Dicționar

(Kabbalah = tradiție, în lb. ebr., de la gibbel = a primi instrucțiunea învățăturii)

— carte de mistică iudaică, în care sunt strânse tradițiile ezoterice (ascunse) ale religiei iudaice, din timpuri străvechi. În Kabbala, Dumnezeu este Ființa supremă, incognoscibilă și infinită, care a creat lumea sub forma a două șiruri de sfere paralele, reprezentând două lumi: „lumea emanației” și „lumea inferioară”. Prin rugăciune și virtute, omul poate dobândi puteri magice, urcând sferele spre Dumnezeu și reușind chiar să-l influențeze și să intervină în dirijarea fenomenelor naturale. Cabaliștii susțin că toate învățăturile Kabbalei sunt cuprinse în Sf. Scriptură, dar ele nu pot fi înțelese decât de cei inițiați, „cei pioși”, pentru care cuvintele și chiar literele Sf. Scripturi au o semnificație divină și sunt o repetare sub forme diferite a numelui lui Dumnezeu. Misticismul acesta care exista la evrei și în vremea Mântuitorului nu era acceptat de cercurile oficiale ale iudaismului (farisei și rabini, care cultivau un formalism religios). Mistica iudaică cunoaște o mare înflorire în Evul Mediu, când misticul Moise de Leon (1250-1305) publică cuprinsul Kabbalei într-o carte, Sepher ha Zahor („Cartea Splendorii”) sau Zoharul, care se bucură de venerația cabaliștilor în același grad ca și Tora. Ştiința ezoterică a Zoharului a atras și savanți creștini (în Italia, Pico della Mirandola, sec. XV), care căutau să descopere în conținutul lui argumente pentru creștinism. Cabalismul care se dezvoltă în secolele următoare în Orient pune mai mult accent pe latura practică: rugăciune, asceză, meditație prelungită care duce la extaz, folosirea de amulete, chemarea spiritelor, combinații de cifre și semne alfabetice, prin care inițiații puteau căpăta puteri magice. Membrii cercurilor religioase iudaice din Polonia, în care se practica misticismul Kabbalei, se numeau chassidim. Omul pios, numit sadik, era în hassidism o mare forță care putea să facă legătura între lumea pământeană și cea divină. Hassidismul, care atinge culmea înfloririi în sec. XIX, a decăzut din cauza opoziției ce i s-a făcut de iudaismul ortodox, ducând aproape la dispariția lui, nemaifiind practicat decât în puține familii „pioase”.

— ascuns, neînțeles, greu de pătruns.

— erudit teolog, autorul celui mai valoros comentariu al Sfintei Liturghii; s-a născut în anul 1300 laTesalonic, fiind nepot al lui Nil Cabasila, arhiepiscopul Tesalonicului. Studiază la Bizanț (retorica, științele și teologia) și scrie Elogiul Sfântului Dumitru, patronul Tesalonicului. Puține sunt datele despre biografia lui Nicolae Cabasila; nu se știe dacă a făcut vreodată parte din cler sau a rămas laic toată viața. Partizan al familiei imperiale a Cantacuzinilor, el a fost propus candidat pentru scaunul patriarhal al Constantinopolului, dovadă a prețuirii de care se bucura, datorită erudiției și înțelepciunii sale, atât în ochii contemporanilor, cât și ai împăratului Ioan Cantacuzino, cu care era prieten, fiind printre „intimii îmăratului” (așa cum se menționează într-un act patriarhal din sept. 1350 — v. Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, 1943, p. 38 și ediția din 1997, p. 168-169). Nu se cunoaște anul morții lui Nicolae Cabasila. Se crede că și-a sfârșit zilele ca monah într-una din mănăstirile muntelui Athos, unde se retrăsese (renunțând la tron) și prietenul său, fostul împărat I. Cantacuzino. De la Nicolae Cabasila a rămas o operă bogată și variată, care cuprinde atât lucrări teologice, cât și laice (politico-sociale, filozofice, retorice, poetice). El se va inpune în literatura teologică prin cele două capodopere ale sale: Tălcuirea dumnezeieștii Liturghii (tradusă în lb. română și comentată de Pr. Prof. Ene Braniște) și Despre Viața în Hristos (trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae). Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii este o expunere critică și sistematică a interpretării liturgice, considerată ca „realizarea cea mai desăvârșită a comentariului liturgic original de tip teologic speculativ”. Planul și scopul acestei Erminii (explicare) este menționat de autor la începutul ei: „Acum — zice el — să cercetăm de la început sfânta slujbă pe cât e cu putință cu de-a-mănuntul: mai întâi rugăciunile, binecuvântările, sfintele cântări și cetirile dinainte de sfințire; al doilea, însăși lucrarea cea sfântă, adică sfânta jertfă; apoi sfințirea, prin care se sfințesc sufletele credincioșilor, atât ale celor vii cât și ale celor morți; și în sfârșit, cântările și rugăciunile poporului și ale preotului către Dumnezeu, după sfințire, într-atât cât au nevoie de vreo cercetare și tâlcuire. Dar înainte de toate, și odată cu toate acestea, să vedem iconomia Mântuitorului, care apare (φαινομένην) în cursul a toată slujba: să vedem adică ce «anume din iconomia Mântuitorului» și cum se închipuie ea în sfânta slujbă” (Cap. I col. 376 B-C, cit. din E. Braniște, op. cit. mai sus, pag. 54). Deci Cabasila își propune să interpreteze liturghia în aspectul ei dublu: de mijloc sfințitor și totodată de reprezentare sau actualizare dramatică a iconomiei Mântuitorului. Erminia lui Cabasila a fost caracterizată nu doar o simplă explicare a liturghiei, ci mai degrabă un „tratat de dogmatică a liturghiei”, autorul fiind „un teolog desăvârșit, un mare scriitor și celebru mistic”. Principalele izvoare folosite de Cabasila sunt: Sf. Scriptură, Liturghierul bizantin, Scrierile Sfinților Părinți, îndeosebi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschin și Sf. Grigore Palama, precum și comentariile liturgice anterioare (o expunere exaustivă, în limba română, a operei lui Nicolae Cabasila, face Pr. Prof. Ene Braniște în lucrarea: Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, 1943, ed. II, 1997).

(κατζίον — katzion), tămâierul sau tămâietoarea (θυμιατήριον, τό — timiatirion, lat. thymiaterium, fumigatorium, incendorium, slv. kadilinica)

— obiect de cult în care se pune jăratec și tămâie și are forma unui recipient oval, de metal, atârnat de 3-4 lănțisoare, unite în partea de sus într-un mâner, prins cu două belciuge, ca să poată fi ținut de preot când cădește sau tămâiază în biserică, după rânduiala Tipicului, la sfintele slujbe, întrebuințarea cădelniței la serviciul liturgic este tot atât de veche ca și folosirea tămâiei și a cădirilor, pe care cultul creștin le-a moștenit din cultul Vechiului Testament. Primele cădelnițe folosite de creștini erau simple cățui de pământ (argilă, ceramică) ori din metal, cu sau fără mâner, așa cum se folosesc și azi de unii preoți la serviciile funebre la țară sau cățuile cu mânere scurte, folosite încă în unele mănăstiri. Forma de azi a cădelnițelor ar data, după unii liturgiști cam de prin sec. al XII-lea. Cădelnița amintește altarul tămâierii din Cortul Mărturiei și apoi din templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfă de tămâie (Ieșire 30, 1-8, în Vechiul Testament și Evrei 9, 4, în Noul Testament). Fețele cădelniței (cățui) sunt uneori gravate cu figuri de animale și de plante, simbolizând că întreaga natură (fire) înalță, împreună cu oamenii, rugăciuni lui Dumnezeu. Despre simbolismul cădelniței, Sf. Ambrozie spune: „Cădelnița menită să dea bună mireasmă... tot așa și voi (creștinii) sunteți buna mireasmă a lui Hristos” (Deis). În interpretarea marelui liturgist și ierarh Gherman al Constantinopolului, cădelnița simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelniță divinitatea Sa, iar fumul de tămâie e mireasma Duhului Sfânt.

— a tămâia.

