Dicționar

(ἐκφώνισης, ἡ — ecfonisis = strigare, aclamare; ἐκφωνέω — ecfoneo = a ridica, a înălța glasul)

— sunt mici fragmente de rugăciuni din textul anaforalei, rostite de preot cu glas mai înalt, pentru a fi auzite de credincioși. De prin sec. V-VI, anaforaua începe să fie citită în taină de către liturghisitori, cu excepția unor mici fragmente care continuă a fi citite sau rostite cu glas tare și care sunt așa-numite ecfonise, și anume: formula pentru introducerea imnului trisaghion („Cântarea de biruință cântând, strigând...”); cuvintele rostote de Mântuitorul la Cina cea de Taină („Luați, mâncați...”); ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfințire („Ale Tale dintru ale Tale...”); formula pentru pomenirea Sf. Fecioare la diptice („Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata...”); formula pentru pomenirea episcopului locului („întâi pomenește Doamne...”); înainte de rugăciunea „Tatăl nostru” („Şi ne învrednicește pe noi, Stăpâne...”). Ecfonisele sunt în rugăciunile Utreniei, ca și în trecut, și azi, fie formule de încheiere, fie formule care marchează începutul diferitelor lecturi sau cântări ce revin cântăreților la strană. Așa este ecfonisul ecteniei de după cântarea a șasea a Catavasiilor „Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre”. Ecfonisul este fraza cu care se încheie ectenia „Că Şie se cuvine toată slava... și închinăciunea...”, răspuns „Amin” („Așa să fie”, să se împlinească cererea).

(ἔκφρασις, ἡ — ekfrasis, i = mod de a se exprima)

— expresia este un gen specific omiliei patristice (culminând în epoca marilor părinți ai Bisericii, în sec. IV), prin care se face o descriere retorică de ex. a unei icoane sau picturi bisericești; o asemenea cuvântare avem în omiliile episcopului Asterie al Amasiei (sec. IV) la o pictură înfățișând istoria pătimirii sfintei mucenițe Eufimia (rev. B.O.R., anul LXV, 1-3, 1947, p. 53-54).

(ἐκκλησία, ἡ — eklisia, i = biserica)

— Biserica, instituția divină, întemeiată de Hristos.

(ἐκκλησιάρχης, ὁ — eclesiarhis)

— călugăr în grija căruia se află sfântul lăcaș și buna desfășurare a cultului la bisericile catedrale și mănăstiri.

(ἐκκλησιαστικός — eclesiasticos = cel ce ține de biserică)

— bisericesc, un membru al clerului Bisericii creștine.

— carte canonică din Vechiul Testament, atribuită prin tradiție regelui Solomon (sec III î.Hr.).

(ἐκκλησιάζω — ecclisiazo = a se reuni într-o adunare, a merge la biserică)

— spirit eclesiologic, conștiința de comunitate în Biserica creștină, de integrare în viața liturgică creștină. Cultul ortodox se distinge prin caracterul său eclesiologic sau comunitar. El promovează, în primul rând, rugăciunea cu caracter social sau colectiv, o rugăciune a comunității credincioșilor uniți într-un cuget în duhul păcii, al iubirii fraterne și al solidarității sau comunității de credință. În biserică ne rugăm toți, pentru nevoile tuturor: „Domnului să ne rugăm” (la ectenii), „Tatăl nostru...” (la rugăciunea domnească), „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem...” (la ectenia întreită de după Evanghelie).

doctrina despre biserică.

(ἐκτενής, ές — ectenis, es = întins, prelungit; εὐχή, ἡ — efhi = rugăciune; ectenie efhi = rugăciune prelungită, stăruitoare)

— îndemn stăruitor la rugăciune; este rugăciunea de cerere cea mai completă, o sinteză a cererilor Bisericii în cadrul Liturghiei Ortodoxe; lat. collecta = rugăciune colectivă, socială — rostită în numele poporului („Cu pace Domnului să ne rugăm...”, „Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule... rugămu-ne Şie, auzi-ne și ne miluiește”); ea formulează dorințele, nevoile și cererile spirituale și materiale ale întregii adunări, în zeci de formule stabilite de Biserică. Despre temeiurile scripturistice ale ecteniei aflăm la I Timotei 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii”. Parte integrantă a cultului creștin, încă din epoca apostolică, ectenia este atestată de Sfinții Părinți, în secolele următoare (Justin Martirul, Ioan Hrisostom, Chiril al Ierusalimului ș.a.). Ectenia este de mai multe feluri: Ectenia mare (cuprinde mai multe cereri), care se rostește la începutul Laudelor mari, la Sf. Liturghie, Sf. Taine, ierurgii principale (ex. Aghiasma mare); Ectenia mică este o prescurtare a Ecteniei mari; Ectenia pentru catehumeni („Rugați-vă cei chemați Domnului... Cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânșii...”); Ectenia întreită (stăruitoare) care se rostește de obicei după citirile biblice („Să zicem toți din tot sufletul... Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinților noștri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne și ne miluiește. Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Şie, auzi-ne și ne miluiește...”); Ectenia cererilor („... de la Domnul să cerem...” „Dă, Doamne”). Se mai numește σύναψις, ἡ — sinapsis = legătură, unire, pentru că se unesc de obicei mai multe cereri într-o rugăciune; și εἰρηνικά — eirinika = cu pace, căci conține mai multe cereri pentru pace (ex. „Cu pace Domnului să ne rugăm”). Ectenia se încheie cu ecfonisul.

— Mișcare de refacere a unității văzute a Bisericii, divizată de-a lungul istoriei, datorită factorilor teologici și neteologici, pe calea acordurilor și dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperării și asistenței reciproce. Este considerată de Sfinții Părinți ca Erezia Ereziilor deoarece încearcă să alăture lucruri ce nu pot fi alăturate: adorarea lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.

(lb. ebr. „desfătare”, „delicii”)

— este, după relatările Sfintei Scripturi, locul în care Dumnezeu i-a așezat pe primii oameni, creați de El, Adam și Eva, spre a trăi în desfătare și fericire deplină. Edenul biblic este un loc pe pământ, iar raiul e grădina sădită de Dumnezeu, în partea de răsărit în Eden, numindu-se Rai sau Paradis (în lb. persană înseamnă grădină înverzită și înflorită, iar în lb. ebr. Paradus, cu același înțeles). Un râu izvora din Eden și uda raiul. Râul avea patru brațe, fiecare braț străbătând alte ținuturi ce se aflau în Eden, în afara raiului: țara Havila, țara Cuș și hotarul Asiriei, udat de două brațe ale râului, numite Tigru și Eufrat. Pornind de la acest reper, se crede că Edenul era undeva spre Golful Persic. Omul este așezat în Grădina Edenului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facere 2, 15). În mijlocul raiului „era pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și râului” (Facere 2, 9). Dumnezeu îi poruncește omului să mănânce din toți pomii raiului, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 17). Raiul din Eden nu se confundă cu Cerul, care „e cu totul altceva”, spune Sf. Nicodim Aghioritul. Raiul „ceresc”, numit metaforic în iudaism „sânul lui Avraam”, este locul în care stau sufletele drepților până la Judecata de apoi, și care, de asemenea, se deosebește de „împărăția cerurilor” unde, conform învățăturii creștine, vor merge sufletele drepteredincioșilor creștini după Judecata de apoi, spre a se bucura de slava și strălucirea lui Dumnezeu.

— numele dat sufletului nemuritor în vechea religie a Babilonului. După moarte, trupul se preface în țărână, iar sufletul care nu moare, edimmu este „îmbrăcat într-o haină de aripi” și coborât în împărăția subpământeană numită Kigallu sau Arali. Aici sufletele celor buni sunt recompensate, fiind așezate într-o grădină plină de roade numită Şeol.

— se numea în antichitate măsura folosită pentru cantitatea de făină sau alte materiale uscate, necesare jertfelor.

— străvechi oraș al Lidiei (sec. XI î.Hr.), așezat pe țărmul Mării Egee, în partea de vest a Asiei Mici, între Milet și Smirna; era vestit în antichitate ca centru comercial și religios. Aici se afla templul zeiței Artemis (Diana), considerată între cele Şapte Minuni ale lumii. Efesul trece succesiv sub stăpânirea grecească (este capitala Confederației ionice), persană și romană (devine capitala provinciei romane Asia). Este evanghelizat de Sf. Ap. Pavel în timpul celei de a doua și celei de a treia călătorii misionare, devenind un puternic centru creștin, începând din sec. I d.Hr. Aici, după tradiție, a păstorit ca episcop și a murit Sf. Ev. Ioan. Pe mormântul său a fost înălțată o măreață biserică de către împăratul Justinian în sec. VI (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983, p. 329) ș.u. Biserica din Efes este una dintre cele șapte Biserici ale Asiei cărora le sunt adresate scrisorile cuprinse în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Tradiția spune că Sfânta Fecioară Maria ar fi murit la Efes. Orașul este distrus de goți (sec. III d.Hr.) și restaurat în epoca bizantină. Al treilea Sinod ecumenic (431 d.Hr.) are loc la Efes; el combate nestorianismul, precizând dogma referitoare la persoana lui Hristos și modul unirii celor două naturi ale Sale: divină și umană.

