Dicționar

— „dătător de bogăție”, zeu slav, simbolizând soarele, fertilitatea.

— denumire pentru conducătorul religios al budismului, un fel de patriarh, a cărui reședință se afla în Tibet (la marele templu din Lhassa). El este purtătorul spiritului lui Buha, spirit ce se încarnează într-un copil, ce va deveni Dalai-Lama; la moartea fiecărui Dalai-Lama, spiritul său se reîncarnează în următorul și tot așa, trece dintr-o reîncarnare în alta;.

— Carte (atestat) pentru duhovnicie, dată de arhierei preoților cu hirotesie de duhovnici, fără de care ei nu puteau spovedi (Pravila cea Mare, Târgoviște, 1652, gl. 318 și Pravila Govora, 1640, ed. Bujoreanu, p. 87).

Sf. Ioan Damaschinul (+749)

— călugăr la mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim, mare cărturar (a scris un tratat de Dogmatică, rămas îndreptar, până azi), apărător al cultului icoanelor (scrie: Cultul Sfintelor Icoane, trad, D. Fecioru, 1937) și mare cunoscător al cântării bisericești, pe care a îmbunătățit-o cu creațiile sale imnografice. El a compus Canoanele învierii, din Octoih, care se cântă (pe cele opt glasuri) la Utrenie; a mai scris canoane și la Nașterea Domnului, la Botezul Domnului, la Înălțare, la Scimbarea la Față, Cincizecime, Adormirea Maicii Domnului ș.a.; a scris stihirile numite apostihii (care au ca temă învierea și se cântă la Vecernie și Utrenie). Apostihiile se încheie cu o stihiră mai importantă, a cărei temă este o dogmă: întruparea Domnului, cele două firi — dumnezeiască și omenească, despre înviere, despre cruce, apostihii numite și „dogmatice ale glasurilor”. A scris irmoase și tropare, ca: „Miluiește-ne pe noi, Doamne!”, „Ușa milostivirii...” etc. În Mineiul pe decembrie este trecut cu mari laude „Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu”, „alăută dulce”, „vioară dumnezeiască” ș.a.

(de la lat. damno,-are = a osândi)

— blestemat, pedepsit, condamnat la suferințele iadului.

— serbări în cinstea zeului grec Apolo, care aveau loc din cinci în cinci ani; tot în cinstea lui erau „carneele”, serbări ce se făceau din nouă în nouă ani.

sau tao

— este principiul divin al ordinii universale a creațiunii, ce stă la baza religiei chineze numită Daoism sau Taoism (datând din sec. VI î.Hr.). Izvorul daoismului îl constituie vechile credințe chineze în spirite, practici magice, astrologice și superstițioase. Şeful religios al daoismului, numit Tien-Si („Cerul stăpân”) își avea reședința în vârful unui munte din provincia Siensi. Preoții daoiști duc o viață obișnuită, asemenea celorlalți oameni, cu familie, la casele lor sau trăind în comunități, celibatari, ca și preoții budiști. Daoismul s-a răspândit în China paralel cu Confucianismul, influențându-se reciproc.

— pâinea și vinul, ca elemente ale jertfei Euharistice, se aduc la proscomidiar unde se pregătesc de către preot și apoi se aduc pe Sfânta Masă, unde se sfințesc în timpul slujbei liturgice.

— cele șapte Daruri ale Sf. Duh sunt puse în legătură cu cele șapte Laude bisericești (vezi{laudele} sau {hvalitele}). Aceste daruri sunt: al înțelepciunii, al înțelegerii, al puterii, al bunei credințe, al temerii de Dumnezeu etc.

— schitul Darvari din București a fost desființat în 1950 și transformat în biserică de enorie. În 1996, schitul a revenit la situația dinainte, schit de călugări, având patru călugări slujitori.

(gr. διδάσκαλος, ὁ — didascalos = învățător)

— denumire pentru cel care învață pe cineva; învățător, profesor și dascăl de biserică, cântăreț bisericesc; în trecut, la noi, cântărețul bisericii era și dascălul școlii, învățătorul copiilor (așa cum aflăm printre alte scrieri și din Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, cap. I).

— martir creștin pe pământul Dobrogei (la Axiopolis — Cernavodă) în vremea persecuției lui Dioclețian (303-304). O inscripție descoperită la Axiopolis a păstrat în limba greacă numele Tasios (adică Dasius), alături de alți martiri (Chiril, Chindeas). Moaștele Sf. Dasius au fost duse la Durostorum, de unde (pe la an. 600) au fost duse în Italia (la Ancona), unde se păstrează și azi un sarcofag cu inscripția în lb. greacă: „Dasios, adus de la Dorostolon” (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

(slv. dedina = moștenire)

— tradiție, învățătură, obiceiuri păstrate din cele mai vechi timpuri, „datina străbună”, „obiceiuri din străbuni”; datine sfinte — obiceiuri religioase (colindele).

— rege în Israel (a domnit 40 de ani, sec. IX î.Hr.), a refăcut unitatea regatului care se dezmembrase după moartea lui Saul și a stabilit capitala la Ierusalim (în provincia Iudeea, ținutul natal al lui David, care era fiul lui Iesei, din Betleem). David a întărit autoritatea clerului și a proiectat clădirea unui mare templu la Ierusalim, care avea să se construiască sub fiul și urmașul său, Solomon. Cartea Psalmilor, cea mai înaltă expresie a credinței, pioșeniei și respectului față de Dumnezeu, operă de mare valoare poetică, este atribuită lui David, din neamul căruia avea să se nască Mesia; vezi și {Goliat}, {psalm}, {psaltire}.

— Mănăstirea Dealu, situată pe un deal, la aproximativ 4 km de Târgoviște, ctitorie a lui Radu Vodă cel Mare (Radu al V-lea), de la anul 1500 și restaurată de Bibescu Vodă (1844); în această biserică se păstrează, într-o raclă de bronz, craniul lui Mihai Viteazul. Mănăstirea este cămin pentru călugării și preoții bătrâni, așa cum este mănăstirea Viforâta pentru maicile și preotesele bătrâne și singure.

— se numesc acele coridoare interioare din marile biserici catolice, construite în stil romanic, coridoare semicirculare care se prelungesc din navele laterale și înconjură altarul; din loc în loc, din aceste coridoare se deschid absidiole sau capele razante, unde se păstrează moaște sau relicve sfinte. Prin ambulatorii pot circula credincioșii care vin să vadă criptele sau sarcofagele cu moaște de sfinți, și să se închine.