— este cel mai de seamă dintre actele cultului extern. Folosirea tămâiei este o tradiție foarte veche, care se găsește nu numai la creștini, ci și în practica religioasă a popoarelor păgâne și la iudei. Cădirea se face în timpul Liturghiei și a tuturor serviciilor divine. Ea este un simbol al rugăciunii credincinșilor, de slăvire și cinstire a lui Dumnezeu și a Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare moment al cădirii își are simbolismul său. Astfel cădirea din timpul citirii Apostolului se face în cinstea Evangheliei care urmează a se citi și simbolzează atât pe Sfinții Apostoli, cât și învățătura Evangheliei răspândită de ei. Cădirea care se face la ecfonisul „Mai ales pentru Prea Sfânta, curata, Preabinecuvântata...”; se face în cinstea Sfintelor Daruri, după sfințirea și prefacerea lor, cât și în cinstea Maicii Domnului, care se pomenește acum. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la proscomidiar simbolizează harul Sf. Duh dat Sfinților Apostoli după înviere („Luați Duh Sfânt...”, Ioan 20,22).

(turc. de la arab. Kafas și Kafes)

— balcon închis pe jumătate, ca un pod deasupra pronaosului, în partea de apus din interiorul bisericii și la care se urcă pe o scară fixă, situată în partea de nord a pronaosului; în cafas stă corul bisericii.

— a fost primul fiu al celui dintâi cuplu uman, Adam și Eva (Facere 4, 1). Din invidie a ucis pe fratele său Abel. Blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa, Cain, ucigașul, a ajuns pribeag pe fața pământului și, ca să nu fie ucis, a fost însemnat de Dumnezeu (Facere 4, 14-15).

— formă veche pentru Calendar (Pidalion).

— este o căldare mică de aramă ori argint, pe care o duce cântărețul sau cel care însoțește pe preot când merge „cu zi-ntâi”, adică în prima zi a lunii și în ajunul Bobotezei, pe la casele credincioșilor ca să le sfințească, stropindu-le cu aghiazmă; preotul înmoaie un mănunchi de busuioc în apa sfințită (aghiazmă) din căldărușă și stropește interiorul caselor și pe toți ai casei care sărută Sf. Cruce în timp ce preotul îi stropește pe creștet cu aghiazmă (îi botează simbolic cu apa Iordanului sfințită prin Botezul Mântuitorului).

— mănăstire de călugări situată pe o bucată de pământ avansată în lacul Căldărușani, la aproximativ 30 km la nord de București (spre orașul Ploiești). Ctitorie a voievodului Matei Basarab (1638), în urma unei lupte victorioase împotriva lui Vasile Lupu, Domnul Moldovei, mănăstirea a fost un centru de cultură și carte românească, aici scriindu-se și traducându-se multe cărți. Are o biserică mare și una mai mică în cimitir.

— atât cât era îngăduit evreilor să circule în ziua Sabatului, aproximativ un kilometru (cam două mii de pași), fără să calce repaosul prescris sâmbăta.

(lat. calendarium), popular Călindar

— la romani se numea cartea în care se consemnau schimbările de lună; este o modalitate străveche de măsurare a timpului; rădăcinile calendarului le găsim în Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, când se stabilește măsurarea timpului după mersul astrelor („Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii». A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, și stelele” (Facere 1, 14 și 16). La început, calendarul s-a întemeiat pe mișcarea astrelor și mai ales a lunii și a soarelui. Legat de ocupațiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a trecerii timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale soarelui la meridian sau cât ține o rotație completă a pământului în jurul axei sale. Ca unități submultiple de măsură, ziua s-a împărțit în ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde. Intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii, ex. dintre luna nouă și primul pătrar sau de la primul pătrar la luna plină, de la luna plină la ultimul pătrar ș.a.m.d., interval care durează aproximativ șapte zile, a dat săptămâna, iar luna lunară este intervalul de timp în care luna face o rotație completă înjurul pământului. Intervalul de timp în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui, sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocțiul de primăvară, se numește anul tropic, adică anul solar sau astronomic. Ca și ziua solară, anul tropic este în legătură cu ocupațiile omului, în aceeași ordine a anotimpurilor. Anul tropic este de aproximativ 365 de zile și un sfert de zi sau exact 365 de zile, 5 ore, 49 minute și 45 de secunde. Deci, fiindcă anul tropic nu este format dintr-un număr exact de zile, având în plus o zi ce ar fi trebuit să se împartă în două fracțiuni, câte una la doi ani consecutivi, s-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau Calendaristic. Acesta este un an convențional, obținut din anul tropic, prin înlăturarea fracțiunii de zi. Pentru a se stabili o coincidență a anului civil cu cel astronomic, s-a căutat, în diferite moduri, să se aducă din timp în timp corectări calenadrului. Acest lucru l-a făcut, în anul 46 î.Hr., astronomul alexandrin (Egipt) Sosigene, pe vremea împăratului roman Iuliu Cezar. De aceea calendatul revizuit de Sosigene s-a numit calendarul iulian. Sosigene a restabilit mai întâi coincidența anului civil cu cel astronomic; apoi a restabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferența de 5 ore, 48 minute și aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) depășește pe cea a anului civil sau calendaristic, durată care în patru ani face o zi, Sosigene a hotărât ca această zi să fie adăugată din patru în patru ani și astfel avem un an bisect, din patru în patru ani (catolic: bissextilius, adică un an de 366 de zile). În felul acesta coincidența (echivalența) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare patru ani. Calendarul stabilit de Sosigene și întrebuințat în tot Imperiul roman, începând din anul 46 î.Hr., a fost moștenit și de creștini. Aceștia au introdus sărbătorile creștine și sistemul de împărțire a lunilor în săptămâni (grupate de câte șapte zile) după sistemul moștenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană (romanii aveau săptămâna de opt zile, octadă); creștinii au înlocuit și sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, în calende, ide și none („indus”, plural „ide”, adică a treisprezecea zi din lună; în afară de 15 a lunii). „Nonae-nonarum”, „nonele” cădeau în ziua a cincea din lună (cu nouă zile înainte de ide, de aceea se și numeau none); în lunile când idele cădeau în ziua a cinsprezecea, nonele cădeau în ziua a șaptea. Denumirile lunilor anului și zilele săptămânii păstrate în limba română sunt de origine latină; ele erau aceleași întrebuințate pe vremea romanilor, în afară de sâmbăta, de origine iudaică (sabat), dar venită în lb. română tot prin filiera latină (sabbatum). Calendarul iulian întocmit de Sosigene (365 de zile și 6 ore) neglija o mică diferență de 11 minute și 14-16 secunde pe an) cu care anul civil sau calendaristic este de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic. Această mică diferență a ajuns însă în durata unei zile după 128 de ani, ceea ce a făcut ca anul civil al calendarului iulian să rămână în urma celui astronomic cu o zi la 128 și cu 3 zile la fiecare 384 ani. Această diferență s-a remarcat mai ales datorită datei Paștelui. Data Paștelui este variabilă de la un an la altul, fiind legată, pe de o parte, de un termen solar fix și anume echinocțiul de primăvară, iar pe de altă parte, de o dată variabilă, și anume luna plină de primăvară, adică prima lună plină de după echinocțiu (numită și luna pascală), echinocțiu pe care Sosigene îl fixează la 21 martie. Aceasta a coincis cu Sinodul I Ecumenic (325), fapt care i-a decis pe participanții la Sinod să considere data de 21 martie ca dată a echinocțiului de primăvară. Acest echinocțiu ipotetic (21 martie) ajunsese în sec. XVI, la o diferență de 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greșit și luna pascală (prima lună nouă după 21 martie), deci și data Paștelui. Această greșeală a calendarului iulian, semnalată încă din sec. XIII și XIV de către calendariștii apuseni și răsăriteni, a fost îndreptată în Apus prin „reforma gregoriană” a calendarului. Ea a fost inițiată de Sinodul din Trident, în 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, cu concursul astronomului italian, Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat cele zece zile cu care anul civil rămăsese în urma celui astronomic (tropic) ziua de 5 octombrie, devenind 15 octombrie. Astfel echinocțiul de primăvară din 1583 a fost readus la 21 martie, cum fusese în anul Sinodului I Ecumenic. Tot acum (în 1583) s-a hotărât ca dintre anii bisecți seculari (1600,1700,1800 etc.) să rămână bisecți numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalți să fie socotiți comuni (adică de 365 zile); de ex. anii 1600 și 2000 vor fi socotiți bisecți, pe când 1700, 1800 și 1900 rămân ani comuni. Astfel, prin suprimarea din când în când a ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) se asigură, pe o perioadă de timp mai mare (cam la 3400 de ani), coincidența anului civil cu cel astronomic. Acest calendar, rezultat prin reforma din 1582, s-a numit Calendarul gregorian, după numele papei Grigore al XIII-lea, care a făcut reforma. Din 1582 până prin 1900, diferența dintre cele două calendare (iulian și gregorian) a crescut de la 10 zile la 13 zile. Calendarul gregorian a fost adoptat treptat (în sec. XVI-XVIII) de toate bisericile și statele catolice și protestante din Apus; în secolele XIX-XX a fost adoptat de unele state africane și asiatice necreștine, ca: Japonia (1873), China (1912), Turcia (1926), Egipt (1928) ș.a. Bisericile Ortodoxe de răsărit n-au acceptat reforma gregoriană din sec. XVI din motive de ordin confesional, și au menținut calendarul neîndreptat (iulian) care se va numi și stil vechi sau ortodox, prin opoziție cu cel gregorian, numit și stil nou sau catolic. Începând însă de la sfârșitul sec. XIX și până după primul război mondial, calendarul gregorian (stilul nou) a fost adoptat oficial, în viața civilă, de toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria și Rusia în 1918, în Serbia și România în 1919, în Grecia în 1923. Nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieții publice, a determinat Bisericile Ortodoxe să îndrepte și calendarul bisericesc, în acest scop s-a ținut, în 1923, un Congres internațional la Constantinopol. Congresul a făcut o nouă îndreptare a calendarului, printr-un sistem de calculare a anilor bisecți mult mai bun decât cel gregorian, suprimându-se și diferența de 13 zile. Prin noul calcul se asigură coincidența anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c. 4400 de ani), în loc de 3400 de ani, ca în cel gregorian. Dar chiar și după acest Congres, unele Biserici Ortodoxe autocefale au continuat să rămână încă până azi cu stilul vechi (adică cu calendarul iulian neîndreptat), ca: Biserica rusă, Biserica sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului și mănăstirile de la Muntele Athos. Credincioșii care țin încă stilul vechi se numesc stiliști sau calendariști. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, după Conferința interortodoxă de la Constantinopol (1923), folosesc un calendar mixt, deoarece, din solidaritate cu Bisericile Ortodoxe cu calendar vechi, păstrează, ca și ele, după vechiul calendar sărbătoarea Paștilor și toate sărbătorile legate de Pascalie. Sărbătorile cu date fixe se sărbătoresc însă pe stil nou.

