Dicționar
labarum
— era numit de latini steagul împodobit de Sf. Constantin cel Mare cu semnul crucii și inițialele lui Iisus: IS, HR, NIKA (Iisus Hristos Biruitorul), în urma poruncii venită de sus: „Prin acest semn vei învinge!”. Aceasta s-a întâmplat în anul 312, când în războiul cu Maxențiu, rivalul său la tronul imperiului, Constantin a ieșit biruitor și în 313 a decretat creștinismul ca religie de stat.
ladino
— limba ladino.
laic
— credincios, care nu face parte din cler, care nu e preot.
lama
— „preot” în lamaismul tibetan.
lamaismul
(la-ma = profesor, magistru, în lb. tibetană)
— este o doctrină religioasă provenită din amestecul de budism și credințe religioase populare din Tibet, Mongolia și nordul Chinei. Vechea religie a tibetanilor, numită bon-po, consta din cultul spiritelor și cultul naturii. Divinități ale naturii (munți, lacuri, râuri) erau adorate și în Mongolia, unde se practicau tot felul de vrăjitorii. Budismul a pătruns în Tibet prin sec. VII d.Hr., dar el s-a amestecat în asemenea măsură cu practicile religioase ale autohtonilor (demonismul, naturismul, vrăjitoria), încât din învățătura lui Buda n-a mai rămas aproape nimic. S-a creat, în schimb, o ierarhie clericală, care a făcut din Tibet un stat teocratic. În sec. XV are loc o reformă, care aduce clerul la rostul său adevărat de slujitor religios, având și un conducător religios numit Dalai-Lama („Cel asemenea oceanului — puternicul Lama”), având reședința în Lhasa, orașul sfânt al tibetanilor. Lamaismul posedă o mare colecție de cărți sacre și profane. Cultul morților este dezvoltat, practicându-se incinerarea (pentru nobili) sau ciopârțirea cadavrelor, care sunt apoi aruncate la câini sau la vulturi spre a fi devorate. Cadavrele criminalilor sunt aruncate în apă. Riturile sunt complicate, cred în diferite zeități, se închină la idoli și cred în puterea unor formule de rugăciuni (ex. formula Om mani padme hum = „Doamne, bijuterie din lotus, amin!”).
lampadariu
(λαμπαδάριος, ὁ — lampadarios, o; ὁ κανδηλανάπτης — kandilanaptis = aprinzător de candele)
— denumiri vechi pentru acei slujitori ai Bisericii primare, care făceau parte din clerul inferior și sarcina lor, în biserică, era să aprindă candelele, luminile. Aceste denumiri s-au păstrat până târziu în cărțile noastre de slujbă (ex. cartea Dumnezeieștile Liturghii, ed. a V-a, Cernica, 1927). Deoarece această sarcină revine astăzi paraclisierului bisericii, vechea denumire a fost înlocuită cu cea de paracliser, așa cum se vede din edițiile mai noi ale Liturghierului românesc.
Larii
— erau, în religia romanilor, zeități ocrotitoare ale oamenilor:
- LARII ocroteau cetățile și orice loc în care trăiau comunități omenești;
- MANII, sufletele strămoșilor, ocrotitorii familiei; lor le închinau romanii cultul religios familial al strămoșilor;
- PENAŞII erau tot zeități familiale, care vegheau prosperitatea casei;
- GENIILE vegheau asupra oamenilor, fiecare bărbat având un genius și fiecare femeie o iuno (aveau același rol pe care îl au îngerii în religia creștină)
Larvae
— în religia romanilor, erau spirite răufăcătoare ale morților (criminali, sinucigași) asemănătoare cu strigoii.
lascismul
— lipsă a conștiinței, o boală, datorită căreia omul nu poate face diferența între păcatele grele și păcatele ușoare, lăsându-se condus de pornirile instinctuale, trupești.
latreutic
latreutico-euharistic
— trăsătură caracteristică a cultului ortodox, al cărui scop este, în primul rând, de a aduce lui Dumnezeu adorare (latrie) și mulțumire (euharistie). Omagiul de adorație, de laudă și mulțumire datorat de comunitatea creștină lui Dumnezeu se realizează plenar în cadrul Sfintei Liturghii; vezi și {Har}, {harismatic}.
latrie
(λατρεία, ἡ — latreia = adorație, cult), cult de adorare (θεοσέβεια, ἡ — teoseveia)
— slujire sau supunere necondiționată față de Stăpânul absolut, față de Dumnezeu. Acesta este cultul absolut dar există și un cult relativ (de venerare) sau dulie (δουλεία, ἡ — douleia = de închinare; προσκύνησις, ἡ — proskinisis = închinăciune) sau de cinstire, care se acordă sfinților. Cinstirea deosebită dată Sf. Fecioare se numește hiperdulie (ύπερδουλεία, ἡ — iperdouleia = preacinstire), supravenerare.
laudele
(οἱ Αᾱνοι, τὸ πασαπνοάριον — oi Ainoi, to pasapnoarion)
— sunt cântările principale și caracteristice ale rânduielii Utreniei (vezi și {hvalitele}). Cântările, rugăciunile, laudele și mulțumirile care se aduc lui Dumnezeu în zilele de sărbători, iar în mănăstiri, în fiecare zi, sunt grupate într-o serie de slujbe care se numesc în general cu un termen consacrat „Cele șapte laude” și anume: Vecernia (slujba de seară), Pavecernița sau Dupăcinarea (rugăciunea de după cină sau înainte de culcare), Polunoșnița sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopții), Utrenia (slujba de dimineață) și Orele sau Ceasurile, în număr de patru (I, III, VI, IX), adică rugăciunile de la începutul celor patru sferturi ale zilei. Slujba celor șapte Laude începe cu Vecernia, conform tradiției moștenite de Biserica creștină din Vechiul Testament, când începutul zilei liturgice sau bisericești se socotea nu de la miezul nopții, ca în viața civilă, ci de cu seară. De aceea, în cărțile de slujbă (Minee, Octoih, Triod și Penticostar), lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericești începe cu slujba de seară, adică cu vecernia. Aceste Laude se socotesc în număr de șapte, deoarece Utrenia și Ceasul I se fac împreună, altfel, la număr ar fi opt. Biserica creștină a moștenit numărul de șapte de la evrei (la care, ca și la vechile popoare din Orientul Mij lociu, numărul șapte avea un rol simbolic în viața religioasă. „De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățile dreptății Tale”, zice Psalmistul — Ps. 118, 164). Liturghiștii ortodocși pun acest număr simbolic în legătură cu cele șapte daruri ale Sf. Duh, rugăciunea fiind și ea privită ca un dar al Duhului Sfânt, care zice Sf. Ap. Pavel „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8,26). Instituirea celor șapte Laude s-a făcut pe temeiuri biblice și bisericești v. (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 23-28; 28-160.). Cele șapte Daruri ale Duhului Sfânt sunt: al înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoștinții, al bunei credințe și al temerii de Dumnezeu.
lavra
(λάβρα, ἡ, μοναστήριον, τό — lavra, monastirion)
— mănăstire; ex. vestita Lavra Pecerska din Kiev, unde a fost mitropolit Petru Movilă, din familia domnitoare a Moldovei (sec. XVII); Marea Lavră — Muntele Athos.
