde corul (cântărețul și poporul din biserică): „Mulți ani trăiască!”

poliloghie

(πολυλογία — poliloghia = vorbărie, flecăreală, limbuție)

— vorbire fără rost, socotită un păcat, deoarece vorbirea fără judecată poate avea urmările cele mai rele. Referitor la aceasta, Sf. Scriptură atrage atenția, spre îndreptare și mântuire: „Mulți au pierit de ascuțișul săbiei, dar mai mulți de uneltirile limbii” (Sirah 28, 19), căci: „Cei nechibzuiți la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înțelepți aduce tămăduire”, și: „Cine își păzește gura își păzește sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui” (Pilde 12, 18 și 13, 3). De aceea Psalmistul se roagă: „Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Sf. Apostol Pavel arată cum trebuie să vorbească un adevărat creștin: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă... Nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulțumire... Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl” (Efeseni 4, 29; 5, 4 și 19-20).

poliptic

polistavrion

(πολύ — poli = mult + σταυρός — stavros = cruce)

— multe cruci; felonul se numește polistavrion de la țesătura cu desene în formă de cruci.

poliști

politeism

(πολύ + θεός — politeos = mulți zei, dumnezei)monoteism = credința într-un singur Dumnezeu).

— credințe religioase păgâne în mai multe ființe superioare, numite zei (antonimul

polojenie

— un fel de prefață; cu acest sens se află în Molitfelnicul lui Coresi, tipărit în 1564.

polonocinița

— rugăciunea de la miezul nopții, miezonoptica; se citește în mănăstiri; în bisericile de mir se citește dimineața, înainte de a începe slujba Utreniei sau Mânecarea. Polonocinița celebrează a doua venire a Mântuitorului și învierea generală a morților, așa cum spune și irmosul: „Iată Mirele vine la miezul nopții...”

Polovragi

— mănăstire de călugărițe, în Oltenia (jud. Gorj) în apropierea vestitelor peșteri Polovragi (cu stalactite și stalagmite) și Peștera Muierii. Biserica mănăstirii a fost zidită de Jupan Danciu Pârâianu și Postelnicul Stan (1647), pe locul uneia mai vechi, datând din sec. XV. Pridvorul, în stil brâncovenesc, a fost adăugat în vremea lui Brâncoveanu, când s-a pictat și biserica de meșteri zugravi formați în școala de la Hurezi (Andrei, Constantinos, Hranite ș.a.).

polunoșnic

— se numește una din despărțiturile de la intrare ale bisericilor din Bucovina (pronaosul sau despărțitura dintre tindă și pronaos, ca la Sucevița).

polunoșnița

vezi și {polonocinița}, {miezonoptica}.

poluștnița

— miezonoptica.

pom

— d.p.d.v. religios este Pomul de Crăciun; Pomul mortului (vezi și {parastas}); Pomul raiului sau al cunoștinței binelui și răului, despre care ne vorbește Biblia, în legătură cu căderea în păcat a primilor oameni.

pomădui

— a unge (cu mir sau untdelemn); la rânduiala Botezului (în „Molitfetnic bogat”, 1832).

pomană

(numite „comand” în Transilvania)

— se numesc praznicele morților, mesele care se fac pentru pomenirea lor, la diferite soroace. Ele sunt rămășițe ale vechilor agape creștine, din primele veacuri ale Bisericii. Din documentele vechi (Așezămintele Sfinților Apostoli și alte scrieri vechi) aflăm despre scopul acestor pomeni: „Noi poftim pe săraci și pe nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu”. Pomană se numește și fapta de milostenie care se face pentru cei morți, cum ar fi împărțirea la cei săraci a lucrurilor și hainelor celui mort, pe care mai întâi le slujește preotul printr-o molitvă (vezi și {parastas}). Pomană sau strepozanie se mai numește și clădirea de lângă biserică pentru adunarea pomenilor (în rev. „Mitrop. Ardealului”, 1972, nr. 5-6, p. 48).

pomazania

— se numește acțiunea de ungere cu pomazalnicul.

pomazelnici

— se numesc bețișoarele cu vată cu care se face ungerea la Sf. Maslu (în Molitfelnic, Chișinău, 1820, foaia 79, verso).

pomâzuitor

— miruitor cu care se miruiește în biserică la sfârșitul Liturghiei.

pomelnic

— listă de nume, pentru vii și pentru morți, care se dă preotului spre a fi pomenită la Sf. Liturghie. De la faptul că în vechime, pomelnicele se scriau pe o tăbliță formată din două părți, care se pliau, aceste pomelnice se numeau și diptice (vezi și {diptice}). Deși se scriu azi pe foi de hârtie, pomelnicele respectă forma dipticelor deoarece se pot plia, având numele scrise pe două coloane: viii se scriu în stânga, iar morții, în dreapta. Şirul cu cei morți se însemnează și cu o cruce. Pomelnicele se dau spre a fi pentru pomenire la o liturghie sau pentru un termen mai lung (ex. în Posturile mari de peste an, se dau spre a fi pomenite tot postul, la fiecare liturghie; ele se dau și pentru tot anul și se numesc pomelnice anuale). În Biserica Ortodoxă, pomenirile se fac nominal și în auzul credincioșilor. La romano-catolici, această practică a fost înlăturată, pomenirea numelor fiind înlocuită cu câteva formule generale prin care preotul face aluzie la credincioșii ale căror nume se găsesc cuprinse în cartea sau caietul de pomelnice care se află pe Sf. Masă; pomenirea nominală în această confesiune nu mai există, iar credincioșii se mulțumesc să fie înscriși în aceste foi care se țin pe „masă” (altar), în timpul Missei. Practica pomenirilor, azi, în Biserica Ortodoxă este de două feluri: se face „în taină” și „în auz”. În taină se fac pomenirile la proscomidie și la rugăciunea de după sfințirea Darurilor. În „auz” se fac pomenirile la liturghie, la ectenia morților de după citirea Sf. Evanghelii, dar numai pentru ctitorii răposați și pomeniri generale (cler, oaste). Pentru ceilalți credincioși, pomenirile individuale în „auz” se fac numai la liturghiile speciale în legătură cu parastasul. Pomelnicele se mai citesc și la panihida ce se săvârșește pentru jertfele ce se aduc în biserică, la liturghie; în unele biserici, serviciul acesta se face intercalat la sf. liturghie, fie după rugăciunea amvonului, fie după apolisul liturghiei (vezi și {parastase}). Cel mai vechi pomelnic românesc este „Pomelnicul de la mănăstirea Bistrița”, început în 1407, cu numele Domnilor Moldovei și a Doamnelor lor, cu numele familiilor domnitoare, înrudite, din Şara Românească, apoi al mitropoliților și episcopilor țării (Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi, vol. I, București, 1940, p. 22).

pomenic

— veche denumire pentru „pomelnic” („Pomelnicul sf. mănăstiri Dintr-un Lemn, ce să zice «proscomisarion»” — în rev. „Mitropolia Olteniei”, 1956, 4-5, p. 260) și proscomisariu sau „pomelnicul (mss.) al Mitropoliei din Târgoviște”, scris la 1697 (reprodus în mss. 2101 BAR, de Cartojan și Bianu: Album de paleontografie rom., București, 1940, pl. XV): POMESEALNIC, în îndreptarea Legii, gl. 52 (ed. Academiei, p. 103).

pomesealnic

pomneață

(slv. Pamiatu)

— batistă sau bucată de pânză, la capătul căreia (unul din capete) se leagă un ban, și care se împarte cu o lumânare aprinsă pentru mort, în timpul când se face în biserică slujba de înmormântare.

pompe funebre

— serviciu administrativ-comercial care se ocupă cu organizarea înmormântărilor și efectuarea lor.

pontarh

(πόντος — pontos = marea, și ἄρχω — arho = a conduce)

magistrat, conducător al Comunității pontice, cu reședința la Tomis (Comunitatea pontică era federația cetăților grecești de pe coasta de vest a Mării Negre, în primele trei veacuri creștine); Pontarhul îndeplinea și funcția de mare-preot (arhiereu) al cultului împăratului, organizând procesiuni religioase și spectacole cu prilejul ceremoniilor (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

pontif

(lat. pontifex = mare preot, preot la romani)

— cel mai înalt grad în ierarhia clericală în toate religiile; folosit la catolici pentru a denumi un demnitar eclesiastic (ex.: papa e numit pontiful Bisericii Catolice). Pontiful era, la romani, membru al celui mai important colegiu religios. Președintele acestui colegiu era pontifex maximus, marele preot, cel care a rămas în tot timpul imperiului roman șeful suprem al cultului religios. În afară de îndatoririle lor religioase (sacrificiile pentru zeități), pontifii asistau pe magistrați în îndeplinirea anumitor acte rituale în cadrul ceremoniilor religioase.

Pontifex Maximus

pontificat

— etapa în care un papă își exercită funcția (anii când este pontif — papă).

pontificii

popa

— în vorbirea populară = preot.

popor ales

— este numit poporul descendent din Avraam, Isaac și Iacov (Israel), popor monoteist, din mijlocul căruia avea să vină Mesia, promis de Dumnezeu oamenilor spre a-i mântui din robia păcatului strămoșesc i (Deuteronom 14, 1-2).

porfiră

(πορφιρός — porfiros = culoare roșie-închis)

— cu înțeles de stofă, țesătură scumpă, de culoare roșu-închis, din care se făceau veșmintele împăraților romani și marilor demnitari, în semn de mare cinste; este culoarea veșmintelor cardinalilor catolici. Fiind Iisus numit de Pilat cu ironie „rege” al iudeilor, acesta a poruncit să fie îmbrăcat cu mantie de „porfiră”, adică de culoare roșie ca mantiile regale, dar pentru Iisus aceasta se făcea în batjocură, pentru a-L umili: porfiră este și o rocă ce conține cristale de feldspat (un minereu) și care, dacă se lustruiește, capătă culoarea roșie sau bătând în violet.

portaitissa

(Ἡ θυρωμά — tirora = cea de la intrare, păzitoarea)

— este numele unei icoane a Maicii Domnului, reprezentată în chip de „Orantă” (singură, fără Prunc și rugându-se), așezată la intrarea deasupra porții mănăstirii Iviron, de la muntele Athos. Legenda spune că turcii ocupând Athosul, un soldat a împușcat această icoană; din umărul Fecioarei a curs sânge, iar peste câteva zile soldatul s-a spânzurat de creanga unui copac. Maria Portaitissa este și hramul capelei Sf. Lavra de la Athos.

portal

— intrare, ușă monumentală, încadrată cu sculpturi, la intrarea principală a unui palat, catedrală sau biserică.

portic

— galerie, în fața sau în jurul unui edificiu, al cărei acoperiș se sprijină pe coloane legate între ele în arcade sau linii orizontale. Asemenea porticuri la intrarea unei biserici constituie pridvorul sau exonartexul;

poslanie

— termen vechi pentru epistolă, trimitere, scrisoare folosită și în relațiile Bisericii (Învățătura preoților pe scurt, Buzău, 1702, fil. 29r. AT).

post

(slv. postu)