— proorociță în Israel în vremea judecătorului Barac, pe care îl încurajează să ridice armata împotriva moabiților, care înrobiseră poporul lui Israel; datorită curajului Deborei, care însoțește pe Barac și armata sa pe câmpul de luptă, acesta reușește să alunge pe dușmani și să elibereze Israelul din robia Moabiților. După câștigarea bătăliei, Debora compune un imn de mulțumire lui Dumnezeu ce s-a păstrat, transmis în Cartea Judecători (cap. 5); cântarea Deborei, care preamărește faptele de eroism și pe aceia care au contribuit la câștigarea victoriei împotriva dușmanului, este considerată ca unul dintre cele mai vechi momente ale limbii ebraice (datează din an 1050 î.Hr.).

— conducător religios (mare preot și conducător al statului geto-dac (sec. I î.Hr.), după moartea lui Burebista (an. 44 î.Hr.) asupra căruia, ca și asupra poporului, a exercitat o puternică influență și autoritate, dovadă că în vremea lui a reușit să impună distrugerea viilor în Dacia spre a pune capăt bețiilor și a alcolizării poporului, motiva el; ca om politic și religios, Deceneu a contribuit la unificarea triburilor geto-dace, pornind de la stabilirea unității credințelor religioase. A realizat o reformă culturală și reforma clerului, căruia, în afara atribuțiilor religioase i s-a dat și rolul de judecător și medic al poporului. Deceneu a fost trecut în rândul zeilor (Dacia de la Burebista la Cucerirea Romană în rev., Dacia, Cluj, 1976; Getica.

(lat. defensor, d. defendere = a apăra)

— avocat, apărător, defensor în Consistoriul bisericesc, care apără interese din domeniu bisericesc.

(δέησις, ἡ — deisis = rugăciune de mijlocire, implorare sau Trimorfion — τριμόρφιος — trimorfios = în trei chipuri, forme)

— în iconografia ortodoxă, icoana numită Deisis îl reprezintă pe Iisus Hristos ca împărat (Christ de majeste), așezat pe tron, ținând Evanghelia închisă și binecuvântând. El e încadrat în dreapta de Sfânta Fecioară, iar în stânga de Sf. Ioan Botezătorul, amândoi stând în picioare, rugându-se și mijlocind către Mântuitorul pentru oameni; Maica Domnului reprezintă aici Biserica Legii noi, iar Sfântul Ioan Botezătorul, pe cea a Vechiului Testament. Icoana Deisis are o evidentă semnificație liturgică, fiind inspirată din ritualul Proscomidiei, în care cele dintâi miride (părticele de pâine) după scoaterea Sf. Agneț, sunt aduse în cinstea Sf. Fecioare și a Sf. Ioan Botezătorul, socotiți ca cei mai buni și devotați mijlocitori ai oamenilor; ei ocupă cele dintâi rânduri în ierarhia cerească, îndată după Mântuitorul și înaintea Sfinților îngeri. Icoana Deisis este așezată pe catapeteasmă în mijlocul șirului de icoane care reprezintă pe cei 12 Apostoli, în registrul median, adică între registrul care cuprinde praznicele împărătești și ultimul de sus, care cuprinde șirul profeților. În bisericile moldovene se zugrăvește pe peretele de apus al naosului, în legătură cu friza ctitorilor; în unele bisericii muntene se află pe peretele de nord (în naos), înconjurată de sfinți militari. În bisericile ruse, icoana Deisis ocupă un loc principal pe catapeteasmă, fiind icoana de centru din rândul de deasupra icoanelor împărătești.

(deus-dei = zeu, dumnezeu)

— sistem filozofico-religios, apărut în sec. XVII-XVIII, are ca promotori pe raționaliștii Herbert de Cherbury, Locke, Voltaire, Diderot ș.a. Deismul recunoaște un Dumnezeu creator, dar nu și proniator (purtător de grijă) al lumii. Dumnezeu a creat lumea și i-a dat legi după care se conduce de sine, fără intervenția Creatorului. Dumnezeul deist, obiectiv, impersonal este total indiferent față de creația sa. Concepția deistă se deosebește fundamental de concepția religiei revelate, după care Dumnezeu este nu numai Creator, dar și Părinte iubitor față de creaturile Sale, făcându-Se cunoscut oamenilor prin revelație, în diferite moduri (minuni, vise, arătări diverse, ca rugul aprins din care vorbește lui Moise — în Vechiul Testament — , iar în creștinism, prin întruparea Fiului Său). Înlăturând religia revelată, deismul înlătură și toate formele ei de organizare (Biserică, cult, doctrină).

(gr. δαίμων, ὁ — daimon)

— diavol, geniu rău, întrupare a răului.

— cel ce este stăpânit de diavol, bolnav, nebun. Iisus a făcut multe minuni de vindecare a demoniacilor.

— biserica din Densuș (Hunedoara), ridicată în sec. X-XIII din lespezi de piatră funerară, aduse de la Sarmisegetuza. Masivă, greoaie, are deasupra naosului un turn în formă geometrică. Aici, în Şara Hațegului existau și alte biserici de piatră românești la Streisângeorz, Strei, Sântămărie Orlea ș.a., din aceeași epocă cu Densuș. Biserica din Densuș a fost restaurată în 1961-1963 când s-a constatat că pereții naosului erau construiți în partea de jos din blocuri uriașe de piatră șlefuită și ar data din sec. X. În sec. XIII a avut loc restaurarea ei prin ridicarea din nou a pereților naosului, altarului și turnului (turlei) centrale. În sec. XV (1443), a fost pictată de meșterul Ştefan și ucenicii săi, așa cum rezultă dintr-o inscripție. Se crede că ctitorii au fost cneji din familia Mânjina din Densuș.

— denumire persană pentru călugăr musulman; dervișii se numeau în lb. turcă sufiți sau sufiști, denumire de la îmbrăcămintea de lână aspră (suf) pe care acești călugări o purtau, imitând pe călugării creștini; în lb. arabă, sufiții se numeau fachiri.

— formule magice în proză sau în versuri, care se rostesc monoton, în șir continuu, aproape neînțeles, de către persoane anumite (descântătoare), cu scopul de a aduce vindecarea de boli oamenilor suferinzi (despre un asemenea descântec „de deochi”, ne spune I. Creangă în „Amintiri”). „Descântecele” se fură, adică nu se învață anume, ci se memorează atunci când cineva descântă, căci altfel nu mai au efect, dacă se predau în mod special.

(de la lat. destino-destinare = a hotărî ceva)

— soartă, fatalitate, ceva stabilit, hotărât dinainte și care trebuie să se întâmple; se spune: „așa i-a fost destinul”, ca o motivație în fața unor situații, mai ales neprevăzute și care totuși au loc. Credința în destin, în predestinație este o concepție care se întâlnește în doctrina religioasă islamică (mahomedană), în care Dumnezeu (Allah) este un stăpân absolut, despotic, ale cărui hotărâri au caracter de fatalitate. Credința în destin este o concepție negativistă, căci stă în calea progresului; această concepție o întâlnim și în străvechile credințe păgâne, iar mitologia greacă a ilustrat-o în legenda lui Oedip. Creștinismul nu admite credința în destin, deoarece doctrina creștină despre liberul arbitru (libertatea de a alege singur) ne învață că fiecare ființă omenească are libertatea și dreptul de a alege drumul pe care să meargă în viață, adică de a alege binele de rău, fiind astfel răspunzător fiecare de faptele lui, pentru care va suporta și urmările.