Lazăr
— ucenic și prieten al Mântuitorului, frate cu Marta și Maria, din Betania, cel pe care Iisus l-a înviat din morți, la patru zile după ce Lazăr murise. Biserica îl pomenește în Sâmbăta Floriilor, minunea învierii lui fiind făcută de Iisus în ultimul Său drum spre Ierusalim, unde avea să pătimească și să fie răstignit.
lazaret
(ital. lazzaretto)
— spital pentru leproși, numiți și Lazzari, după numele protectorului lor, Sf. Lazăr.
lecanomantia
— practica mantică (de ghicit), la babilonieni, constând în a vărsa puțin ulei în apă sau invers, apă în ulei, și a interpreta „semnele”, care se puteau citi în formele produse de amestecul celor două lichide.
lecticarii
— slujitori în biserica primară, care nu făceau parte din cler și al căror rol era de a organiza funeraliile, mai ales ale săracilor, pe care trebuia să-i îngroape; lecticarii sau decanii (δεκανοι, ἠτοιλεκτικάριοι — dekani itilektikari = purtători de năsălie) era o organizație asemănătoare cu cea a fossorilor (groparilor), creată de împăratul Justinnian, în Bizanț (sec. VI).
lecționar
vezi și {Evanghelistar}, {lecturi biblice}, {pericope}.
lecturi biblice
— se numesc acele texte din Biblie care au intrat în componența serviciilor divine ale Bisericii creștine. Aceste texte sunt luate atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament. Pentru folosirea lor în cult au fost împărțite în fragmente, adică unități de lectură numite: catisme, parimii, pericope. Catismele cuprind cei 150 de psalmi, împărțiți în 20 de grupe. O astfel de grupă se numește catismă. Fiecare catismă este formată din versete de psalmi, legate tematic (ex. Psalmii dimineții, ai nopții etc). Catismele sunt astfel rânduite, încât să poată fi cuprinse în slujbele unei săptămâni (să fie citiți cei 150 de psalmi). În Postul Mare, catismele se citesc și de două ori pe săptămână. Psalmii sunt rânduiți pe teme, astfel încât să marcheze nu numai caracterul momentului slujbei (Psalmii de seară la Vecernie, Psalmii de dimineață la Utrenie etc), dar sunt grupați și după număr și după felul în care se citesc. Astfel avem Exapsalmul (grupul de șase psalmi ai Utreniei: 3,37,62,87, 102, 142), care redau stări sufletești de mare expresivitate: deznădejde, plângere, speranță, încredere, cum e psalmul 62 al dimineții: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață...”, Psalmii antifonici (Ps. 91-93), care s-au păstrat în Liturghia Catehumenilor, din vechea rânduială a Liturghiei; Psalmii tipici (Ps. 102 și 145) din slujba Obedniței (Prânzânda), din care azi nu se mai cântă decât primul verset din Ps.102: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul”; Psalmii aleluici sau de laudă, care se cântă la slujba Laudelor încă din sec. IV, numiți astfel după refrenul Aleluia, moștenit de creștini din cultul iudaic (Ps. 148-150). Nici ei nu se mai cântă în întregime, decât în zilele când nu au stihiri la Laude în Minei, dar în duminici și sărbători se mai cântă doar primele două versete din Ps. 148 și câteva versete din ceilalți psalmi. Parimiile sunt lecturi din anumite cărți ale Vechiului Testament și ale Noului Testament. Cuvântul Parimie (παροιμία, ἡ — paroimia = proverb, parabolă, pildă) denumește Proverbele (Pildele) lui Solomon, din Vechiul Testament. Cu timpul denumirea de Parimie s-a generalizat pentru toate lecturile biblice folosite la Vecernie, deoarece, de cele mai multe ori, aceste lecturi se iau din „Pildele lui Solomon”. Acestea sunt texte filozofice, cu caracter didactic, de mare profunzime și înțelepciune. Pericopele (περικοπή, ἡ — perikopi = tăietură, lecție) sunt unități de lectură din cărțile Noului Testament. Ele se citesc în cadrul serviciului divin și poartă denumirea de Apostol și Evanghelie, după caracterul scrierii căreia aparțin: Evanghelia este o lectură din cele patru Evanghelii, iar Apostolul este pericopă din Faptele Apostolilor și din Epistolele Sfinților Apostoli; Evanghelia și Apostolul se citesc atât în cadrul Sfintei Liturghii (în prima parte, la Liturghia Catehumenilor), cât și al altor servicii divine (la rânduiala Utreniei, a Vecerniei, la slujbele Sfintelor Taine și ierurgii). Paricopele erau odinioară alternate cu cântări din Psalmi. Textul psalmilor s-a împuținat treptat, astfel încât n-a rămas decât câte un verset sau două, care se cântă înainte și după Apostol, numite Prochimen (προκείμενος, ὁ — prokeimenos — așezat înainte, cel dinainte) și cel de la urmă: Aleluiarion, fiindcă era însoțit de refrenul Aleluia („Lăudați pe Domnul”). Aceste stihuri, deși sunt scrise în Apostol, nu se mai cântă, și în locul lor a rămas numai vechiul refren Aleluia (care se zice de trei ori și se cântă după Apostol). Simbolismul pericopelor: citirea Apostolului închipuie alegerea Apostolilor de către Mântuitorul și trimiterea lor la propovăduire; citirea Evangheliei simbolizează arătarea deplină a lui Hristos în lume, propovăduind mulțimilor și săvârșind minuni; cuvintele care se rostesc („Slavă Şie, Doamne, slavă Şie!”) la început și după citirea Evangheliei închipuie salutul pe care poporul îl aduce lui Hristos însuși (LG, ed. 1993).