— este d.p.d.v. religios o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumează viața credincioșilor săi pe căile trăirii creștine, ale virtuții și cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abținerea totală sau parțială de la anumite alimente (zise „de dulce”), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară de postul religios, există și un post pur igienic, pentru păstrarea sănătății, recomandat chiar de medicină, ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit și intoxicat de hrana prea îmbelșugată și de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al antichității păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceza — un mod de viață care se baza pe post și abstinență. Sf. Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulți alți pustnici, exemple de longevitate. Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios și igienic; egiptenii și babilonienii îl practicau pentru a-și ispăși păcatele (post de penitență). Budiștii și brahmanii îl țineau ca o regulă de viață. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună — luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curățirii sau Ispășirii (ținut în ziua a zecea, din luna a șaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat și zile din alte luni și cel din ajunul zilei de Purim ș.a. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeloși posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii țineau două zile pe săptămână (luni și joi, cf. Luca 18, 12) și le asociau cu rugăciuni și fapte de milostenie. Mai erau și posturi particulare, pe care și le impuneau în anumite împrejurări. Moise a postit 40 de zile, pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul și a ținut și El 40 de zile de post, înainte de a-și începe activitatea de învățător. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii au practicat postul. În creștinism s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abținerea de la mâncare și băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul și voința, instinctele, patimile și pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârșirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căință și supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viața omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârșire. Unul dintre discipolii Sfinților Apostoli îndeamnă: „Postește dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viața ta, ci slujește Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui și mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El și dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu” (Păstorul lui Herma, Pilda V, 1, în SPA 2, p. 271). Postul „extern” (postul de bucate) se desăvârșește prin postul „intern” (postul de păcate); însoțit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu”, adică starea supremă de desăvârșire și fericire. Primele prescripții despre post, în Biserica creștină, le aflăm în „Didahii” (învățătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea și Vinerea, în loc de luni și joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituțiile Apostolice fixează și celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Pastile, Bobotează), la împărtășiri. La început, Sf. Euharistie se lua seara, așa că cei ce urmau să se împărtășească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind împărtășania, unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Felul în care trebuia să se țină posturile a fost reglementat de Sinoadele ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abținerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană uscată, nimic gătit; Postul comun, obișnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise. Postul ușor (dezlegare), când se permite consumarea peștelui și vinului. Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt arătate în calendarul ortodox, și anume:
Sfântul și Marele Post, numit și al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paștilor, care închipuiește postul de 40 zile al Mântuitorului; ține șase săptămâni și are dată schimbătoare, ca și Paștile, de care ține; este rânduit pentru curățirea sufletului prin înfrânare, rugăciune, milostenie, spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă: lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) și fructe; în zilele de dezlegare e permis untdelemnul și vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 februarie (sărbătoarea „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”), la 9 martie (Sf. 40 de Mucenici), la 25 martie (Buna Vestire), când este și dezlegare la pește, ca și în Duminica Floriilor. Cu deosebită evlavie se cuvine a se ține postul din prima și ultima săptămână a Postului, când se recomandă ca luni și marți în prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi — seara — , pâine și apă, iar în săptămâna Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese — se mănâncă la fel, vineri și sâmbătă, fiind post desăvârșit. Bolnavii au voie să mănânce cu untdelemn și să bea vin în Postul Mare.
Postul Sfinților Apostoli sau al Sâmpetrului, se ține în cinstea Sf. Apostoli Petru și Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paștilor și durata nu e fixă, căci dacă Pastile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sf. Petru și Pavel) și poate fi uneori chiar de numai 2 zile. Se lasă sec în prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinților). În zilele de luni, miercuri și vineri din acest post nu se mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră, se face dezlegare la pește.
Postul Sfintei Maria sau Sântă Măriei se ține pentru cinstirea Maicii Domnului, la 15 august fiind ziua adormirii ei, când, după tradiție trupul i-a fost înălțat la cer. Postul dintre 1 și 15 august are aceeași rânduială ca al Sfinților Petru și Pavel.
Postul Nașterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie și 25 decembrie). Este un post mai ușor decât al Paștilor, deoarece se îngăduie sâmbăta și duminica dezlegare la pește, iar marți și joi la untdelemn și vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu miere.
Postul din timpul anului se ține miercuri și vineri în fiecare săptămână, nu numai în post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harți”). Zilele de harți sunt: Miercurile și Vinerile din Săptămâna Vameșului și Fariseului și din a Brânzei (ultima până la începutul Postului Paștilor, când se mănâncă numai ouă și lactate, nu și carne); Săptămâna Luminată (prima după înviere, până la Duminica Tomei); săptămâna de după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinților) și cele două săptămâni dintre Crăciun și Bobotează, afară de ajunul Bobotezei, când se postește; zilele de harți, de dezlegări și de post sunt însemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe.

potcap

(slv. poukapu)

— obiect care face parte din costumul preoțesc. Servește pentru a acoperi capul. Are forma unui cilindru înalt de 10-15 cm, cu pereții tari, îmbrăcat cu stofă sau catifea. După rangul clerical, potcapul este îmbrăcat cu material de culoare neagră, roșie, violetă. Potcapul purtat de călugări are culoare neagră și se mai numește și comanac. Când participă la serviciul divin, călugării își acoperă potcapul cu un văl ce atârnă pe spate, numit camilafcă. Şinuta oficială a Patriahului este totdeauna de culoare albă. În Biserica Ortodoxă greacă, potcapul negru îl poartă și preoții de mir. O caracteristică a potcapului la greci este forma fundului cilindrului, care depășește pereții, formând un fel de bor foarte îngust.

potir

(ποτήριον, τό, κάλυξ, ἡ — potirion, kalix; lat. calix = cupă)

Sf. Potir — este un vas liturgic, de forma unui pahar sau a unei cupe cu picior, de mărimi diferite, făcut din metal prețios (aur sau argint aurit); este un obiect sfânt, în care se pune vinul și apa pregătite la proscomidie și sfințite în timpul sf. liturghii pentru împărtășirea clericilor și poporului credincios. În trecut, denumirea „potirion” se referea mai mult la conținut, adică la vinul euharistic sau la Sf. Sânge vărsat de Iisus pe cruce, la răstignirea Sa (Corinteni 10, 16); pentru vasul în sine se foloseau și alți termeni: κάλυξ — calix, κύπελλον — chipellon ș.a. Calix e termenul consacrat în latina bisericească pentru potirul liturgic și s-a transmis în diverse forme în limba popoarelor de creștinism roman (fr. calice, spaniol caliz, englez chalice), dar potir, potirion (termenul grecesc folosit de Sfinții evangheliști, și care se referea la potirul folosit de Iisus la Cină), s-a impus în vocabularul liturgic din Biserica Ortodoxă. Pentru sfințenia conținutului său, după prefacerea Darurilor la sf. liturghie, potirul devine sfânt, iar Sfinții Părinți și scriitori bisericești i-au dat cele mai alese atribute: sfânt, mistic, duhovnicesc, împărătesc (basilicon) mântuitor (sotirion) ș.a. În vechime, când numărul credincioșilor care se împărtășeau era foarte mare, se întrebuințau mai multe potire, dar treptat, în Răsărit, s-a stabilit un singur potir la liturghie, pentru a se sublinia, prin împărtășirea tuturor credincioșilor dintr-un singur potir, unitatea Sângelui și comuniunea spirituală a celor care se împărtășeau. La unele biserici se întrebuințează însă și azi unele pahare mai mici, de forma potirului, ca „potire de serviciu”, pentru împărtășirea bolnavilor și bătrânilor care nu se pot deplasa la biserică, precum și împărtășirea simbolică a mirilor la slujba cununiei. În Apus existau, în trecut, potire neliturgice, care: se foloseau ca ornamente și care erau de mari dimensiuni. Ele se foloseau ca ornamente, fiind suspendate cu un lanț în biserici și în marile catedrale. Materialele folosite pentru potire au fost diferite: lemn, piatră, fildeș, marmură, onix, alabastru, sticlă, aur, argint, și se împodobeau cu picturi și basoreliefuri, reprezentând scene sfinte ori flori, vegetale și forme geometrice, încrustate cu emailuri și pietre scumpe. Adevărate opere de artă, asemenea potire vechi, datând din diferite secole, se pot vedea astăzi în muzee (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

potnoja

(slv. potnoja = sub picioare)

— este un mic covor rotund pe care este brodat chipul unui vultur cu aripile întinse, zburând pe deasupra unei cetăți cu trei râuri. El se pune în altar sau în naos, la slujbele arhierești, sub picioarele arhiereului. Acest covor are două mărimi: vulturul mare și vulturul mic. Vulturul mare se folosește numai la hirotonia de arhiereu (vezi și {exetasis}), iar vulturul mic, la celelalte slujbe arhierești, când, în timpul liturghiei, este pus în diferite locuri din biserică unde se oprește momentan ori stă mai mult timp arhiereul (în fața Sf. Mese, pe solee, în mijlocul bisericii etc). Vulturul simbolizează pietatea și înțelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboară vulturul reprezintă episcopia (eparhia) condusă de arhiereu; mai însemnează și înălțimea și sublimitatea demnității arhierești: precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și arhiereul, prin știința și viața lui exemplară, trebuie să vadă tot ce se petrece în eparhia sa, să se ridice mai presus decât credincioșii săi, spre a promova binele și a înfrâna răul (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

potopul

— catastrofă despre care Cartea Facerii din Vechiul Testament ne vorbește ca despre o cumplită pedeapsă pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru păcatele și necredința lor. Totuși, ca să nu piară cu totul neamul omenesc și făpturile create de El, Dumnezeu, aflând pe pământ un singur om credincios, a hotărât ca aceasta să nu piară și chemându-l, i-a împărtășit planul Său de a pierde omenirea prin potop. I-a poruncit să construiască o corabie mare și trainică, în care să intre cu toată familia sa și să mai ia câte două perechi din toate viețuitoarele existente pe pământ, mari și mici, târâtoare și zburătoare, ca să rămână în viață împreună cu el, iar din viețuitoarele „curate” să ia câte șapte perechi (Facere, cap. 6). Când totul a fost gata, Noe a intrat în corabie cu toate câte îi poruncise Dumnezeu, și cu cei trei fii ai săi: Sem, Ham și Iafet, cu femeile lor și cu femeia lui. „Chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți... Potopul a ținut pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți și s-a înmulțit apa și a ridicat corabia și aceasta s-a înălțat deasupra pământului... și corabia se purta pe deasupra apei... Şi a acoperit apa toți munții cei înalți, ridicându-se cu cincisprezece coți mai sus decât ei... Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viață... au murit. Şi așa s-a stins toată ființa care se afla pe fața a tot pământul, de la om până la dobitoc... și a rămas numai Noe și ce era cu el în corabie” (Facere 7, 11, 12, 17, 18, 20, 22 și 23). „După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ și a se împuțina... s-a oprit corabia pe Munții Ararat” (Facere 8, 3-4) (ARARAT — munte în Armenia). Noe a dat drumul unui corb să vadă dacă apele au scăzut, dar corbul nu s-a mai întors; după un timp a trimis un porumbel, care s-a întors în corabie, căci apele fiind încă mari, n-a găsit loc de popas; și după șapte zile a trimis iar porumbelul care s-a întors cu o ramură de măslin în gură și după alte șapte zile porumbelul trimis nu s-a mai întors, dovadă că apele scăzuseră de tot. Apoi a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie cu toți cei ce se aflau acolo și să împrăștie pe pământ toate viețuitoarele ca să se înmulțească și să se prăsească, „să umple pământul”. Noe a ridicat un altar de jertfă și a mulțumit lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat de potop. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Noe și pe fii săi: „Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 9, 1). Şi a încheiat cu Noe un legământ zicând: „Şi închei acest legământ cu voi, că... nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul... pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ” (Facere 9, 11 și 13). Şi până azi, când după ploaie apare curcubeul, poporul are credința că ploaia a încetat cu adevărat, mai ales când a ținut mai mult timp. Săpăturile arheologice care s-au făcut în Mesopotamia, pe locul vechii cetăți Ninive, au dus la confirmarea realității potopului. Sub un strat de pământ, gros de 14 m, în care s-au găsit mormintele regilor sumerieni de la începutul mileniului III î.Hr., s-a dat peste un strat de mâl, de 3 m grosime, sub care era un strat de pământ uscat, în care s-au găsit resturile unei, străvechi civilizații necunoscute, distrusă de un deluviu, care a așezat peste ea stratul de mâl. După retragerea apelor, ținutul Mesopotamiei a fost din nou populat; aici s-au așezat sumerienii, considerați creatorii celei mai vechi civilizații cunoscute. Tăblițele cu semne cuneiforme din ruinele străvechii Ninive cuprind epopeea lui Ghilgameș, eroul legendar al sumerienilor, și descriu potopul, confirmând amănunte biblice: muntele pe care s-a oprit corabia, trimiterea corbului și a porumbelului în recunoaștere, durata potopului și concluzia biblică — Dumnezeu a pedepsit omenirea pentru păcatele ei și a salvat pe omul care s-a temut și a crezut în Dumnezeu. Deosebirea constă în numele diferite. Pe tăblițele sumeriene, Noe se numește Utnapiștim.

potropop

practica liturgică

— este disciplina teologică prin care se urmărește a se forma buni liturghisitori, adică învață pe viitorii clerici îndeplinirea corectă a ceremonialului sau rânduielilor sfinte ale serviciului divin.

pradznic

prânzânda

praporii

— sunt niște bucăți de pânză, aproximativ de un metru lungime și 60 cm lățime sau de dimensiuni și mai mari, fixate pe un suport de lemn, o prăjină în formă de T, care are în vârf o cruce. Pe această pânză se pictează chipuri sfinte: Mântuitorul, sfinți îngeri , Botezul Domnului, icoana hramului bisericii. Praporii se poartă în fruntea unui cortegiu de înmormântare și la diverse procesiuni, simbolizând steagul lui Hristos în jurul căruia se strâng credincioșii spre a fi apărați în lupta împotriva păcatului, a dușmanilor văzuți și nevăzuți; semnifică și biruința lui Hristos împotriva morții. Originea prapurului este legată de steagul cu cruce care a călăuzit pe Constantin cel Mare în lupta împotriva lui Maxențiu, după ce avusese un vis în care i s-a arătat proiectat pe cer semnul crucii și a auzit un glas ce-i poruncea: „Prin acest semn vei învinge!”. În biserică, prapurii se păstrează în pronaos; în unele biserici din Ardeal stau înșirați pe lângă pereții laterali ai naosului.