(lat. devotio,-onis = jertfire, făgăduință prin care se leagă cineva, de la devoveo = a închina, a consacra)

— pietate personală, dăruirea vieții credinței în Dumnezeu, evlavie.

— slujitor de cancelarie.

(διάκονος, ὁ — diakonos; lat. diaconul, minister)

— slujitori ai Bisericii cu rang inferior preotului (în ordinea ierarhică, clerul e format din trei trepte: diacon, preot și episcop). Denumirea de diacon apare, ca și cea de preot și episcop, încă din epoca apostolică, în cărțile Noului Testament (Fapte 6, 1-7) Primii diaconi menționați au fost 7 la număr, instituiți prin hirotonie de Sfinții Apostoli, în scopul unei mai bune organizări a agapelor (meselor frățești) și ajutorării săracilor din primele comunități creștine; la început erau simpli ajutori ai Apostolilor în organizarea operei de asistență socială, pentru ca Apostolii să se poată consacra mai mult propovăduirii Evangheliei. Agapele fiind strâns unite cu serviciul Sfintei Euharistii, diaconii au avut și atribuții în săvârșiea cultului. În Faptele Apostolilor se vorbește de diaconul Filip, care predica și boteza în Samaria, dar mai apoi în Cezarea, ca evanghelist, adică propovăduitor al Evangheliei (Fapte 21, 8). Misiunea de slujitori ai cultului, pe care o au azi diaconii, apare încă din primii ani ai sec. II, când ei nu mai sunt simpli servitori ai meselor frățești, ci devin slujitori sau „chivernisitori” ai tainelor Bisericii, alături de episcopi și preoți. Sarcinile diaconului sunt precizate, așa cum se face și pentru preoți și episcopi, în Constituțiile Apostolice. Potrivit condițiilor istorice, funcțiile liturgice ale diaconilor s-au înmulțit treptat (dispărând între timp celelalte situații și atribuții (agape, catehumenat, botezul adulților ș.a.). Treptat a dispărut însă și numărul diaconilor, ajungându-se la situația de azi când nu mai există diaconi decât la catedrale sau la unele biserici mai mari din orașe. Actele de cult pe care le săvârșește diaconul sunt limitate. În primul rând el nu poate sluji singur, ci numai cu preotul sau cu arhiereul, ca ajutător al acestora, de ex. purtarea și citirea Evangheliei la Liturghie, purtarea Sf. disc, la ieșirea cu darurile (Vohodul mare), rostirea Ecteniilor (rugăciune de cerere), pe care le rostește din mijlocul bisericii, adică din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfințiți și deci cel mai aproape de laici, pentru care se roagă (făcând astfel legătura dintre credincioși și preot sau dintre naos și altar). În serviciul divin, diaconii închipuiesc pe sfinții îngeri și puterile cerești care slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc; orarul (vezi {orar}) pe care îl poartă în timpul slujbei simbolizează aripile îngerilor slujitori. În Biserica romano-catolică, dispărând ecteniile din slujba liturgică, s-a restrâns și rolul liturgic al diaconului. La protestanți se păstrează denumirea de diacon, dar acesta nu are nici o atribuție liturgică, ocupându-se cu problemele de administrație bisericească și de asistență socială.

(gr. διακόνικον, τό — diakonicon; σκευαφυλάκιον, τό — schevafilakion)

— se numește absidiola de miazăzi a altarului, care se mai numește și veșmăntar, pentru că aici se păstrează veșmintele preoțești de slujbă, cărțile liturgice, lumânări etc. Se numește diaconicon, pentru că în vechime era în grija diaconului (vezi {altar}). La catolici poartă denumirea de sacristie.

— slujitoare ale Bisericii; în primele veacuri creștine, ele făceau parte din clerul inferior (situate pe prima treaptă) și erau consacrate prin hirotesie (punerea mâinilor, vezi și {hirotesie}); despre existența lor aflăm din Noul Testament (Romani 16, 1) și din scrierile Sf. Părinți. Îndatoririle lor erau legate de asistența și caritatea socială și de anumite funcții liturgice: serveau la agape (ajutând pe diaconi), păzeau ușile bisericii, prin care intrau și ieșeau femeile, supravegheau liniștea în biserică în partea rezervată femeilor, ajutau la botezul lor, mai întâi catehizându-le, apoi îndeplinind la botez actele rituale pe care clerul (care oficia botezul) din motive de decență nu le putea săvârși (ex. când intrau în apa botezului, când primeau ungerea cu Sf. Mir — episcopul le ungea numai pe frunte, fiind aduse înveșmântate în haina albă, apoi ungerea era continuată de diaconițe (Const. Apost. III, 16). Diaconițele aveau dreptul ca, în timpul serviciului divin, să poarte, ca și diaconii, orarul și să se împărtășească alături de clerul inferior; ele duceau Sf. Împărtășanie femeilor bolnave, cărora, după moarte, le făceau toaleta funebră și ajutau la înmormântarea lor. În documente s-au păstrat numele câtorva diaconițe cunoscute pentru evlavia și pietatea lor: Olimpia (Olimpiada), despre care aflăm din „Scrisori către Olimpiada” trimise de Sf. Ioan Gură de Aur, din exil, după ce părăsise Constantinopolul, ca și alte corespondente ale lui: Procula și Pentada, Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare ș.a. În sec. V-VI, diaconițele încep să dispară în Biserica de Apus, când botezul femeilor adulte nu se mai face, generalizându-se pedobaptismul; în Bisericile răsăritene se mai mențin până în sec. XII — XIII, când încă se aflau în cărțile de slujbă (Evhologhii) rugăciunile hirotesiei diaconițelor (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 22 și 109.).

— zeiță romană, protectoare a maternității. Cultul ei avea legătură cu vietățile pădurilor, de aceea era socotită și zeița vânătorii, ca și zeița Artemis a grecilor, cu care a fost mai târziu asimilată. Diana avea un templu la Roma, pe colina Aventin.

(διάνοια, ἡ — dianoia, i = înțelegere, inteligență)

— ce se referă la rațiune, la bun simț. Aristotel împărțea virtuțile morale în virtuți etice și virtuți dianoetice; etice: dreptatea, curajul, cumpătarea; iar dianoetice: înțelepciunea și prevederea (care se câștigă prin învățătură, experiență și timp).