lecturi haghiografice
lecturi patristice
— sunt lecturile folosite în cult și ale căror texte au fost scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii, sub formă de rugăciuni, de povățuiri sau de istorisiri (cum sunt și viețile de sfinți, care constituie lecturile haghiografice). Multe din textele rugăciunilor cultice sunt atribuite Sfinților Părinți Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, datorită prestigiului lor de mari ierarhi teologi și neîntrecuți maeștri ai rugăciunii. Așa sunt, de ex., rugăciunile de la împărtășanie, dintre care unele sunt scrise și de alți mari teologi și scriitori, ca: Sf. Ioan Damaschin, Simeon Metafrastul și Chiril al Ierusalimului (ex. Rugăciunea de mulțumire după împărtășanie). Sf. Vasile cel Mare este autorul cunoscutelor rugăciuni de exorcizare, numite Molitfele sau blestemele Sf. Vasile (care se citesc în ziua de Sf. Vasile, 1 ianuarie, după slujba Sf. Liturghii), dintre pare unele sunt atribuite Sf. Ioan Gură de Aur. În afară de rugăciuni, cultul ortodox folosește și alte lecturi din Sfinții Părinți, cum sunt textele catehetice: ex. cele două „Cuvinte” de învățătură care se citesc la împărtășanie în ziua respectivă: „Cuvânt pentru Sfânta și Marea Joi” și „Cuvânt pentru Duminica Sf. Paști” (care se află în Molitfelnic și în Penticostar, atribuite Sf. Ioan Gură de Aur, învățături prețuite pentru frumusețea și valoarea lor didactică și morală). La fel e „Cuvânt de povățuire către preot”, atribuit Sf. Vasile, cuprinzând îndrumări despre cum trebuie să slujească preotul Sf. Liturghie și care trebuie să fie atitudinea în timpul slujirii (Cuvânt tipărit și azi în Liturghierele grecești). Numeroase lecturi din scrierile Sfinților Părinți (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Atanasie, Sf. Ioan Damaschin) sunt cuprinse în unele cărți de ritual și mai ales în Triod, pentru serviciul divin din mănăstiri, spre a fi citite în anumite momente din rânduiala slujbelor zilnice, fie în afară de biserică (în chilii sau la trapeză) pentru învățătură și înduhovnicirea călugărilor. Dintre acestea: „Cuvântul Sf. Vasile despre post” (se citește la slujba Utreniei, în zilele de luni, miercuri, vineri, în săptămâna dinaintea începerii Postului Mare); „Omiliile la Facere”, ale Sf. Ioan (de citit în prima săptămână din Post); citire din „Exaimeronul Sf. Vasile cel Mare”; la Sinaxarul zilei de 19 ianuarie, din Mineiul ortodox, se povestește o minune săvârșită de Sf. Vasile, care prin rugăciunile sale a deschis ușile catedralei din Niceea și a dat-o ortodocșilor. Sinaxarele sunt minunate lecturi haghiografice, care-și au originea în actele martirice; o parte din ele sunt alcătuite de Nichifor Calist și se citesc de către preot, diacon, cântăreț, după cântarea a VI-a a Catavasiilor. Lecturile destinate îmbunătățirii vieții duhovnicești (mai mult vieți de sfinți) au fost adunate și traduse în românește împreună și cu lecturi din Sfinții Părinți, într-o colecție cu titlul Proloage (tipărite la Neamț, 1854). Acest gen de lecturi îl constituie și colecția tradusă din lb. greacă și prelucrată de Pr. Prof. D. Stăniloae, sub titlul Filocalia (apărută în 12 volume); asemănător este Patericul românesc, datorat Pr. Ioanichie Bălan, tipărit în ultimii ani (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).
legănarea colivei
— este o formă de ritual în timpul serviciului divin la parastase când, într-un moment al slujbei, ofrandele aduse pentru pomenirea răposatului se ridică, ținându-se în mâini de membrii familiei și se leagănă (coliva, colacii, vinul), apoi se așează pe masă. La originea ritualului stă înălțarea ofrandelor la templul iudaic, așa cum aflăm din Vechiul Testament: „Să mai iei o pâine, din cele cu untdelemn, o turtă cu untdelemn și o azimă din panerul ce este pus înaintea Domnului; să le pui toate pe brațele lui Aaron și pe brațele fiilor lui, ca să le aducă, legănându-le, înaintea Domnului” (Ieșire 29, 23-24; comp. și Levitic 7,30 ș.a.). Termenul ἀναφορά, ἡ — anafórá (de la ἀναφέρω — anáfero = a înălța, a ridica) a însemnat inițial „înălțare, ridicare”, ca apoi să ia înțelesul de Jertfa, ofrandă” (oblatie sau illatio), pentru că oferirea jertfei se face prin ridicarea, înălțarea darului de jertfă spre a fi primit de Domnul. Înălțarea și legănarea colivei este o formă de rugăciune către Domnul, pe care Îl implorăm să Se milostivească de sufletele răposaților noștri, să primească ofranda care se aduce pentru iertarea și odihna lor, „ca Domnul să-i primească în împărăția Sa”. În Liturghia creștină Anaforáua este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică (sfințirea și prefacerea darurilor), este centrul Sfintei Liturghii.
Legea nouă
— este numită a doua parte a Sfintei Scripturi, adică Noul Testament, care cuprinde Evanghelia creștină.
legea talionului
(„ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”)
— aspra lege a justiției mozaice, este legea reciprocității și a corespondenței: „De se va ridica asupra cuiva martor nedrept, învinuindu-l de nelegiuire... și, dacă martorul acela va fi martor mincinos... să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său. Şi așa să stârpești răul... Să nu-l cruțe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească” (Deuteronom 19, 16, 18, 19 și 21).
legea veche
— denumire pentru Vechiul Testament.
lemures
— în religia romană, se numeau sufletele morților deveniți strigoi; aceștia veneau pe pământ și provocau rele și suferințe celor vii. Pentru a se preîntâmpina asemenea necazuri și pentru a liniști aceste suflete, romanii săvârșeau anumite ritualuri în zile speciale, numite Lemuria, la 9,11,13 mai. În aceste zile, stăpânul casei se scula la miezul nopții și umbla prin casă cu picioarele goale, troznea din degete și arunca înapoia sa boabe de bob negru, și, fără a privi în urmă, rostea: „Cu acest bob mă răscumpăr pe mine însumi și pe ai mei”, după care stropea cu apă sfințită, bătea într-o placă de bronz și striga (de nouă ori) un descântec: „spirite ale strămoșilor mei, ieșiți afară”, fiind încredințat că strigoii se reped la boabe și, influențați de cuvintele descântecului, se vor depărta de casă (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).
lemuria
Leturghie
levaia
(ebr. „înmormântare”)
— la evrei, întâi se face tahara, adică spălarea mortului și apoi tahritim sau înfășurarea lui în giulgiu de pânză albă (în Calendar Luah 5740, anul 1979-1980).
leviathan
— numele dat în Vechiul Testament unui monstru uriaș, din gura căruia curge râul de foc, în care sunt aruncați, după moarte, la „Judecata de apoi”, toți cei păcătoși. Simbolic, Leviathanul este iadul. Este reprezentat în iconografie ca râul de foc, în scena „Judecății de apoi” din pictura murală de la mănăstirile moldovene (Voroneț ș.a.), în pronaos sau pe peretele exterior dinspre apus, lângă ușa de intrare în biserică.
Levitic
— carte în Vechiul Testament, din grupul Pentateuh, scris de Moise.
libație
— era în cultul păgân jertfa adusă zeilor sub forma unei băuturi care era vărsată după ce aducătorul gusta din ea.
liber-arbitru
— înseamnă libera voință pe care Dumnezeu a dat-o omului spre a alege singur între bine și rău, spre mântuirea sa.
lifta,-e
— sinonim cu păgân, eretic, străin, om de altă credință (liftă străină), cu alte obiceiuri; termen vechi — liftă, litvă, de la Litvei = Lituania, ai cărei locuitori erau păgâni; liftenii erau idolatri încă în sec. XIV, după care au devenit catolici.
limb
(limbus = margine a unui cerc, a unui astru)
— la catolici „limb” este locul unde erau sufletele celor drepți înainte de venirea lui Hristos și locul unde se duc sufletele copiilor nebotezați; v. și Dante Alighieri (1265-1321), care în opera sa „Divina Comedie” (1300-1318), vorbește despre această problemă.