Calendarul chinezesc de pildă, se bazează pe mișcările Lunii și ale Soarelui raportate la meridianul care trece prin Beijing. Anul începe când Soarele intră în zona zodiacală a Peștilor. Se disting ani comuni, cu 12 luni și 354 sau 355 de zile (lunile având 29 sau 30 de zile) și ani plini cu 13 luni și 383 sau 384 de zile; anii sunt grupați în cicluri de câte 60 de ani.

Calendarul israelit a fost stabilit pe baza ciclului de 19 ani ai Lunii. El deosebește trei feluri de ani: ani comuni, care constau din 12 luni lunare de câte 29 sau 30 de zile; ani cu lipsuri, în care una din cele șase luni de câte 30 de zile primește tot 29 de zile, acești ani având 353, 354 sau 355 de zile; și ani excepționali, cu 13 luni lunare, numărând câte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămâna începe sâmbăta. Ziua este împărțită în 24 de ore, ora în 1980 de „părți” și fiecare parte la rândul ei în 70 de „momente”.

Calendarul musulman, stabilit tot pe baza ciclului Lunii, are anul compus din 354 de zile împărțit în 12 luni de câte 29 sau 30 zile, cu intercalarea unor ani bisextili, de 355 de zile. Toate aceste calendare își au imperfecțiunile lor și de aceea s-au propus diferite proiecte ale unui calendar universal. Potrivit unuia din aceste proiecte, prima lună a fiecărui trimestru trebuie să aibă 31 de zile, celelalte două câte 30 de zile. În total, trimestrul are 91 de zile, respectiv 13 săptămâni. Fiecare din cele 12 luni cuprinde 26 de zile lucrătoare, plus duminicile. Anul calendaristic este alcătuit dintr-un număr par de zile (364), duminici (52) și luni (12). Pentru ca anul calendaristic să concorde cu cel solar, se adaugă, la sfârșitul anului, o zi suplimentară. În ani bisecți, se mai adaugă încă o zi — între 30 iunie și 1 iulie. Ambele zile suplimentare rămân nedatate și nu sunt incluse în nici o zi a săptămânii.

vezi {calendar}, {săptămâna liturgică}, {timpul}.

(lat. Kalendae, de la gr. καλέω — kaleo = a chema, a convoca; lat. calare sau caleo, calere)

— denumire dată primei zile a fiecărei luni, când toți cetățenii romani erau chemați la forum, în adunarea publică, pentru a li se face comunicări obștești. Deoarece la greci nu erau calende (adică zile de convocări obștești la întâi a fiecărei luni), a rămas zicala: „la calendele grecești”, ca o avertizare că promisiunea făcută nu se va îmlini niciodată. În calendarul roman, calendele erau consacrate zeiței Junona, protectoarea femeilor, zeitate a vieții și a luminii, ca și Jupiler, a cărui soție a devenit, purtând numele de Juno-Regina. Junona își avea reședința împreună cu Jupiter, la Roma, în Capitoliu. Pasărea ei favorită era gâscă. Gâștele închinate ei au salvat Capitoliul în timpul invaziei galilor.

(arab. Khalifa = locțiitor, succesor)

— conducător religios și politic în islamism. Funcția de calif a fost instituită după moartea lui Mahomed (întemeietorul islamismului) și a fost ocupată la început de persoane alese dintre rude sau colaboratori credincioși, foarte apropiați ai profetului. În ordine, aceștia au fost patru: primul este Abu-Bek, care continuă opera lui Mahomed, întărind unitatea triburilor arabe și propagând islamismul în Siria. Murind în anul 634, este urmat de Omar, care continuă și întărește puterea politică a islamismului, luând în stăpânire Mesopotamia, Persia, Palestina. El moare asasinat în 644 și în locul lui vine Othman care supune Egiptul, murind înjunghiat, în 655. E urmat de Ali, ginerele lui Mahomed; Ali va avea aceeași soartă și cu el se încheie epoca celor patru califi „ortodocși” sau „bine îndrumați”, socotită de teologii mahomedani ca o epocă patriarhală a islamismului, deoarece califii erau aleși, nu impuși, erau ascultători supuși ai Coranului și principiilor democratice. După ei, califii se vor impune prin ereditate. Primul dintre aceștia este Moavia, care se proclamase calif, cu de la sine putere, încă din vremea când trăia Ali, căruia îi ia locul. Moavia își asigură prin ereditate succesiunea, întemeind familia Omeiazilor (a familiei Omeyya). Principiile democratice vor fi încălcate și islamismul, devenit despotic și crud, se va impune de acum prin forță răsboinică și cuceriri (China, India, Malaezia, Pakistan, Europa, Africa și alte regiuni ale lumii, însumând, azi, peste șase sute de milioane de credincioși). Dintre ei, 80% sunt sunniții („ortodocși”, adică păstrători ai principiilor tradiționale de la Mahomed) și „șiiții”, credincioși ai lui Ali, ultimul dintre cei patru califi „ortodocși” și formând 10% dintre islamici, iar restul de 10% fiind cuprinși în diferite secte, provenite din islamism: ismailiții, druzii, bahaii ș.a. În Turcia modernă, în urma reformei lui Attatürk (încep. sec. XX), califatul (demnitatea de calif) a fost desființat, ca și alte forme vechi de organizare, fără însă a se distruge prin aceasta și religia islamică.

(καλοφονικόν — kalofonicon = frumos cântat; kalofonos = sunete frumoase, cel ce cântă frumos și παπαδικόν — papadicon)

— stil de cântare psaltică cu melodie bogat ornamentată, cu cadențe largi, foarte variate; caracteristic cântării polieleului, heruvicului, laudelor ș.a.

— boltă, suprafață interioară în semicerc.

— viață monahală, călugărească.