(διάταξις, ἡ — diataxis = rânduiala sau regulile după care trebuie să se desfășoare o slujbă bisericească)

— sau rânduiala liturgică, este titlul unei lucrări a patriarhului Filotei IV, din sec. XIV (ed. mai nouă la Pan. Trembela — Cele trei Liturghii după codicii din Atena — în gr. Atena, 1935). Această lucrare este un izvor prețios de cunoaștere a cultului creștin, cuprinzând reguli privitoare la săvârșirea cultului, la săvârșirea săvârșirea Sfintei Liturghii și a altor sfinte slujbe. Diataxa lui Filotei face parte din rânduielile locale de slujbă, formulate de unii patriarhi constantipolitani din epoca bizantină și neo-greacă. Acestea sunt importante pentru istoria cultului, alături de altele, care sunt: practica veche sau tradiția nescrisă (în materie de cult), monumentele arheologice și antichitățile bisericești (resturi de biserici, obiecte vechi liturgice, inscripții, picturi religioase etc.).

(διατριβή, ἡ — diatrivi = locuință temporară, discurs, conferință)

— conferințe ambulatorii; filozofii greci mergeau din loc în loc și țineau diatribe.

— zeul suprem în religia vechilor indieni, creatorul lumii, părintele zeilor și al oamenilor.

Vezi și {satana}, {înger}.

(δικαστήριον, τό — dikastirion = tribunal, Curte de Justiție)

— Tribunal sau Consistoriu bisericesc.

(δικέρι, τό — dikeri, to, τρικέρι, τό — trikeri, to)

— sfeșnic cu două și sfeșnic cu trei brațe; sunt două sfeșnice care se utilizează la slujbele arhierești. Dicherul poartă două lumânări (δις κηρός — dis kiros = două lumini), iar trikerul poartă trei lumânări. Cu aceste sfeșnice arhiereul binecuvintează poporul în momentele indicate din timpul Liturghiei arhierești (vezi Rânduiala în cartea de slujbă numită Arhieraticon). Dicherul simbolizează cele două firi din Persoana Mântuitorului, iar tricherul, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

— Starețul unei colibe care administrează și reprezintă schitul timp de un an și care are în grijă și biserica mare.

— iconom, administrator la mănăstire sau Centru Eparhial.

și așa-numiții profeți sau prooroci — erau în Biserica primară din epoca apostolică și post-apostolică, propovăduitori ai Evangheliei și slujitori ai Bisericii, alături de Sfinții Apostoli și alături de clerul (preoți, episcopi) hirotonit. Despre ei se vorbește în Faptele Apostolilor (13, 1-4) și unora li se dau chiar numele; și Sf. Apostol Pavel vorbește despre ei ca despre harismatici adică având harul sfințitor care se dă prin hirotonie (I Cor. 12,28) și chiar îi enumera între slujitorii Bisericii (Efes. 4,11-12). Didascalii și profeții, considerați ca făcând parte din rândul celor 70 de ucenici ai Mântuitorului, eraudintre cei mai zeloși propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, fiind înzestrați cu harisma (cu harul) profeției și a învățăturii. Ei se deosebeau însă de clerici prin faptul că nu aveau, ca aceștia, stabilitate (legați de o biserică), ci rătăceau, mergeau și propovăduiau de la o comunitate creștină la alta, erau misionari. De pe la jumătatea sec. II, documentele nu-i mai consemnează, ci dispar, în locul lor rămânând peste tot clerul harismatic (hirotonisit) și legat de comunitatea (biserica) pe care o păstorește.

(διοίκησις, ἡ — dioikisis = administrație, guvernământ)

— în imperiul roman, unitățile administrative, formate din mai multe provincii se numeau dioceze sau dieceze. În organizarea administrativă a Bisericii creștine, termenul de dieceză s-a folosit pentru a denumi teritoriul asupra căruia se exercită autoritatea unui episcop. Acest teritoriu, supus canonic jurisdicției unui episcop, s-a numit și eparhie (ἐπαρχία, ἡ — eparhia, i = district, provincie).

— Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, cinstit de Biserica Ortodoxă la 26 octombrie, a trăit în a doua jumătate a secolului al III-lea și a murit martir, în timpul persecuției împăratului Maximian, la anul 305, în cetatea Solun (Tesalonic) din Grecia. Deși guvernator al cetății Solun, tatăl său îmbrățișase credința creștină și împreună cu soția sa se rugau în ascuns la cele două icoane, legate în aur și pietre scumpe ale Mântuitorului și Maicii Domnului. Şi în mare credință cereau lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu. Pentru rugăciunile și faptele lor de milostenie, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, dându-le pe Dimitrie. Copilul a fost crescut în credința lui Hristos și la vârsta înțelegerii părinții l-au botezat, în cămara lor ascunsă (în care-și aveau icoanele și se rugau), chemând un preot și câțiva prieteni credincioși. Copilul a crescut și, murindu-i părinții, Maximian, care-l prețuia pe tatăl lui Dimitrie, l-a numit guvernator și comandant de oaste, în locul tatălui său, poruncindu-i în același timp să ducă lupta de exterminare a creștinilor din cetate. Împotriva poruncii împăratului, Dimitrie propovăduia creștinismul, sprijinind pe creștini și ajutând pe cei convertiți să se boteze (I. R. IBU, 1992, afirmă că Sf. Dimitrie a fost hirotonit diacon). Aflând că faptele sale ajunseseră la cunoștința împăratului și că acesta, întorcându-se dintr-un război cu sciții și sarmații, va veni la Solun să se convingă, Dimitrie își împărți toată averea celor săraci. Venind Maximian, Dimitrie își mărturisi credința în Hristos, cu mult curaj și convingere, refuzând să jertfească zeilor. Aruncat în închisoare, el este schingiuit și împuns cu lancea în coaste, ca și Domnul său, iar apoi i se tăie capul. Pe când era martirizat era de față și sluga sa credincioasă, creștinul Lupu, care a luat haina muiată în sânge a stăpânului și inelul, făcând apoi cu ele multe minuni, alungând bolile și duhurile rele de la oricine se atingea de lucrurile îmbibate cu sângele martirului. Auzind Maximian de acele minuni, a poruncit să se taie capul lui Lupu, murind și acesta, ca și stăpânul său, pentru credința în Domnul Hristos. După încetarea persecuțiilor s-a ridicat o bisericuță deasupra mormântului Sfântului Dumitru. Toți care veneau să se roage aici erau vindecați de suferințele lor. Auzind aceasta, un creștin bogat, Leontie, ce era curpins de o boală grea, a venit și el, și rugându-se, s-a vindecat de suferința sa. Drept recunoștință a înălțat, în locul micuței biserici, o alta mare și frumoasă. Săpând temeliile, au găsit mormântul cu trupul lui Dimitrie neputrezit. Din moaștele Sfântului Dimitrie a curs mir și mireasma lui a umplut toată cetatea. Mulți bolnavi venind acolo și ungându-se cu acest sfânt mir, s-au vindecat. Leontie a pus sfintele moaște într-o raclă ferecată cu aur și argint, pe care a așezat-o în această biserică, cu hramul Sfântului. Plecând în localitatea de unde venise, Leontie a vrut să ia cu sine o parte din moaștele sfinte, dar Dimitrie i s-a arătat și i-a interzis să se atingă de moaște. Leontie a luat atunci giulgiul muiat în sângele martirului, așezându-l într-o raclă scumpă. Pe drum, giulgiul sfințit de sângele mucenicului a făcut minuni nenumărate, printre care și scăparea de la înec a lui Leontie, la trecerea unui râu învolburat. Giulgiul cu racla a fost așezat de Leontie într-o frumoasă biserică ridicată de el în localitatea sa de origine, dându-i ca patron numele sfântului. Multe minuni s-au săvârșit de Sf. Dimitrie și întru pomenirea lui s-au ridicat nenumărate biserici, avându-l ca patron.