Limonariu
— antologie de povestiri religioase și îndemnuri duhovnicești, aparținând călugărilor din mănăstirile răsăritene (sec. VI-VII); s-a tradus și s-a tipărit în limba română în 1991, la Episcopia Ortodoxă din Alba-Iulia.
linguriță
(λαβίς, ἡ — lavis = clește; καλίαρτον, τό — coliarton; lat. cochlear sau cochleare = lingură pentru lichide)
— ca obiect de cult, este o linguriță de aur sau argint, având la capătul mânerului o cruciuliță; această linguriță se întrebuințează la împărtășirea credincioșilor cu Sf. Trup și Sânge, amestecate în Sf. Potir. Se folosește denumirea de clește, pentru că la început preotul dădea împărtășania cu mâna, unind ca un clește cele două degete cu care lua pâinea umezită cu vin și o dădea credinciosului în gură. Lingurița a înlocuit acest procedeu spre a se împiedica sfărâmarea și risipirea Sf. Trup și Sânge. Simbolismul noțiunii de „clește” îl găsim în viziunea profetului Isaia (6, 6-7) în care serafimii, din porunca lui Dumnezeu, au luat cu un clește cărbunele de foc și l-au pus în gura proorocului, ca semn al curățirii lui de păcate și a misiunii lui profetice; acel cărbune închipuie și pe Hristos cel euharistic, iar cleștele este acum lingurița cu care se dă credincioșilor împărtășania — Sf. Trup și Sânge al lui Hristos (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).
lințoliu
(lat. linteolum = bucată de pânză)
— giulgiu, pânza cu care se acoperă mortul când este așezat în sicriu.
litanie
litie
(λιτή, ἡ — liti, i = rugăciune, procesiune)
— este un serviciu religios (ortodox), care se săvârșește în mănăstiri, în cadrul slujbei de seară (Vecernie sau Priveghere) și mai rar la slujba de dimineață (Utrenie). Rugăciunea Litiei are un caracter penitențial (rugăciune de implorare). De la litie derivă litanie, adică rugăciune lungă, repetată, stăruitoare și plângătoare, în care se invocă Mântuitorul, Maica Domnului și toți sfinții. Litaniile erau, în primele veacuri ale Bisericii, rugăciunile obștești făcute de mulțimea credincioșilor, în frunte cu clerul, sub formă de procesiune solemnă, afară din biserică sau chiar afară din sat sau oraș. Această formă de litie — procesiune se făcea în vechime mai ales în cazuri de mari nenorociri sau calamități (secetă, inundații, molime, războaie, cutremure etc.) când, prin cântări religioase și rugăciuni, se invoca mila și îndurarea lui Dumnezeu pentru îndepărtarea nenorocirilor. Asemenea litanii sau procesiuni cu rugăciuni ocazionale (ex. sfeștanii pentru ploaie, când e secetă) le face și azi Biserica Ortodoxă. Litii (litanii) se numeau și procesiunile de noapte, organizate de Sf. Ioan Gură de Aur (când era patriarh la Constantinopof), precum și de alți mari ierarhi din sec. IV-V, pentru combaterea ereziilor cu ajutorul imnelor ortodoxe, cântate de credincioși. La rugăciunile vechilor litii procesionale, s-a adăugat, cu timpul, un ceremonial nou, în cadrul căruia se binecuvintează artosele (pâinile) aduse de credincioși la biserică împreună cu puțin vin și untdelemn, la sfârșitul slujbei Vecerniei din ajunul marilor praznice, spre cinstirea și pomenirea sfinților sărbătoriți. Slujba Litiei se săvârșește în naos, spre deosebire de trecut, când prima parte a acestei slujbe se săvârșea în pronaos, unde ședeau penitenții, simbolizând starea omului alungat din rai, iar revenirea credincioșilor și preoților în naos, pentru a doua parte a slujbei, simboliza redeschiderea porților raiului și a milostivirii lui Dumnezeu față de om. Artosele care se binecuvintează, numite și litiile, simbolizează cele cinci pâini cu care, în chip minunat, Mântuitorul a săturat mulțimile în pustie. Simbolismul acesta îl reliefează și textul rugăciunii de binecuvântare: „Doamne... care ai binecuvântat...”. Preotul care binecuvintează cu artosul și îl împarte, închipuie pe Iisus care a făcut minunea înmulțirii pâinilor, după cum istorisesc cei patru Evangheliști (Mt. 14,15-21 ș.a.). Vinul, untdelemnul și grâul care se aduc de credincioși la slujba Litiei și se binecuvintează împreună cu pâinile (artosele) simbolizează ofranda pe care credincioșii o aduc lui Dumnezeu din roadele pământului, pentru ca Dumnezeu să înmulțească pe pământ aceste roade necesare existenței omului. Untdelemnul mai simbolizează și minunea Sf. Prooroc Ilie, în casa văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17,12-16) (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985.). În Liturghierul ortodox, la slujba Litiei se arată, la sfârșitul ei, care sunt calitățile și folosirea prinoaselor binecuvântate la Litie: „.. pâinea, care s-a binecuvântat este izbăvitoare de toate relele pentru cel ce o va lua cu credință...” și adresându-se preotului, spune: „untdelemnul acesta de este candelă la tetrapod unde stă sfânta icoană... puindu-l în candelă, să miruiești cu el pe popor; și poți să-l mănânci și în bucate. Iar vinul să-l bei cu bună cucernicie... iar grâul sau să-l semeni sau cu altul să-l amesteci și cu mulțumită să-l întrebuințezi...”. Pentru pomenirea morților se face la mănăstiri Litia-procesiune sau Litia mică sau Parastasul mic, care este o prescurtare a Parastasului pe larg.
litierul
— obiect liturgic, este un fel de tavă rotundă, din metal, având patru cupe sau adâncituri, în care se pun pâinile (artosele), grâul, vinul și untdelemnul, la slujba Litiei.
