Dicționar

— denumire slavonă pentru epigonat sau bedernița (de la gr. ἐπιγονάτιον — epigonation sau ὑπογονάτιον — ipogonation de la ἐπί — epi sau ὑπό — ipo și γόνι, τό — goni = pe sau sub genunchi; lat. subgenuale); este o piesă care face parte din veșmintele specific arhierești și care constă dintr-o bucată de stofă țesută cu fir, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, legându-se fie de brâu, fie de gât, cu o panglică trecută peste umărul stâng. Epigonatul sau nabedernița este un ornat arhieresc, care se pune numai la slujirea Sf. Liturghii; când se leagă, diaconul rostește cuvintele „Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, Puternice...” — simbolizând „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17) cu care trebuie să fie înarmat arhiereul, pentru a tăia sau a combate învățăturile greșite ale ereticilor și ale celor care nu se supun autorității Bisericii. Obiectul acesta își are originea în șervetul purtat odinioară de arhierei, la brâu, folosit pentru a-și șterge mâinile la diferite spălări rituale (ex. Înainte de sfințirea darurilor, ori înainte de împărtășire). Comentatorii liturgici i-au dat diferite interpretări simbolice: unii leagă simbolismul lui de șervetul cu care s-a șters Pilat pe mâini ca să arate că nu e vinovat de sângele lui Hristos; alții, de șervetul cu care Iisus a șters picioarele ucenicilor și pe care îl legase la brâu înainte de a împlini tradiția spălării. Fiind mai mult o podoabă decât un veșmânt, episcopul dă uneori dreptul de a-l purta și unor preoți cu ranguri bisericești, care s-au distins prin merite deosebite (E.B., LG, 1994, p. 626).

(de la naba = a vorbi în numele cuiva)

— profet, în islamism.

— rege al Babilonului (605-562 î.Hr.), care distruge Ierusalimul și marele templu zidit de Solomon și ia în robie mare parte din locuitorii orașului (586).

anafornița

— se numește tava sau talgerul pe care se pune anafura (pâinea binecuvântată la Sf. Liturghie), care se dă credincioșilor după ce se miruiesc.

— termen vechi, cu sens de împărtășanie (Cuminecătură) întâlnit în „Cea mai veche Pravilă românească” (sec. XVI) din „Codicele de la Ieud” (CA. Spulber, Cea mai veche Pravilă românească, Cernăuți, 1930, passim. — Acad.Rom.).

— credința că există legături misterioase între o persoană și un anumit animal.

(lat. navis = navă)

— denumire pentru naosul bisericii, în Ardeal.

— în religia islamică, sunt cei doi îngeri care judecă sufletele după moarte, la Judecata particulară.

— schit de maici (în apropiere de Rucăr), cu o bisericuță foarte frumoasă și originală, săpată la înălțime în stânca muntelui.

(de la lat. navis ecclesiae = corabie; gr. ναός, ὁ — naos)

sau sânul bisericii — este partea centrală din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsă între catapeteasmă sau tâmpla altarului și pronaos. La bisericile mai vechi, între naos și pronaos exista un perete despărțitor și comunicarea se făcea printr-o ușă; la bisericile mai noi, acest perete a dispărut, rămânând doar două coloane andosate pe zidurile de la nord și de la sud, legate printr-o arcadă. Din bolta naosului se înalță turla cea mare a bisericii, sprijinită pe patru arcuri mari (două longitudinale și două transversale), peste care se înalță tamburul sau corpul principal al turlei; el are formă de cilindru sau poligon (hexagon, octogon) și e legat prin patru pandantivi (unghiuri sferice) de arcurile de susținere a turlei, iar tamburul turlei are în partea de sus o calotă, adică o boltă sferică, pe al cărei fundal este zugrăvită icoana Pantocratorului (Iisus Hristos — Dumnezeu Atotțiitorul). Pe vârful din afară al turlei este așezată o cruce. Unele biserici, puține, sunt fără turlă, având un tavan plat. Şi mai puține sunt bisericile cu mai multe turle deasupra naosului. În primele biserici creștine, construite în stil bazilical, naosul avea forma unei încăperi dreptunghiulare, mărginită de ziduri exterioare drepte și împărțite în interior în secțiuni longitudinale numite nave. În stilul bizantin, în care bisericile iau forma de cruce, naosul se micșorează în lungime, dar caută să se lărgească în lățime spre nord și spre sud prin cele două abside laterale, care pot fi rotunde sau pătrate; în aceste abside sunt strănile cântăreților bisericii. În partea de răsărit a naosului se află altarul, așezat pe un postament mai înălțat cu câteva trepte decât naosul; el e despărțit de naos prin catapeteasmă (tâmplă), care stă pe același postament, a cărui lățime se mai întinde cu 2-3 m dincolo de catapeteasmă, spre naos. Această porțiune de postament, pe care se urcă pe trepte, se numește solee sau chor. În naos stau credincioșii în timpul serviciului divin și tot aici se săvârșesc slujbele tainelor și ierurgiilor mai importante, ca: Maslul, sfințirea apei, înmormântarea, parastasele, Tedeum-ul etc. Așezarea credincioșilor în naos cere, după tradiție, ca bărbații să stea în dreapta, iar femeile în stânga; în bisericile de la țară, femeile nici nu stau în naos, ci numai în pronaos; lucrurile care se află în naos sunt: amvonul, strănile, tetrapodul, sfeșnicele împărătești și policandrul cel mare. După concepția tâlcuitorilor liturgici, naosul închipuie Biserica pământească, lumea văzută, organizată în universul creștin al harului; de aceea și pictura naosului trebuie să reprezinte tot ce ar putea contribui la edificarea religios-morală a credincioșilor, la instruirea lor în adevărurile de credință și de trăire creștină, prin cunoașterea vieții Mântuitorului și a istoriei Bisericii creștine. În acest scop se zugrăvesc aici scene din viața Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria și a altor sfinți repartizați în spațiul iconografic, pe pereții naosului, într-o anumită ordine și ierarhie, după importanța fiecăruia.