— sfântul ale cărui moaște se află în catedrala patriarhală din București, numit și „cel nou”, a fost un călugăr sihastru cu viașă de sfânt. A trăit în sec. XI, fiind originar din satul Basarabov, de pe valea râului Lom, din Bulgaria. Era păstor și se spune că aflându-se pe câmp cu turma de vaci la păscut, a strivit cu piciorul, din nebăgare de seamă, niște puișori dintr-un cuib. El nu și-a iertat această faptă, și trei ani nu și-a încălțat picoirul, nici vara, nici iarna. Avea un suflet de copil nevinovat. Este simbolul smereniei, prețuind sufletul, nu trupul. El s-a retras într-o peșteră acoperită cu o lespede, și acolo a trăit până la moarte. Veacuri de-a rândul izbucnea în acel loc o flacără. Venind o dată ploi mari, peștera s-a dizlocat și s-a văzut văzut trupul sfântului, care are devenise moaște. Moaștele sale au făcut minuni, vindecări și alinări de suferințe fizice și sufletești. În anul 1774, Mitropolitul Ungrovlahiei a primit moaștele sfântului, de la generalul rus Petru Saltikov și le-a așezat în catedrala mitropolitană, devenită patriarhală, după 1925, când s-a ridicat Biserica Ortodoxă Română la rang de patriarhie. Cinstirea Sf. Dimitrie Basarabov se face în ziua de 27 octombrie, a doua zi după prăznuirea Sf. Dimitrie Martirul („Mare mucenic”); vezi și {Medru}.

— cetate romano-bizantină din sec. X-XI, în locul căreia se află azi satul Garvăn (jud. Tulcea), unde, în urma săpături lor arheologice, s-au descoperit resturile uneia dintre cele mai vechi biserici de stil bizantin, de pe teritoriul țării noastre.

— Mănăstirea Dintr-un Lemn, de călugărițe, întemeiată de Matei Basarab (sec. XVII) și refăcută de Ştefan Vodă Cantacuzino (sec. XVIII). Se numește așa, căci pe lângă biserica mare de zid și cimitir se află o bisericuță, despre care se spune că a fost scobită din trunchiul unui stejar uriaș (în 1814), încă din sec. XV. Sunt multe legende legate de existența ei. Astfel se spune că un călugăr despicând un stejar din acel loc a găsit în trunchiul lui săpată o cruce. Atunci, pe acel loc și din acel stejar, a construit biserica de lemn care se vede azi, în apropierea celei mari de zid, despre care o altă legendă spune că un călugăr a visat că i-a poruncit Maica Domnului să zidească acolo o biserică.

— în muzica psaltică se numesc canoanele formate din două ode, cele formate din trei se numesc triode, din patru tetraode. Astfel de canoane se găsesc în cartea de slujbă numită Triod (slujbele din Postul Mare).

— unul dintre părinții bisericești, doctrinar al credinței creștine, contemporan cu Sf. Apostol Pavel; numele lui e pomenit în Faptele Apostolilor (17, 34), el fiind unul dintre bărbații atenieni care asistă la adunarea din Areopag (loc de adunare și conferințe din Atena antică) ca să asculte cuvântarea Sf. Apostol Pavel cu prilejul călătoriei acestuia la Atena. De la „Areopag” vine și numele lui Dionisie, care s-a convertit atunci la creștinism („Iar unii bărbați, alipindu-se de el — de Pavel — , au crezut, între care și Dionisie Areopagitul...”).

— (și-a luat din smerenie acest nume) — teolog creștin, călugăr cu viață de sfânt, originar din Sciția Mică, (Dobrogea de azi). S-a stabilit la Roma, pe la anul 500, unde a și murit la 540, trăind o viață închinată studiului. A făcut traduceri de cărți bisericești și colecții de canoane ale sinoadelor bisericești, din lb. greacă în lb. latină. Preocupat de problemele calendarului și data fixării Paștelui, a scris lucrări pe această temă; el este acela care a pus începutul datei erei creștine prin numărătoarea anilor de la Iisus Hristos, a cărui naștere a fixat-o în anul 754 de la fondarea Romei, în loc de 749-750, „Ab urbe condita”.

— primul mitropolit român cu care se începe șirul ierarhilor români în Ţara Românească, după sfârșitul epocii fanariote; a păstorit puțin (1819-1821), deoarece, izbucnind răscoala lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Brașov, de unde va reveni în 1827. Deși este numit stareț al mănăstirii Dealu, își trimite acolo un locțiitor, iar el va locui la București în casele sale de pe strada care și azi îi poartă numele și unde moare în 1831. Bun administrator și gospodar, el inițiază o serie de reforme în viața bisericească, preocupându-se de îmbunătățirea stării materiale a clerului, căutând să înlăture abuzurile și corupția instaurate în epoca fanariotă. A sprijinit înființarea școlilor (clericale și laice) în limba română, precum și tipărirea cărților de Teologie și morală, a cărților de cult și a trimis tineri la studii în străinătate, pentru buna pregătire a viitorilor profesori.

— erezie susținută de ereticul Nestorie (nestorianismul) și condamnată de Sinodul III ecumenic (Efes, 431). Nestorie susținea că deoarece în ființa lui Hristos ar exista două persoane deosebite (una dumnezeiască și cealaltă omenească), Sfânta Fecioară nu a născut decât pe Omul Hristos și deci nu poate fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci numai „Născătoare de om” (ἀνθρωποτόκος — antropotokos) sau cel mult Născătoare de Hristos. Prin condamnarea ereziei nestoriene (dioprosopiste) se formulează doctrina marială ortodoxă a Bisericii, prin recunoașterea celor două atribute ale Sfintei Fecioare (θεοτόκία — teotokia, adică meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup, și αειπάρθενος — aipartenos, adică pururea-fecioria ei); vezi și {cultul marial}.

— a îndrepta, a corecta; îndreptarea, corectarea cărților bisericești sau diortosirea lor (aducerea la zi din punct de vedere al vocabularului, a limbajului bisericesc); cel care diortosește, care corectează, reformulează.