Liturghia
(λειτουργία, ἡ = lucrare publică, de la λείτος — leitos = public și ἔργον — ergon = lucrare)
— este numele celui mai sfânt și mai important serviciu divin din Biserica Ortodoxă. Sfânta Liturghie are o poziție intermediară între cele două categorii de slujbe bisericești, adică între Laudele bisericești și Sfintele Taine și ierurgii. Sf. Liturghie ține de amândouă, deoarece în rânduiala ei se îmbină slujba celei mai sfinte taine de care pot beneficia credincioșii (Sf. Euharistie), cu slujba celei mai înalte laude și cinstiri pe care Biserica o poate aduce lui Dumnezeu prin jertfa liturgică, în înțeles bisericesc denumește slujba divină la care participă tot poporul drept-credincios; este lucrarea obștească (publică) prin care credincioșii (cler și popor) adoră pe Dumnezeu prin jertfa nesângeroasă a lui Hristos și se împărtășesc de darurile acestei jertfe prin Trupul și Sângele Domnului. Înainte de era creștină, termenul numea orice slujbă sau lucrare de interes public (λείτον — leiton, de la — laos = popor și ἔργον — ergon = lucru, lucrare), orice activitate depusă de un slujbaș și implica în el și activitatea slujitorilor cultului, în religiile păgâne. Termenul λειτουργία = leitourghia a căpătat întrebuințare religioasă datorită Septuagintei care l-a folosit pentru a traduce termenul ebraic abodah, cuvânt care arăta funcția preoților și leviților Legii Vechi, privind cultul religios de la templu. Cu acest înțeles a fost folosit apoi și în Noul Testament (Luca 1, 23; Evrei 8, 2-6; 9, 21). Mântuitorul este slujitorul (λειτουργός — leiturgos) celor sfinte. În antichitatea creștină, cuvântul Liturghie avea un înțeles mai larg decât azi, denumind totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, adică ce se înțelege azi prin cult și prin slujire preoțească în general. Abia prin sec. V-VI, înțelesul cuvântului s-a restrâns, aplicându-se mai întâi la Cina cea de Taină și apoi la ceea ce înțelegem azi prin Liturghie, adică slujba sfântă a Jertfei celei Noi și a împărtășirii credincioșilor cu Sfintele Daruri. Prima Liturghie a fost săvârșită de Mântuitorul la Cina cea de Taină (cum s-a numit ultima masă pascală pe care a luat-o cu ucenicii, înainte de patimile Sale). Înainte de a frânge pâinea, a binecuvântat apoi a dat ucenicilor Săi să mănânce, iar când le-a întins paharul a mulțumit („Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” — Matei 26, 26-28). Instituirea Sfintei Euharistii este sâmburele originar din care s-a dezvoltat treptat toată rânduiala de mai târziu a Sf. Liturghii. „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” este porunca dată de Iisus Sfinților Săi Apostoli, care, după despărțirea de El și spre a-L avea mereu prezent în mijlocul lor, au căutat să reînvieze în fiecare duminică Jertfa Lui. Când se adunau la rugăciune ei mulțumeau și se rugau ca Domnul să prefacă pâinea și vinul, pe masa lor, în însuși Sfântul Său Trup și Sânge, cu care apoi se împărtășeau. Acest ritual sumar, imitat după modelul Cinei, constituie nucleul Sfintei Liturghii, nucleul ce a rămas constant și din care s-a dezvoltat rânduiala de azi a Liturghiei creștine. Pe baza mărturiilor din Noul Testament aflăm că se aduceau pâine și vin, liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă și mulțumire (I Corinteni 11, 26), apoi pronunța cuvintele rostite de Iisus la Cină („Luați...”), binecuvânta pâinea și vinul, după care urma frângerea pâinii și împărtășirea. Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși (I Timotei 2, 1), iar poporul se asocia rugăciunilor de laudă și mulțumire, prin răspunsuri („Amin!”). La aceste prime elemente ale rânduielii Sfintei Liturghii s-au adăugat altele noi, dintre care unele s-au amplificat, altele s-au restrâns (rugăciuni, lecturi biblice, predică, cântări religioase din psalmi, imne etc), despre care aflăm fie din Noul Testament, fie de la unii scriitori bisericești (ca Sf. Iustin Martirul, pentru sec. II, anul 150, în Apologia I, cap. 65-67) sau în scrierile numite Rânduieli bisericești, ce provin din sec. III-V și sunt adevărate documente, cuprinzând descrieri ale rânduielii liturgice cu textele rugăciunilor și diferitelor formule, așa cum se găsesc azi în Liturghier. Cea mai importantă dintre aceste rânduieli este colecția Constituțiile sau Așezămintele Sfinților Apostoli (sec. IV) în care se disting clar cele două părți ale Liturghiei de azi (Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor) cu momentele ritualului specific fiecărei părți. Deși „Rânduielile” acestea provin din diferite regiuni ale creștinătății (Siria, Egipt, Roma), totuși textele și regulile desfășurării slujbei liturgice se aseamănă uneori până la identitate verbală, ceea ce constituie o dovadă a uniformității liturgice în Biserica primelor trei veacuri, și existența unei surse comune: Rânduiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiată de Sfinții Apostoli înainte de dispersarea lor în lume, pentru misiune. Slujba Sf. Liturghii din Biserica Ortodoxă de rit bizantin (greacă, română, rusă) se desfășoară după textul celor două Liturghii bizantine: Liturghia Sfântului Vasile și Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) care au la bază două Liturghii de origine apostolică: Liturghia Sf. Iacob și Liturghia Sf. Marcu, din care au luat naștere și Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene (eterodoxe) ca: nestorienii, monofiziții (armenii, copții, abisinienii), maroniții (care din sec. XV, atât cei din Liban cât și cei din Cipru, au trecut la catolicism) și iacobiții (din Siria). În conținutul slujbei Liturghiilor ortodoxe se derulează, prin cântările și actele liturgice, întreaga viață a Mântuitorului, de la Naștere și până la înălțarea Sa la cer, cuprinzând toate momentele vieții Sale pământene: întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Măria, Nașterea în ieslea de la Betleem și întreaga Sa activitate mesianică prin propovăduirea Evangheliei, minunile, intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Patimile și Răstignirea Sa, învierea, înălțarea la cer, precum și momente din viața Bisericii creștine, începând cu întemeierea ei, prin Pogorârea Duhului Sfânt. De la început, rânduiala Sfintei Liturghii a cuprins cele trei părți principale, ca și azi: Proscomidia, Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor. Proscomidia este partea pregătitoare a Sf. Liturghii, când preotul aduce darurile (pâine și vin) pe jertfelnic (masa din proscomidiar) și din cele cinci prescuri (pâinea) scoate părticele: din prima prescură scoate o părticică din mijloc („Agnețul”, adică „Mielul lui Dumnezeu”) pentru Iisus Hristos; din celelalte patru prescuri scoate părticele pentru: Maica Domnului, apoi pentru sfinți, pentru conducătorii Bisericii, pentru ctitori, pentru vii și pentru morți; acestea se așează pe Sf. Disc, într-o ordine ritualistică, iar vinul se toarnă în Sf. Potir; toate obiectele de cult folosite de preot la proscomidiar au simbolismul lor: discul închipuie ieslea în care S-a născut Iisus, dar și mormântul în care a fost pus; pocrovețele sau bucățile de stofă cu care se acoperă discul și potirul în care a fost pus