— în muzica psaltică, se numește grupul de versuri care se repetă, ca un refren, după fiecare strofă a unui condac; Condacul este un poem compus dintr-un număr de strofe — 20-30 — , formate fiecare din 5-13 versuri.

— veșmânt preoțesc în religia mozaică, descris în Vechiul Testament (Ieșire 28, 6-7). E format din două bucăți de mătase, așezate una peste piept și alta pe spate, unite pe umăr cu două încheietori; culoarea materialului este violet, acaju sau vișiniu. Se încinge cu o cingătoare. Încheietorile efodului vor fi două pietre de smarald pe care se gravează numele fiilor lui Israel.

— numele vechi al Betleemului Iudeii, locul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos (Facere 35, 19; 48, 7; Rut 4, 11; Miheia 5, 1).

— mare imnograf creștin din sec. IV (+379). Compune numeroase imne în cinstea Sfintei Fecioare, a Nașterii Domnului, a Bisericii și pentru combaterea diferitelor erezii. Multe din rugăciunile compuse de el au intrat în cultul Bisericii Ortodoxe. Efrem Sirul este unul dintre autorii Mineiului ortodox, fiind pomenit în Sinaxar la 28 ianuarie, cu multe laude: „Căruia zice-se că i s-a vărsat dar de la Dumnezeu, prin care scriind multe scripturi pline de umilință și cu acelea a îndreptat pe mulți”.

— iubirea exagerată și greșit înțeleasă față de sine însuși, și satisfacerea dorințelor proprii cu nesocotirea drepturilor altora și a legilor morale.

(ἰγούμενος — igumenos = egumen, stareț)

— călugăr conducător al unei mănăstiri, al unui schit.

— termen ebraic prin care este denumit Dumnezeu. Acest termen se întâlnește la majoritatea popoarelor semite. Este deopotrivă substantiv comun, desemnând divinitatea în general și substantiv propriu, numele unicului Dumnezeu al Revelației. „El” este însoțit întotdeauna de epitete care descriu atribute ale lui Dumnezeu: EL-SHADDAI (Facere 17, 1; 35, 11; 48, 3) — Dumnezeu cel Atotputernic, numele cu care Se face cunoscut patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov; EL-ELION (Facere 14, 18-22) — Dumnezeu cel Preaînalt; EL-ROI (Facere 16, 13) — Dumnezeu atotvăzător; EL-OLAM (Facere 21,33) — Dumnezeu cel veșnic; EL-GANNA (Ieșire 20, 5) — Dumnezeu gelos; EL-HAI (Iosua 3, 10) — Dumnezeul cel viu. ,,Elohim” este o formă de plural, diferită de pluralul de reverență și diferită de pluralul credințelor politeiste. Verbele și adjectivele alăturate lui „Elohim” sunt întotdeauna la singular, pentru că Dumnezeu este Unul singur. Forma de plural indică pluralitatea Persoanelor în Dumnezeu (Facere 1,26; 3,22) și pluralitatea atributelor divine sub care Dumnezeu ni se face cunoscut.

(gr. Ἕλλην, ὁ, Ἑλληνίς, ἡ — ellin, o; ellinis, i = femeie greacă)

— împărăteasa, mama împăratului Constantin cel Mare, care prin Edictul de la Milan (anul 313) a dat religiei creștine libertate de dezvoltare, decretând-o religie de stat. Biserica creștină îi cinstește ca sfinți în ziua de 21 mai.

— Muntele Eleonului; vezi și {Ispas} sau {Înălțarea Domunului la cer}.

(Ἡ ἐλέουσα πελαγονήτησα — I Eleousa pelagonitisa = milostiva care a plutit pe mare)

— este o icoană a Maicii Domnului care o reprezintă cu Pruncul binecuvântând. Este socotită icoana protectoare a marinarilor, vezi Mineiul pe august.

— locuința morților, în religia Greciei antice (politeistă). Această locuință a sufletelor după moarte este închipuită în două feluri, în poemele homerice: Iliada consideră locuința morților ca fiind situată undeva sub pământ, iar Odiseea plasează acest loc undeva departe în vest, la marginile oceanului. Aici se află așa-numitele „Câmpii Elizee” unde nu pot intra decât anumiți favoriți ai zeilor. Fericirea din „Câmpiile Elizee” este nemurirea. Sufletele muritorilor de rând duc o viață tristă în „imperiul lui Hades”, sub pământ unde n-au decât suferință și plâns.

— arta de a vorbi frumos, și ca fond și ca formă; este calitatea obligatorie pe care trebuie să o cultive predicatorul.

— Iisus Emanuel, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”, este numele dat lui Iisus în viziunea lui Isaia profetul: „Vor chema numele Lui Emanuel” (Is. 7, 14) și în vestirea îngerului, care îi spune în vis lui Iosif: „Vor chema numele Lui Emanuel” (Matei 1, 23). Iisus Emanuel apare în iconografia bisericească în chip de copil; aceasta este una din cele patru reprezentări iconografice ale Mântuitorului: Iisus împărat, Iisus Mare Preot, Iisus Judecător și Iisus Emanuel. Iisus Emanuel e zugrăvit în pictura exterioară de la Moldovița în cadrul ansamblului „Acatistul Maicii Domnului”, stând pe tron, cu aureolă în jurul chipului de copil, binecuvântând cu mâinile întinse; îngerii îl slăvesc (cum scrie textul psaltic în Condacul 9: „Toată firea îngerească s-a minunat de taina întrupării Tale”). În pictura exterioară (la Sucevița și Vatra Moldoviței) apare pictat în medalion, pe zidul de răsărit, deasupra ferestrei de la altar, încadrat de doi arhangheli. Tot copil este reprezentat ca „îngerul de mare sfat” (Isaia 9, 5) — chip de copil, cu aripi (spre deosebire de Iisus Emanuel, tot copil, dar fără aripi) și nimb în formă de cruce, fiind însoțit de cuvintele: „De la Dumnezeu am purces și vin la El”. Reprezentarea simbolică din catacombe, Iisus ca miel de jertfă, apare în marele ansamblu Cinul — la Sucevița și Vatra Moldoviței, ca „Pruncul în potir” pictat deasupra unui miel alb. În pictura interioară a bisericii, Iisus Emanuel apare pe latura de nord a turlei celei mari, plutind pe norii cerului, ținând un sul pe care scrie: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc...” (Is. 61, 1; cf. Luca 4,18).

(ἔναρξις, ἡ — i enarxis = început)

— se numește partea de început, introductivă, a Liturghiei catehumenilor (care urmează îndată după Proscomidie), formată din ritualul închinării slujitorilor pentru Liturghie, binecuvântarea cu Ectenia mare și Antifoanele cu rugăciunile lor și ecteniile dintre ele. După enarxă, urmează Vohodul mic (ieșirea și intrarea cu Sf. Evanghelie) și apoi Trisaghionul liturgic (imnul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte...”).

predică encomiastică — laudativă, panegiric.

(ἐνδυτόν, τό — enditon)

— acoperământul (de mătase) strălucitor de culoare galben sau roșu, care se așează pe Sf. Masă peste primul acoperământ din pânză albă (cămașă); endotionul simbolizează mărirea lui Dumnezeu sau strălucirea feței Domnului pe muntele Tabor (când a avut loc Schimbarea la față).

(lat. energumenus; gr. ἐνεργούμενος, ὁ — energumenos)

— se numeau, în vechea Biserică creștină, acele persoane care, ca și catehumenii, nu erau primite la Sf. Liturghie decât în prima parte, la Liturghia catehumenilor, deoarece aceste persoane erau stăpânite de demoni (se mai numeau și demoniaci) și aveau crize de furie, de fanatism, manifestându-se prin țipete și violență. Numai slujbele preoților îi mai puteau liniști. Existau, în rânduiala serviciilor Bisericii, rugăciuni și ectenii speciale pentru acești nenorociți, care alcătuiau o grupă distinctă în comunitățile creștine.

(ἐγκόλπιον, τό — engolpion de la en kolpos = la gât; lat. pectorale) sau Panaghiul (τὸ πανάγιον — topanaghion = Preasfântul)

— este o insignă arhierească de forma unui medalion-iconiță, făcută din email, aur sau argint, cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului (Παναγία, ἡ — Panaghia = Preasfânta Născătoare de Dumnezeu), mai rar chipul Sfintei Treimi. Engolpionul se poartă atârnat pe piept cu un lănțișor de către arhierei, fiind o podoabă arhierească, existentă numai în Bisericile Ortodoxe (greacă, româna, bulgară etc). Engolpionul amintește hoșenul sau pectoralul purtat de arhiereii din Vechiul Testament, în care se păstrau,,Urim” și „Tumim”, adică „arătarea” și „adevărul”, talismane sfinte, preînchipuind pe Hristos și Maica Domnului (Ieșire 28, 4 și 15-30; 39, 8 ș.u.). Originea engolpionului s-ar afla în micile „relicvarii”, adică cutiuțe cu moaște de sfinți sau lucruri sfinte, „relicve” pe care le purtau atârnate pe piept stareții de mănăstiri, mai apoi și arhiereii, încă din sec. IV. Până în sec. al XVIII-lea, avea formă de medalion sau de cruce, după care a rămas numai forma actuală de medalion (iconiță rotundă sau ovală). Arhiereii poartă engolpionul atât în timpul serviciului divin cât și în restul timpului. Când slujește Sf. Liturghie, arhiereul își pune engolpionul peste sacos, iar diaconul rostește: „Inimă curată zidească întru tine Dumnezeu și Duh drept înnoiască întru cele dinlăuntru ale tale” (Ps. 50, 11). Spre deosebire de ceilalți arhierei (mitropoliți și episcopi), patriarhul poartă două engolpioane. Engolpionul simbolizează mărturisirea credinței și puterea Sfintei Cruci. Când reprezintă chipul Sf. Fecioare, simbolizează puterea ei mijlocitoare și ocrotitoare.