(δίπτυξ — diptix și δίπτυχος — diptihos = pliat în două, în două părți)

— sunt două coperți de lemn, legate cu balamale și care se pot închide ca o carte. Pe părțile interioare ale acestor coperți se zugrăvesc icoane sau se înscriu pomelnicele cu vii și morți pentru care preotul se roagă la Sf. Liturghie, după ce a terminat marea rugăciune a Sfintei Jertfe (anaforaua). Această rugăciune de mijlocire generală, pentru vii și morți, pe care preotul o face după epicleză (rugăciunea Sf. Jertfe) poartă denumirea de diptice (de la faptul că numele celor pentru care se roagă sunt înscrise în aceste registre, sub formă de coperți care se închid. Deci, prin diptice putem înțelege și pomelnicele și icoanele și rugăciunile de mijlocire de la Sf. Liturghie. Uneori sunt legate împreună trei coperți care se închid una peste alta și se numesc triptice. În vechile biserici și mănăstiri se află asemenea triptice cu icoane (ex. icoana Mântuitorului la mijloc și cele două molene, adică chipul Maicii Domnului și Sf. Ioan Botezătorul, încadrând pe Hristos Cel răstignit), așa cum apare sus, la mijlocul catapeteasmei; mai multe astfel de icoane, legate între ele prin balamale și care se pot plia, poartă numele de poliptice. Aceste icoane care se pot deschide sunt ușor de purtat, îndeosebi în călătorii, constituind în orice împrejurare, un mic altar, care dă mai multă solemnitate rugăciunii. Ele sunt apărătoare de norociri și alungă răul dimprejurul purtătorului (au rol apotrofaic).

(lat. patena; gr. δίσκος, ὁ — diskos = disc, platou)

— este un obiect liturgic; are forma unei farfurii plate, din metal argintat sau aurit, având, pentru susținere, un picior scund (la catolici se numește patena și este fără picior). Pe Sf. Disc se pune Sf. Agneț și miridele (părticele care se scot la proscomidie din prescurile aduse pentru daruri și care urmează a fi sfintițe la Sf. Liturghie). Sfântul Disc este folosit la Sf. Liturghie chiar din vremea apostolilor și închipuie talgerul (vasul) pe care au fost așezate bucatele pentru Cina cea de Taină (Marcu 14, 20). Discul stă la proscomidiar ca și Sf. Potir. La vohodul mare, ieșirea cu cinstitele Daruri din altar și aducerea lor pe Sf. Masă, la Liturghie), Sf. Disc este purtat de preot (cu tot conținutul, adică miridele și Sf. Agneț) și adus pe Sf. Masă, unde e așezat pe Sf. Antimis. După sfințirea Darurilor și după împărtășirea preotului (preotul se împărtășește la fiecare Sfântă Liturghie), Sf. Disc, împreună cu Sf. Potir, sunt aduse la proscomidiar și acolo rămân până la următoarea Sfântă Liturghie.

— vechea „disciplină” are un consens general în Biserica creștină primară, prin care se interzicea dezvăluirea „misterelor” (a tainelor) creștine, celor ce nu erau creștini (fie iudei sau păgâni); de aceea se luase obiceiul ca cei care veneau să se boteze să nu mai fie instruiți în riturile de inițiere înainte de botez, ci abia în prima săptămână, după primirea acestei Sfinte Taine a Botezului.

(lat. divinus,-a,-um = dumnezeiesc, al zeilor, derivat de la divus-divi = dumnezeire, zeu, divinitate)

— atribut specific lui Dumnezeu; divinitate, sinonim cu dumnezeire, forță mai presus de fire, căreia i se atribuie toate atributele puterii și desăvârșirii. Ideea de divin și divinitate stă la baza tuturor religiilor.

— Biserica Doamnei, zidită de Doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu (1683); tabloul votiv o arată cu fiii săi. Coloane frumos sculptate despart naosul de pronaos. Biserica se află pe Calea Victoriei, în București (aproape vizavi de Cercul Militar).

(lat. doctrina,-ae = învățătură, teorie)

— învățătură, sistem de idei filozofice sau religioase, ideologie. Doctrina Marială cuprinde învățătura Bisericii Ortodoxe, prin care se definesc cele două atribute ale Sfintei Fecioare: că a născut pe Dumnezeu în trup (Născătoare de Dumnezeu = θεοτόκος — teotokos) și pururea-fecioria ei (Pururea Fecioară = ἀειπάρθενος — aeipartenos), învățătură formulată și stabilită la Sinodul al III-lea ecumenic (413).

(δόγμα, τὸ — dogma, to = dogmă, sentință, decret; lat. dogmatis)

— adevăr fundamental al unei doctrine, idee de bază de la care se pleacă într-o filozofie. În înțeles religios, dogma este un adevăr fundamental, revelat de Dumnezeu (descoperit oamenilor de Dumnezeu) și formulat de Biserică prin ajutorul Sfântului Duh, care a luminat pe profeți (prin care Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor) și pe Sfinții Părinți care, în Sinoadele Ecumenice, au formulat dogmele. Dogmele sunt învățăturile fundamentale ale Bisericii creștine. Fără cunoașterea lor și fără fapte bune nu e posibilă mântuirea, după cum spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu, nici faptele nu se primesc de Dumnezeu fără dogme pioase; căci ce folosește a ști dogmele despre Dumnezeu și a viețui în necurățire, fără de rușine?” Sf. Maxim Mărturisitorul compară dogmele cu niște turnuri de apărare ce străjuiesc poarta Bisericii, poartă prin care se intră pe calea mântuirii (F, II). Descoperirile izolate, arătările ce se fac unei persoane, nu sunt dogme, ci doar niște revelații individuale; dar înțelesul de părere întemeiată de „lege” îl are numai δόγμα — dogma = adevăr fundamental. Dogmele, ca adevăruri revelate, formulate de Biserică pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, sunt neschimbătoare și trebuie a fie cunoscute de credincioși. Dogmele Bisericii sunt cuprinse în „Mărturisirea de Credință” sau „Catehismul” (cartea de învățătură), a Bisericii Ortodoxe, pe care credincioșii ortodocși trebuie să o cunoască și să o înțeleagă, spre a nu se abate de la adevărul dogmelor ei. Simbolul Credinței sau Crezul, fundamental acestei învățături, trebuie să fie învățat și rostit cu credință și convingere de toți drepteredincioșii.

— disciplină a Teologiei care expune în mod științific și sistematic învățătura Bisericii Ortodoxe și arată deosebirile dogmatice dintre confesiunile creștine (ortodoxă, catolică și protestantă); dogmatica, în muzica psaltică (δοξάστιχον, τό — doxastihon) este o cântare („Slavă”) pe opt glasuri, care se cântă după stihiri le de la „Doamne strigat-am” și de la „Stihoavnă” de la Vecernia de sâmbăta seara; se numește „dogmatica” după conținutul ei doctrinar privitor la Mântuitorul și Sf. Fecioară și pentru că autorul este Sf. Ioan Damaschinul (+749), care a scris un valoros tratat de Dogmatică.