vinul, închipuie scutecele cu care a fost înfășat Pruncul dar și giulgiurile cu care Hristos a fost pus în mormânt. Proscomidia se face în taină, cu ușile altarului închise, iar preotul rostește texte din proorocii care au vestit venirea lui Iisus, iar la strană se cântă „laudele” și „doxologia”, preamărindu-Se Dumnezeu. Partea a doua a slujbei Sf. Liturghii se numește Liturghia catehumenilor sau a celor chemați, pentru că la ea participau și cei ce se pregăteau să primească botezul (în primele veacuri creștine) și trebuia să fie inițiați în învățătura creștină; de aceea, în această parte a slujbei, este cuprinsă nurnai activitatea învățătorească a lui Iisus, al cărei început este închipuit prin ieșirea preotului cu Evanghelia (Vohodul mic), după care se citește Apostolul (vezi {Apostolul}) și apoi un fragment din Sf. Evanghelie, după care se ține predica; această parte a slujbei liturgice se încheie cu cuvintele preotului: „Cei chemați ieșiți... Domnului să ne rugăm”, după care, în vechime, catehumenii părăseau biserica, ei neavând dreptul de a participa la Liturghia credincioșilor (partea a treia a Liturghiei), căci, deși creștini, nu erau încă botezați. Astăzi această restricție nu se mai practică, deoarece în comunitatea creștină, botezul se dă la scurt timp după nașterea pruncului. Liturghia credincioșilor este cea mai importantă, fiindcă acum are loc punctul culminant al slujbei, când, prin rugăciunile preoților și credincioșilor, Mântuitorul este prezent în Sfânta Jertfă ce se săvârșește pe Sf. Masă din Sfântul Altar, unde pâinea și vinul, așezate aici după Vohodul mare, se transformă în Trupul și Sângele Domnului, pe care credincioșii le vor primi la Sf. Împărtășanie (vezi și {Euharistie}). La baza Sf. Liturghii stă Sf. Jertfă, fără care nu poate fi sfințire, după cum Mântuitorul Însuși se roagă: „Părinte... Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău... Pentru ei, Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 1, 17 și 19). În Biserica Ortodoxă se săvârșește, în timpul Postului Mare, în anumite zile (miercuri și vineri), o liturghie mai prescurtată numită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (λειτουργία τῶν προηγιασμένον δώρων — leitourghia ton proigiasmenon doron = Liturghia Darurilor mai înainte sfințite; cu termen slav — prejdeosfeștenie, prescurtat Presveștenie, cum e trecut în edițiile mai vechi ale Liturghierului); este o combinație din slujba Vecerniei și a Liturghiei, deoarece în timpul săvârșirii ei lipsește slujirea Darurilor pentru prefacerea euharistică, aceste Sfinte Daruri fiind sfințite într-o liturghie săvârșită în sărbătoarea sau duminica anterioară. De aceea Liturghia Darurilor este ca o slujbă de vecernie, când credincioșii se pot și împărtăși cu Sf. Euharistie, păstrată de la o liturghie anterioară, așa cum am arătat. Autorul ei este considerat Sf. Grigorie Dialogul, papă al Romei la sfârșitul sec. VI, lucru nesigur, textul ei fiind mult mai vechi. El, probabil, a revizuit-o. Spre deosebire de Liturghia ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică se folosește Missa ritului roman. Missa este o Liturghie anonimă, care se deosebește, prin particularitățile sale, de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice creștine, fiind în general mai îndepărtată de tipul primitiv, uniform al Liturghiei creștine din primele trei veacuri. Începutul izolării Romei din ecumenicitatea Bisericii și, probabil, traducerea în limba latină a ritului inițial oficiat în limba greacă au determinat deosebirile originare ale Liturghiei apusene. După diferite opinii, se arată că modificările suferite de Liturghia romană ar fi opera unui papă, Damasius (366-384), sau a papei Ghelasie I (492-496). Ceea ce e sigur este că această modificare s-a făcut în etape; o revizuire fundamentală s-a făcut la sfârșitul sec. VI, de Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul, papă al Romei între 590-604), revizuire continuată de papii și sinoadele de mai târziu, terminând cu sinodul din Trident (sec. XVI). Missa s-a săvârșit în limba latină până la Conciliul II Vatican (1963), după care s-a tradus în limbile naționale ale tuturor popoarelor catolice.
Liturghia cerească
— temă iconografică în bisericile ortodoxe, reprezintă pe Mântuitorul ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri-preoți și îngeri-diaconi, săvârșind în ceruri Dumnezeiasca Liturghie. Scena înfățișează momentul vohodului mare: Mântuitorul, așezat în fața Sf. Mese, binecuvintează plecarea procesiunii și întoarcerea ei. Îngerii-diaconi poartă discul acoperit cu văl brodat, iar îngerii-preoți îi urmează, înveșmântați în patrafire și feloane, ținând în mâini potire acoperite cu văluri brodate. Procesiunea pornește în stânga și se întoarce în dreapta; unii îngeri poartă cădelnițe și tămâiază, alții poartă ripide uriașe și cruci, ca la Liturghia arhierească. Locul acestei teme iconografice este, la unele biserici, în altar, pe peretele absidei de răsărit (în bisericile moldovene și la Athos), în alte biserici e zugrăvită pe pereții turlei celei mari, sub chipul Pantocratorului (ex. biserica Floreasca, Sf. Spiridon-Nou), iar în altele lipsește cu totul.
liturghierul-molitfelnic
— carte de slujbă bisericească, aparținând celor mai vechi cărți creștine de slujbă (sec. IV), folosit de cler, diacon, preot sau episcop, LITURGHIERUL (λειτουργικός — leitourghicos; Liturghiarum liber; missale, la catolici) — cuprinde textele și cântările slujbei Sf. Liturghii și ale slujbelor premergătoare: rânduiala Vecerniei, a Miezonopticii (după tipicul ce se urmează în mănăstiri, cuprinzând Ceasul al IX-lea, Vecernia mică, Vecernia mare și rânduiala Utreniei), rânduiala Vecerniei cu Litia de sâmbătă seara; rânduiala slujbei de dimineață (Miezonoptica și Utrenia din zilele de duminică și de sărbători și rânduiala Utreniei din zilele de rând). Liturghierul cuprinde rânduielile celor trei Sfinte Liturghii care se săvârșesc în Biserică în etapele rânduite ale anului bisericesc: Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (folosită cel mai des), Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (cu îndrumări asupra modului și timpului săvârșirii lor). În Liturghier sunt cuprinse și rugăciuni pentru diferite trebuințe din viața omului: pentru bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei din închisori, pentru diferite calamități (războaie, secetă, foc etc), pentru orice primejdii, precum și rugăciuni de mulțumire. La sfârșitul Liturghierului se include și „Sinaxarul” (pentru tot anul). Liturghierul este cea mai veche dintre cărțile de cult întocmită de Biserică și cea mai solicitată. Prima carte tipărită de Biserica Ortodoxă a fost Liturghierul (tipărit de călugărul sârb Macarie, în 1508, în lb. slavonă și apoi de Coresi, în lb. română, în 1570). Importanța acestei cărți de cult rezultă și din faptul că a cunoscut de la început cel mai mare număr de ediții, până azi. Fiecare ediție a fost îmbunătățită, mai ales ca limbă, adăugându-se și unele completări și lămuriri, iar începând cu ediția din 1980, s-a adăugat un capitol din „Arhieraticon”, intitulat „Tipicul Sfintei Liturghii cu arhiereu”.