— se numește Gramatica muzicii psaltice, deoarece cuprinde denumirile și semnele muzicale ale cântării psaltice, sau bisericești.

— credincios creștin, membru al unei enorii.

(ἐνορία — enoria)

— se numea în trecut o parohie rurală.

vezi și {voscresne}, {hvalitele}.

— dieceză sau Episcopie; este districtul (mai multe județe) supus canonic jurisdicției (conducerii) unui episcop.

— se numește episcopul care locuiește în eparhia ce stă sub jurisdicția sa.

(ἐπίκλησις — epiklisis = invocare)

— este rugăciunea solemnă de invocare a Sf. Duh, în momentul central al Liturghiei, la Euharistie, când se face transformarea cinstitelor Daruri, aduse pe Sf. Masă, în Trupul și Sângele lui Hristos (vezi și {anaforaua}). Toate Sfintele Taine au Epicleză, adică rugăciunea de invocare a Sf. Duh.

(ἐπιφανεία, ἡ — Epifaneia = arătare) și Teofania (θεοφανεία, ἡ — Theofania și slv. Bogoiavlenie Gospodna = Arătarea Domnului), Botezul Domnului sau Boboteaza (cuvânt format din fuziunea termenului slav bogu — Dumnezeu și verbul latin baptizare — a boteza)

— așa este numit în popor acest praznic împărătesc sărbătorit la 6 ianuarie, în amintirea botezului primit de Mântuitorul (la 30 de ani) de la Sf. Ioan Botezătorul, în apa Iordanului (Matei 2, 13-l 7 și Luca 3, 21-22). Mântuitorul este arătat acum lumii ca Mesia, ca Mântuitor al lumii și Fiu al lui Dumnezeu, atât prin cuvintele lui Ioan Botezătorul, spunând mulțimilor: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor, El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Luca 3, 16), cât și prin glasul lui Dumnezeu din cer: „Iar botezându-se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»” (Matei 3, 16-17). Arătarea Domnului s-a făcut acum și prin începerea activității Lui în mijlocul oamenilor; tot acum S-a arătat omenirii Sf. Treime: Fiul se boteza, Tatăl glăsuind din ceruri: „Acesta este Fiul Meu...” și Sf. Duh, pogorând sub chip de porumbel peste capul Fiului lui Dumnezeu. Epifania se consemnează, alături de Nașterea și învierea Domnului, printre primele sărbători creștine, încă din cele mai vechi scrieri (ex. Constituțiile Apostolice) datând din primele veacuri ale Bisericii; vezi și {Crăciun}, {Bobotează}.

(ἐπιγονάτιον, τό — epigonation, to sau ὐπογονάτιον, τό — ipogonation, to de la ἐπἰ — epi sau ὑπό — ipo și γόνυ, τό — goni = genunchi; lat. subgenuale; slv. nebedernița)

— o piesă ornamentală din costumul arhieresc; este o bucată de stofă scumpă, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, fiind legată fie de brâu, fie de gât, cu o panglică trecută pe umărul stâng. Acest ornament (podoabă) este purtat de arhierei numai când slujesc Sf. Liturghie. Punerea lui e însoțită de cuvintele rostite de diacon: „încinge-te cu sabia ta, peste coapsa ta, puternice” (Ps. 44, 4). Epigonatul nu este un veșmânt necesar, ci mai mult o insignă și de aceea episcopul acordă dreptul de a-l purta și preoților distinși cu ranguri bisericești (v. Statutul pentru Organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 141). S-au atribuit epigonatului mai multe simboluri: șervetul cu care s-a șters Pilat pe mâini; șervetul cu care Mântuitorul s-a încins și a șters picioarele ucenicilor; sabia ce închipuie crucea învierii și biruința asupra morții, precum și „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17), cu care se înarmează arhiereul pentru a respinge învățăturile eretice (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, Veșminte).

(lat. episcopus; gr. ἐπίσκοπος, ὁ — episcopos = episcop, supraveghetor, de la ἐπισκοπέω — episkopeo = a inspecta, a cerceta, a vizita)

— slujitor din treapta cea mai înaltă a ierarhiei Bisericii — în Noul Testament se vorbește în numeroase texte despre episcopi ca persoane bisericești care aveau drepturi mai mari decât preoții; dreptul de a hirotoni preoți (I Tim. 5,22, Tit. 1, 5), de a răsplăti și pedepsi (II Tim. 2, 24-26), de a supraveghea cultul și învățăturile, de a conduce Biserica (II Tim. 2, 2; I Tim. 4, 11-14) etc. În prima epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat urmașilor direcți ai Sfinților Apostoli, aleși, la început, din rândul celor 70 de ucenici ai Mântuitorului și hirotoniți chiar de Sfinții Apostoli. Unul dintre primii episcopi a fost, la Ierusalim, Sf. Iacov, apoi fratele său Simeon, ucenici ai Domnului. În toate comunitățile creștine înființate de Sfinții Apostoli era orânduit un episcop, care avea în subordine mai mulți preoți. Azi rolul episcopului în Biserică s-a păstrat cu aceleași prerogative moștenite din Biserica primară. El este ales de Sinod (Adunarea generală a ierarhilor conducători ai Bisericii) și are în grija sa o eparhie (o comunitate de parohii). Arhiereul (episcopul) este hirotonit de mai mulți arhierei. În Constituțiile Apostolice sau Așeză-mintele Sfinților Apostoli (redactate spre sfârșitul sec. IV, pe baza unor vechi documente din sec. III) se reglementează funcțiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului: Episcopul binecuvântează, nu se binecuvântează, hirotesește, hirotonește, primește binecuvântarea de la episcopi, dar nu de la preoți. Arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile ca semn că are deplinătatea puterii sacramentale (sfințitoare), spre deosebire de preot care binecuvântează numai cu o singură mână, dreapta, fără a avea, ca episcopul, toată puterea sacramentală. Episcopul are preoția deplină.

(lat. epistula, epistola; gr. ἐπιστολή, ἡ — epistoli)

— epistole, scrieri ale Sfinților Apostoli, cuprinse în Noul Testament.

— scrieri cu caracter religios, cuprinzând elemente legendare, fantastice și apocaliptice, privitoare la viața de dincolo, având însă numeroase abateri de la învățătura Bisericii. Ele sunt încadrate între cărțile populare apocrife (ἀπόκρυφος — apocrifos = ascuns), cărți atribuite unor persoane din Vechiul Testament. Asemenea cărți au început să circule de prin sec. XVI pe teritoriul românesc, traduse din limba slavonă și scrise de autori necunoscuți (anonimi), aparținând lumii orientale și bizantine.

(ἐπιτάφιον, τό — ἐπι și τάφος — epi tafos = mormânt)

— ca obiect bisericesc de cult și ca inscripție pe o piatră de mormânt. EPITAFUL obiect de cult, numit și Sfântul Aer sau Plascenița (slv.), este făcut din pânză de in, mătase, catifea sau mușama pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se folosește o singură dată pe an, la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor, când Epitaful este scos în procesiune din Sfântul altar și așezat în mijlocul bisericii pe o masă, și apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei mari), când este purtat în procesiune în jurul bisericii și apoi adus în biserică în Sf. altar, unde este așezat pe Sf. Masă; acolo rămâne până la Înălțarea Domnului, când este ridicat și pus la locul lui, unde se păstrează în restul anului. Epitaful închipue trupul mort al Domnului, amintind punerea lui în mormânt, iar ridicarea Epitafului de pe Sf. Masă, în Miercurea din ajunul Înălțării, simbolizează Înălțarea la cer a Mântuitorului. Epitaful s-a dezvoltat din Aerul sau acoperământul cel mare cu care se învelea Sf. Evanghelie (sec. X-XIII) când se ieșea la Vohodul de sfârșitul slujbei din Vinerea Patimilor. Vohodul acesta s-a dezvoltat cu timpul, fiind prelungit prin ieșirea afară din Biserică și ocolirea ei, care închipuie procesiunea funebră pentru purtarea trupului Domnului de la Golgota la locul mormântului, iar Aerul de la început, cu care se învelea Sf. Evanghelie, a luat dimensiuni mai mari, până la mărimea actuală de 1,5 – 2 m lungime și 1 m lățime, care datează aproximativ din sec. XIV. Reprezentând scena trupului mort al Domnului, prohodit de mironosițe și purtat spre mormânt, explică și asemănarea de numire și de iconografie cu acea pânză mai mare, numită aer, care acoperă azi sfintele vase, fiind identică și cu iconografia de pe antimise (vezi {antimis}). Epitafele cele mai vechi reprezintă opere de mare valoare ale artei țesăturii și broderiei la români. Cele mai vechi epitafe liturgice care se păstrează până azi la noi datează din sec. al XIV-lea, și anume: Epitaful lui Nicodim de la Tismana și cele de la Cozia, unul al lui Nicodim (1396) și unul al lui Mircea cel Bătrân. În unele biserici se întrebuințează, în timpul mai nou, și un Epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului, la slujba Vecerniei din ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august).