— mitropolit al Moldovei (în a doua jumătate a sec. XVII), primul nostru poet cult, el fiind versificatorul Psaltirii în lb. română — „Psaltirea pre versuri tocmită”, 1673.

— formă de exprimare a sentimentului religios prin preamărirea, lauda și slăvirea lui Dumnezeu. Diferite rugăciuni și imne din rânduiala sfintelor slujbe au caracter doxologic, (așa cum e doxologia de la sfârșitul Utreniei — ortrinei: „Slavă întru cei de sus...”).

(δοξολογία, ἡ — doxologhia = slăvire, mărire, imn de slavă, Te deum; δοξολογῶ, έω — doxologo, eo = a slăvi pe Dumnezeu, a cânta imne de laudă lui Dumnezeu)

sau Slavoslovia, numită și Mărinda sau Imnul îngeresc — este un imn de înaltă slăvire a lui Dumnezeu și care se cântă atât la slujba Utreniei, cât și a Sfintei Liturghii („Slavă celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”). În trecut, Doxologia se cânta în momentul când se arăta pe cer prima rază de soare și începea, ca și azi, cu ecfonisul:„Slavă Şie, celui ce ne-ai arătat nouă lumina”, Dumnezeu fiind „Soarele cel adevărat și lumina cea adevărată”, izvor al luminii naturale și al celei spirituale. La început (sfârșitul sec. I), Doxologia a fost întrebuințată în serviciul liturgic sub forma sa cea mai simplă, ca imnul cântat de îngeri la Nașterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...” (Luca 2, 14), care este și azi primul verset al doxologiei, pentru care se și numește Imnul îngeresc. În forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de laudă către Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sf. Duh („Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule... și Duhule Sfinte!”). Prin sec. IV, el a devenit un mijloc de luptă împotriva ereziilor antitrinitare (arienii și pnevmatomahii). Doxologia mică („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”) și Doxologia mare („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”), care are ca bază cântarea înngerilor, sunt primele imne creștine deosebite de cele din Sf. Scriptură, dar alcătuite pe baza și după modelul acestora. De modelul biblic nu s-au îndepărtat nici alte imne mari de mai târziu, ca: „Născătoare de Dumnezeu, bucură-te...” (cântat azi la litie), considerat ca unul dintre cele mai vechi imne mari, având la bază salutul Elisabetei către Fecioara Maria, după Bunavestire (Luca 1, 28 și 48).

— se numește, în popor, sărbătoarea Nașterii Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie), sărbătoare foarte veche, atestată din sec. IV. De Drăgaică sunt legate multe obiceiuri și datini populare la români; Sânziene — cuvânt de origine latină, care ar deriva de la Sancta Diana (Sandiana) sau de la Sanctus (dies) Johannis — ziua de Sf. Ioan. Este o sărbătoare cu bază biblică (v. Lc. 1, 5-80), atestată în sec. IV-V, a fost instituită după unii, spre a înlocui unele vechi sărbători păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie). Caracter agrar au și datinile legate de Sânziene, la români. În lucrarea „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir (domn al Moldovei — 1710 — 1711, cronicar, istoric și mare cărturar) spune despre Sânziene că acesta este numele Sf. Ioan Botezătorul. Drăgaica este moștenită de români de la traci. Tradiția sărbătorii se manifestă diferit în diferitele zone ale țării. Astfel, în satele din Moldova este aleasă Drăgaica cea mai frumoasă și cea mai harnică fată din sat. Tinerele din sat o conduc în mijlocul holdelor pârguite, unde o împodobesc cu o cunună se spice, cu panglici și basmale colorate și, pentru hărnicia ei, primește cheile tuturor hambarelor din sat. Mergând în pelerinaj spre câmp, fetele împletesc coronițe din flori. La întoarcere în sat, le aruncă peste casă. Dacă se întâmplă ca o coroană să rămână agățată de horn e semn că fata care a aruncat-o se va mărita în acel an. Fata aleasă „regina Sânzienelor” se îmbracă cu cele mai frumoase veșminte, pe care le împodobește cu flori de Sânziene. Spicele de grâu din coroniță sunt simbolul holdelor de grâu. La casele flăcăilor harnici se joacă, în această zi, „Hora Sânzienelor”. În ajunul zilei de Sânziene, fetele se spală cu apă în care au fiert flori de câmp, amestecate cu flori de Sânziene (Galium ferum). Credința este că această zi a Nașterii Sf. Ioan Botezătorul le poartă noroc.

— mănăstire zidită de mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, la începutul sec. XVII, în jud. Suceava.

— preoți în religia vechilor popoare celto-galice.

— se numea în antichitate calea pe care erau transportate, din țările producătoare, diferite rășinoase aromate, care se foloseau fie în cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tâmâia, smirna, camforul, sacâzul — guma de acacia, care se scurge din scoarța unui fel de salcâm ș.a.). Astfel, tămâia și smirna produsă în sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la început pe cale maritimă, apoi transportate cu caravane de cămile, traversând deșertul ce despărțea Arabia de sud de marile imperii și bogatele cetăți ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oraș iudeu, port la Mediterana și străbăteau țara ghebaniților, până la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traect foarte lung era împărțit în 65 de stații de oprire a caravanelor pentru împlinirea formalităților de tranzit și plata unor taxe ce reveneau și statelor, dar și localităților în care staționau. Cei care încercau să se sustragă împlinirii acestor obligații și se abăteau de la traseul stabilit oficial pentru comerțul cu aceste produse erau pedepsiți cu moartea. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică mari izvoare de îmbogățire. Aceste aromate erau extrase din trunchiul unor arbuști („Boswellia sacra” pentru tămâie și „Boswellia carterii” pentru smirnă). Tămâia și smirna erau folosite în temple și în palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumătatea mileniului II. Săpăturile arheologice au arătat că, în Mesopotamia antică, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tămâie într-un vas așezat pe genunchi și ghiceau după mișcarea fumului. Începând din sec. VIII — VI î.Hr., când se dezvoltă comerțul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite în cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Ezechiel vorbește despre comerțul orașului Tyr cu Saba, de unde importa tămâie. Pliniu, scriitor latin din sec. I, a lăsat în scrierile sale date importante despre comerțul cu smirnă și tămâie și despre drumurile de comerț cu acestea și alte mirodenii, arătând cât de mult încărca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, încât când ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decât tămâia (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.). Smirna și tămâia sunt nelipsite ca ofrande ce însoțesc rugăciunile către Dumnezeu, în cultul creștin.