pravila

(slv. pravilo)

— lege, tradiție, „obiceiul pământului” (după care se judecau la noi, în trecut, pricinile și încălcările normelor de conduită socială și morală), colecție de legi civile și bisericești care reglementau drepturile și îndatoririle, cu deosebire în viața monahală și preoțească, în general. În cultura noastră au existat asemenea colecții de legi încă din sec. XV, când s-a copiat în lb. slv. Nomocanonul sau Pravila lui Mihail Vlastaris, de către călugărul Ghervasie de la Mănăstirea Neamț, în vremea lui Ştefan cel Mare (1492); apoi o colecție de legi monahale copiată din porunca mitropolitului Moldovei, Teofan (1618); Pravila de la Bistrița, colecție ce stă la baza Pravilei celei Mici, pe care a tradus-o în românește călugărul Mihail Moxa (Oltenia); Pravila cea Mică a fost tipărită în tipografia de la Govora în 1640-1641, cuprinzând legi civile și canonice, pentru trebuința preoților la spovedanie (la epitimie), dar și îndrumări privind pedepsele ce vor primi cei ce calcă rânduielile vieții obștești. Urmează Pravila lui Vasile Lupu, tipărită la Iași, în 1646, cu titlul: „Carte românească de învățătură la pravilele împărătești și de la alte giudețe”, tradusă din grecește de logofătul Eustratie, după vechi colecții care aveau la bază Corpul de legi al lui Justinian. În 1652 se tipărește la Târgoviște, în vremea domnitorului Matei Basarab, o nouă Pravilă, numită Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare sau Pravila de la Târgoviște, care este nu numai un cod bisericesc, ci și politic. Tradusă din lb. greacă, la îndemnul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, această Pravilă are două părți mari: Partea întâi, numită îndreptarea Legii, cuprinde texte din Nomocanonul grecesc al lui Manuil Malaxos și în întregime, Pravila lui Vasile Lupu (de la 1646). Partea a doua este intitulată „Nomocanon” și e alcătuită pe baza unor lucrări foarte vechi, cum e Colecția canonică din sec. XII, de Aristen, apoi Canoanele unor Sfinți Părinți din secolele anterioare. Îndreptarea Legii este o împletire de norme de drept canonic și laic.

prăvilioara

— titlul unei cărți în lb. română, tipărită de Antim Ivireanul (1714), cuprinzând norme de urmat pentru preoți, în legătură cu Taina spovedaniei.

prăvilnicească condică

— colecție de legi din Şara Românească, cuprinzând texte din nomocanoane grecești din sec. VII-VIII, tipărită în 1780.

praxapostul

praxiul

(ἡ πρα)ξις — I praxis = fapta și πρα)ξα, ἡ — praxa = învățătură, experiență)

— este cartea de cult care cuprinde pericope din Faptele Apostolilor și din Epistolele pauline și sobornicești și din care se citește în biserică, în timpul Liturghiei catehumenilor, înainte de citirea Evangheliei. Cartea „Faptele Apostolilor” face parte din Noul Testament și a fost scrisă de Sf. Luca Evanghelistul. Praxiul s-a tradus și s-a tipărit prima dată în lb. română de Coresi, în 1563, la Brașov; vezi și {Faptele Apostolilor}, {Biblia}.

praznic

(slv. prazdiniku)

— sărbătoare religioasă, zi în care Biserica cinstește cu sfințenie numele unor persoane sfinte care s-au jertfit pentru credință, sau amintirea unor evenimente importante din istoria Bisericii creștine. În calendarul ortodox, sărbătorile sunt însemnate unele cu o cruce neagră, altele cu o cruce roșie, ceea ce arată împărțirea lor pe categorii. Cele mai importante sunt sărbătorile închinate Mântuitorului, Sfintei Treimi și Maicii Domnului. Acestea se numesc praznice împărătești sau sărbători domnești (κυριακαι ἠ δεσποτικαι ἑορταί — kiriakai e despoticai eortai, lat. lesta dominica, slv. gospdskie prazdniki). Printre acestea poate fi socotită și Duminica, fiind ziua învierii Domnului și ziua rânduită de Dumnezeu de la Facerea lumii, pentru slăvirea lui Dumnezeu. Praznicele închinate lui Iisus Hristos Mântuitorul sunt în ordine calendaristică următoarele: Nașterea Domnului (25 decembrie), Tăierea împrejur a Domnului (1 ianuarie, la 8 zile după Nașterea Domnului, când S-a supus ritualului Legii Vechiului Testament și I S-a dat și numele de „Iisus”, adică „Mântuitor”); Botezul Domnului (6 ianuarie, când S-a botezat în Iordan de Sf. Ioan Botezătorul, sărbătoare numită și Epifania, adică Arătarea Domnului, căci atunci a fost descoperit oamenilor că El este Fiul lui Dumnezeu — vezi {Epifania}; Întâmpinarea Domnului (2 februarie, când a fost adus la templu la 40 de zile de la Nașterea Sa, de către Maica Domnului, atunci bătrânul preot Simeon L-a primit în brațe, mărturisind că Acesta este Fiul lui Dumnezeu); Intrarea în Ierusalim a Domnului (Duminica Floriilor, cu o săptămână înainte de Paști și de săptămâna patimilor, răstignirii, morții și învierii — vezi {Floriile}; Învierea Domnului (Sf. Paști, biruința asupra morții, sărbătoare cu dată schimbătoare — vezi {Paște}; Înălțarea la cer a Domnului (la 40 de zile după Paști) (vezi {Ispas}); Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Rusaliilor, la 50 de zile după Paști) la care se poate adăuga Sfânta Treime (în lunea Rusaliilor) — vezi {Cincizecimea}; Schimbarea la față a Domnului (6 august — vezi {Preobrajenia}); Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie — vezi {Ziua Crucii}). În lista tradițională a praznicelor împărătești nu sunt trecute Sf. Paști (care e socotit mai presus de toate praznicele și e sărbătorit în toate duminicile) și Tăierea împrejur (care se sărbătorește în aceeași zi cu Anul Nou și Sf. Vasile). La praznicele împărătești se adaugă și cele patru sărbători închinate Maicii Domnului: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie); Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie); Bunavestire (25 martie); Adormirea Maicii Domnului (15 august — vezi {cultul marial}; {Maica Domnului}). Icoanele praznicelor împărătești sunt așezate pe catapeteasmă în șirul de deasupra icoanelor și ușilor împărătești.

praznicar

icoana praznicelor, a sărbătorii zilei liturgice, icoana hramului și cu înțeles de Minei prescurtat (Antologhion) — carte bisericească cu slujbele diferitelor praznice.

Praznice Împărătești

prăznuire

— sărbătoare, pomenire.

Prea Curata

— sunt formule de adresare către Maica Domnului exprimând cinstirea ei deosebită.

preacinstit

— vrednic de respect; „Preacinstite părinte...” — adresare către un cleric.

preacuvios

— mod de adresare către un călugăr sau călugăriță („Preacuvioasă maică stareță...”).

preafericit

— adresare către patriarh în Biserica Ortodoxă („Preafericite Părinte Patriarh...”).

preasfințit

— mod de adresare către un episcop, arhiepiscop sau mitropolit.

precatio

(lat. precatio,-onis = rugă, formulă în magie și în vrăji)

— era rugăciune, parte componentă a cultului religios la romani, alături de „votum” (votul) de purificări și sacrificii. Rugăciunii i se atribuia o putere magică. Ea se făcea stând în picioare, cu capul acoperit de marginea togii; rugăciunea era o formulă scurtă, rostită de oficiant cu glas tare și repetată de participanți. Împreună cu rugăciunea se rostea „votul”, care era o promisiune făcută zeilor, pentru a li se câștiga bunăvoința; li se promiteau ofrande și sacrificii, în schimbul ajutorului pentru reușită. Voturile erau publice și private. Votul public se făcea de către magistrat, asistat de pontifici și consta din promisiunea ca, în caz de reușită în războaie, de salvare a poporului de calamități, să se aducă zeului pradă de război, să i se înalțe temple etc; votul particular era făcut de credincioși cu prilejul unor călătorii, căsătorie sau împrejurări grele de viață. Cel mai important vot public era „ver sacrum” (primăvara sfântă) care consta din ofrande ale anotimpului respectiv (fructe de primăvară, animale și copii născuți primăvara).

precept

(lat. de la praecipio = a învăța pe cineva)

— normă, învățătură (precepte biblice — învățături din Sf. Scriptură).

Precista

— Maica Domnului;

predanie

— cu înțeles de Sf. Tradiție a Bisericii, care, alături de Sf. Scriptură, este al doilea mare izvor de învățătură creștină.

predestinare

— concepție religioasă după care soarta omului e dinainte hotărâtă de divinitate; teorie susținută în creștinism de Fericitul Augustin, care afirmă că păcatul originar se moștenește, dar orice om care se naște are libertatea de a alege răul și numai grația divină îl poate ajuta să aleagă binele și să se mântuiască, însă grația nu se acordă tuturor oamenilor, ci numai celor predestinați. Nimeni nu știe cine și de ce unii oameni sunt predestinați, ci aceasta se face dintr-o hotărâre tainică a lui Dumnezeu și în plus, numărul celor predestinați este și el limitat, după numărul locurilor rămase între îngeri, după căderea unei părți dintre ei. Restul oamenilor se nasc fără a avea parte de mântuire. Fericitul Augustin definește astfel predestinarea: „organizare de către Dumnezeu a lucrărilor Lui viitoare și care nu poate fi înșelată, nici schimbată”. Dar zice Fer. Augustin că predestinarea nu are nimic de-a face cu fatalismul păgânilor, iar Dumnezeu pedepsește. Există o dublă predestinare: pentru cer și pentru infern, ceea ce este de neînțeles. Biserica se compune dintr-un număr de sfinți predestinați încă înainte de facerea lumii.
Doctrina lui Augustin a determinat multe controverse teologice, căci compromitea universalismul creștin, potrivit căruia Dumnezeu dorește salvarea tuturor oamenilor (Mircea Eliade, Istoria Religiilor și Ideilor Religioase, Chișinău, 1992, vol. III, p. 55 ș.u.). Predestinația e susținută în creștinism și de Calvin, care consideră că Sf. Euharistie are putere de mântuire numai pentru cei predestinați spre fericire; numai aceștia primesc, prin pâinea și vinul euharistie, o putere care se varsă din cer, din Trupul lui Hristos, dar această fericire n-o simt cei predestinați spre rău, care prin împărtășanie nu primesc decât pâine și vin, fără harul sfințitor. Pentru calvini, valoarea tainei e dependentă de condiția omului predestinat, negându-se astfel caracterul ei obiectiv-sacramental. Predestinația ca destin, ca fatalitate care dirijează viața omului este concepția caracteristică religiei islamice (vezi {islamismul}). Această doctrină neagă liberul arbitru cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, căruia i-a dat libertatea de a alege singur binele sau răul, fără a pierde însă legătura permanentă cu Dumnezeu, Care îl ajută să cunoască și să afle calea spre adevărata fericire. În folclorul nostru, ca și la alte popoare, destinul este hotărât de Ursitoare; la romani se numeau Parce, închipuite ca niște zeități care torceau firul vieții fiecărui om. Şi azi, interpretările prezicerilor lui Nostradamus marchează aceeași credință în destin.

predica

(lat. praedico,-are,-avi,-atum = a face cunoscut, a spune cu glas tare, a spune pe față cu alții, a lăuda; gr. διδαχή, ἡ κήρυγμα, τό — didahi, kirigma = predică)