(ἐπιθαλάμιος — epitalamios = epitalamic, nupțial)

— cântec de nuntă, poem pentru tinerii căsătoriți; cu prilejul nunții, preotul rostește, după slujba cununiei, un epitalam (o cuvântare ocazională pentru tinerii căsătoriți).

(ἐπιτίμιον, τό — epitimion = penitență, părere de rău)

— Canon de pocăință pe care preotul îl dă credinciosului ca un fel de pedeapsă, ca acesta să-și ispășească într-un fel păcatele (prin fapte bune și de milostenie — ex.: să îngrijească un mormânt părăsit, să îmbrace un copil sărman, să îngrijească un bolnav, să sădească un pom, și multe altele), pentru a putea căpăta iertarea Iui Dumnezeu și dreptul de a primi Sf. Împărtășanie. Ex.: în Noul Testament, Mântuitorul dă slăbănogului vindecat la Betsaida, ca epitimie, să-și ducă patul și să nu mai greșească în fața lui Dumnezeu (Ioan 5,8); îndeplinirea canonului la Taina spovedaniei; ispășire.

(ἐπιτραχήλιον, τό — epitrahilion, de la ἐπί τράχηλος = epi trahilos = peste umăr, grumaz și περἰ τραχήλον — peri trahilion = în jurul gâtului) sau popular, patrafir

— este un veșmânt preoțesc confecționat din același material ca și celelalte veșminte liturgice (sacosul și felonul); el este o fâșie care se atârnă pe piept, având în partea de sus o răscroitură prin care se vâră capul, astfel ca epitrahilul să stea în jurul gâtului. Partea de la capătul de jos este ornată cu franjuri iar pe fâșia ce atârnă pe piept se coase sau se brodează o cruce. Există și o formă mai veche de epitrahil format dintr-o fâșie lungă de stofă (ca un orar, care se așează în jurul gâtului și capetele se lasă în jos pe piept (așa cum se poate vedea în picturile bisericești din sec. XII-XVII). La catolici are forma orarului și se poartă pe ambele umere având capetele lăsate pe piept și poartă denumirea de stola. Dintre veșmintele preoțești, epitrahilul este cel mai folosit și fără el nu se poate săvârși nici o slujbă. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc care se pogoară asupra preotului și prin care el slujește cele sfinte; mai simbolizează și jugul cel bun al slujirii lui Hristos, luat de bună voie de preot și episcop (Matei 11, 29), amintind și crucea pătimirii Domnului (Gherman al Constantinopolului, Patrologia Greacă t. XCVIII, col. 393, C–D). Epitrahilul e semnul preoției depline. El se dă preotului la hirotonie.

(επίτροπος, ὁ — epitropos, o = tutore)

— împuternicit cu administrarea unor bunuri. Consiliul epitropilor în parohie administrează veniturile bisericii și ajută pe preot în activitatea parohială.

— se numește timpul din viața Bisericii creștine care a urmat imediat după epoca apostolică în care au trăit și au propovăduit Sfinții Apostoli, după înălțarea Mântuitorului la cer. Ea se plasează în istoria creștinismului până în sec. II d.Hr. Epoca paleocreștină cuprinde primele șase veacuri după Hristos.

— operă valoroasă din literatura Mesopotamiei antice. Acest poem epic este un fel de Iliada, care ne-a păstrat date despre nivelul de cunoștințe științifice, filosofice și religioase ale vechilor popoare babiloniene, prezentând și cele mai importante informații despre potop, foarte asemănătoare cu cele biblice, dar fără motivația morală a Bibliei care consideră potopul ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru decăderea morală a omenirii. Povestea lui Ghilgameș este a unui erou, un semizeu care salvează orașul Uruk, unde e încoronat rege. De Ghilgameș se îndrăgostește zeița Iștar (numită în Biblie Astarte), zeița fecundității și a războiului, personificare a lui Venus, Luceafărul dimineții, cea mai cunoscută și populară zeiță a panteonului babilonian, și al cărei templu se afla la Uruk. Fiindcă Ghilgameș îi respinge dragostea, ea se va răzbuna, provocându-i un șir de suferințe, care vor culmina cu îmbolnăvirea de lepră a lui Ghilgameș și uciderea celui mai bun prieten al său, Enkidu, vestit vânător. După multe încercări, Ghilgameș ajunge în insula fericiților, la strămoșul său, Ut-Napistru, căruia zeii îi dăruiseră nemurirea pentru merite deosebite câștigate de acesta în vremea potopului. El vindecă pe Ghilgameș de lepră, dar nu-i poate da nemurirea pe care acesta i-o cere. După un șir de încercări, din care iese învingător, Ghilgameș revine la Uruk, reconstruind zidurile cetății și reușind să pătrundă în împărăția morților spre a-l vedea pe Enkidu și a sta de vorbă cu el. Epopeea lui Ghilgameș este considerată „una dintre cele mai emoționante capodopere ale literaturii antice” și se presupune o influență a ei asupra poemelor homerice. Ea s-a păstrat doar fragmentar într-o transcriere pe 12 tăblițe din epoca lui Assurbanipal (trad. în lb. rom. de I. Mihălcescu, Epopeea lui Ghilgameș, București, 1920.).

— mari perioade de timp care numără anii pornind de la un anumit eveniment istoric. Ex.: avem la greci Era olimpică, în care se numărau anii începând de la anul 776 î.Hr, cînd au luat naștere jocurile olimpice date în onoarea lui Zeus (Dia), în orașul Olimpia din Grecia antică. Intervalul de 4 în 4 ani, când aveau loc jocurile se numea Olimpiadă. La romani avem Era fondării Romei care începea la anul 753 î.Hr. — Ab urbe condita. La creștini s-a folosit întâi Era constantinopolitană sau bizantină, care număra anii de la Facerea lumii, socotind 5508 ani până la venirea Mântuitorului. Era creștină (Era nouă) începe de la Nașterea Mântuitorului. Ea a fost introdusă (în sec. VI) de călugărul Dionosie cel Mic. Cu timpul, Era creștină a fost introdusă de toate popoarele creștine și necreștine. În această eră, anii se numără de la 1. Era Mahomedană începe cu Hegira.

(έρημια, ἡ — erimia; lat. desertum)

— singurătate; de aici eremit — monah cu viață singuratică; profetul Eremia este unul dintre cei patru mari profeți al Vechiului Testament (sec. VI, î.Hr.). A scris cartea canonică „Plângerile lui Ieremia” în care arată suferințele poporului iudeu, căzut în robia babiloniană și dărâmarea templului din Ierusalim.

(ἔριμος — erimos = solitar, trist, sărman)

— pustnic, sihastru, călugăr singuratic, trăind izolat de comunitatea mănăstirii, undeva într-un schit în mijlocul unei păduri sau într-o peșteră în munte, postind și rugându-se necontenit. Eremiții aparțin atât religiei creștine, cât și unor religii din Extremul Orient (budism, brahmanism). Din rândul lor s-au recrutat, în creștinism, sfinții. Şi Ortodoxia creștină românească are sfinți proveniți dintre acești pustnici, ca: Sfânta Teodora de la Sihla (în munții Neamțului), Daniil Sihastrul (în apropierea mănăstirii Voroneț), a cărui peșteră a devenit loc de pelerinaj, precum și mulți alții. Eremiții erau, în vechea religie brahmană, o categorie de călugări care, în dorința supremă de a se contopi cu Brahma, ceea ce însemna stadiul cel mai înalt de desăvârșire morală, părăseau lumea în care trăiseră, renunțând la toate bunurile materiale și la propria familie, izolându-se undeva, în mijlocul unei păduri sau într-o peșteră sau chiar renunțând la un adăpost; mergeau din loc în loc, cerșindu-și hrana și trăind în post, meditație și rugăciune. În cele din urmă, renunțau chiar la propria lor viață, se izolau definitiv și în stare de totală nemișcare se scufundau în meditație absolută, așteptând clipa intrării în Brahma (Brahmanii) sau în Nirvana (budiștii), lăsându-se să moară de foame, spre a-și împlini datoria față de legea brahmană. Această formă de viață eremită aproape a dispărut, acești călugări extremiști fiind integrați azi în mănăstiri (budiste și brahmane) bine organizate, unde călugării duc o viață de studiu, de rugăciune, o viață cultică civilizată, având ca scop sprijinirea spirituală a credincioșilor.