— biserică de mănăstire din satul Călui (la 16 km nord de Craiova), zidită de boierii Buzești (sec. XVI), restaurată la începutul secolului nostru constituie un exemplu caracteristic al arhitecturii bisericești din secolul XVI. Păstrează mormintele ctitorilor și clopote vechi (1588), precum și un portret al lui Mihai Viteazul.

— mișcare religioasă protestantă care apare în prima jumătate a sec. XVI, în Elveția (Geneva), ca o reacție împotriva Bisericii catolice din Franța. Întemeietorul calvinismului este Jean Chauvin sau Calvin, învățat catolic francez. Profund revoltat împotriva intoleranței cu care autoritățile Bisericii catolice franceze urmăreau mișcările eretice, Calvin însuși va ajunge un intolerant în cadrul bisericii calvine, pe care o înființează în 1541. Doctrina ei o formulase încă din 1536, în lucrarea „Institutio religioni Cristianae”, considerată ca cel mai bun tratat de teologie dogmatică și morală a protestantismului. Calvinismul se bazează pe libera interpretare a Sfintei Scripturi și nu admite Sf. Tradiție. De asemenea, dintre Sfintele Taine nu admite decât Botezul și Euharistia, fără a recunoaște însă în aceste taine prezența reală a Mântuitorului; astfel, el neagă caracterul obiectiv sacramental al tainei, considerând că aceasta are efect numai la cei predestinați. Cultul este și mai simplificat decât la luterani, calvinismul păstrând doar predica, rugăciunea și cântarea de psalmi; ca obiecte de cult n-a păstrat nimic, neadmițând altare, icoane, lumânări, orgă, eliminând orice obiecte bisericești sau odăjdii, mai radical decât în luteranism; nu admite semnul crucii, crede în predestinație și de aceea respinge liberul arbitru. Calvinismul s-a răspândit din Elveția în Franța (unde erau numiți hughenoli), Olanda, Scoția, Ungaria și Transilvania, unde ajunge dominant între unguri. Pentru a atrage pe români la calvinism s-a tradus (în 1642) Catehismul calvinesc pe care îl va combate mitropolitul Moldovei, Varlaam, scriind Răspuns la Catehismul calvinesc (1645).

— se numește potcapul acoperit cu un văl negru ce atârnă până la jumătatea spatelui, și pe care îl poartă ierarhii și călugării ortodocși când asistă la slujbă în zilele de sărbătoare, precum și la anumite ceremonii. Această camilafcă (ἐπικαλύμμαυχον, τό — epicalimmaihon), numită și camelafcă sau calemafcă, se acordă monahului când e tuns în monahism și primește rasa (haina de călugăr).

— e turnul-clopotniță la bisericile catolice. Caracteristică la aceste clopotnițe sunt terminațiile în turnuri piramidale, cu vârfuri ascuțite și foarte înalte.

— vechiul nume al Palestinei (de la Canaan, fiul lui Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe). Ţara Canaanului era locuită de caananiți; cele dintâi populații semitice care s-au așezat în ținutul dintre râul Iordan și Marea Mediterană, venind din sud-est, de la Golful Persic; ei fac parte din marea familie a populațiilor semitice (aramei, akkadieni, babilonieni etc.) populații ce locuiau încă din mileniul IV î.Hr., în vastul teritoriu cuprins între peninsula Sinai, Deșertul Siriei, Marea Mediterană, cursul superior al Eufratului și Munții Taunus. În Vechiul Testament, în inscripții și mai ales în biblioteca de tăblițe de la Ras-Shamra (vechi oraș fenician), descoperită în 1929, se informații asupra religiei canaaniților, fenicienilor și arameilor, religie politeistă, naturistă, inferioară religiei egiptene și asiro-babiloniene. Această religie politeistă avea ca zeu suprem pe „El”, adică „cel puternic” și zeu foarte popular, numit Baal. Lui îi aduceau jertfe sângeroase, pe înălțimi. Preoții lui Baal se numeau Köhin și practicau magia, mantica, aveau cultul morților. Canaanul avea să devină „Ţara Făgăduinței”, dată de Iahve lui Avraam și urmașilor săi, poporul lui Israel, din care trebuia să se nască Mesia; vezi și {evreu}, {Avraam}.

(κανδήλα, ἡ) — kandila; slv. kanudilo = lampă veghetoare)

— obiect de cult folosit în biserică pentru a lumina în fața unei icoane, unde este suspendat sau așezat pe un suport fixat pe rama icoanei; suportul are forma unui pahar din metal, marmură sau ceramică, ce poate fi încrustat sau perforat și în care se pune un pahar de sticlă, care conține untdelemn. La suprafața untdelemnului se pune o feștilă care se aprinde și care arde până se consumă tot untdelemnul din pahar. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire a sfântului zugrăvit pe icoană, este și o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în biserică, cât și la icoanele din casele credincioșilor, precum și în cimitire, la căpătâiul mormintelor.

(lat. candelabrus = sfeșnic, d. candela = lumânare; gr. κανδηλέρι, τό — kandileri = obiect de iluminat) sau policandru

— este un sfeșnic cu mai multe brațe, suspendat de tavan. În fiecare braț se pune o lumânare sau un bec electric, pentru iluminat. În bisericile ortodoxe, în naos, în fața ușilor împărătești, suspendat din turla cea mare, se află un candelabru mare, cu multe brațe și lumini — „candelabrul cel mare”. Acest candelabru simbolizează lumina divină care coboară de sus și se revarsă peste cei care participă la slujbă.

— slujitor din clerul inferior, în Biserica veche creștină, numit și eclesiarh sau paraclisiarh; termenul a fost înlocuit azi cu cel de paraclisier, care îndeplinește și serviciul de a aprinde candelele, serviciu ce revenea odinioară candilaptului (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 134.).

— în dialectul megleno-român este numit acel care stinge candelele, țârcovnic (vezi C. A. Rosetti, Ist. Lit. Rom., I, p. 119).

(κανών, ὁ — kanon = regulă, normă)

— cântări caracteristice serviciului Utreniei, în cultul ortodox; ele sunt produse ale poeziei religioase creștine, inspirate din cântările poetice cuprinse în cărțile Vechiului Testament și Noului Testament. Canonul în cântarea psaltică este o compoziție din mai multe cântări (ode, tropare, catavasii), care respectă anumite reguli privind forma și legătura dintre ele, astfel încât împreună să formeze un tot. Canonul este format — atunci când este complet — din nouă ode; când este mai restrâns e format din două ode (diode) sau din trei (triode); fiecare odă este și ea formată din trei, până la nouă tropare, care respectă structura primului tropar (privind numărul de silabe și locul accentelor), adică a primei strofe din odă (numită irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe cărora le imprimă melodia și numărul său de versuri și silabe. Cele nouă ode care au intrat în formarea canoanelor imnografice sunt nouă imne (ode) biblice care au fost reproduse textual sau în interpretarea alegorică de către poeții imnografi creștini. Aceste imne sunt:

1. Cântarea de mulțumire a lui Moise și a sorei sale Miriam, după trecerea Mării Roșii de către israeliți și eliberarea lor din robia Egiptului: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit...” (Ieșire 15, 1-9).
2. Cântarea lui Moise când mustră pe evrei pentru închinarea la idoli și când dă leviților Legea (Decalogul) și alte legi, spre a fi respectate de tot poporul: „Ia aminte, cerule, și voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!...” (Deuteronom 32, 1-43).
3. Cântarea de mulțumire a Sf. Ana, mama lui Samuel, pe care l-a născut după multe rugăciuni către Dumnezeu: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul...” (I Regi 2, 1-10).
4. Cântarea proorocului Avacum, cu conținut mesianic: „Doamne, auzit-am de faima Ta...” (Avacum 3,2-3). 5.
5. Cântarea proorocului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte...” (Isaia 26, 9-17).
6. Rugăciunea proorocului Iona, când se afla în pântecele chitului din mare: „Strigat-am către Domnul în strâmtoarea mea...” (Iona 2, 3-10).
7. Cântareja celor trei tineri evrei, aruncați în cuptorul cu foc din Babilon: „Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci...” (cf. Daniil 3, 24-29).
8. Cântarea de mulțumire a preotului-prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul, când a putut vorbi spre a spune numele fiului său Ioan: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său...” (Luca 1, 67-79).
9. Cântarea de slăvire a Sf. Fecioare Maria, după ce primise de la înger vestea că va naște pe Mesia: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul...”(Luca 1,46-55).