— cuvântare, vorbire cu scop de instruire. Predica este, în cadrul cultului creștin, un mijloc direct de a transmite învățătura evanghelică și de a face instruirea religioasă a credincioșilor. Ea a fost practicată de Mântuitorul de-a lungul celor trei ani ai activității Sale și preluată de Apostoli ca mijloc de propovăduire a Evangheliei. Predica are caracter catehetic și omiletic, adică de învățare a adevărurilor religios-morale, prin explicarea textelor Sfintei Scripturi, spre a fi înțelese și a forma convingeri creștine. Epistolele pe care Apostolii le trimiteau diferitelor comunități creștine constituie textul primelor predici creștine, fiind și izvor de predică, deoarece, atunci când era cazul, ele mai trebuiau să fie și explicate (interpretate). Acest caracter de exegeză (de analiză și interpretare) a textului biblic l-a păstrat până azi, într-o mare măsură, predica în Biserica noastră (ex. Cazaniile). După decretarea libertății creștinismului, în sec. IV, predica va cunoaște o înflorire atât de mare, încât reprezentanții ei au rămas neegalați până azi: Sf. Ioan Hrisostomul (Gură de Aur), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril al Ierusalimului, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie cel Mare-Dialogul, Fericitul Augustin și alții, care au ilustrat epoca de aur a Bisericii. Predica a fost integrată în cult chiar de la începutul vieții creștine și era legată de citirea Evangheliei. După ce ascultau Evanghelia și predica, cei care se pregăteau pentru primirea botezului trebuiau să părăsească biserica, deoarece, nefiind botezați, nu puteau participa și la săvârșirea Sfintei Jertfe. Aceștia erau catehumenii (vezi {catehumenii}) și până azi au rămas, în încheierea Liturghiei catehumenilor (cum se numește prima parte a Sfintei Liturghii) cuvintele: „Cei chemați ieșiți” (adică cei chemați pentru a se pregăti să primească botezul). După ce catehumenatul a luat sfârșit, prin extinderea pedobaptismului (adică botezul copiilor), predica s-a deplasat din cadrul Liturghiei catehuimenilor în cadrul Liturghiei credincioșilor, până chiar spre sfârșind ei (în timpul împărtășirii liturghisitorilor sau îndată după aceasta). Deși azi dispozițiile Sf. Sinod al Bisericii noastre cer ca predica să se țină îndată după Evanghelie, totuși ea este ținută în multe biserici la sfârșit.

predica de la Benares

predica de pe munte

— relatată de Evanghelii (Matei cap. 5, 6, 7; Luca cap. 6) cuprinde învățătura Mântuitorului predată de El în mod direct, sub formă de cuvântare ținută mulțimilor (pe „Muntele fericirilor”) despre fericire („cele nouă fericiri”) pe care omul n-o poate afla decât în credința și dragostea de Dumnezeu, postind și rugându-se (ex. de rugăciune: „Tatăl nostru”) și făcând fapte bune. Predica de pe munte este, poate, cel mai emoționant și profund pasaj prin care Mântuitorul expune oamenilor frumusețea învățăturii creștine.

predicalnița

— amvonul pentru predică, din biserică (în rev. Mitropolia Banatului, 1966, 4-6, p. 300).

predicator

— persoana care predică, ține o cuvântare pentru propovăduirea unei doctrine religioase, propovăduitor; conducătorii sectelor, care nu sunt preoți, dar predică o doctrină sectară (baptiști, evangheliști).

prediteci

(„Înainte-Mergătorul”)

— Sf. Ioan Botezătorul.

predlojenie

— moliftă (termen vechi, folosit în „Învățătura preoților pe scurt: cele 7 taine a Bisericii”, Buzău, 1703, fda 23x).

predoslovie

— Prefață, Cuvânt înainte, Introducere.

preexistență

— viață anterioară.

prefacere

— transformare; prefacerea Darurilor, la Euharistie, în Trupul și Sângele Domnului, în timpul slujbei Sf. Liturghii.

prejdeosfeștanie

(denumire slv.)

— Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

prelat

(lat. praeferi,-latum = a purta înainte)

— episcop, ierarh, conducător în ierarhia bisericească.

Preobrajenia

— denumire din lb. slavonă și folosită în popor pentru sărbătoarea împărătească Schimbarea la Față (6 august — lat. Transfiguratio Domini nostri Jesu Christi). În această zi se sărbătorește minunea relatată de Sf. Scriptură (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), despre Schimbarea la Față a Domnului, pe Muntele Taborului, munte în Galileea, fiind de față apostolii Petru, Ioan și Iacov. Pe locul minunii, Sf. Elena, împărăteasa Bizanțului și mama împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică cu hramul acestei sărbători. Minunea de pe Tabor a însemnat arătarea dumnezeirii lui Iisus către Sfinții Apostoli care L-au văzut deodată „schimbat la față” și „a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Şi s-au arătat profeții Moise și Ilie, care vorbeau cu El, în timp ce „un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L»” (Matei 17, 2 și 5). În ziua aceea, în afară de minunea săvârșită cu Sine însuși, Mântuitorul a mai făcut și minuni asupra oamenilor. În tradiția poporului nostru se obișnuiește ca în această zi să se aducă la biserică prinoase din strugurii care acum dau în pârgă (se coc) și se împart.

preot

preoteasă

— se numește astăzi soția preotului; în vechime, preotese se numeau vestalele, slujitoarele de la templul zeiței Vesta (Grecia antică).

preoția

(gr. ἱερωσύλη, ἡ — ierosini; lat. sacerdotium = preoție, slujire)

— funcție existentă în toate religiile, din toate timpurile și atribuită unor persoane anume orânduite pentru îndeplinirea obligațiilor rituale. Acești slujitori ai cultului sunt preoții (ἱερεύς — iereus = preot; lat. sacerdos, presbiter = preot bătrân). Preoția a fost instituită pentru îndeplinirea actelor și ceremoniile cultului public, preotul fiind considerat ca un mijlocitor între om și divinitate prin ceremoniile sacrificiilor religioase. În concepția creștină, misiunea religioasă de căpetenie a preoției a fost definită astfel de Sf. Ap. Pavel: „Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate...” (Evrei 5, 1). Preoția creștină este o instituție de origine divină, căci începutul și puterea ei slujitoare vine, prin Sfinții Apostoli, de la Mântuitorul Însuși, Care este izvorul sfințeniei și al preoției creștine, iar existența ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creștine, până azi. Preoția creștină sau tagma preoțească este alcătuită din cele trei trepte ale clerului sau ale ierarhiei bisericești: episcopi (arhierei), preoți și diaconi, care săvârșesc cultul Legii celei Noi, pe care Hristos l-a întemeiat. Slujitorii cultului sunt investiți cu dreptul și puterea harică pentru aceasta de însuși Hristos, la Cina cea de Taină, când a întemeiat Sf. Euharistie și a dat Apostolilor porunca de a o săvârși neîncetat, spre pomenirea Lui: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Pe lângă puterea de a săvârși jertfa euharistică, prin care Iisus orânduiește pe Apostoli ca preoți ai noii religii, întemeiată de El, le dă și puterea și harul de a ierta păcatele: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20,23) și dreptul de a învăța și a boteza: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...” (Matei 28. 19-20; cf. Marcu 16, 15). Primii preoți ai cultului creștin au fost Sfinții Apostoli care, prin cuvintele Sf. Ap. Pavel, arată esența misiunii lor: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi (împlinitori) ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1). Hirotonia, adică investirea cu puterea harică preoțească, are loc în ziua Cincizecimii, când asupra lor coboară Sf. Duh, sub chipul limbilor de foc. Sfinții Apostoli săvârșesc în comunitățile creștine toate tainele și ceremoniile cultice ale Bisericii primare: oficiază Sf. Euharistie, botează și își pun mâinile peste cei botezați pentru a le transmite harul (a-i sfinți), săvârșesc confirmarea sau mirungerea de azi (Fapte 2, 1-4, 14-7; 10, 44-48), primesc spovedania, transmit harisme prin punerea mâinilor, hirotonind episcopi, preoți și diaconi, recrutați la început dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus, și toate acestea le fac în virtutea harului primit de la Mântuitorul (Ioan 20, 21-23) și de la Duhul Sfânt. Astfel, cele trei trepte ale clerului apar distincte, încă din a doua jumătate a sec. I, fiind menționate în cărțile Noului Testament. Spre sfârșitul secolului întâi, ele sunt enumerate cu funcțiile precise de azi în Epistola I a Sf. Clement Romanul către Corinteni (cap. XL, așa cum le va menționa și Sf. Ignatie Teoforul în Epistolele sale, la începutul veacului al doilea. Constituțiile Apostolice (lucrare întocmită pe bază de documente aparținând primelor veacuri creștine, spre sfârșitul sec. IV) menționează nu numai existența bine organizată a clerului superior (episcopi, preoți, diaconi) și a celui inferior (ipodiaconi, citeți, lectori ș.a.), dar și precizează clar atribuțiile fiecăruia. Treptele clerului se deosebesc prin funcțiile lor liturgice și atribuțiile administrative. Cea mai înaltă treaptă a clerului (cei care au primit Taina Hirotoniei sau Preoției) este episcopatul sau arhieria. Episcopii au primit, prin succesiunea directă a hirotoniei puterea de a săvârși toate slujbele și lucrările sfinte ale cultului. Din punct de vedere harismatic sau sacramental episcopii sunt egali, deosebindu-se doar prin funcțiile administrative pe care le dețin (arhiepiscopi, mitropoliți, patriarh). Preotul primind de la episcop hirotonia, poate săvârși în parohia sa, toate slujbele și lucrările sfinte de cult, în afara celor care sunt rezervate exclusiv episcopului. Preotul este, în exercițiul funcției sale liturgice, un slujitor al lui Dumnezeu și, în același timp, un mijlocitor între Dumnezeu și credincioșii pe care îi păstorește, rugându-se atât în numele său personal, cât și al lor, și pentru ei. Având, prin hirotonie, harul lui Dumnezeu, el transmite acelora harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Diaconii sunt ajutătorii preoților și episcopilor fără care nu pot sluji, căci nu sunt investiți cu deplinătatea slujirii celor sfinte. La protestanți, diaconul figurează doar în serviciu administrativ al bisericii, nu și în cel sacramental, neavând nici o atribuție liturgică. Referindu-se la înalta misiunea a tagmei preoțești, Sf. Grigorie de Nazianz a definit preoția ca „arta artelor și știința științelor”. Ea trebuie să fie mai întâi o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, să fie model pentru toți cei ce privesc la preot. În plus, preotul trebuie să aibă o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el, spre deosebire de alte categorii, conducând suflete de vârste, grade de cultură și temperamente diferite, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi și mai ales să țină piept dușmanilor Bisericii.

presbiter

(πρεσβύτερος, ὁ — presbiteros = mai în vârstă, preot)

— denumire dată în Biserica veche creștină, slujitorilor cultului, atât episcopilor cât și preoților, marcând nu ierarhia, ci vârsta acestora.

prescura

(slv. Proskura)

— pâinișoaiă foarte mică, în formă de cruce sau rotundă, din aluat dospit, peste care, înainte de coacere, se aplică o pecete de lemn cu inițialele numelui Mântuitorului (IS, HR, NI, KA – Iisus Hristos Învingătorul, νικάω — nikao = a învinge). Aceste prescuri se aduc de creștinii ortodocși ca ofrande (προσφορά, ἡ — prosfora), prosfare, la slujba sfintei liturghii dimineața, înainte de începerea liturghiei, se dau preotului la Proscomidiar și preotul pregătește din ele Darurile pentru Sf. Euharistie; vezi și {agneț}, {miride}.

prestol

PresveŞtenie

prezbiter

prezbiterian

prezbiteriu

— se numește casa parohială a preotului catolic, aflată chiar lângă biserică.

prezbiterium

prezumție

— păcat împotriva Duhului Sfânt, de care se fac vinovați acei creștini care cred că se pot mântui singuri, fără ajutorul harului divin. În acest păcat au căzut pelagienii, adepții lui Pelagiu (sec. V), care susțineau că omul se poate mântui fără ajutorul harului divin și de acest păcat se fac vinovați și cei care cred că omul se poate mântui numai prin credință („sola fide”), fără fapte bune.

priceasna

(rus. Pricestna = care participă);

priceastenie

(slv. pricenstanie)

— împărtășanie (a lua Sf. Precestanie).

pricestniar

pricestui

— a se împărtăși (vechi termen slav, în vechile cărți bisericești).

pridvor

vezi {Exonartex}, {Priprat}.

prihana

— păcat; fără prihană — fără păcat; neprihănit — curat, neîntinat.