(gr. ἔρις, ἡ — eris = dispută, controversă, neînțelegere)

— mit, credință greșită; eres e denumirea populară a cuvântului erezie, care înseamnă abatere de la dreapta credință, afirmație neconformă cu adevărul stabilit. Erezii au apărut chiar din primele veacuri în sânul Bisericii creștine și care au fost combătute în Sinoadele ecumenice (ca de ex. arianismul, nestorianismul, maniheismul etc), în scopul formulării clare a dreptei credințe a Bisericii.

— cei rătăciți de la adevărurile de credință, cei căzuți în erezie.

[gr. și lat. haeresis = opțiune, erezie]

concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele doua firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urma fiind cunoscute sub denumirea de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie și sub denumirea de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie (pnevmatomahi = cei ce nu recunoșteau deoființimea și egalitatea în rang, cu celelalte două Persoane, a Sfântului Duh).

(ἑρμηνεία, ἡ — erminia = exegeză, arta de a interpreta, de a explica)

— disciplină biblică în care sunt fixate principiile și regulile cu ajutorul cărora se poate face o tălmăcire corectă a Sfintei Scripturi, în general, și a Noului Testament, în special. Ermineutica biblică cuprinde trei părți: 1. Noetica se ocupă cu teoria sensurilor, a înțelesurilor Sf. Scripturi; 2. Euristica se ocupă cu aflarea și identificarea sensurilor (înțelesurilor) în diferite texte biblice; 3. Proforistica se ocupă cu aplicarea sensului potrivit textelor mai greoaie.

— numite și manuale de pictură, sunt scrieri care cuprind reguli privitoare la meșteșugul picturii bisericești, începuturile erminiilor le găsim în niște note consemnate de unii călugări mai cărturari, care pictau în stilul artei bizantine și care au început să-și noteze reguli mai de seamă ale meșteșugului lor. Aceste note au constituit nucleul primelor manuale de pictură. Începând din sec. XVII, ele au circulat sub formă de manuscrise în lb. greacă și au fost folosite de călugări zugravi din diferite părți ale creștinătății ortodoxe, mai ales la Athos, unde se mutase centrul mișcării culturale și artistice bizantine, după căderea Constantinopolului sub turci (1453). Dintre redactările vechilor Erminii, singura care s-a păstrat și are numele alcătuitorului este a ieromonahului Dionisie din Furna (sec. XVII-XVIII). Erminiile cuprind două părți: una iconografică și una tehnică. Cea a lui Furna începe cu o rugăciune către Maica Domnului, continuă cu îndrumări către cei ce vor să învețe meșteșugul și apoi se dau îndrumări despre ce rugăciuni să fie citite de zugravi înainte de a se apuca de lucru. Partea întâi, tehnica, dă instrucțiuni privitoare la uneltele și materialele necesare în pictura icoanelor (pe lemn, pânză, pictura murală); partea a doua, cea iconografică, dă instrucțiuni asupra felului cum să fie zugrăviți sfinții pe icoane sau pe pereții bisericii și diferitele scene din Vechiul și Noul Testament (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, Erminiile.).

— carte de slujbă bisericească în care sunt cuprinse irmoasele și catavasiile din Minee, Penticostar și Triod, de la sărbătorile mari.

— denumiți „irodieni”, erau o sectă religioasă în sânul iudaismului (sec I d.Hr.). Trăiau în jurul Mării Moarte, aveau o doctrină secretă și practicau ascetismul, recomandând cumpătarea, celibatul și comunitatea bunurilor.

(ἔσχατος — eshatos = ultim, cel din urmă, ἡ ἐσχάτη ὣρα — i eshati ora = ceasul din urmă)

— învățătura despre viața viitoare, viața veșnică, „viața veacului ce va să vină”, împărăția lui Dumnezeu pentru care ne rugăm: „Vie împărăția Ta!”, care va începe după judecata de apoi, când Iisus va veni „să judece vii și morții” și va întemeia o împărăție ce „nu va avea sfârșit” și pentru care biserica învață pe credincioși ce trebuie să facă, cum să trăiască aici pe pământ spre a fi mântuiți în împărăția lui Dumnezeu.

— se numesc Bisericile care s-au abătut de la dogma ortodoxă, primind monofizitismul, erezie care susține că Hristos fost numai Dumnezeu, nu și om; vezi și {monofizitism}, {Crezul}.

— eretic, ce se abate de la credința ortodoxă (dreaptă).

(ἑτοιμασία, ἡ — etoimasia = pregătire)

— temă iconografică în bisericile ortodoxe, ce apare pe pereții turlei Pantocratorului (turla cea mare) reprezentând un tron gol, înconjurat de uneltele Patimilor lui Hristos, pregătit pentru Mântuitorul Care va veni să Se așeze ca Judecător al lumii, la a doua venire a Sa; Etimasia e strâns legată de Pantocrator și de reprezentarea Sf. Treimi, căci Dumnezeu, Creatorul lumii și Atotțiitorul va fi totodată și judecătorul ei, așa cum scrie Sf. Scriptură: „Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată și El va judeca lumea; cu dreptate judecă popoarele” (Psalmul 9, 7-8).

— succesiune armonioasă de vocale și consoane (în muzica psaltică).

(εὐχαριστία, ἡ — euharistia, i = mulțumire, recunoștință)

— Taina Sfântă care constituie centrul cultului creștin. E piatra de temelie a cultului Legii celei Noi puse de Mântuitorul la Cina cea de Taină (ultima cină pascală pe care o ia cu ucenicii Săi), când „a luat Iisus pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat lor (ucenicilor) și a zis: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu». Şi luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți. Şi a zis lor: «Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă»” (Marcu 14, 22-24; cf. Matei 26, 26-28). Iisus prefigurează acum, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oameni. Prin instituirea Sfintei Euharistii, Iisus pune nu numai temelia cultului creștin, „al Legii celei noi”, care trebuia să perpetueze amintirea Jertfei Sale și legătura Sa permanentă cu credincioșii, ci fixează și materia nesângeroasă a Euharistiei (pâinea și vinul), precum și ritualul euharistic, formele noului cult, din care se vor dezvolta treptat, mai târziu, toate celelalte forme ale sale (rugăciunea și lauda lui Dumnezeu, citiri din cărțile sfinte, cântările religioase, harismele). Euharistia, ca fundament al Sfintei Liturghii, nu este un simplu act sacramental, ci o continuă actualizare a actului răscumpărător al jertfei și învierii lui Iisus. De aceea spune Sf. Apostol Pavel: „Hristos, Cel ce a murit, și mai ales Cel ce a înviat, Care și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijlocește pentru noi” (Romani 8, 34), „aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu... Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc” (Evrei 10,12 și 14). Această sfințire înseamnă curățirea de păcatele noastre prin comuniunea cu Iisus Hristos, primind Taina împărtășaniei, adică Trupul și Sângele Său sub forma pâinii și a vinului care s-au sfințit la Sf. Liturghie. Pentru a fi vrednic să se sfințească primind Sf. Euharistie, credinciosul trebuie să împlinească cuvântul Evangheliei lui Hristos, care ne învață și ne îndeamnă: „Să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată” (Evrei 10,22). Apropiindu-ne să luăm Sfânta împărtășanie, noi trebuie să ne curățim atât sufletele cât și trupurile noastre, și prin spălare cu apă, dar și prin post și rugăciune, dragoste de aproapele și fapte hune. „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune” (Evrei 10,24). Dacă nu împlinim aceste porunci, nu suntem vrednici să primim Sf. Euharistie (nu avem dreptul să ne împărtășim), căci nesocotim pe Fiul lui Dumnezeu: „Gândiți-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfințit, și a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Pregătirea pentru primirea Sfintei împărtășanii se face atât prin post și rugăciune (vezi {postul}), cât și prin mărturisirea păcatelor (spovedania) și împăcarea cu toți, „iertăciunea”, cum o numește poporul (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26), iar în ziua respectivă, înainte de împărtășanie nu se va mânca nimic. Împărtășirea este taina tainelor prin care se realizează unirea credinciosului creștin cu Iisus Hristos, cu Trupul și Sângele Său (sub forma pâinii și a vinului împărtășaniei). Actul împărtășirii are loc, de obicei, în cursul Sfintei Liturghii, după ce preotul zice: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinților”, iar strana (poporul) răspunde: „Unul sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl, Amin!” Atunci credincioșii care sunt pregătiți (adică au postit, s-au spovedit, s-au împăcat cu toți și au iertat, cerând iertare) vin în fața altarului, la ușile împărătești și primesc Sf. Împărtășanie (care este una din cele șapte Taine ale Bisericii).

(εὐθανασία, ἡ — euthanasia = moarte ușoară, fără durere)

— termen care desemnează practica, actul medical de curmare a vieții unui infirm sau suferind incurabil, spre a-l scuti de dureri. Biserica creștină interzice asemenea practici, care nu sunt permise nici de legile civile.

(ebr. „viață”)

— numele primei femei creată de Dumnezeu spre a fi tovarășă de viață lui Adam, primul om creat de Dumnezeu în ziua a șasea a creației lumii (Facere 2, 21-24 și 3, 20).