liturgica
(λειτουργική — leitourghichi)
disciplină a Teologiei Practice, este știința cultului divin public. Termenul derivă de la liturghie, prin care, în chip curent, se înțelege azi serviciul divin în timpul căruia se face sfințirea Darurilor și împărtășirea credincioșilor cu ele. În Biserica creștină veche, cuvântul liturgică avea un înțeles mai larg, cuprinzând totalitatea actelor de cult ale serviciilor divine (administrarea lor și serviciile sacramentale), adică tot ce se înțelege azi prin cult ca obiect de studiu al Liturgicii, și anume atât studierea serviciului divin, cât și originea, istoria, evoluția, legile și principiile de dezvoltare ale cultului. Studiul acestor obiective este cuprins în cele două ramuri ale Liturgicii: Liturgica-generală și Liturgica specială v. (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.); (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985.)
locașuri de cult
— sunt construcții ridicate pentru scopuri cultice, adică pentru săvârșirea serviciilor religioase aduse divinității. Aceste locașuri (lăcașuri) poartă nume speciale pentru diferitele religii: templu (la romani și vechii greci păgâni), teocali (la vechii mexicani), templu și sinagogă (la evrei), moschee și geamie (la mahomedani), pagodă (la hinduși, budiști), biserică (în creștinism).
logos
(λόγος, ὁ — logos = cuvânt)
— Rațiunea supremă, Cuvântul, cum este numit în Sf. Scriptură, este Dumnezeu însuși, Desăvârșirea însăși: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). „Logosul divin a fost învățătorul tuturor creaturilor raționale: El a învățat deopotrivă pe evrei, prin Moise și prooroci, cât și pe păgâni, prin filozofi — afirmă Clement Alexandrinul. Lumea păgână — zicea el — a menținut, prin lumina minții filozofilor, un semn al harului, o călăuzire divină, prin Logos” (Stromata I). Sf. Iustin Martirul spune despre Socrate că a trăit în conformitate cu Logosul și a fost creștin înainte de vreme — de creștinism (Clement Alexandrinul, Apologia I, 40; v. și Filocalia, vol. 8, p. 292-293).
Loki
— zeu al răului, în mitologia scandinavă.
Lot
— fiul lui Haran, fratele lui Avraam; Lot cu unchiul său Avraam vin din Mesopotamia și se așează în Canaan, după porunca lui Dumnezeu (Facere 12, 7; 13). Pentru a avea mai mult loc de pășune pentru turmele lor, cei doi se despart. Avraam rămâne lângă Hebron la „Stejarul din Mamvri”, iar Lot se stabilește la Sodoma și Gomora, cetăți foarte bogate, vestite pentru luxul și imoralitatea ce domneau în ele. Când vin aici, sub chip de călători, cei doi îngeri ai Domnului, spre a cerceta aceste cetăți, Lot este singurul care-i adăpostește în casa sa, căci localnicii nu adăposteau străini în casele lor. Drept răsplată, dar și fiindcă era singurul om credincios și temător de Dumnezeu, Lot va fi salvat împreună cu familia sa, fiind vestit de îngeri să plece din cetate, după care, din cauza decăderii lor morale și a necredinței lor, cetățile Sodoma și Gomora au fost arse cu foc și scufundate. În locul lor se crede că a apărut Marea Moartă, din sudul Iordanului și care există și azi (Facere 19, 14-26).
luarismul
— după numele lui Isaac Luria, sec. XVI, întemeietorul lui, este un curent religios apărut în sânul kabalismului (iudaic), în care se practica un misticism bazat pe latura practică a cultului, în scopul de a ajunge la trăiri extatice prin rugăciune și meditație prelungită, precum și de a-l ajuta pe practicant, prin exerciții ascetice, folosirea amuletelor, chemarea spiritelor, combinații de numere și semne alfabetice să obțină puteri supranaturale. Luarismul întreținea ideea mesianică atât de intens, încât unul dintre membrii săi, Sabattari Zevi (sec. XVII), pretindea chiar că este Mesia; acest aventurier a părăsit în cele din urmă iudaismul și a trecut la mahomedanism.
Luca
— Sfântul Evanghelist care a scris Evanghelia ce-i poartă numele și cartea Faptele Apostolilor, din Noul Testament (prin anii 60-63). Scriitor talentat și pictor, se crede că de la el ne-a rămas prima icoană pictată cu chipul Maicii Domnului. Originar din Antiohia (Siria), de pregătire medic, s-a creștinat mai târziu și a fost unul dintre cei mai statornici discipoli ai Sfântului Apostol Pavel, pe care l-a și însoțit în unele din călătoriile sale misionare și chiar la Roma. După moartea acestuia, Luca ar fi predicat în Italia, Galia, Dalmația și Macedonia, unde a condus Biserica din Filipi, comunitate întemeiată de Sf. Apostol Pavel. Luca a murit la o vârstă înaintată (peste 80 de ani), în Ahaia (Grecia), iar în sec. IV, rămășițele sale pământești au fost reînhumate la biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol (în vremea împăratului Constanțiu). Evanghelia lui Luca cuprinde 24 de capitole și este mai completă decât Evangheliile predecesorilor săi Matei și Marcu, de care a fost însă influențat. El adună un mare număr de fapte în care se reliefează mila, bunătatea și iertarea, ca: mântuirea făgăduită de Mântuitorul lui Zaheu Vameșul, tâlharului de pe cruce, iertarea dată fiului risipitor și femeii păcătoase și vameșului care se smerește, rugăciunea de pe cruce pentru vrăjmașii Săi („Doamne, iartă-le lor...”) ș.a. De aceea Evanghelia lui Luca e numită a îndurării, prezentându-L pe Iisus ca pe „Mântuitorul întregului neam omenesc”. Se crede că Luca a murit ca martir, prin anul 70; Biserica îl prăznuieste la 18 octombrie.