— se numea în antichitate calea pe care erau transportate, din țările producătoare, diferite rășinoase aromate, care se foloseau fie în cult, fie pentru preparate farmaceutice sau de parfumerie (ca tâmâia, smirna, camforul, sacâzul — guma de acacia, care se scurge din scoarța unui fel de salcâm ș.a.). Astfel, tămâia și smirna produsă în sudul Arabiei, Yemenul de azi, erau duse la început pe cale maritimă, apoi transportate cu caravane de cămile, traversând deșertul ce despărțea Arabia de sud de marile imperii și bogatele cetăți ale Orientului apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oraș iudeu, port la Mediterana și străbăteau țara ghebaniților, până la Timma, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traect foarte lung era împărțit în 65 de stații de oprire a caravanelor pentru împlinirea formalităților de tranzit și plata unor taxe ce reveneau și statelor, dar și localităților în care staționau. Cei care încercau să se sustragă împlinirii acestor obligații și se abăteau de la traseul stabilit oficial pentru comerțul cu aceste produse erau pedepsiți cu moartea. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică mari izvoare de îmbogățire. Aceste aromate erau extrase din trunchiul unor arbuști („Boswellia sacra” pentru tămâie și „Boswellia carterii” pentru smirnă). Tămâia și smirna erau folosite în temple și în palatele faraonilor din Egipt, chiar pe la jumătatea mileniului II. Săpăturile arheologice au arătat că, în Mesopotamia antică, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tămâie într-un vas așezat pe genunchi și ghiceau după mișcarea fumului. Începând din sec. VIII — VI î.Hr., când se dezvoltă comerțul cu aceste aromate, ele sunt tot mai mult folosite, devenind nelipsite în cult din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Ezechiel vorbește despre comerțul orașului Tyr cu Saba, de unde importa tămâie. Pliniu, scriitor latin din sec. I, a lăsat în scrierile sale date importante despre comerțul cu smirnă și tămâie și despre drumurile de comerț cu acestea și alte mirodenii, arătând cât de mult încărca costul lor multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, încât când ajungeau la Roma erau foarte scumpe, iar smirna, chiar mai mult decât tămâia (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.). Smirna și tămâia sunt nelipsite ca ofrande ce însoțesc rugăciunile către Dumnezeu, în cultul creștin.

— venerarea sfinților; este un cult dependent de cultul suprem, deci subordonat, relativ; vezi și {adorare}, {latrie}.

(Κυριακὴ ἡμέρα — kiriaki imera = ziua duminicii; lat. dominica dies)

— este numită și în Sf. Scriptură (Apocalipsa 1, 10) sărbătoarea săptămânală religioasă și de odihnă a creștinilor prin care s-a înlocuit sabatul iudaic. Este numită Duminica Domnului și în „Didahia celor 12 Apostoli”, una dintre cele mai vechi scrieri creștine. Credincioșii recrutați dintre păgâni o numeau Ziua soarelui (Dies solis), pornind și de la paralelismul între soarele ca izvor al luminii spirituale, cum însuși zicea: „Eu sunt lumina lumii...” (Ioan 8,12). Din sec. IV, Duminica creștină s-a generalizat. Temeiurile consacrării acestei zile sunt:

• este ziua învierii Domnului, prima zi a săptămânii, evenimentul cel mai important din istoria sfântă și piatra de temelie a creștinismului;
• În această zi a avut loc Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli și s-a întemeiat prima comunitate creștină, primul nucleu al Bisericii creștine;
• Duminica este menționată în Sf. Scriptură a Vechiului Testament, ca ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu la crearea lumii (Facere 1).

La început, Duminica era pentru creștini numai ca zi de cult, de adunare și rugăciune pentru comemorarea învierii, care a avut loc în prima zi după Sabat sau „prima zi a săptămânii”, cum spune Sfânta Scriptură a Noului Testament, vorbind despre minunea învierii (Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Ioan 20, 1; Faptele Apostolilor 20, 7; I Corinteni 16, 2). Cu timpul a devenit și ziua de odihnă a creștinilor, înlocuind sabatul iudaic, iar împăratul Constantin cel Mare o consfințește prin lege de stat, ca zi de odihnă pentru întreg imperiul roman, în anul 321; vezi și {Parusia}.

— Vezi {Medru}.

(θεός, ὁ — Theos = Dumnezeu; lat. Dominus deus = Ființa divină)

— Dumnezeu Creatorul, începutul a tot ce există; Cel fără nume (Dionisie Areopagitul, „Despre numele divine”); Elochim — „Eu sunt Cel ce sunt”, răspunde El când se arată lui Moise sub chipul unui rug arzând, fără a se consuma. „Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug și a zis: «Moise! Moise!»... «Nu te apropia aici!... că locul pe care calci este pământ sfânt!»” (Ieșire 3, 4-5). Şi când Domnul îi dă poruncă să meargă în Egipt spre a elibera poporul lui Israel: „Zis-a iarăși Moise către Dumnezeu: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel Ce sunt»... «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel Ce este m-a trimis la voi!»” (Ieșire 3, 13-14); „Domnul Dumnezeul părinților noștri... mi S-a arătat... ”(Ieșire 3,16); „Acesta este Domnul Dumnezeul nostru, în tot pământul judecățile Lui” (Psalm 104,7); „Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt în ele” (Fapte 14, 15) și care S-a arătat oamenilor întrupându-Se în persoana Fiului lui Dumnezeu dovedind prin aceasta iubirea Sa pentru omul, creatura Sa. Sfântul Maxim Mărturisitorul concepe, înțelege pe Dumnezeu ca: „entitate de viață-făcătoare și supraființială; ...temelie de-putere-făcătoare și mai presus de toată puterea; și aptitudine lucrătoare și fără de sfârșit... o entitate făcătoare a toată ființa” (Filocalia II, Capete teologice, Suta întâia 1-2-4).

— mănăstire de maici, așezată la poalele muntelui de unde începe urcușul spre Ceahlău. Biserica e pictată de Tonitza.

(de la slv. dveri)

— perdeaua ușilor împărătești (vezi și {catapeteasma}). În bisericile ortodoxe, altarul este despărțit de restul interiorului bisericii printr-un perete de icoane numit catapeteasmă sau iconostas. Comunicarea între altar și interiorul bisericii se face prin trei uși: o ușă e așezată la mijlocul catapetesmei și două lateral, una spre nord și alta spre sud de ușa centrală numită „ușile împărătești”, fiind formată din două canaturi (părți) care se deschid lateral; neavând înălțimea spațiului în care sunt așezate , partea de sus a ușilor împărătești se acoperă cu o perdea numită dveră, astfel ca privirile credincioșilor din biserică să nu pătrundă în altar în momentele solemne ale slujbei divine. Dvera se confecționează din mătase, stofă, catifea, de diferite culori (mai frecvent albă) și frumos brodată, cu motive și simboluri religioase. La momentele rânduite în timpul slujbei, dvera se deschide, fiind trasă lateral sau în sus.