(εὐαγγέλιον, τό — Evanghelion; lat. Evangelium)

— se numesc cele patru cărți din Noul Testament, scrise de cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Evanghelie, adică „veste bună”, este învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, pe care El a dat-o oamenilor în cei trei ani ai activității Sale, în mijlocul lor. În tot acest timp, El a predicat, dar nu a scris nimic, lucru pe care l-au făcut Sfinții Apostoli, timp de aproape 20 de ani, după moartea și înălțarea Sa la cer. Începând de pe la anul 60 al sec. I, această învățătură a fost fixată în scris spre a nu fi alterată și spre a se putea propaga mai sigur și mai departe mesajul lui Hristos. Pentru creștini, Evangheliile sunt cele mai sfinte și cele mai folositoare dintre cărțile Sfintei Scripturi, căci ele cuprind: viața, învățătura, parabolele, minunile, patimile, moartea și Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Învățătura lui Hristos, cuprinsă în Evanghelie, arată oamenilor calea pe care să meargă spre a cunoaște pe Dumnezeu, a împlini voia Lui și a dobândi mântuirea. Dacă în Vechiul Testament, relația dintre Dumnezeu și om avea mai mult un caracter formal, bazându-se, în primul rând, pe împlinirea unui ritual religios, în Evanghelia lui Hristos, această relație se bazează pe transformarea spirituală care să poată duce la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele, comuniune care nu poate izvorî decât din iubire. O iubire totală față de Dumnezeu și față de om, nu numai de aproapele, cum stă scris și în Legea veche, ci față de toți oamenii, fie ei și vrăjmași: „Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt... Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Şi dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult?... Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 38-39 și 43-48). Despre înalta spiritualitate a moralei și vieții creștine vorbește Iisus în mod aproape programatic, în Cele nouă Fericiri sau Predica de pe munte, în care se reliefează virtutea fundamentală ce le include pe toate celelalte, și care este curăția inimii — „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). La această stare nu se poate ajunge decât prin credință desăvârșită și luptă necurmată și vigilentă împotriva tuturor formelor și aspectelor răului, care începe din gândurile noastre proprii. De aceea Mântuitorul îndeamnă: „Fiți, dar, voi desăvârșiți...” (Mt. 5, 48). Pentru a ajunge la desăvârșire, în scopul mântuirii și unirii omului cu Dumnezeu, perspectivă supremă a învățăturii evanghelice, nu există alternativă: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24). Evanghelia tipărită la Mănăstirea Neamț, în 1821, de către mitropolitul Veniamin Costache (care a și înființat tipografia de la Neamț), este considerată cea mai mare carte din România și un monument de cultură națională. Este „monument” și pentru mărimea ei neobișnuită (45/32 cm) și pentru valoarea ei artistică. E tipărită cu matrițe ornate și efigizate (diverse scene biblice și portrete) din lemn de păr, cuprinzând 400 de ilustrații în roșu și negru. Este legată în piele cu cheutori metalice, realizate cu mare măiestrie. Se apreciază că această carte-unicat, Evanghelia de la 1821, adevărată comoară a bibliotecii Mănăstirii Neamț, este și cea mai scumpă carte din România.

— se numesc autorii, adică cei ce au fixat în scris Evanghelia lui Iisus Hristos. Este improprie denumirea de evanghelist care se dă unor predicatori (în neoprotestantism); aceștia pot fi numiți evanghelizatori, propovăduitori ai învățăturii evanghelice. Evangheliștii au trăit în sec. I d.Hr. și sunt în număr de patru (Matei, Marcu, Luca și Ioan), iar cărțile se numesc: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Ioan. Cei patru evangheliști au folosit pentru cărțile lor tradiția orală, adică forma originală, cum a vorbit Iisus și cum au continuat să propovăduiască apostolii și ucenicii Domnului.

Matei a fost unul dintre cei 12 Apostoli și a fost ales (chemat) de Iisus la început printre ucenici și apoi, apostol. Intrând în cetatea Capernaum, a vindecat un lepros și un slăbănog; „Şi după aceasta a văzut un vameș cu numele Levi, care ședea la vamă, și i-a zis: Vino după Mine. Şi, lăsând toate, el s-a sculat și a mers după El” (Luca 5, 27). Matei era fiul lui Alfeu (Marcu 2, 14) și era vameș, după cum scriu Evangheliile, și însuși spune: „Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El” (Matei 9,9). Numele lui e menționat și în șirul celor 12 Apostoli: „Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru... Toma și Matei vameșulv. (Matei 10,2-4). El a scris Evanghelia în limba aramaică (ebraica populară), vorbită în Palestina în vremea Mântuitorului. Încă din sec. I a fost tradusă în lb. greacă, limbă ce era de mare circulație în primele veacuri. Bazându-se pe Vechiul Testament, Evanghelia lui Matei caută să convingă pe iudei că Iisus din Nazaret este Mesia cel prezis de profeți. Matei a cunoscut direct evenimentele pe care le istorisește, începând mai ales din momentul alegerii sale ca apostol, când Iisus își începe activitatea publică, după Botezul Său și până la arătările după învierea Sa. Iar în Evanghelia lui Matei aflăm, din primul capitol, despre neamul ascendent al lui Iisus „omul”, numit Fiul lui David, care descindea din neamul lui Iuda, fiul lui Iacob (Israel), fiul lui Isaac, unic fiu al lui Avraam și despre Nașterea Sa, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. În cap. 2 aflăm despre Magii de la Răsărit, Fuga în egipt, Uciderea pruncilor de către Irod și întoarcerea din Egipt, după moartea lui irod. Cu cap. 3, începe expunerea vieții lui Iisus de la vârsta de 30 de ani, cuprinzând cei trei ani de activitate în mijlocul oamenilor: Botezul, alegerea Apostolilor, minunile — vindecări, învieri din morți — , învățătura Sa dumnezeiască — prin predică și parabole — , instituirea Sf. Euharistii, patimile, răstignirea și Învierea din morți. Cap. 25 (ultimul) se încheie cu trimiterea Apostolilor la propovăduire, când li se arată, după Înviere.

Despre Evanghelistul Marcu, numit Ioan Marcu, aflăm, din Faptele Apostolilor, că era fiul Mariei — o creștină din Ierusalim — , care îl adăpostește pe Apostolul Petru după ce a fost eliberat din închisoare de către îngerul lui Dumnezeu: „Şi chibzuind, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit și Marcu, unde erau adunați mulți și se rugau” (Fapte 12, 12). Ioan Marcu l-a însoțit pe Apostolul Pavel în prima sa călătorie misionară. Întors la Ierusalim pleacă mai târziu, cu nepotul său Barnaba în insula Cipru. Spre anii 60, Marcu l-a însoțit pe apostolul Petru la Roma. Din Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon (1, 23-24), trimisă din Roma, unde se afla în închisoare, este pomenit și Marcu, ca unul dintre colaboratorii săi: „Te îmbrățișează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas, Luca, cei împreună lucrători cu mine”. Şi Apostolul Petru îl avea pe Marcu foarte apropiat, că-l numește „fiul meu” în Epistola I, trimisă din Roma, pe la anul 63, creștinilor din Asia Mică (în diaspora prin: Pont, Galatia, Capadocia, Bitinia): „Biserica cea aleasă din Babilon (adică Roma păgână, numită Babilon și în Apocalipsa — n.n.) și Marcu, fiul meu, vă îmbrățișează” (I Petru 5, 13). Marcu a scris Evanghelia sa la Roma, pentru creștinii de acolo și pentru păgâni, poate și îndemnat de Sf. Apostol Petru, care propovăduia acolo și ale cărui predici și istorisiri i-au fost prețioase informații. Dar Marcu cunoștea toate câte le-a scris și de la creștinii din Ierusalim, care se adunau în casa lor să se roage și chiar l-a văzut pe Iisus (Marcu 14, 50-52). El a scris în limba greacă, vorbită în tot imperiul roman. Despre timpul când a fost scrisă sunt păreri diferite, dar se crede că la Roma, în anul 62, înainte de Evanghelia lui Luca. Marcu își începe Evanghelia de la Botezul lui Iisus, pe care îl numește „Fiul lui Dumnezeu” și insistă asupra minunilor săvârșite și asupra învățăturii Sale. Spre deosebire de Matei, în Evanghelia lui Marcu se vorbește nu numai despre patimile și învierea Domnului, dar și despre înălțarea Sa la cer. Despre sfârșitul activității și vieții sale, după o veche tradiție se spune că el ar fi înființat Biserica din Alexandria Egiptului, unde a și murit, fiind episcop, iar trupul său a fost adus la Veneția (sec. IX), unde s-a zidit și grandioasa biserică Sfântul Marcu, el fiind și patronul orașului. În iconografie este reprezentat având ca simbol un leu, pentru că Evanghelia lui începe cu Sfântul Ioan Botezătorul, numit și „glasul celui ce strigă în pustie”.