După modelul acestor nouă cântări s-au întocmit cele nouă ode ale canoanelor imnografice. Canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei religioase creștine deoarece reunește într-o unitate nouă cântări (ode) formate, cum am văzut, fiecare din câte trei sau mai multe strofe sau stihiri; părțile componente ale canonului se supun unor norme (reguli) atât în ce privește forma cât și în ce privește fondul, ele fiind legate printr-o temă unitară, ca: proslăvirea învierii sau al oricărui eveniment din viața Mântuitorului, ori a Sf. Fecioare, ori a unor sfinți. De aceea pot fi: Canoane ale învierii, ale Crucii, ale Sf. Fecioare, Canonul „Treimic”, „Troicinic” sau „Triadic”, format din nouă cântări sau ode, împărțite în trei grupe de câte trei cântări, care exprimă dogma Sfintei Treimi (arată cele trei Persoane și însușirile lor). Cel mai mare număr de canoane e încadrat în slujba Utreniei, dar sunt canoane și în slujba Pavecerniței, a Miezonopticii de duminică și a unor Sfinte Taine (maslul) și ierurgii (ca înmormântarea). Şi la Liturghie sunt canoane (Cântarea a treia și a șasea). Cele nouă ode care formează un canon au o semnificație simbolică (închipuind cele nouă cete îngerești care stau în preajma lui Dumnezeu și-L slăvesc).

(κανονάρχης, ὁ — canonarhis și κανονάρχω, εω — canonarho, -eo)

— cântăreț de biserică, dirijorul corului de copii din corul bisericii (la catolici), membru al clerului inferior, în vechea Biserică creștină, al cărui rol era de a supravegea și a conduce cântarea canoanelor și imnelor liturgice.

— conform canoanelor bisericești, normelor, legislației bisericești, care trebuie respectată, fiind conformă cu doctrina de credonță ortodoxă. Legislația canonică a Bisericii sau Dreptul canonic cuprinde norme privitoare la cult, la morala creștină, la disciplina clerului (mirean și monahal), la jurisdicția bisericească etc. Normele canonice ale Bisericii nu se confundă cu legislația Dreptului civil. Canonic, în sens normativ, se referă și la canonicitatea cărților Sf. Scripturi (vezi {Biblia}). Termenul de canonic este folosit și pentru denumirea de preot în catolicism.

— coordonarea vieții bisericești cu normele canoanelor stabilite de Sfintele Sinoade. La baza tuturor canoanelor Bisericii stau cele 85 de canoane apostolice. Canoanele au rolul de a păstra disciplina în Biserică, adică de a respecta dreapta învățătură pe plan dogmatic, moral, liturgic, ce trebuie să facă credinciosul când participă la Sf. Liturghie, când se îngenunchiază, când nu; când se postește și când nu, și după posibilități de vârstă. Biserica a căutat să fie o concordanță între canoanele ei și legislația civilă. Armonizarea legilor statului cu canoanele bisericești pentru îndreptarea morală a credincioșilor a format Nomocanonul. Ex.: Nomocanonul lui Justinian (sec. VI), Nomocanonul lui Fotie (sec. VIII). La noi „Pravila de la Târgoviște” (1653) este un Nomocanon. În Evul Mediu, Nomocanonul era regula de viață a statelor în Apus și Răsărit (ca și în statele române).

— pedepsire temporară; un preot este canonisit atunci când i se interzice săvârșirea Sf. Liturghii pe un termen limitat: pe 60 de zile, 90 de zile etc. și este trimis să-și ispășească pedeapsa într-o mănăstire (să-și facă acolo canonul, adică să se pocăiască prin post și rugăciune).

— trecerea în rândul sfinților, de către Sinodul bisericesc, a unor personalități de seamă din istoria Bisericii și din istoria noastră națională; recunoașterea oficială a cultului sfinților unei Biserici prin înscrierea lor în canonul sau catalogul (listele) sfinților alături de sfinții mai vechi.

— sunt elemente componente ale cultului.

— carte canonică din Vechiul Testament, atribuită regelui Solomon; repetarea cuvântului pentru exprimarea unei noțiuni este, în lb. ebraică, o modalitate de redare a superlativului: șir hașși-rim; lat. canticum-canticorum înseamnă cântare sublimă, mai presus de oricare altă cântare, așa cum explică Origen titlul cărții [ca și Sfânta Sfintelor — partea cea mai sfântă din locașul de închinare la evrei; (Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, – colectiv: pr. prof. V. Prelipceanu, pr. prof. N.Neaga, pr. prof. Gh. Barna și pr. prof. M. Chialda), București, 1985.)]. Unii cercetători au exclus paternitatea lui Solomon, considerând Cântarea Cântărilor o carte de proveniență populară, deoarece între textele ei și cântecele de nuntă ale țăranilor sirieni și ale vechilor evrei ar exista multe asemănări, dovadă textele cuneiforme, descoperite în urma săpăturilor arheologice din Mesopotamia, între care au fost descifrate două poeme erotice cuprinzând versuri și expresii identice cu cele din poemul biblic. Scrisă într-un stil înflăcărat, plin de metafore și comparații ce degajă senzualitate și erotism, descriind dragostea regelui pentru Sunamita (Sulamita, pe care unii cercetători o identifică cu fiica faraonului Hiram, devenită soția lui Solomon, alții cu regina din Saba sau cu o păstoriță adusă în haremul regelui). Deci, considerând forma și fondul literar, au apărut îndoieli privind caracterul religios al acestei cărți. Teodor de Mopsuestia (sec. V) consideră că Solomon a scris acest poem în apărarea soției sale egiptene, fiica faraonului, care, având pielea neagră, nu era agreată și nu se bucura de popularitate în Ierusalim. Biserica a recunoscut pe Solomon ca autor al cărții, dar respinge interpretarea literară și, printr-o interpretare mistica, îi atribuie un înțeles alegoric. Autorul își exprimă sentimentele religioase în forma unei cântări de dragoste între Mire și Mireasă, căci numai așa se putea face înțeles de coreligionarii săi. Cântarea Cântărilor a intrat în ritualul evreiesc, fiind citită în prima zi de Paști, ca o rugăciune, sub forma unei drame mistice, fiind împărțită în monologuri și dialoguri, îmbinate cu cântări corale. Conținutul vrea să exprime transformările care au avut loc în raporturile dintre Israel și Iahve, începând cu perioada de la ieșirea din Egipt și până la sfârșitul vieții fiecărui iudeu, când se eliberează de suferințele pământești și se unește cu Iahve. Începând din sec. III d.Hr. și creștinismul a inclus Cântarea Cântărilor între cărțile canonice, dându-i o nouă interpretare. Cartea este o alegorie a unirii dintre Hristos și Biserică. Hristos e logodnicul, iar logodnica e Biserica creștină; prietenii celor doi logodnici sunt reprezentați alegoric sub chipul îngerilor, proorocilor și patriarhilor.

(ψάλτης, ὁ, ψαλτωδός, ὁ — o psaltis, o psaltodos; lat. psalmista, cantor)

— apare printre slujitorii bisericii mai târziu decât anagnostul, ale cărui atribuții le va lua, fiind un timp chiar o dedublare a lui. În Orient, prin sec. IV-V, erau folosite și femei pentru slujba de cântăreț și de lector. Până prin sec. VII-VIII, toți credincioșii care participau la Sf. Liturghie cântau în biserică (cântau imne liturgice și dădeau răspunsuri la ectenii). Inițial, funcția de cântăreț a fost creată cu scopul instruirii credincioșilor și al îndrumării lor în timpul cântării în biserică, mai ales din sec. IV, când începe cântarea antifonică. Acest rol devine și mai important prin sec. VIII, în faza psaltichiei (cântarea pe 8 glasuri, sistematizată de Sf. Ioan Damaschinul); această cântare nu putea fi executată corect decât de cântăreți de profesie. Cântăreții bisericești de azi au, în afară de cântarea la strană, multiple sarcini, pe care, în Biserica primelor veacuri, le îndeplineau persoane special angajate (dovadă sunt diferitele denumiri ce încă i se mai atribuie în vechile cărți bisericești: eclesiarh, canonarh, candiplat). În bisericile de sat, toate activitățile mărunte în legătură cu nevoile cultului (întreținerea curățeniei în biserică, aprinderea candelelor și lumânărilor, aducerea celor necesare pentru slujbă, tragerea clopotelor, toaca ș.a) sunt îndeplinite azi de cântăreț, numit și palamar, crâsnic sau făt (în Bucovina și Ardeal); cântărețul se mai numește și țârcovnic (de la slv. țercov = biserică). În „Povățuirile” de la sfârșitul Liturghierului (București 1980, p. 425), cântărețul e numit și eclesiarh. În sensul vechi al acestui cuvânt, eclesiarhul este călagărul hirotonit, slujitor în mănăstiri și episcopii, care era ajutat de paraclisiarh (paraclisier). Sarcina eclesiarhului era să supravegheze executarea tipicului (adică a rânduielilor bisericești tradiționale), ca și azi la catedrale și la mănăstirile mai mari; de asemenea, în unele cărți se mai păstrează vechi apelative: canonarh (cei care cântau canoanele și imnele), candilapt (aprinzătorul de candele), sarcini care sunt toate îndeplinite azi de cântăreț.