primat papal

— dogmă a Bisericii Romano-Catolice, formulată în Conciliile Vaticane (I și II, din 1870 și 1963-1965), prin care se atribuie, după discuții îndelungate în timp (vezi {Papa}), papei (episcopului Romei) calitatea de primat, de „episcop al Bisericii universale”, pe baza dreptului de urmaș al Sf. Ap. Petru și de „vicar” (delegat) al lui Hristos pe pământ, singur în măsură să asigure unitatea Bisericii. Această dogmă contravine însă ideii de apostolicitate a Bisericii lui Hristos, deoarece admite extinderea autorității unei Biserici apostolice (de origine apostolică), asupra altor Biserici apostolice, care au fost întemeiate de Sf. Apostoli în diferite centre ale lumii păgâne și iudaice, egale între ele, fiecare având jurisdicția sa și propriile responsabilități locale. Biserica Ortodoxă respinge această dogmă deoarece nu numai Petru, ci toți Apostolii au mărturisit credința în Hristos și pe temelia credinței fiecăruia din ei s-a înălțat Biserica apostolică. Petru a fost considerat de ceilalți Apostoli ca un „protos”, ca un „primat”, în virtutea vârstei și autorității de care s-a bucurat între ei, dar nu pentru că avea un har mai mare decât ceilalți, căci Sf. Duh, în ziua Cincizecimii, nu s-a pogorât în mod diferit asupra lui Petru, ci deopotrivă, asupra tuturor. Primatul episcopului Romei asupra celor cinci patriarhate ale Bisericii, organizate în Pentarhie în vremea Sinoadelor ecumenice (vezi {pentarhie}) putea fi exercitat de oricare dintre cei cinci ierarhi, căci oricare avea dreptul de a fi ales, această funcție exercitându-se pe baza unei legislații bisericești și nu de drept divin, deoarece Mântuitorul n-a dat primatul” ca o funcție nici uneia dintre Bisericile Apostolice (Roma, Constantinopol, Alexandria, Cezareea, Ierusalim), care erau fiecare obligate să respecte jurisdicția celeilalte și nici unul dintre episcopi nu putea și nu avea dreptul să se comporte ca „episcop al Bisericii universale”, încălcând dreptul jurisdicțional și autonomia celorlalți. De aceea, în cadrul Pentarhiei, episcopul Romei, în calitate de „primat” nu era decât primus inter pares, adică între cei egali, fiecare având aceleași drepturi și fiecare putând fi ales „primat”. Primat, noțiune care, în cadrul organizării administrative a Bisericii, se atribuie celui mai înalt conducător; acesta, în Biserica Ortodoxă, este Patriarhul, așa cum, in Biserica Romano-Catolică, este Papa. În România, după Unirea Principatelor și după întregirea țării, în urma primului Război mondial, Mitropolitul Munteniei purta titulatura de Primat, până când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie; vezi ș {papa}, {patriarh}, {pentarhie}, {procanon}.

primikir

(πριμικήριος, ὁ — primikirios = primicir; lat. primicerius = primicir, primichir)

— se numește sfeșnicul cu o singură lumânare purtat de un ajutor al slujitorului la Vohodul mare, la slujba sfintei liturghii). Sfeșnicele cu un braț se aprind la Proscomidiar și simbolizează unitatea Sfintei Treimi.

primiții

— ofrande din primele roade ale pământului, care se împart pentru sufletele morților, în sâmbăta Moșilor de vară.

primus inter pares

vezi {primat papal}, {pentarhii}.

prinos

— ofrande care se aduc la biserică și se împart pentru cei morți (pâini, fructe etc); colac ce se dă preotului la înmormântare (în Ardeal, Bucovina, îndeosebi).

prior,

vezi {abate}, {templieri}.

priot

— pentru preot (în vorbirea populară).

pripeale

(slv. pripăla = cântare grăbită)

— ca parte componentă a troparului, se numește stihul scurt de invocare (ex. „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”) care precede textul troparelor din rânduiala Aghiazmei mici (ex. la troparul „Ceea ce ai primit bucurie prin înger”). Pripeala este și un fel de refren care se repetă (slv. priveave — cântare cu refren doxologic), care începe cu „Bucură-te” și reprezintă frânturi din diferite imne și rugăciuni pentru Maica Domnului. Tot pripeale sunt imnele care se cântă după Polieleu, în cinstea sfinților. Aceste imne se formează din stihuri culese din diferiți psalmi (psalmi aleși, cum se mai numesc aceste imne) și prin care se preamărește, potrivit sărbătorii, numele lui Dumnezeu, al Sf. Fecioare ori al sfântului respectiv. Pripeala se cânta odinioară în mănăstiri, înaintea icoanei sfântului prăznuit, spre a se sublinia că slujba respectivă e drept mulțumită pentru binefacerile acelui sfânt. Pripelele încep de obicei cu: „Veniți toți credincioșii”; aceste compoziții se atribuie unui imnograf român, din sec. XIV, Kyr Filotei Monahul (probabil de la Cozia), fost logofăt al lui Mircea cel Bătrân; vezi ș {mărimuri}, {troparul}.

priprat

Prislop

— mănăstire în Ardeal (Silvașul de Sus, jud. Hunedoara), întemeiată în sec. XIV de ucenicii lui Nicodim, reconstruită în sec. XVI de domnița Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise-Vodă; mănăstirea a fost din nou distrusă în sec. XVIII (1762), în campania declanșată de generalul austriac Bukow împotriva Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Refăcută, mănăstirea există și azi.

pristol

(slv. priestolu = tron)

— Sfânta Masă din altar.

pristornic

vezi {pistolnic}, {pistornic}.

priveghere

(lat. pervigilium)

— starea de veghe noaptea la mort, în casa lui; rugăciune în biserică, la slujba de noapte în mănăstire. Priveghetoare se mai numește și lumânarea care arde priveghind împreună cu credincioșii la slujba de noapte în biserică pentru Mântuitorul, în Postul Mare, în ajunul hramurilor și la priveghiul mortului. De aici numele de privighetoare dat păsării care cântă noaptea în crâng și nu doarme ca alte păsări (se spune că priveghetoarea cântă o săptămână, după ce-i zboară puii din cuib; începe seara, tace înspre unsprezece și unu noaptea, și apoi cântă, fără încetare, până în zori (în broșura De la priveghere la privighetoare, de Pr. Prof. Nicolae Popescu, București, 1943).

Probojenie

și probrejenie

Probota

(slv. frăție)

— mănăstire, ctitorie a lui Petru Rareș, Domnul Moldovei (fiul lui Ştefan cel Mare), zidită la 1530, în localitatea cu același nume din jud. Suceava; în interiorul bisericii se află mormintele ctitorilor, cu inscripția: „Io Petru Voevod, fiul bătrânului Ştefan Voevod și al soției sale Doamna Elina, fiica lui Ioan Despot al Serbiei, ucisă în 1552 din porunca lui Alexandru Lăpușneanu” (ginerele său). A fost așezată lângă aceste morminte și o lespede de marmură albă, cu numele Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Biserica impune în exterior prin dimensiunile arhitectonice și eleganță, precum și prin armonia proporțiilor din interior și frumoasele picturi murale, din care fragmente s-au mai păstrat până azi.

proboteaza

— termen reg. pentru molitfă (rugăciunea care se citește la patruzeci de zile după nașterea copilului).

procanonul

— este titlul unei lucrări scrisă de cărturarul ardelean Petru Maior, care argumentează, pe bază scripturistică și patristică, netemeinicia „primatului papal”, afirmând principiul sinodalității care stă la temelia Bisericii și conducerii ei.

procesiune

(lat. processio,-onis = înaintare, mers)

religioasă — se numește și rugăciunea care se citește de către preot, în afara bisericii în caz de calamități și asistența constituită într-un convoi (cortegiu) de oameni care urmează pe preoții ce merg în frunte, purtând cruci, prapuri și intonând cântări religioase, până la locul unde are loc slujba. Se fac rugăciuni pentru ploaie, în caz de secetă, pentru încetarea molimelor, a războiului și pentru alte calamități; la Bobotează, când slujba se face afară sau la marginea unui râu. În Sf. Scriptură aflăm despre asemenea procesiuni religioase. Ex. În Vechiul Testament, în Cartea Regilor se vorbește despre aducerea Chivotului Legii de către David, de la Aminadab la Ierusalim („Şi, David, cu tot poporul... a pornit la Balaat în Iuda, ca să aducă chivotul Domnului... și Ahio — fiul lui Aminadab — mergea înaintea chivotului Domnului. Iar David și toți fiii lui Israel cântau înaintea Domnului... din psaltire... și din chimvale” (II Regi 6, 2, 4 și 5). O altă procesiune este aceea făcută de proorocul Ilie pentru încetarea secetei care ținuse trei ani în Israel, în vremea regelui Ahab; Ilie, împreună cu preoții lui Dumnezeu și urmat de tot poporul, merge sus pe muntele Carmel, unde înalță un rug, aduce jertfă lui Dumnezeu, implorând pe Dumnezeu să trimită din cer foc, să se aprindă rugul și să se înalțe la cer fumul jertfei, să-L înduplece și să pună capăt secetei cumplite. Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor și ploaia a început să cadă pe pământ (III Regi cap. 18). O procesiune este și înmormântarea, când cortegiul se îndreaptă spre mormânt.

prochimen

(ὁ προκείμενος — o prokeimenos = așezat înainte)

— este, în cântarea bisericească, stihul (versetul) rămas din psalmul care odinioară preceda pericopa din Apostol; vezi și {Alleluiarion}, {lecturi biblice}.

Procrov

Prodrom

— mănăstire în Muntele Athos, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul.

prodromița

— icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (ex. de la mănăstirea Neamț, de la mănăstirea „Dintr-un Lemn” — jud. Vâlcea). Sunt icoane cu chipuri sfinte ale căror ochi te privesc din față, din orice parte le-ai privi. Ochii aceștia te urmăresc, se uită la tine și atunci când îi privești din față, și când îi vezi din dreapta și din stânga. Așa este o icoană a Maicii Domnului de la mănăstirea „Dintr-un Lemn”, precum și icoana murală a Sf. Grigore Decapolitul, zugrăvită de Gh. Tătărăscu în secolul trecut, pe peretele de nord de la Mănăstirea Bistrița, din Oltenia.

proestos

(προεστώς, ὁ — proestos = primat, șef)

— calitate de întâi-stătător, conducător, prezident într-un sobor de preoți care slujesc împreună. Sarcina de proestos o are, în primul rând, episcopul, dacă e în sobor, iar dacă nu e episcop, sarcina revine celui mai în vârstă dintre slujitori sau acelui cu rangul cel mai înalt. Proestos se numește și mai-marele unei mănăstiri (stareț, egumen).

profan

— străin de cele sfinte, necunoscător în domeniul respectiv.

profanator

— pângăritor, cel ce pângărește, batjocorește lucrurile sacre (o biserică, un mormânt, obiecte sfinte), tradițiile sfinte. Profanare — pângărire.

profet

(ebr. nabhi, cum sunt numiți în Vechiul Testament, cu sens de vestitori; „cel ce vestește” în numele Domnului)

— profeții erau vestitorii, crainicii lui Iahve, „grăitori din partea lui Dumnezeu” (cf. Ieșire 4, 16). Şirul profeților începe cu Avraam și activitatea lor se desfășoară de-a lungul istoriei poporului evreu, încheindu-se cu Sf. Ioan Botezătorul, din Noul Testament, „cel care va pregăti calea Domnului”, înaintermergătorul. Profeții Vechiului Testament dezvoltă ideea de Dumnezeu, văzând în Iahve nu doar pe Dumnezeul unic al lui Israel, ci unicul Dumnezeu și universal. Ei accentuează mesianismul, vestind pe Mântuitorul (Mesia) și venirea împărăției lui Dumnezeu. Profeții Vechiului Testament se disting prin morala superioară care pune accentul nu pe formalismul riturilor, ci pe credința și cunoașterea lui Dumnezeu. Pe plan social, ei înfierează viciile și propovăduiesc mila, dreptatea și iubirea. Profeții erau aleșii cerului chiar înainte de a se naște (ex. Samsom, Samuel, Ioan Botezătorul ș.a.), au trăit pe pământ asemenea celorlalți oameni, dar ferindu-se de orice păcat. În istoria poporului evreu, chemarea profetului avea un sens religios, de a aduce poporul la Legea sfântă a lui Dumnezeu, și un rol social, de a însănătoși viața morală a societății (Moise a fost primul mare profet care a împlinit această chemare dublă). În Sf. Scriptură, în afară de cărțile lui Moise, sunt cuprinse cărțile a încă 16 profeți, dintre care, patru profeți mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel) și 12 profeți mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi) (vezi și {Biblia}). Profet a fost numit și Mahomed.

proforistica

prohod

— slujba de înmormântare a Domnului, din Vinerea Mare (a Patimilor) și a Maicii Domnului, la 15 august (Adormirea Maicii Domnului); slujbă de înmormântare, în general; prohodire — bocet, plâns.

proimion

— prolog, introducere; este numită de unii liturgiști partea de la început a slujbei Utreniei (până la „Slavă Sfintei... Treimi”), care cuprinde rugăciuni pentru autoritatea sau cârmuirea țării, care odinioară era persoana împăratului; de aceea și elementele care alcătuiesc această parte a slujbei amintesc de împărat (ex. Ps. 19, 10: „Doamne, mântuiește pe împăratul...” și Ps. 20, 1: „Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul...”). Ps. 19 și 20 se numesc uneori și psalmi împărătești. Rugăciunile pentru conducătorii țării își au temeiul în Sf. Scriptură — Sf. Ap. Pavel îndeamnă în Epistola către Timotei: „... să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică... Întru toată cuvioșia...” (I Tim 2, 1-2).

proistos

prolog

— se intitulează cartea bisericească numită și Minologhiu, Minologhii (vezi și {sinaxar}, {minei}). Proloage, carte tipărită la mănăstirea Neamț (1854), în 4 tomuri, este o colecție de vieți de sfinți prescurtate. Colecția de Proloage de la Neamț cuprinde viețile sfinților care au jucat un rol deosebit în istoria spiritualității monahale românești.