(cunună)

— denumire în lb. armeană a unei coronițe împletită din două fire de mătase, de culori diferite (un fir roșu și unul alb), care se pune pe capul noului botezat, în Biserica armeană și în unele din Bisericile orientale, necalcedoniene (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 6-7).

(νάρτθηξ, ὁ — nartix = partea de la intrare din față a unui templu), tinda sau pronaosul exterior

— era un vestibul zidit la fațada dinspre apus a bisericii, rezervat catehumenilor și penitenților (în primele veacuri creștine). Nartica se mai numea și „paradis” (παράδεισος, ὁ — paradeisos), pentru că pe peretele fațadei de la intrare era zugrăvită icoana lui Adam și Eva în rai, sugerând ideea că raiul cel pierdut se regăsește în Biserica lui Hristos. Astăzi locul narticii l-a luat pridvorul exterior de la intrarea în biserică.

— sunt acele persoane care asistă un copil la Botez sau pe tinerii care se căsătoresc (care primesc Taina Cununiei). Rolul nașilor (οἱ ἀνάδοχοι — oi anadohoi) care asistă pe cel ce vine la botez este de a rosti răspunsurile și a face mărturisirea de credință în locul și în numele celui ce se botează. Nașii sunt garanții sau chezașii acestuia, luându-și astfel angajamentul solemn, în fața lui Dumnezeu și a Bisericii că pruncul (finul) va fi crescut ca adevărat creștin și că va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activă la slujba Botezului, alături de preoți, nașii devin părinții spirituali ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă în Hristos, așa cum părinții cei după fire l-au născut pentru viața trupească; ei au aceleași obligații și răspunderi în ceea ce privește viața religios-spirituală a finului lor, ca și părinții pentru viața fizică (materială) a copiilor lor. Nașul (în Biserica Ortodoxă) trebuie să fie creștin ortodox și de același sex cu cel ce se botează, deși nu constituie un impediment dacă nu e de același sex, să fie bun credincios și mai în vârstă (nu copil) spre a-și putea asuma răspunderea de îndrumător și învățător sufletesc, spre a face din finul său un bun creștin.

La rândul său, finul este dator să asculte și să respecte pe naș, ca pe părinții săi după trup. Călugării nu pot fi nași, deoarece ei trăiesc în mănăstiri și nu-i pot purta de grijă finului lor. Rânduiala cere ca să fie un singur naș pentru cel botezat; el poate lipsi în cazuri extreme; părinții copilului nu pot fi nașii lui. Relația naș-fin constituie grad de rudenie spirituală și este impediment la căsătorie. Nașii la cununie (numiți și nuni) asistă pe miri atât la logodnă, cât și la cununie și au același rol și datorii ca și ale nașilor la botez; ei sunt martori și garanți (chezași) ai seriozității angajamentelor reciproce și ai trăiniciei legăturii luate de viitorii soți. De aceea, la slujba logodnei, ei pun mâna, împreună cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununile care se pun pe capetele mirilor, atât la așezarea, cât și la depunerea lor, fiind părtași la actul sfânt care se săvârșește. Ca și la Botez, nașii trebuie să fie mai în vârstă decât finii și cu viață creștină exemplară, spre a fi vrednici să-i îndrumeze ca niște părinți și învățători ai lor. Nici la cununie călugării nu pot fi nași (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1980, p. 358, 404.).

— un fel de pat din scânduri, pe care se așează mortul în biserică.