(lat. cantor-cantoris, slv. kantor)

— cântăreț de biserică; vezi și {psalt}, {cântărețul}.

(lat. capella)

— termen folosit probabil mai întâi pentru o mică biserică (paraclis) din palatul regilor merovingieni (sec. VIII, prima dinastie de regi ai Franței), în care se păstra, ca o relicvă sfântă, cappa (cappella) adică mantaua purtată de Sf. Martin de Tours, patron al Franței. Episcop de Tours în anul 371, el a propovăduit creștinismul în Galia. Fusese soldat în armată, unde-și împărțea mantaua cu un sărac, fiind cunoscut pentru bunătatea și firea sa milostivă. Originea capelelor se găsește în antichitatea greco-romană, când familiile aveau în casele proprii mici altare pe care aduceau ofrande în memoria strămoșilor. Şi creștinii din primele veacuri, înainte de construirea bisericilor, săvârșeau cultul divin în casele creștine cu spații mai largi. Chiar și după ce bisericile s-au înmulțit, s-a păstrat obiceiul de a se construi câte o încăpere specială pentru rugăciune în castele, în incinta unor instituții (școli, regimente, închisori), care au luat numele de paraclise și capele (vezi și {paraclis}). În marile biserici catolice care au mai multe altare, fiecare altar este o capelă.

— preotul slujitor al unei capele.

— sunt pomeniri ale morților ca și sărindarele; felul cum se săvârșesc diferă de la o regiune la alta. În Muntenia se aduce la biserică sau indirect la mormânt o colivă mică, un colac sau covrig mai mare (numit căpețel), puțin vin și lumânări. Preotul face parastasul pe scurt (trisaghionul) și stropește mormântul cu vin. În Moldova, aceste pomeniri se fac în primele 40 de zile după moarte; în alte părți se fac în Postul Mare, timp de 40 de zile în șir, iar la sfârșitul lor se face o slujbă numită dezlegarea Păresimilor, fie în Sâmbăta lui Lazăr sau în Joia Mare, a Patimilor, în Sâmbăta Tomii, ori luni și marți după Duminica Tomii (la Paștele Blajinilor sau al morților).

(slv. kapiste, d. kapi = idol, chip)

— templu păgân, capiște idolească.

— partea superioară, frumos ornată în basorelief, a unei coloane. Capitelul are formă rotundă și depășește grosimea coloanei pe care stă.

— (sihaștri daci înainte de creștinism), cum îi numește Strabo (istoric antic, grec); capnobații erau, prin viața lor curată, cumpătată și spiritualizată, aproape ca niște creștini, deși credeau în Zamolxe (zeu dac).

(cappuccino, d. cappuccio = glugă) — călugări purtători de glugă (de unde le-a venit și numele) sunt o ramură, „ramura capuțină”, desprinsă din Ordinul franciscan, care fusese refăcut în 1528, de Matteo Bassi. „Ramura capuțină” creată de Matteo devine independentă în 1619; scopul acestui ordin monahal era educarea creștină a poporului de jos prin predica simplă, moralizatoare.

— în clerul catolic este episcopul care face parte din colegiul papal (compus din 70 de membri) și care participă la alegerile papale.

(lat. caritas-caritatis, d. carus = iubit, scump)

— iubire de Dumnezeu și de oameni, milă, pomană. În 1633, marele misionar francez Vincent de Paul (Saint Vincent de Paul, actuala localitate franceză, fostă Pouy, a luat numele marelui misionar care s-a născut și a trăit aici (1561-1660), desfășurând o prodigioasă activitate pe tărâm social și pastoral); a înființat, în 1624, ordinul monahal lazariștii, având ca misiune îngrijirea săracilor și bolnavilor; în cadrul acestui ordin masculin, a creat, în același scop, o secție specială feminină, numită a surorilor de caritate (1633).

(ὁ ράβδος — o ravdos, δικανίκιον, τό — dikanikion; lat. baculus pastoralis) ori paterița (gr. πατερήσσα — paterissa, πατερίτσα — paterița, lat. crossa)

— este un baston înalt, făcut din lemn, uneori din metal, și împodobit cu plăcuțe de aur, fildeș sau argint; la capătul de sus se termină cu doi șerpi afrontați, care stau cap în cap), peste care se suprapune un glob și peste acesta, o mică cruce. Pe mânerul toiagului se înfășoară, de obicei, o maramă cusută cu fir, pentru podoabă, dar și pentru a fi mai ușor de purtat. Această cârjă o primesc arhiereii când intră în biserică și slujesc. Când asistă doar la slujbă sau când ies din biserică, ei poartă un baston mai simplu. Prototipul cârjei arhierești este în Vechiul Testament, toiagul lui Aaron, care a înfrunzit în chip minunat (Numeri 17, 8). Cârja simbolizează puterea de a păstori Biserica și autoritatea pastorală a arhiereului, după modelul lui Moise și Aaron care purtau toiege, ca semne văzute ale autorității și puterii lor de a conduce poporul evreu (Ieșire 7, 20; 8, 16-17). Podoabele din capătul de sus al cârjei își au și ele un sens simbolic: cei doi șerpi sunt simbolul înțelepciunii arhiereului, iar globulețul și crucea arată că Iisus a venit pe pământ și a sfărâmat prin Cruce șarpele (diavolul) care a ispitit pe primii oameni. Arhiereul păstorește în numele Crucii (simbolizată prin cârja păstorească). În unele mănăstiri grecești și egumenii poartă cârje (cu terminalul ca o ancoră).

— ordin monahal întemeiat în 1156 de cruciatul Berthold din Calabria, pe Muntele Carmel (Siria), al cărui scop era lupta împotriva decăderii morale a clerului, practicarea operelor de caritate și binefacere, sărăcia de bună voie. Din cauza opresiunii mahomedane, ordinul cârmeliților s-a mutat în Europa, unde Papa le-a acordat drepturi și privilegii ca și altor ordine monahale. Specificul vestimentației acestui ordin este scapularul, o pelerină scurtă acoperind umerii, despre care cel ce a introdus-o, egumenul general al ordinului, numit Simeon Stork, spunea că primise scapularul chiar de la Maica Domnului, și că cel ce îl va purta (intrând în ordin) până la sfârșitul vieșii va fi scos din Purgatoriu de însăși Maica Domnului.

— era în religia Egiptului antic un fel de ghid, de călăuză a sufletelor în lumea de dincolo, concepută ca o lume îndepărtată a morților, în care se ajunge printr-un drum greu, plin de peripeții și primejdii. O imagine a acestei lumi era concretizată prin Câmpiile lui Iaru (loc de fericire veșnică). Textele din piramide completează Cartea Morților, arătând că în călătoria sa, plină de primejdii, în lumea de dincolo, sufletul trebuie să treacă un râu, cu barca, dând socoteală barcagiului, un fel de Haron egiptean. În eshatologia egipteană apare și ideea unei morale superioare; sufletul, ajuns dincolo, se prezintă în fața unui tribunal care-l va judeca după faptele sale. Sufletul are dreptul să se apere și dacă va fi gășit curat, el va intra în rai (numit „Amenti”, Câmpiile lui Iaru”, „Imperiul lui Osiris”). Pentru cei păcătoși erau pedepse diferite: erau aruncați într-un loc de chinuri cumplite sau readuși pe pământ într-o viață mizerabilă sau se întrupau în animale necurate. Cartea Morților, scriere religioasă egipteană datând din mileniul II — I î.Hr., cuprindea texte și formule magice pe care trebuia să le rostească sufletele trecute în viața de dincolo, pentru a îmbuna pe zei la judecată. Multe din aceste texte și formule magice erau extrase din sarcofage și cuprindeau tradiții religioase străvechi de la începutul istoriei Egiptului (mileniul IV î.Hr.). Cartea Morților era așezată lângă mort în mormânt spre a-l lumina și sprijini în răspunsurile ce trebuia să dea zeului judecător.