Prometeu

— numit și „Hristos păgân”, fiind răstignit și chinuit pentru mântuirea și fericirea oamenilor, și „ctitori a1 civilizației umane”, titanul care a furat focal din fierăria lui Hefaistos și l-a adus oamenilor; considerat la origine zeu al focului, după legendă este cel care aduce oamenilor înapoi focul de care Zeus îi lipsise, fiindcă oamenii nu mai voiau să-i aducă jertfe. Zeus îl pedepsește pe Prometeu să stea încătușat de o stâncă în Caucaz și să-i mănânce vulturul ficatul, care creștea la loc și astfel chinul nu mai contenea în veci. Mitul lui Prometeu a generat o întreagă literatură, din antichitate până azi. Prometeu a devenit un simbol al eroului care se sacrifică pentru binele omenirii.

pronaos

(πρόναος, ὁ — pronaos) sau nartică (νάρθηξ, ἡ — nartix = vestibulul unui templu) numit și tinda bisericii

— este încăperea de la intrarea dinspre apus a bisericii. Aici stăteau odinioară catehumenii și penitenții, iar azi, la țară, stau femeile. În vechile biserici, pronaosul era o încăpere despărțită de naos printr-un zid, având uși sde comunicare; cu timpul, zidurile au fost înlocuite de arcade susținute de stâlpi, iar la bisericile construite în ultimele două secole pronaosul a devenit o prelungire a naosului, de care nu mai e despărțit prin nimic. Pronaosul e acoperit de cele mai multe ori de o boltă semicirculară sau chiar de două, cu sau fără turle. În turla propanosului se află de obicei și clopotnița, când nu este pentru aceasta o construcție separată. În bisericile vechi moldovenești (sec. XVI) există un pronaos exterior (exonartex), în afara ușii principale de intrare în biserică, închis cu zid (la Voroneț, Putna, Solea, Sucevița ș.a.). În restul provinciilor românești, în locul pronaosului exterior se află un pridvor deschis, mărginit de coloane, sprijinite pe o balustradă de zid, având un acoperiș așezat pe un plan inferior acoperișului bisericii. În pronaos se află cafasul, un fel de balcon înspre peretele de la intrare, unde cântă corul bisericii, în timpul sf. liturghii. Pictura pronaosului înfățișează sfinți din Minee și sfinți români, iar pe peretele de la intrare, în dreapta și în stânga ușii, în interior se află, în stânga, tabloul votiv (friza ctitorilor), iar în dreapta e portretul ierarhului locului, în vremea căruia s-a ctitorit sfântul lăcaș. Pe peretele exterior al pronaosului, deasupra ușii de la intrare se zugrăvește icoana hramului bisericii respective, icoană pe care o mai găsim și pe catapeteasmă, jos, în partea de sud a icoanei împărătești a Mântuitorului. În pronaos se săvârșesc servicii divine cu caracter doxologic (adică de mulțumire și slăvire a lui Dumnezeu), pavecernița (slujba de seară ce se săvârșește după vecernie) și miezonoptica (slujba de la miezul nopții, care se face în mănăstiri); aici se fac și molitfele (diferite rugăciuni de dezlegare: pentru mamele care au născut, pentru tinerii căsătoriți și pentru credincioșii care se spovedesc; înainte se făceau aici exorcismele, adică rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele de la cei posedați de diavol (energumeni). În ajunul hramurilor și marilor sărbători, aici se săvârșește Litia — slujba binecuvântării artoselor (v. Artos) și tot în pronaos se află și cristelnița sau colimvitra (vasul în care se face botezul copiilor).

pronie

(πρόνοια, ή — pronoia, i = providență, prevedere; lat. providentia)

— este purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de creaturile Sale. Pronia, după definiția Sf. Ioan Damaschin „este grija pe care o are Dumnezeu de existență, este voința lui Dumnezeu în virtutea căreia toate existențele primesc conducerea potrivită în chipul cel mai bun și cel mai vrednic de Dumnezeu”. Sf. Antonie cel Mare spune despre pronie: „Aceea ce ține lumea este pronia lui Dumnezeu; și nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume și e ziditorul și meșterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebește lucrurile. Iar cuvântul este chipul și mintea, înțelepciunea și pronia lui Dumnezeu” (Filocalial, p. 32, ed. 1946).

prooroc

(slv. proroku)

— profet, vizionar, cel ce convorbește cu Dumnezeu.

propedie

propițiatoriu

(lat. propitio = a face o jertfa pentru a câștiga bunăvoința zeilor, a divinității, a îndupleca).

Prin jertfa care se aduce la Sf. Liturghie, se conferă acestei slujbe o mare putere propițiatorie, adică de câștigare a îndurării lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor oamenilor (vezi și {Altar}). Aceasta este o explicație a apariției unui mare număr de altare în bisericile apusene (în Evul Mediu) spre a se putea sluji cât mai multe liturghii într-o zi, ca să se ierte cât mai multe păcate.

propovăduire

— predicare, transmiterea unei învățături; propovăduirea Evangheliei.

proroc

proschinitar

(προσκυνητάριον, τό — proskinitarion = altar pentru rugăciuni)

— tetrapod de pus icoane, iconostas; și cu înțeles de carte de rugăciuni (ex. Proschinitar sau Închinătoriu Sfintelor Icoane de Anton Pann, 1852; Proschinitarul Sf. Munte Athos al lui Ioan Comnen, tipărit de Antim Ivireanul, în 1701).

proscomidiar

(θυριαστήριον, τό — tiriastirion) — numit în vechime jertfelnic (πρόθεσις, ή — protesis = punere înainte, ofrandă)

pentru că aici se aduc darurile credincioșilor; este absidiola de miazănoapte a altarului (vezi {Altar}) unde preotul pregătește „cinstitele daruri” (prescurile și vinul) pentru a fi sfințite la sf. Euharistie. Proscomidiar se numește și masa din această firidă pe care se pregătesc darurile și unde se păstrează și sfintele vase: potirul, discul, copia, steluța, buretele, acoperămintele (pocrovețe) necesare preotului la săvârșirea cultului. Proscomidiarul închipuie staulul în care S-a născut Iisus, dar și mormântul în care a fost îngropat, spune Sf. Simeon al Tesalonicului.

proscomidie

(προσκομιδή, ἡ — proskomidi, i, de la προσκομίζειν — proskomizein = a aduce, a pune înainte, a oferi)

— este ritualul sau rânduiala pregătirii și binecuvântării (afierosirii) Cinstitelor Daruri, adică a materiei (pâinea și vinul) jertfei liturgice. Proscomidia este prima parte a sf. liturghii, deși în Liturghier această rânduiala are forma și întinderea unei adevărate slujbe aparte, cu un titlu propriu, cu o formulă de binecuvântare, la început și cu una de încheiere, la sfârșit. În mănăstiri, timpul săvârșirii proscomidiei este între Utrenie și Liturghie, când se săvârșește și slujba Ceasurilor, dar în bisericile de enorie, unde nu se face slujba Ceasurilor, Proscomidia se săvârșește în timpul Utreniei, în altar la Proscomidiar. Spre deosebire de celelalte părți ale liturghiei, proscomidia se săvârșește numai de preot, fără participarea credincioșilor (a cântăreților) și fără ca aceștia să audă sau să vadă ceva din ea. Ritualul Proscomidiei constă în pregătirea și binecuvântarea sau afierosirea Darurilor de pâine și vin pentru Sf. Jertfă. Rugăciunea de afierosire sau Rugăciunea Proscomidiei este cea mai importantă din ritualul Proscomidiei pentru că prin ea pâinea și vinul aduse de credincioși primesc caracterul de ofrande sau daruri de jertfă. Materia jertfei creștine constă în vin amestecat cu apă, pe care și Mântuitorul le-a folosit la Cina cea de Taină. Pâinea făcută din mulțimea boabelor de grâu și vinul din boabele de struguri simbolizează comunitatea spirituală care leagă între ei pe toți membrii Bisericii. Biserica este trupul lui Hristos, trupul tainic în care se unesc toți credincioșii și din care ei fac parte. Apa care se toarnă în vinul de jertfă, și care în mod natural este un element ce condiționează viața, simbolizează pe credincioșii laici, iar amestecul ei cu vinul înseamnă încorporarea la Hristos a tuturor credincioșilor, pentru că El S-a jertfit pentru toți oamenii. Darurile credincioșilor (pâinea și vinul) aduse de ei la altar, sunt expresia văzută a participării lor concrete la Sf. Jertfa, care se aduce prin preot la liturghie. Pâinea folosită de Biserica Ortodoxă nu este azimă, ci pâinea dospită (ἄρτος, ὁ — artos, o), deoarece cu astfel de pâine s-a săvârșit și Cina lui Hristos (care a avut loc în joia dinaintea Paștelui iudaic, când urma să se consume azimă, pentru care Paștele iudaic se mai numește și Sărbătoarea azimilor). Pâinea dospită cu aluat simbolizează sufletul desăvârșit și întruparea desăvârșită a Domnului Iisus. Pâinea cu aluat amintește de aluatul nestricăciunii cu care Mântuitorul a asemănat împărăția cerurilor (Luca 13, 20-21) și care este Hristos însuși. Pâinea folosită la Proscomidie se numește prescură (vezi {prescură}). Din ea preotul scoate miridele (vezi {miride}), folosindu-se de obiectele de cult care stau la Proscomidiar: copia (vezi {copia}), buretele cu care se adună firimiturile prescurilor tăiate și care se pun pe Sf. Disc (vezi {disc}, {miride}); se ia apoi steluța (obiect ritual, simbolizând steaua de la Betleem), numită și asterisc sau avezdă, se tămâiază cu fum din cădelniță și se așează pe Sf. Disc, rostindu-se cuvintele: „Şi venind steaua a stat deasupra unde era Pruncul”; preotul ia apoi acoperământul discului (pocrovăț) (vezi {acoperământ}) și acoperă Sf. Disc, tămâindu-l, așa cum a făcut și cu Potirul, iar peste ele pune un acoperământ mai mare, numit Aer (vezi {aer}). Astfel așezate pe masa de la proscomidiar, cinstitele Daruri sunt din nou tămâiate, binecuvântate și slujba Proscomidiei se încheie cu rugăciunea: „Slavă, Şie, Hristoase, Dumnezeul nostru...”, rugăciune numită apolis sau otpust (vezi {apolis}). Acoperirea Darurilor și rămânerea lor tainică la Proscomidiar până la Vohodul mare (vezi {vohod}) însemnează vremea necunoscută a vieții lui Iisus, petrecută de El la Nazaret și Capernaum, înainte de Botezul Său și de începerea lucrării Sale în lume (comentează Sf. Gherman și Nicolae Cabasila). Fumul tămâiei (cădirea) de la sfârșitul Proscomidiei simbolizează aromatele cu care a fost îmbălsămat trupul Domnului (cf. Sf. Gherman), mirida pentru Sf. Fecioară (numită și Bogorodița, Bogorodicina sau Panaghia) așezată pe Sf. Disc închipuie pe Maica Domnului îndurerată, la picioarele Crucii Fiului Său răstignit. Privind dublul simbolism al Proscomidiei (închipuind și Nașterea și Moartea lui Hristos), Proscomidiarul, locul săvârșirii slujbei, închipuiește și peștera, staulul sau ieslea în care S-a născut Iisus, dar și Golgota sau locul Răstignirii (comentează Sf. Gherman și Meletie Sirigul). Cât stau la Proscomidiar, cinstitele Daruri nu se prefac în Trupul și Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o închipuire a Sf. Trup și Sânge, cum le numește Liturghierul ortodox: „Punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare, la Epicleză). Numai în cursul Liturghiei credincioșilor, și anume când se va sfârși Jertfa, adică sfințirea și prefacerea Darurilor, va avea loc adevărata pomenire sau comemorare a morții lui Hristos. Miridele care se așează lângă Sf. Agneț pe Sf. Disc (vezi {agneț}) sunt: întâi pentru Sf. Fecioară, care o arată pe ea, stând în cer de-a dreapta Fiului ei, mai presus de toți sfinții („Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată”, Ps. 44, 11). Miridele în cinstea celor nouă cete ale sfinților, împărțiți astfel după cele nouă cete îngerești, reprezintă mulțimea sfinților care formează Biserica triumfătoare sau slăvită, din ceruri. Miridele pentru vii și morți reprezintă Biserica luptătoare. Aceste miride se scot și se aduc spre „pomenirea și iertarea păcatelor” credincioșilor vii și morți. Miridele pentru sfinți reprezintă o formă a cultului de venerație adus sfinților și o formă de mulțumire către Dumnezeu pentru slava și cinstea cu care i-a încununat. Ritualul Proscomidiei, Sf. Agneț și miridele au un sens mistic și eclesiologic. Ele reprezintă acum Biserica universală, din toate timpurile și locurile, atât cea de pe pământ (luptătoare) cât și cea din ceruri (triumfătoare). Acest sens eclesiologic îl formulează Sf. Simion al Tesalonicului: „Am înțeles cum prin această dumnezeiască închipuire și istorisire a Sfintei Proscomidii, vedem pe Iisus și întreagă Biserica Lui. Îl vedem în mijloc pe Hristos Însuși, Lumina cea adevărată și viața cea veșnică. El este în mijloc prin Agneț, iar Mama Lui de-a dreapta, prin miridă, sfinții și îngerii de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a credincioșilor Lui, dreptmăritori. Aceasta este Taina cea mare: Dumnezeu între oameni și Dumnezeu care S-a întrupat pentru dânșii. Aceasta este împărăția ce va să fie și petrecerea vieții celei veșnice: Dumnezeu cu noi, văzut și împărtășit” (în lucrarea „Despre Sfânta Liturghie”). În sens mistic (eshatologic), Proscomidiarul și Sf. Disc înseamnă tronul Mântuitorului ca împărat în mijlocul Bisericii Sale și Scaunul Său, la Judecata din urmă, zugrăvit la intrarea bisericilor noastre ortodoxe.