Evanghelistul Luca, de profesie medic, era originar din Antiohia (Siria) unde a cunoscut pe Apostolul Pavel, alături de care își va desfășura activitatea, întovărășindu-l pe acesta în prima sa călătorie misionară. La întoarcere, Luca rămâne la Filipi, în Macedonia, unde organizează Biserica, înființând mai multe comunități creștine în timp de șapte ani, cât stă la Filipi. Luca este autorul Evangheliei ce-i poartă numele și al cărții Faptele Apostolilor, care cuprinde fapte și date istorice despre cele ce au urmat îndată după înălțarea Domnului la cer. Luca n-a cunoscut direct pe Mântuitorul, dar a trăit alături de toți apostolii și ucenicii Lui; Evangheliile celor doi (Matei și Marcu) l-au influențat și l-au ajutat să înțeleagă multe din cele ce se petrecuseră și despre care scrie și el în Evanghelia sa, în care Iisus este înfățișat ca „Mântuitorul tuturor neamurilor”. Își începe Evanghelia cu momentul vestirii de către îngerul Gavriil, atât a nașterii Sf. Ioan Botezătorul, cât și a Mântuitorului, care „Fiul Celui Preaînalt Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 32).

Evanghelistul Ioan, fiul lui Zevedeu, împreună cu Petru și Iacob numiți de Apostolul Pavel „stâlpii Bisericii” (Gal. 2,9) sunt printre primii chemați de Hristos în rândul Apostolilor Săi; Ioan era cel mai tânăr dintre Apostoli și cel mai iubit de Domnul, pe care L-a urmat pretutindeni, fiind martor la minunea „Schimbării la față”, la patimile și răstignirea Lui, și cel căruia Iisus, de pe cruce, îi dă în grijă pe Fecioara Maria. Maica Domnului va rămâne lângă apostolul Ioan până Ia sfârșitul vieții, însoțindu-l la Efes, unde Ioan și-a desfășurat activitatea, înființând acolo mai multe comunități creștine, organizându-le biserici (Apocalipsa 2, 1-3). A fost exilat în insula Patmos, unde a murit pe la anul 100, fiind foarte bătrân. Evanghelistul Ioan, numit și Teologul, completează, prin Evanghelia sa, pe celelalte trei, consemnând fapte și date care acolo nu sunt scrise; Ioan nu vorbește despre Nașterea Domnului, dar insistă asupra învățăturii Lui divine, menționând chiar la deschiderea Evangheliei această idee: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1), Pentru Ioan, Iisus este învățătorul, este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl. „Acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (In. 20, 32); vezi și {Evanghelie}, {iudaismul}, {harambașa}.

(de la gr. εὐαγγέλιον, τό — evanghelion, Evanghelie = vestea cea bună; lat. evangelium)

— se numește cartea de slujbă bisericească, în care sunt cuprinse pericopele sau fragmentele din Evanghelii rânduite pentru a fi citite în cadrul Sf. Liturghii sau a altor slujbe. Evanghelierul sau Lecționarul cuprinde șirul evangheliilor care se citesc în fiecare an, rânduite după data schimbătoare a Paștelui, în 35 de tabele calendaristice, așezate la sfârșitul Evangheliei sau Evangheliar, cum se numește cartea care cuprinde pericopele, iar șirul celor 35 de tabele se numește Evanghelistar. Evanghelistarul explică cum și când se urmează citirea Evangheliilor învierii, cu glasurile (adică muzica din Octoih) și cu voscresnele lor (cântările, imnele de slăvire a lui Hristos care însoțesc citirea textului Evangheliei respective); vezi și {pericopă}, {lecturi biblice}.

— eretici care considerau că Domnul Iisus a poruncit să fie rostită numai rugăciunea „Tatăl nostru” și nici o altă rugăciune. Ei consideră de prisos rugăciunile Sf. Liturghii și recomandă rostirea de zeci de ori, numai a acestei rugăciuni.

— este una dintre primele cărți liturgice datând din sec. IV; are forma unei colecții de rugăciuni, rostite la diferite slujbe; lucrarea aparținând lui Serapion, episcop de Thmuis în Egipt, contemporan cu Sf. Antonie cel Mare și Atanasie cel Mare. Evhologhiul s-a păstrat mai târziu în copii.

— credință în Dumnezeu, stare sufletească înălțată deasupra preocupărilor terestre și cotidiene; evlavia este o însușire a omului credincios (evlavios) și terebuie să caracterizeze, în primul rând, pe sacerdot, pe slujitorul lui Dumnezeu care săvârșește Sf. Liturghie.

(gr. εὐχολογητάρια, τά — evkologhitaria)

— binecuvântările, cum se numesc troparele precedate de stihul al 12-lea din Psalmul 118: „Binecuvântat ești, Doamne”, care se cântă la Utrenie.

— credincioși de religie mozaică, de unde și denumirea de mozaic, sinonim cu evreu (de la „eber” = cel de dincolo de Eufrat). Avraam, strămoșul poporului evreu, venise de dincolo de Eufrat, din țara dintre râuri, adică Mesopotamia, așezată între Tigru și Eufrat, fiind chemat de Dumnezeu, să se stabilească în țara Canaan (între M. Mediterană și râul Iordan) spre a întemeia aici o țară ți un popor nou. Acest popor nou trebuia să păstreze credința într-un singur Dumnezeu, să ducă în lume ideea mesianică, păstrată de primii oameni după alungarea lor din rai, promisiunea dată de Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor care să-i elibereze din robia păcatului strămoșesc. Fiul lui Avraam a fost Isaac, al cărui fiu, Iacov, a avut 12 fii, din care s-au tras cele 12 seminții, din înmulțirea cărora s-a format poporul evreu, numit și Israel. Biblia arată în cartea Facerii (32, 24-29), geneza acestui nume: în drumul de întoarcere al lui Iacov în Canaan, de unde lipsise 20 de ani, într-o noapte este provocat de Cineva la luptă. Iacov i-a ținut piept cu vitejie și putere și venind zorile, Acela a vrut să plece, dar Iacov I-a cerut mai întâi binecuvântarea, căci a înțeles că Dumnezeu îi pusese la încercare curajul și puterea: „Şi l-a întrebat Acela: «Care îți este numele?». Şi el a zis: «Iacov». Zisu-i-a Acela: «De-acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor»... Şi l-a binecuvântat acolo”.

(„cele șase zile ale creației”)

— este titlul Omiliei a IX-a a Sf. Vasile cel Mare. În Exaimeron se vorbește despre cele șase zile ale creației lumii.

— se numește ediția Septuagintei redactată de Origen (teolog și exeget creștin, sec. III). Redactarea lui Origen s-a făcut pe baza tuturor transcrierilor existente în vremea sa, pe care le-a așezat pe șase coloane (de aici și numele de Exapla). El a căutat, prin aceasta, să dovedească autoritatea și autenticitatea Septuagintei, a cărei traducere a respectat textul ebraic și nu l-a falsificat, potrivit unor acuzații iudaice ale vremii. Coloana Septuagintei din Exapla s-a păstrat în copii, după originalul care se afla în biblioteca din Cezareea, bibliotecă distrusă în sec. VII, când orașul a fost cucerit de mahomedani și dat pradă focului. Fericitul Ieronim a cunoscut textul original al Exaplei, în sec. IV, când se afla în biblioteca din Cezareea. În anul 390, Ieronim începe să facă traducerea Vechiului Testament în limba latină, folosind originalul ebraic și Exapla, făcută de Origen după Septuaginta. Traducerea lui Ieronim a fost considerată ca cea mai reușită față de alte traduceri latine sau copii ale unor traduceri mai vechi, și de aceea s-a impus, astfel încât în sec. VII era cea mai răspândită și cunoscută sub numele de VULGATA.

vezi și {svetilne} sau {luminânde}.

(ἑξάψαλμος, ὁ — o exapsalmos)

— este grupul de șase psalmi ai Utreniei (Ps. 3, 37, 62, 87, 102, 142), care formează lecturile biblice din partea Utreniei, ce începe de la „Slavă Sfintei...Treimi”, până la Canoane (Catavasii), având caracter trinitar, deoarece este slăvit Dumnezeu, „Cel în Treime lăudat”. Acești psalmi exprimă sentimente și stări sufletești foarte variate: tânguirea omului Legii Vechi pentru păcate, deznădejdea și neputința sa (Ps. 87), speranța și încrederea în mântuirea făgăduită (Ps. 102). Citirea exapsalmului simbolizează vremea întunecată de după căderea în păcat a primilor oameni; de aceea, în mănăstiri, când slujba Utreniei se face seara în cadrul Privegherii, se sting în biserică toate luminile, în afară de cea de la analog. Cei șase psalmi au fost rânduiți să se citească la slujba dimineții, pentru că textul lor vorbește și despre scularea noastră din somnul nopții și la rugăciunea de dimineață: „Eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini” (Ps. 3, 5) și „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață” (Ps. 62, 1), psalm care s-a păstrat în toate riturile liturgice creștine și menționat în Constituțiile Apostolice (II, 59; VIII, 38), ca rugăciunea de dimineață.

— mitropolit primat; în epoca imperială bizantină, exarhul era locțiitorul împăratului în provinciile imperiului.

— înlăturarea din rândurile Bisericii a unora dintre membrii ei, ca urmare a săvârșirii de păcate greje, de abatere de la poruncile ei. Gravitatea excomunicării constă în pierderea oricărei asistențe din partea Bisericii, ruperea „legăturii cu cele sfinte”, prin interzicerea de a participa la Sf. Liturghie și oprirea de la Sf. Împărtășanie. Excomunicarea este cea mai grea pedeapsă pentru un membru al Bisericii creștine.