— este, în religia mozaică, credința că toate faptele omului, bune și rele sunt înregistrate și cunoscute: „Dacă vrei să știi ce este mai sus de tine, dacă vrei să afli sensul legii morale, să fii convins că în permanență există un ochi care vede, o ureche care aude și că toate faptele sunt scrise în cartea vieții” (Tractatul Avot în volumul În lumina Torei de dr. Rabin Moses Rosen, București, 1971.). Despre Cartea vieții se vorbește în cultul iudaic de Anul Nou și la sărbătoarea Expierii. Faptele bune se răsplătesc în cer, dar și pe pământ.

— se numesc acele cărți speciale care stau în serviciul Bisericii și în care sunt cuprinse, după un anumit tipic (rânduiala), slujbele bisericești. Numele acestor cărți diferă după felul slujbelor sfinte pe care le conțin. Pentru săvârșirea slujbei Sfintei Liturghii și a slujbei celor șapte Laude, preotul are în Sf. Altar Evanghelia (care stă pe Sf. Masă) și Liturghierul. Slujba Sfintelor Taine și ierurgii se află în Molitfelnic sau Evhologhiu și în Aghiazmatar. Pentru diferite rugăciuni ocazionale și ierurgii este cartea numită Tedeum, precum și Ceaslovul (Orologiul). Cărțile care nu pot lipsi de la strană sunt: Octoihul mic sau Catavasierul, Octoihul mare (care cuprinde toată slujba celor opt glasuri și un Tipic, la sfârșit), Mineiele, Apostolul, Psaltirea, Triodul, Penticostarul, Ceaslovul mare (sau bogat) și Tipicul bisericesc. Aceste cărți sunt compuse, unele, din texte luate din Sf. Scriptură (Evanghelia, Apostolul, Psaltirea), iar celelalte sunt compuse de Sfinții Părinți ai Bisericii sau membrii săi (cuprinzând: rugăciuni, cântări și imne liturgice).

— erau o colecție de oracole grecești atribuite profetesei Sibylla din Cumae. Romanii le consultau în situații excepționale (cazuri de calamități, expieri, purificări). Cei ce explicau Cărțile sibiline erau Quindecemvirii, preoți însărcinați cu oficiul de aducere a sacrificiilor.

— se numește răstimpul de când încetează Postul Crăciunului (adică prima zi a Crăciunului) și până la lăsatul secului pentru Postul Paștelui, până când se mănâncă de dulce.

— teolog creștin, originar din Sciția (Dobrogea de azi), a organizat monahismul apusean, după modelul celui răsăritean (sec. V).

(catacumbas = adâncitură) — sunt acele rețele de galerii subpământene, pline de morminte, săpate de creștini în vremea persecuțiilor din primele veacuri, pentru a-și îngropa morții. Uneori catacombele au servit creștinilor și ca loc de refugiu pentru săvârșirea cultului divin. Sunt celebre catacombele săpate de groparii creștini (fossores) în subsolul din jurul Romei, format dintr-o rocă vulcanică granuloasă (tuf vulcanic), ușor de tăiat și cioplit. Aceste catacombe au înfățișarea unor lungi coridoare subterane (ambulacri) de un metru lățime, tăiate vertical în pereții de stâncă, la diverse adâncimi (4-8 m, sau 10-15 m sub pământ). Aceste coridoare se suprapun uneori și se încrucișează ca un labirint. Lungimea coridoarelor a atins aproximativ 1000 de km, pe o suprafață de peste 200 ha. O scară de acces, cu trepte, coboară la aceste coridoare. Din loc în loc, deasupra lor sunt străpungeri (coșuri) strâmte, care comunică cu suprafața solului, pentru luminarea și aerisirea interiorului (luminaria, lucernaria). De-a lungul coridoarelor, pe ambele laturi, se înșiră morminte săpate în stâncă sub formă de loculus și arcosolium, suprapuse unele peste altele, în șiruri orizontale, ca sertarele unui dulap (uneori până la 14 rânduri). În fiecare nișă (loculus) se află un trup. În unele firide sunt chiar 2-4 trupuri (bisomus, trisomus, quadrisomus). În aceste cimitire subpământene (coemeterium ad catacumbas), cele mai multe, în sud, la ieșirea din Roma, pe Via Apia și multe altele în jurul Romei, s-au calculat aproximativ 7 milioane de trupuri înmormântate, dintre care jumătate ar fi trupuri de martiri. În unele s-au găsit și instrumentele de tortură, cu care au fost uciși și vase cu mirodenii. Din loc în loc, unele coridoare se lărgesc, cuprinzând încăperi cu grupuri mari de martiri; aceste încăperi se numesc cubicula (cubiculum = dormitor, loc de odihnă, cimitir). Cele mai importante și mai mari dintre acestea se numesc cripte (κρύπτω — kripto = a ascunde). Cea mai cunoscută este „Cripta papilor” din catacomba lui Calist, unde au fost înmormântați vreo 90 de episcopi ai Romei, din sec. al III-lea. Unele cripte au fost transformate în capele, în care se săvârșea Sf. Liturghie. Pereții unora dintre galeriile catacombelor — mai ales ai criptelor — au fost consolidați cu zidărie și împodobiți cu picturi foarte prețioase pentru studiul iconografiei creștine vechi (ex. catacomba Domitillei și cea a Priscillei). În sec. VI — VIII, multe din catacombele Romei au fost jefuite și deteriorate de barbarii care atacau Roma. În sec. VIII — IX, o mare parte dintre osemintele martirilor din catacombe au fost duse în bisericile din Roma sau din alte părți ale creștinătății. S-au găsit catacombe și în alte părți ale Italiei (Neapole, Palermo, Malta) și în alte țări (Grecia, în insula Milos, Kiev-Ucraina) în Africa de Nord, în Palestina (în fața grotei Nașterii, de la Betleem) în Crimeea, în Franța (la Marsilia) și un fel de cimitire subterane (hipogee) s-au găsit și la noi, în Dobrogea, în complexul arheologic de la Basarabi, lângă Cernavodă.

teologia catafatică care indică ceea ce este Dumnezeu în raport cu realitățile create, văzute, luate ca simbol al Său. Dumnezeu este deci cunoscut din prezența și din lucrările Sale în Creație, atribuindu-I-se însușirile acesteia. Trei activități ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale: creatoare, lumea însăși dând o mărturie evidentă că Dumnezeu este ”creatorul cerului și al pământului”; proniatoare, care se exprimă în legea naturală înscrisă în rațiunea omului ca și în legea scrisă, pe care Dumnezeu le folosește în mod liber pentru a ridica pe om de la cele văzute și temporale la cele nevăzute și veșnice; de judecată, întrucât Dumnezeu Se ”acomodează”, adică ajută, întervine și ceartă, atât prin cuvinte cat și prin evenimente.