Lucifer
— căpetenia îngerilor răzvrătiți, care a căzut din mândrie; vrând să fie asemenea lui Dumnezeu el a fost izgonit din rai și a devenit astfel căpetenia demonilor, al căror lăcaș este iadul, împărăția întunericului, în antipod cu raiul, care este împărăția luminii, unde se află îngerii cei buni, ocrotitorii oamenilor credincioși și vestitori ai voii lui Dumnezeu.
lulab
— buchet de salcie, palmier și mirt, pe care evreii îl purtau în mâini la Sărbătoarea Corturilor.
lumânare
— ca obiect cultic, este făcută dintr-un fitil (fir de bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se toarnă ceară topită; prin răcire aceasta se solidifică și susține fitilul care, arzând, topește încet ceara din jurul lui și dă o lumină mică, strălucitoare. Aceste lumânări se aprind în biserică, pentru vii și pentru morți. Pentru anumite ceremonii religioase și Sfinte Taine (botez, cununie) se folosesc lumânări mari de stearină și ceară; înainte de apariția electricității, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind puse în sfeșnice sau candelabre. Lumânarea simbolizează lumina adevărului și a sfințeniei, care este Dumnezeu și Hristos, și cum trebuie să fie viața creștină. În cadrul cultului, lumânările se aprind și se țin în mână sau se pun în sfeșnice (vezi {sfeșnice}). Lumânarea este o ofrandă adusă lui Dumnezeu, și de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este și mai luminoasă și mai igienică, întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificații. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinței în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos. Lumânările sunt nelipsite la marile slujbe-evenimente din viața omului: botez, cununie, moarte. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea spiritului celui botezat care vine de la întuneric la lumină și prin botez se face fiu al luminii lui Hristos (vezi și {nașul}). La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le țin nașii în spatele mirilor ce se logodesc și se cunună, ca ele să le lumineze calea vieții și ca încredințare că-și vor ține legământul de a fi uniți toată viața. La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta își dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind când credinciosul se împărtășește la ușa sfântului altar; el ține în mână o lumânare și după ce a primit cuminecătura, o pune în sfeșnicul din fața altarului. Prin aceasta, el mărturisește că e fiu al luminii lui Hristos. Când preotul face o slujbă (ex. sfeștanie) în casa credinciosului, se aprind lumânări;
Lumină lină
— imn liturgic ortodox.
Lumina lumii
— Se numește pe Sine Iisus: „Eu sunt lumina lumii”.
lumina taborică
— țelul suprem al vieții spirituale a isihaștilor (vezi {isihasmul}) care, prin rugăciunea contemplativă (mistică), tindeau la unirea cu divinitatea supraipostatică, altfel spus divinitatea nediferențiată în Treimea Persoanelor. Manifestarea acestei uniri se numește „Lumina taborică”. Denumirea vine de la „Tabor”, muntele Taborului, unde a avut loc „Schimbarea la față” a Mântuitorului, pe care Sf. Apostoli (Petru, Iacov și Ioan) care-L însoțeau, au văzut-o ca pe o lumină mare și strălucitoare, în care Iisus a fost învăluit. Concepția mistică ortodoxă (formulată de Nicolae Cabasila în lucrarea Viața în Hristos, trad. de Pr. T. Bodogae) vede această unire spirituală, nu cu Divinitatea supraipostatică, nediferențiată, ci unirea cu Dumnezeirea într-Una din Persoanele Sale, și anume cu Aceea care, prin întrupare, a sfințit firea omenească, înălțând-o până la posibilitatea unirii ei cu Dumnezeu. Hristos-Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, Persoană unică divino-umană, reprezintă prototipul, exemplarul sau modelul văzut și tangibil al omenității transfigurate, îndumnezeite, iar unirea cu El rămâne ținta ultimă a eforturilor noastre de perfecțiune spirituală, în limitele vieții pământești. Această poziție spirituală (formulată de Cabasila) este mai realistă decât a isihaștilor, fiind adaptată condițiilor și naturii psiho-fizice a ființei umane. Potrivit acestei naturi, Hristos se oferă muritorilor sub forma văzută a Sfintelor Taine, adică sub forma Pâinii și Vinului euharistie, sfințite la Sf. Liturghie și prefăcute în însuși Trupul și Sângele Său. Viața spirituală la care tind misticii ortodocși e numită de Cabasila (în Viața în Hristos, cap. 38) „viața în Hristos”, adică trăirea în curentul de har care izvorăște din jertfa Mântuitorului, curent haric ce curge din Jertfelnicul pe care se actualizează Jertfa lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”. Această cale mistică este deci calea harismatică (simțitoare) a Sfintelor Taine. Principalele ei trepte, care duc la unirea cu Hristos, sunt cele trei Taine majore ale inițierii creștine: Botezul, Mirungerea și Sf. Euharistie, corespunzătoare celor trei trepte ale vieții creștine: purificarea, iluminarea și unirea deplină cu El. Dar atât săvârșirea Sfintelor Taine, cât și împărtășirea cu ele, care reprezintă termenul ultim (ἕνωσις, ἡ — enosis = unire) al vieții în Hristos se realizează în cadrul Sfintei Liturghii, care este mediul și mijlocul de dezvoltare a vieții religioase-spirituale. Sf. Liturghie pusă la îndemâna tuturor credincioșilor, în mod oficial, de Biserică, realizează în cadrul ei, pregătirea imediată a liturghisitorilor și a credincioșilor pentru marele act al unirii cu Hristosul euharistic, a Cărui prezență o insuflă prin tot ceremonialul ei de forme văzute și simboale rituale. Prin Sf. Liturghie, viața spirituală a Ortodoxiei e posibilă și se realizează nu numai în izolarea și liniștea pustiei, cum considerau isihaștii, ci aici, în mijlocul oamenilor, în nemijlocită apropiere de ei, prin trăirile spirituale liturgice, cultuale sau sacramentale. Prin mijlocirea formelor sensibile ale cultului și prin trăirea lor spirituală se face posibilă unirea cu Dumnezeu, spre care tinde sufletul fiecărui credincios.
luminânde
luminare
(luceo, luxi, lucere = a luci, a lumina; φοτισμόσ, ὁ — fotismos = luminare)
— era una din vechile denumiri ale Tainei Botezului așa cum se vede și în prochimenul care precede pericopa Apostolului: „Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu...” (Ps. 26, 1-2).
luna lunară
Lupercalia
lustral
(de la lat. lustralis,-e, -lud)
— apă sfințită de preot la biserică (după rânduiala arătată în Molitfelnic), care slujește la purificat, la ispășirea păcatelor. Această apă nu e tot una cu aghiasma. Este doar o apă binecuvântată pentru o anumită ocazie: ex. „Rugăciunile la femeia lăuză” (din Molitfelnic) se fac de preot în biserică, unde o femeie din casa în care s-a născut un prunc, vine la biserică cu un vas (o sticlă) cu apă pe care preotul o sfințește; cu această apă este stropit pruncul nou-născut, mama lui și toți ai casei, după ce mama și pruncul au venit acasă de la maternitate. Apa aceasta, care a fost sfințită de preot în prima zi după nașterea copilului și cu care acesta va fi stropit, este (zice Sf. Simeon al Tesalonicului) ca o preînchipuire a botezului. Ea are rolul unei ape lustrale, curățitoare. În diferitele religii există variate forme de lustrări, purificări (spălări corporale, vestimentare, purificarea locurilor de cult, a vaselor cultice etc.) înainte de aducerea jertfelor la templu sau înainte de participare la ritualurile religioase. Aceste lustrări se făceau de obicei cu apă, cu sare, sau cu fum de sulf pus pe foc etc.
luteranismul
Luther
— întemeietorul luteranismului, ramură a marelui curent reformator din sânul Bisericii Catolice, cunoscut sub numele de Protestantism. Această confesiune creștină se deosebește fundamental ca doctrină de celelalte două mari confesiuni creștine: Ortodoxia și Catolicismul.