proscomisarion

— cu sens de pomelnic: „Pomelnicul sf. mănăstiri «Dintr-un Lemn», ce să zice proscomisarion” (în rev. Mitropolia Olteniei, 1956, 4-5, p. 260), ca și pomelnicul bisericii Sf. Paraschiva (Sf. Vineri) din Râmnicu Vâlcea (în rev. Mitropolia Olteniei, 1958, 7-8, 563); Proscomisariu e numit și Pomelnicul Mitropoliei din Târgoviște, scris la 1967, aflat la Biblioteca Academiei Române, mss. 2101, reprodus la Cartojan și Bianu, Album de paleografie românească, București, 1940, PI. XV.

prosfora

(προσφορά, ἡ — prosfora = pâine pentru ofrandă)

— prescură; vezi {prescură}, {anafura}.

proslăvire

— adorare, preamărire a lui Dumnezeu.

prosomie

protesis

protestantism

— confesiune creștină care apare în istoria Bisericii în prima jumătate a secolului XVI, ca o reacție împotriva papalității și abuzurilor Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanții acestei mișcări protestatare (de unde și numele de protestantism) sunt Luther, Calvin și Zwingli, care inițiază cele trei curente din sânul protestantismului: Luteranismul, Calvinismul și Zwinglianismul, care, prin doctrină și cult, se deosebesc fundamental de Biserica Ortodoxă și de cea Catolică. Protestanții resping caracterul sacramental al Bisericii, nu acceptă instituția preoției și nici Sfintele Taine, în afară de Botez și Euharistie și într-o măsură, Taina pocăinței. Ei admit valoarea soteriologică (mântuitoare) a jertfei de pe Golgota, dar nu atribuie nici o valoare sacramentală (sfințitoa-re) jertfei liturgice ca act de cult. Ei admit că unica jertfă în cult este cea spirituală, adică rugăciunea, virtuțile morale și cântarea bisericească, singurele forme prin care omul cinstește cu adevărat pe Dumnezeu. Protestanții pun în centrul cultului lor cuvântul, propovăduirea învățăturii prin citirea și explicarea textului biblic, predica, încadrată de rugăciune și cântare; ei afirmă că legătura dintre Dumnezeu și om se realizează numai prin rugăciune și direct, de către fiecare credincios în parte, fără mijlocirea clerului (de aceea nu recunosc preoția), conducătorii lor religioși purtând numele de pastori. Nefiind nevoie de mijlocitori între credincioși și Dumnezeu, mântuirea dobândindu-se numai prin credință („sola fide”) și fără fapte bune, protestanții resping cultul Sfinților și al Maicii Domnului (cărora Biserica Ortodoxă și cea Catolică le acordă o cinstire înaltă, considerându-i mijlocitori ai rugăciunilor credincioșilor în fața lui Dumnezeu); sunt respinse posturile, cultul morților; neavând preoți, cultul lor simplu este săvârșit de persoane laice, căsătorite sau nu (care pot fi de ambele sexe), pastori, presbiteri și predicatori care, în case de rugăciuni, interpretează Sf. Scriptură, considerată singurul izvor de credință, negând valoarea Sfintei Tradiții, care pentru catolici și ortodocși este considerată al doilea izvor de credință, alături de Sf. Scriptură. Neadmițând taina Preoției, existența episcopatului în protestantism nu este o problemă de sacerdoțiu, ci doar o ierarhie administrativă (episcopii lor fiind și căsătoriți). În mișcarea de Reformă intră și Biserica anglicană.

protocanon

— cărțile canonice ale Vechiului Testament, recunoscute de evrei și menținute în Thora (sec. I î.Hr.).

protodiacon

protoevanghel

— cea mai veche profeție despre venirea unui Mântuitor (Mesia), cuprinsă în Vechiul Testament (Facere 3, 15).

protoiereu

protoierie

protopop

(πρωθιερεύς — protiereis, πρωτοπαπα)ς — protopapas = înaintea preotului, preot superior sau protoiereul)

— se numește conducătorul unui protopopiat sau protoierie. El se recrutează dintre preoții care au o vechime în activitate și au studii superioare (licențiat sau doctor în Teologie), este numit de Chiriarh (episcop), fiind ales dintre cei trei preoți recomandați de un colegiu, constituit din toți preoții și diaconii din protopopiatul respectiv. Obligația protopopului este de a îndruma, a coordona și a supraveghea activitatea bisericească a parohiilor din protopopiat (conform Regulamentului), fiind și organul de legătură între Parohie și Eparhie.

protopopiatul

— este o circumscripție administrativă bisericească, cuprinzând mai multe parohii din aceeași Eparhie. Întinderea teritorială a protopopiatului sau protoieriei se determină de Adunarea Eparhială. Fiecare protoierie are o cancelarie, condusă de protopop, ajutat de un secretar-preot și alți salariați.

protoprezbiter

— protopop, protopopeasă.

protopsalt

(πρωτοψάλτης, ὁ — protopsaltis)

— întâiul cântăreț, la o catedrală.

protos

protosingel

(πρωτοσύνγελος, ὁ — protosinghelos)

— grad monahal acordat de Chiriarhul respectiv, cu aprobarea Sinodului Mitropolitan.

providența

providențial

— salvator, bucurie venită ca din cer.

prozelit

(lat. proselytus = convertit)

— convertit, adus la o credință nouă. Apostolii făceau prozeliți dintre iudei și dintre păgâni.

prozelitism

— acțiunea de convertire, de convingere la o credință.

prozodia

(prosodia,-ae; προσωδία, ἡ — prosodia, i = accent, cantitatea silabelor)

— cantitate de silabe în măsură metrică, poezie, cântare, acompaniament, pronunțarea cuvintelor după accent, reguli de compoziție a poeziei vechi grecești și latine; carte care cuprinde aceste reguli de compoziție, de versificație.

psalm

(ψαλμός, ὁ — psalmos, o = psalm, cântare dintr-un instrument cu coarde, deoarece psalmii se cântau acompaniați la harfă)

— creații lirice, cu fond religios; formează una din cărțile Vechiului Testament, intitulată Psalmi și atribuită regelui David. În număr de 151 (150 canonici și 1 psalm necanonic), psalmii au fost reuniți în primele secole ale creștinismului în cartea numită Psaltire. Tematica psalmilor cuprinde marile probleme religioase ale Vechiului Testament: Dumnezeu și lumea creată de El, îngerii, omul și destinul lui pe pământ și după moarte; momente din istoria poporului evreu, Ierusalimul și Legea lui Dumnezeu, Pronia divină, pedeapsă și răsplată, ideea mesianică. Pentru marea bogăție de sentimente pioase și religioase a conținutului lor, psalmii și-au găsit un profund ecou în sufletul credincioșilor și de aceea, de la început au intrat în cult ca un mij loc de exprimare a slăvirii lui Dumnezeu. Din cultul iudaic, ei au intrat, din primele veacuri, în cultul creștin. Cei dintâi și mai importanți psalmi folosiți în cultul Bisericii primare au fost psalmii mesianici, în care s-a profețit, mai mult sau mai puțin clar, venirea Mântuitorului, viața și activitatea, patimile și moartea Sa (ca ex. Ps. 2, 21. 33, 34, 68, 71 ș.a.). La început, psalmii se cântau atât în cultul public, cât și în cel particular; numărul psalmilor cântați la diferitele servicii divine era variabil și în funcție de cum erau fixați și hotărâți de episcopul locului. Cu timpul s-a introdus o reglementare. Astăzi rânduiala citirii și cântării psalmilor la fiecare slujbă este cuprinsă în cărțile liturgice (Tipicul și Psaltirea). Modul de cântare a psalmilor în Biserica veche era cântarea responsorială și cântarea antifonică. Cântarea responsorică (responsorială), singurul fel de cântare în Biserică până prin sec. IV, era condusă de cântărețul bisericii, care cânta versetele din psalmii rânduiți la slujba respectivă, iar credincioșii din biserică îl acompaniau prin diferite refrene sau răspunsuri scurte — „Aliluia” („Lăudați pe Domnul”, la Ps. 134), „Auzi-mă, Doamne!” (la Ps. 140) ș.a. — dintre care unele — „Că în veac este mila Lui” (la Ps. 135) — au rămas până azi în cultul ortodox. Cântarea antifonică (ἀντίφωνος — antifonos = alternativă, care răspunde contrariu) constă în executarea întregului psalm de către toți credincioșii din biserică, împărțiți în două cete (grupe sau coruri), care cântau alternativ versetele (stihurile) psalmilor: de o parte cântau vocile groase (ale bărbaților), de cealaltă parte, vocile subțiri (ale femeilor și copiilor). La sfârșitul psalmului ambele coruri se uneau și cântau în comun un final sau un refren, care putea să fie un verset din psalm (cum se repetă azi. de ex. versetele 23 și 25 la sfârșitul Ps. 103, la rânduiala Vecerniei), o formulă doxologică (ex. ”Aliluia) sau imnologică mai nouă, ca formula Doxologiei de azi („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”). Acest mod de cântare a psalmilor, în care rolul credincioșilor sporește, a fost utilizat de Biserică încă din sec. II-III, în lupta cu ereziile; generalizarea lui în cult are loc în sec. IV, când se intensifică lupta Bisericii împotriva ereziilor. Cântarea antifonică s-a păstrat până azi în cultul ortodox; vezi și {Biblia}, {aleluiarion}.

psalmi aleluiatici

psalmi aleluici

— numiți așa după refrenul ebraic Aleluia (Ps. 148, 149, 150). Ei sunt o moștenire din vechiul cult iudaic și se mai citesc în întregime (cum se citeau în trecut) numai în zilele care nu au stihiri la Laude, în Minei. La slujba din duminici și sărbători au rămas din ei numai primele două versete ale psalmului 148 și câteva stihuri din ceilalți psalmi (149, 9; 150, 1-6; 9, 32). Fiind rânduiți pe teme, ei marchează caracterul momentului slujbei: Psalmii de dimineață (Ps. 112; 87; 4; 62 etc), Psalmii de seară (Ps. 6; Ps. 118).

psalmi antifonici

— s-au păstrat în Liturghia catehumenilor din vechea rânduiala a Liturghiei, împreună cu cele trei rugăciuni ale antifoanelor (care se citesc azi în taină, la începutul Liturghiei). La început psalmii antifonici se cântau în întregime, treptat însă între versetele lor s-au intercalat imnele noi, de compoziție creștină, și astfel versetele lor s-au împuținat.