(καταπέτασμα, τό — katapetasma = văl, perdea) sau TÂMPLA (τέμπλον, τό — templon) numită uneori și ICONOSTAS (εἰκονοστάσιον, τό — ikonostasion, de la εἰκών, ἡ — ikon și στάσις, ἡ — stasis = susținător de icoane)

— este denumirea acelui zid sau perete acoperit de icoane (și făcut din lemn, piatră, marmură, cărămidă sau metal), care desparte cele două părți (încăperi) principale din interiorul bisericilor ortodoxe, adică altarul și naosul. Catapeteasma (denumirea greacă) este de origine biblică și amintește de perdeaua care despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta (III Regi 6, 21), atât la Cortul Mărturiei, cât și la templul iudaic din Ierusalim. Tâmplă este denumire românească și vine, după unii, de la grec. Templon (loc sfințit, templu). Prin asociație cu tâmplă, parte a feții omenești, se spune în Transilvania și fruntar, fruntal, de la lat. frontale, deoarece, pentru privitorul din naos, catapeteasma bisericii este ca tâmpla sau fruntea feței omenesti (Elie Cristea Iconografia, Sibiu, 1905, p. 165); (I. D Ştefănescu Arta veche a Maramureșului 1968, p. 115); iconostas e un termen mai nou, folosit mai ales în occident, cu acest înțeles. În cele mai vechi biserici bizantine, ca și în cele de tip basilical, altarul era despărțit de naos printr-un grilaj scund, de lemn, metal, piatră, făcut să împiedice intrarea laicilor în altar, și care se numea cancelii (lat. cancella, gr. κανκέλλα, ἡ — kankela = grilaj). Panourile care îl compuneau erau despărțite prin coloane, legate în partea de sus printr-o grindă orizontală (arhitrivă), din același material, care era frumos sculptată. Trei spații libere, prevăzute în cancelii, permiteau clericilor să intre și să iasă din altar. Intrarea din mijloc era acoperită cu o perdea, spre a împiedica privirile celor din naos să pătrundă în altar în timpul sfintelor slujbe. Resturi de cancelii se mai păstrează în unele biserici din Apus și s-au găsit și în ruinele bisericilor paleocreștine din Dobrogea (la Histria, Calatis, Basarabi ș.a.). În bisericile unde cancelli lipsea, era pusă o perdea; aceasta a rămas până azi în bisericile armene. Cu timpul, deasupra arhitravei s-a pus o cruce, iar pe coloane au fost așezate medalioane, cu reprezentări în relief ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale arhanghelilor, ale apostolilor și profeților, iar la mijloc, într-un mare medalion, Crucea Răstignirii și monograma împăratului Iustinian (sec. VI). Începând din sec. IX, vechile cancelii încep să se transforme, tinzând spre catapeteasma de azi. Împăratul Vasile Macedoneanul realizează un grilaj despărțitor, prevăzut cu uși laterale (diaconești) și ușile împărătești, iar arhitrava o împodobește cu o frumoasă icoană a Mântuitorului. Treptat, icoanele au început să apară pe zidurile care mărgineau cancelii și apoi pe spațiile libere dintre coloane. Pe lângă icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului, sunt puse icoanele Apostolilor, ale proorocilor și ale unor sfinți, iar la mijloc, deasupra ușilor împărătești, icoana numită Deisis (δέησις, ἡ — deisis = rugăciune, mijlocire), icoană care va sta la baza întregului conținut tematic al iconostasului de mai târziu. Din sec. XIV înainte, bisericile ortodoxe și-au fixat catapeteasma în forma ei de azi (cu trei rânduri de icoane, lăsând să se vadă din naos icoana de pe bolta altarului. Iconostasul are trei uși, două laterale (diaconești sau îngerești) și la mijloc o ușă centrală, formată din două părți care se deschid lateral, numite ușile împărătești. Se numesc așa, pentru că, la Vohodul mare, când se aduc de la proscomidiar Darurile și se așează pe Sf. Masă, se închipuie intrarea Domnului Iisus, împăratul cerului și al pământului (și pentru că pe aici nu pot intra decât persoanele sfințite prin hirotonie). Deasupra ușilor împărătești se află o perdea de stofă sau mătase (de culoare albă, roșie, galbenă sau albastră, uneori frumos brodată sau pictată), care se numește dveră (slv. dveri = ușă) sau perdeaua ușilor împărătești. Catolicii nu admit catapeteasma, motivând că prin jertfa Mântuitorului, perdeaua templului a fost sfâșiată. Ortodocșii consideră însă că ea a fost doar sfâșiată nu și desființată, iar creștinii au înlocuit-o prin catapeteasma altarului.

(κατάβασις, ἡ — catavasis = coborâre, scoborâre)

— se numește irmosul care cuprinde primele strofe sau stihiri ale fiecărei ode din anumite canoane. Fiecare praznic își are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din Canonul sărbătorii respective. Numele de catavasie (scoborâre) vine de la faptul că în vechime cântăreții celor două străni veneau în mijlocul bisericii, unde cântau împreună irmosul. Irmoasele și catavasiile din Minei, Penticostar și Triod, cu privire la sărbătorile mari sunt cuprinse în cartea de slujbă numită Irmologhion (vezi și irmos). Catavasiile sunt slujbe legate de învierea și pogorârea lui Hristos la iad.

(lat. cathedralis)

— biserica principală dintr-un oraș, unde se află o reședință episcopală; vezi și stilul gotic în {stiluri arhitectonice ale bisericilor}.

(gr. κατηχητής, ὁ — katihitis = catehet)

— cel care predă învățătura despre Dumnezeu; κατηχέω — katiheo = a învăța prin viu grai (cu acest înțeles este folosit în Noul Testament, la: Luca 1, 4; Fapte 18, 25; Romani 2, 18 etc). De aici derivă catehet — trimisul lui Dumnezeu și al Bisericii, care împărtășește „prin viu grai” învățătura creștină („învățătura despre Dumnezeu”), iar cel care primește această învățătură se numește catehumen. Catehizarea este acțiunea de a învăța, de a instrui și educa în spirit creștin, pentru viață creștină, prin cunoașterea învățăturilor Bisericii și împlinirea voii lui Dumnezeu. Mântuitorul este modelul desăvârșit al catehetului, al învățătorului adevărurilor divine, atât prin exemplul vieții Lui, cât și prin modul de a se adresa mulțimilor și a se face înțeles. Primii cateheți care au învățat pe oameni cuvântul Evangheliei au fost Apostolii, după cum mărturisește Sf. Apostol Pavel: „... «Crezut-am, pentru aceea am și grăit», — și noi credem: pentru aceea și grăim... Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul... În toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu...” (II Corinteni 4, 13 și 5; 6, 4). După Apostoli, Sfinții Părinți ai Bisericii au scris predici și cuvântări numite Cateheze mistagogice, prin care căutau să explice credincioșilor sensul Sfintelor Taine și al Sfintei Liturghii, precum și sensul și semnificația actelor de cult. Scopul acestei instruiri este de a-i face să înțeleagă și să execute actele de cult în adevăratul lor spirit, să se închine lui Dumnezeu „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23-24), ferindu-i de superstiții, de bigotism și de formalism gol. Unul dintre cei mai vestiți autori de cateheze mistagogice (Omilii, predici explicative) este Sf. Chiril al Ierusalimului (+348). El a făcut prima explicare sistematică și amănunțită a Liturghiei creștine (în Cateheza XXIII) și a Tainelor inițierii creștine (Botezul, Mirungerea și Sf. Euharistie) în „Cinci Cateheze mistagogice” (Cateh. XIX-XXIII). Cateheze mistagogice și Omilii catehetice ne-au rămas și de la alți Părinți ai Bisericii: Omiliile catehetice sau „Liber ad baptizandos” scrise de Teodor de Mopsuestia; „Opt cateheze baptismale inedite” ale Sf. Ioan Gură de Aur; „Despre ierarhia bisericească” de Dionisie Areopagitul – vezi (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de inițiere, București, 1990).

— este studiul, disciplina care se ocupă cu catehizarea, adică cu normele de predare a învățământului religios-moral.

vezi {catehet}, {catehetic}.

— carte de învățătură, de expunere a unei doctrine religioase sub formă de întrebări și răspunsuri.

(lat. catehumenus, gr. κατηχούμενος — katihumenos)

— catehumeni se numeau, în primele veacuri creștine, acei oameni care se inițiau și se instruiau în credința creștină, pregătindu-se pentru a primi botezul. Cei mai avansați în învățătura creștină și în credință erau propuși candidați la botez (lat. iluminandi sau competents; gr.φωτιζόμενοι — fotizomeni). Pentru instruirea (catehizarea, inițierea) catehumenilor erau săli speciale (construcții-anexe, pe lângă bisericile paleocreștine), în legătură cu baptisteriile. Cu vremea, aceste catehumenia au devenit adevărate școli pentru toți credincioșii; unele erau vestite (ex. Şcoalacatehetică din Alexandria, din Cezareea palestinei etc.). Astfel, se formează centre de viață culturală pe lângă biserici, așa cum vor deveni mănăstirile în Evul Mediu (la noi, Mănăstirea Neamț).