— persoană care practică exegeza, adică cercetarea, comentarea, explicarea din punct de vedere istoric-filologic a unui text literar, religios, juridic.

(ἐξήγησις, ἡ — exighisis)

— explicarea, interpretarea Bibliei; explicarea gramaticală, istorică, literală, fiziologică, alegorică sau tipologică a evenimentelor, persoanelor și simbolurilor biblice, cu sensul lor spiritual, și teologică, în raport cu tradiția Bisericii și ținând seama de caracterul revelat al Sf. Scripturi, scrise sub insuflarea Sf. Duh.

(ἐξέτασις, ἡ — exetasis = examinare, cercare)

— se numește chestionarul la care este supus candidatul la arhierie (episcopat); candidatul este așezat pe covorul numit „vulturul mare” , covor ce în timpul exetasisului stă între sfeșnicele cele mari, în naos, în fața altarului. Stând pe porțiunea covorului unde e brodată coada vulturului, candidatul răspunde la prima întrebare pe care i-o pune protosul. La a doua întrebare, candidatul răspunde, înaintând pe mijlocul covorului pe broderie, iar când răspunde la întrebarea a treia, candidatul a înaintat stând pe capul vulturului. Această înaintare simbolizează înaintarea în desăvârșirea treptelor preoțești (diacon, preot, arhiereu). Vulturul simbolizează pietatea și înțelepciunea arhiereului. Ca și vulturul, el trebuie să se înalțe deasupra credincioșilor, spre a fi exemplu bun, dar și pentru a cunoaște de la înălțime, ca și vulturul, ce se întâmplă în eparhia sa.

— titul cărții a doua a Pentateuhului (cele cinci cărți ale Vechiului Testament scrise de Moise) care formează prima parte a Bibliei. Relatează despre ieșirea, exodul evreilor din Egipt, după o robie de peste patru sute de ani. Cel care a condus exodul a fost Moise, călăuzit de Dumnezeu.

(ἐξομολόγησις, ἡ — exomologhisis = Spovedanie)

— mărturisirea păcatelor, urmată de iertarea lor.

(de la ἐξομολογέω — exomologheo = a mărturisi, a se spovedi)

— carte călăuzitoare pentru duhovnici. Un Exomologhitarion tradus la noi, în 1799, de călugării Grigorie și Gherontie, este tratatul Sf. Nicodim Aghioritultoritul — Carte foarte folositoare de suflet.

(pridvor sau tindă)

— pridvor închis așezat în partea de apus a bisericii; este o încăpere închisă cu zid în toate laturile, fie înconjurat numai cu jumătate de zid și cu acoperișul susținut pe coloane, fie complet deschis și numai cu patru stâlpi de susținere la colțuri, pentru acoperiș; exonartexul este așezat în fața ușii de intrare în biserică, la pronaos. La bisericile cu exonartex închis (cum sunt cele moldovene) o mare parte din temele iconografice din pronaos se zugrăvesc aici (ca de ex.: Judecata din urmă, Scara lui Iacov, Adam și Eva în rai ș.a.), și nu numai pe peretele de la intrare, dar și pe ceilalți pereți. Printre alte teme zugrăvite în exonartex se află și Scara Sf. Ioan Scărarul și Vămile Văzduhului, strâns legate de tema Judecății din urmă. Scara Sf. Ioan Scărarul sau „Scara mântuitoare de suflet și suitoare la ceruri”, scara spirituală a desăvârșirii e înfățișată ca o scară ce se înalță de pe pământ și se sprijină pe poarta deschisă a cerului. Fiecare treaptă a scării denumește un păcat de care trebuie să te lepezi sau o virtute pe care trebuie s-o însușești, spre a înainta pe urcușul desăvârșirii. Oamenii (în special călugării), ajutați de îngeri, care zboară pe lângă ei, urcă greu treptele scării; cei care ajung până sus sunt primiți în cer, cu bucurie de Hristos, înfățișat cu brațele întinse. Cei păcătoși cad de pe treptele scării direct în iadul care-i înghite. Uneori lângă scară e zugrăvit și Sf. Ioan Scărarul (ținând în mână un rulou) și moartea, cu coasa în mână (această temă e zugrăvită la mănăstirea Sucevița și la Hurez). Tema Vămilor Văzduhului, de inspirație folclorică, apare numai în bisericile moldovenești (Humor, Moldovița, Arbore, Voroneț); scena arată un turn în interiorul căruia urcă o scară, pe care se văd 20 de balcoane ce închipuie vămile, la care stau de strajă îngerii și diavolii. Sufletele care urcă sunt oprite prin fiecare vamă, unde îngerii și diavolii le judecă faptele înscrise pe niște rulouri purtate de fiecare suflet. După faptele înscrise, sunt împărțite sufletele între îngeri și diavoli. Exonartexul închis se mai găsește foarte rar la bisericile mai noi; începând din sec. XIX, este extrem de rar.

(lat. exorcistae, gr. ἐξορκιστής, ὁ — exorkistis)

— amintiți în documente din sec. III, constituiau, în Biserica primară, o treaptă a clerului inferior, rânduiți prin hirotesie (vezi {hirotesie}); sarcina lor era de a îngriji de energumeni (demoniaci, cei stăpâniți de diavol) și alungarea duhurilor necurate. Exorcismul era, la început, o harismă (dar extraordinar) pe care o putea exercita oricine, fără o consacrare anume din partea autorității bisericești. Dispărând însă harismaticii (oameni înzestrați cu dar extraordinar, pătrunși de Duh Sfânt), sarcina exorcizării a fost atribuită numai anumitor persoane, prin hirotesie; astfel, exorciștii au fost introduși în rândul clerului înferior. În sec. IV-V, exorcismele (rugăciuni speciale și gesturi rituale) din rânduiala de azi a botezului și pregătirea pentru botez a adulților, le săvârșeau exorciști de profesie și după ce aceștia au dispărut, au fost trecute între atribuțiile preoților. În Biserica ortodoxă a dispărut treapta exorciștilor, dar ea s-a păstrat în Biserica din Apus.

(ἔκστασις, ἡ — ekstasis = ieșire)

— este, așa cum se și traduce, o „ieșire”, o stare cu totul specială, este un fenomen despre care ne vorbește Sf. Scriptură când relatând transfigurarea lui Iisus de pe Tabor, apostolii care-L însoțeau — Petru, Iacob și Ioan — au căzut în „extaz” și s-au aruncat cu fețele la pământ. Extazul este o stare care iese de sub controlul rațiunii, o stare de elevație, de uimire, amestecată cu o fericire nedefinită. În Epistola a doua către Corinteni, Sf. Apostol Pavel analizează o asemenea stare de extaz, asemănând-o cu o răpire în rai, cu o deschidere a înțelegerii simțurilor omului la o asemenea acuitate, încât să poată auzi și vedea sfințenia și posibilitatea de comunicare a altei lumi: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani — fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe — a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l știu pe un astfel de om — fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe — că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12, 2-4).

(„în afară de Biserică nu este mântuire”)

— adevăr la care se referă Sf. Ciprian, episcop al Cartaginei, pe la jumătatea sec. III, în legătură cu creștinii care în timpul persecuțiilor pe vremea împăratului Deciu au apostaziat (au renegat) credința creștină și atunci Biserica i-a exclus, luându-le dreptul de a mai primi Sfintele Taine.

(ebr. Iehezkel)

— Dumnezeu va întări) — numele celui de al treilea mare profet din Vechiul Testament și al cărții profetice pe care a scris-o. Este fiul preotului Buzi. A fost dus în captivitate în vremea robiei babiloniene (sub Nabucodonosor, anul 597 î.Hr.). Se căsătorește și trăiește între exilații iudei, pe malul Chebarului, la sud-est de Babilon. Își începe slujirea profetică la vârsta de 30 ani, cu 7 ani înainte de distrugerea Templului din Ierusalim, slujire ce va cuprinde o perioadă de cel puțin 22 ani. Iezechiel se adresează: — exilaților din Babilon, arătând că exilul nu e o nedreptate a lui Dumnezeu, ci consecința propriilor păcate; — iudeilor rămași în Iuda, avertizându-i că de nu se vor pocăi pentru idolatria ce a cuprins până și Templul, acesta va fi dărâmat iar Ierusalimul va fi distrus; — tuturor exilaților, după căderea Ierusalimului, pe care îi mângâie și îi întărește cu optimismul perspectivei sale referitoare la întoarcerea din exil, curățirea poporului, restaurarea Templului, restabilirea cultului monoteist. Viziunile sale cele mai importante sunt carul de foc (cap. 1), Templul profanat de idolatrie (cap. 8-11). Păstorul cel bun (cap. 34), vedenia oaselor uscate și a învierii morților (cap. 37), Noul Ierusalim (cap. 40-46), râul apei vieții (cap. 47).

(ἐσοτερικός — esoterikos = interior, ascuns)

— învățătură ascunsă, ce se predă doar unor inițiați, cum se proceda în școlile filosofice din Atena antică.