psalmist

— autor de psalmi.

psalmodie

— cântare în biserică, modalitate de a cânta monoton, pe aceeași notă, psalmi, rugăciuni; recitare în tonalitate egală, tărăgănat.

psalom

— psalm.

psalt

— cântăreț de biserică.

psalterion

— vechi instrument muzical cu coarde, cu care se acompaniau psalmii.

psaltichie

— cântare bisericească, specifică în cultul ortodox.

psaltire

(ψαλμός, ὁ — psalmos, o = cântare, odă și ψαλτήριον, τὁ — psaltirion = instrument muzical de acompaniat; βίβλος ψάλμον — biblos psalmon = Cartea Psalmilor; lat. Psalmorum liber sau Psalterium)

— este una din cărțile Vechiului Testament care a constituit prima formă de cântare în cultul creștin. Cântarea psalmilor alterna cu lecturile biblice, fapt care explică și gruparea lor pe capitole numite catisme (vezi {catisme}). Psalmii se cântă mai mult la slujbele Vecerniei și Utreniei. Psaltirea cuprinde cele mai frumoase imne de slăvire a lui Dumnezeu, ceea ce explică și folosirea frecventă atât în cult, cât și ca lectură de pietate creștină. O dovadă o constituie și faptul că Psaltirea este una dintre cărțile de cult cu cea mai veche traducere cunoscută în limba română (manuscrisele cunoscute sub numele de: Psaltirea Şcheiană și Psaltirea Voronețiană, din sec. XVI) și printre primele tipărituri românești (Psaltirea lui Coresi, 1570). Psaltirea este una din cărțile biblice cel mai mult și de timpuriu tradusă în limba latină și încadrată în literaturile europene, încă din sec. IV, Fericitul Ieronim face trei traduceri ale Psaltirii: Psalterium Romanum (383), Psalterium Gallicanum (387), cea mai răspândită, și Psalterium iuxta Hebreos (393). Se crede că și pentru primii creștini români s-a tradus Psaltirea sau părți din ea. Dovadă de posibilă existență a unor astfel de texte vechi la români sunt cuvintele pe care traducătorii textelor maramureșene (Psaltirea șcheiană, Psaltirea voronețeană și celelalte) nu le puteau lua din lb. slavonă, unde nu existau, și nici din limbajul viu, unde nu se foloseau, ci ele le-au parvenit prin copii din traduceri vechi, existente înainte de adoptarea alfabetului slavon. Traducătorii le-au acceptat ca tradiționale și necesare (ex. cuvinte de origine tracă: părătare, vence, prevence, agru etc. și din limbaj autohton, căci nu se află nici în limba latină și sunt folosite alături de latinisme), dovadă că încă în timpul formării limbii române s-au efectuat și traduceri de texte liturgice, necesare pentru atragerea la creștinism. Descoperirea arheologică dintr-un cimitir al Bisericii copte din Egipt (în apropiere de piramidele de la Giseh), a unei Psaltiri în lb.coptă, datând din sec. IV creștin (și care în 1922 a fost expusă la Muzeul Bisericii Copte din Cairo), arată valoarea pe care această carte a avut-o întotdeauna pentru pietatea și cultul creștin, care a impus traducerea ei în limbile naționale, nu numai în lb. greacă și latină.

psif

(psifos = vot, sufragiu)

— se numește alegerea unui ierarh.

psifiston

— semn muzical psaltic.

ptohocomion

(ptohokomeion = spital pentru săraci);

punerea

— ca termen liturgic, se referă la gestul ritual din Taina hirotoniei, săvârșită de episcop, pentru a sfinți pe viitorul preot, prin punerea mâinilor (ritual pe care-l împlineau și Apostolii, când sfințeau episcopi și preoți); punerea în mormânt, temă iconografică reprezentând înmormântarea lui Iisus, după coborârea Lui de pe cruce (scenă pictată pe epitaf). Punerea mâinilor (epithesis tou heirori) este și un act ritual de binecuvântare prin care, prin mijlocirea sfințiților slujitori ai Bisericii, se face transmiterea darului sfânt al lui Dumnezeu. Mântuitorul binecuvintează copiii, punându-și mâinile peste ei: „I s-au adus copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei și să Se roage. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo...” (Matei 19,13 și 15). Ritualul punerii mâinilor îl întâlnim atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament, unde se vede că prin acest ritual se întărea dreptul slujirii preoțești, cât și cel de conducător al poporului (Numeri 8, 10; 27, 18 și 23). De asemenea, preoții puneau mâinile deasupra capului vițelului de jertfă, ca asupra lui să cadă păcatele poporului și să se spele prin sângele lui (Levitic 8, 14-15). Credința în puterea sfințitoare a punerii mâinilor o întâlnim și în Noul Testament: „Fiica mea e pe moarte (a zis Iair Mântuitorului), ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape și să trăiască” (Marcu 5, 23). Prin punerea mâinilor, Mântuitorul vindeca pe cei bolnavi (Marcu 6, 5). Puterea vindecării prin ritualul punerii mâinilor a fost transmisă de Iisus și Sfinților Apostoli, care o vor lăsa Bisericii prin Taina Sf. Maslu: „Peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16, 18). La slujbele pentru bolnavi, preotul pune epitrahilul pe capul lor, se roagă și punând mâna pe capul lor îi binecuvintează, la sfârșit. Semnificația sfințitoare a gestului se va păstra în Sfintele Taine, în general — Spovedania, Hirotonia (E.B.F5G, 19, pag. 756).

purcede

— cu sens de a porni, a pleca („.. .a purces la drum”), dar bisericesc cu sens de «a emana», «a izvorî», despre Sf. Duh, „Care de la Tatăl purcede...” (Simbolul Credinței).

purgatoriu

(lat. purgatorium)

— în doctrina catolică despre viața viitoare, purgatoriul este un loc intermediar între rai și iad, unde, după moarte, merg sufletele cu păcate mai ușoare să se purifice, spre a trece în rai. Dogma despre Purgatoriu, formulată la Sinoadele din Florența (1439) și Trident (1562) nu este admisă în Ortodoxie și în Protestantism. Concepția romano-catolică despre viața de dincolo este reflectată în literatură, în celebra operă a lui Dante Alighieri, „Divina comedie”, în cele trei cărți în care e împărțită sub titlurile: Infernul, Purgatoriul, Paradisul.

purificare

(lat. purifico = a curați, a șterge o pângărire prin ceremonii religioase; purificatio,-onis = ceremonie religioasă pentru purificare)

— pe plan religios are un aspect moral, cu referire la curăția sufletească prin fuga de păcat, curățirea de păcate prin pocăință, hotărârea de îndreptare și împărtășirea cu Sfintele Taine, dar și un aspect material, care constă în ritualul spălării mâinilor, înainte de săvârșirea cultului divin, ritual pe care îl întâlnim și la preoții Vechiului Testament și în Biserica creștină.

Purim

— sărbătoare în calendarul mozaic despre a cărei origine ni se spune în Cartea Estera, din Vechiul Testament. În sec. VI, în vremea cuceririi Iudeii de medo-perși, o parte din iudei au fost luați robi și duși în Persia, de unde mulți nu s-au mai întors. În sec. V î.Hr., când domnea împăratul Xerxe (486-496), un demnitar al acestuia, numit Aman, care-i ura mult pe evrei, a hotărât exterminarea lor din imperiul persan. Înainte de Aman, funcția acestuia fusese a lui Mardoheu, un evreu înțelept, cu a cărui nepoată, Estera, se căsătorise împăratul. Mardoheu află de planurile lui Aman și prin stăruințele Esterei pe lângă Xerxe, Aman este spânzurat, și cu încuviințarea împăratului este numit în funcție Mardoheu, care anulează toate hotărârile lui Aman și evreii sunt salvați. Ziua pe care Aman o hotărâse, prin tragere la sorți, să fie a exterminării evreilor a fost aleasă, prin voința Esterei, să fie sărbătoarea libertății lor. Această sărbătoare s-a numit Purim, de la cuvântul ebraic „pur”, care înseamnă „sorți” și are loc în ziua de 13 luna Adar (Martie). În Talmud și în folclorul evreilor, această zi a rămas, ca și Hanuca, sărbătoarea bucuriei, așa cum se reflectă și în unele aforisme: „Păzește-te pe cât poți să nu te veselești atunci când nu trebuie, dar de Hanuca și de Purim să te bucuri în Dumnezeu”, „Chiar dacă toate sărbătorile noastre vor dispărea, zilele de Purim nu vor înceta nicicând să existe”.

puritan

— persoană rigoristă, privind respectarea principiilor moral-religioase.

puritanismul

— este o divizare din Biserica anglicană, produsă în sec. XVI (1567) de „non-conformiștii” și „disidenții” care n-au acceptat organizația episcopală a Bisericii anglicane (Biserică situată între catolicism și protestantism, deoarece admite principii din ambele confesiuni). Puritanii sau presbiterienii se consideră mai aproape de spiritul Evangheliei și aleg ca for conducător sinodul, format din bătrânii (prezbiterii) comunităților disidente, care nu se mai supun unei Biserici ierarhice. Mulți presbiterieni se aflau în Scoția unde, în vremea reginei Elisabeta (1558-1603) a Angliei, au fost persecutați și renegați, parte din ei fiind chiar expulzați în America. Biserica presbiteriană se reorganizează consolidându-se sub conducerea lui John Knox (+1572), fost ucenic al lui Calvin. Knox era un om sever, cu o viață foarte sobră, caracteristică pe care caută să o imprime și Bisericii pe care o conduce. El se consideră alesul lui Dumnezeu, trimis să readucă viața austeră într-o Biserică fără ierarhie sacerdotală, condusă doar de bătrânii aleși de credincioșii fiecărei comunități. Comunitățile puritane ale lui Knox formau, în Scoția, o adevărată teocrație, care ținea locul Statului și, consolidându-se în timp, a rămas, până azi, o Biserică puritană-presbiteriană ce interzice propaganda oricărei reforme și a catolicismului în această regiune. În Anglia, Biserica dominantă este cea episcopală sau Anglicanismul, care s-a impus și în Irlanda ca Biserică de Stat, deși acolo trei pătrimi din populație este catolică. Guvernul englez acordă azi egalitate confesională în tot Regatul, dar conflictele religioase, chiar sângeroase, ca în Irlanda, n-au încetat (ca și în trecut).

pustnic

— singuratic, călugăr trăitor într-un schit, izolat de mănăstire, departe de lume; anahoret, sihastru; vezi {anahoret}, {rasofor}.

puteri

(„domnii, puteri și stăpânii”)

— categorii de îngeri.

Putna

— mănăstire (în com. Putna, jud. Suceava), zidită de domnitorul Ştefan cel Mare (între anii 1466-1469), care în 1481 a terminat și zidurile de împrejmuire din care nu s-a mai păstrat decât un turn, numit al „tezaurului”. În interiorul bisericii se află mormântul marelui domn. Distrusă, jefuită și incendiată de nenumărate ori de năvălitori, mănăstirea a fost refăcută mereu, iar ultima restaurare s-a făcut în zilele noastre, sub păstorirea patriarhului Justinian Marina (1948-1977). În ciuda dezastrelor, Putna a rezistat, devenind un puternic centru de cultură medievală românească, mărturie pe care o face și bogatul muzeu ce se află în incinta mănăstirii. În iulie 1993, ctitorul ei, domnul Ştefan cel Mare, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu alt mare voievod, Constantin Brâncoveanu — martirul decapitat de turci pentru credința sa, în 1714.

Pygmalion

— mare sculptor din Grecia antică, din insula Cipru, s-a îndrăgostit de propria sa operă, statuia în fildeș a unei foarte frumoase și tinere fete, fapt care îi aducea o mare suferință. De aceea, cu prilejul serbărilor ce aveau loc în cinstea zeiței Afrodita (zeița frumuseții la vechii greci), aducându-i ofrande, sculptorul o rugă fierbinte să-l ajute să-și găsească o soție, tot atât de frumoasă ca și statuia de care se îndrăgostise. Mai mult decât își dorise însă sculptorul, zeița îl răsplăti, dând viață statuii. Tânăra eliberată de răceala marmurii, deveni astfel soția lui Pygmalion. Acest mit a devenit un prețios izvor de inspirație în literatura universală.

Dervent

Rostiri

Dicționar

Cugetări

Donații

Publicații

Rugăciuni

Proiecte

Pomelnice

Contact

Dicționar

Facebook