— era în Vechiul Testament cutia cu „mana”, amintire a hranei evreilor cât au rătăcit în pustie, la întoarcerea lor în Canaan, unde Moise n-a mai ajuns, ci numai Aaron, Marele preot, fratele lui Moise, care i-a călăuzit. Năstrapa cu „mana” se păstra în Cortul Mărturiei, în Sfânta Sfintelor, închisă în Chivotul Legii, alături de Tablele Legii și toiagul lui Aaron, așa cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „Căci s-a pregătit cortul mărturiei. În el se aflau, mai întâi, sfeșnicul (cel mare cu șapte brațe) și masa și pâinile punerii înainte; partea aceasta se numește Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii și chivotul Așezământului (al Legii celei vechi) ferecat peste tot cu aur (vezi și {Chivotul Legii}), în care era năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise (se referă la una din minunile pe care o făcuse Aaron cu toiagul său — Numeri 17,6-10) și tablele Legii (Evrei 9, 2-5; comp. cu Ieșire 40, 2-5) (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 455.). În pictura altarului, pe peretele de răsărit, jos, apare Aaron cu năstrapa în mână (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 455.).

— sistem de explicare a ființei și originii religiei, prin „perceperea infinitului”, concretizat în bolta cerească. Oamenii au divinizat elementele naturii devenite fetișuri. Elementele bolții cerești — soarele, luna, stelele — au devenit zeități și oamenii s-au prosternat în fața lor, cerându-le ocrotirea. Naturismul cuprinde toate credințele primitive în care se adorau obiecte și fenomene ale naturii, care-i înspăimântau pe oameni (fulgerul, trăznetul, tunetul).

numiți și POCĂIŞI

— sunt o sectă neoprotestantă, întemeiată de Iacob Wirz din Elveția, pe la jumătatea sec. XIX. Acesta susținea că Dumnezeu i-a dat duhul preoțesc al lui Melchisedec ca să întemeieze o „Biserică Nouă”. Doctrinarul sectei a fost pastorul calvin Samuel Frohlich. Pocăiții (nazarenii) afirmă că ei îl urmează pe Iisus Nazarineanul, atât în cuvinte, cât și în fapte; numai pocăința aduce mântuirea. Ei cred în împărăția de o mie de ani (Mileniul), nu admit jurământul, consideră inutile toate instituțiile publice (ca fiind locașuri ale lui Antihrist); școala este de prisos, căci după botez copiii nu mai păcătuiesc și n-au nevoie de educație spre a ajunge în împărăția raiului; se cere mult rigorism în viața personală.

— era, la evrei, acela pe care părinții îl închinau Domnului la templu, încă de la nașterea sa. Nazireii făceau legământ să se abțină de la băuturi alcoolice și de a nu-și tăia niciodată părul capului.

— Mănăstirea Neamț (15 km de Târgu Neamț), una dintre cele mai vechi din Moldova, s-a dezvoltat dintr-un schit existent în vremea lui Petru Mușat, și întemeiat probabil de ucenicii lui Nicodim, călugărul ctitor al Vodiței și Tismanei. Cu vremea, mica chinovie de călugări crește, sprijinită pe pietatea și darurile domnești, ajungând la mare înflorire în vremea lui Ştefan cel Mare, ctitorul bisericii mari (1497), care se păstrează până azi cu frumusețea și soliditatea ei de odinioară. Aici s-a dezvoltat o puternică viață spirituală și culturală, scriindu-se și transcriindu-se, veacuri de-a rândul, mulțime de cărți de ritual care au fost răspândite în toată țara. Aici și-a desfășurat activitatea în sec. XVIII marele monah Paisie Velicicovski, cărturar venit din Malorusia (cu ucenicii săi), a cărui activitate va fi continuată de mitropolitul-cărturar Veniamin Costachi (sec. XVIII-XIX). Restaurată în veacul nostru, mănăstirea are azi și o bisericuță mai mică, un muzeu cu o bibliotecă bine organizată din vremea Patriarhului Nicodim (1939-1948) și un seminar teologic.

— se numesc Bisericile excluse din sânul Bisericii Ortodoxe la Sinodul al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon (localitate de pe malul estic al Bosforului). Aceste Biserici sunt: Biserica Armeană, Biserica Coptă din Egipt (din care a luat mai târziu naștere Biserica Etiopiană), Biserica Siro-Iacobită (Siriană) din care s-a născut Biserica Siriană din Malabar din India. Cauza pentru care Sinodul din Calcedon a excomunicat aceste Biserici din sânul Ortodoxiei răsăritene a fost abaterea acestora de la doctrina hristologică ortodoxă și anume: unele susțineau erezia lui Nestorie, care nega natura divină a lui Hristos (erezie ce fusese condamnată încă de la Sinodul Ecumenic din Efes, 431), altele susțineau doctrina „monofizită” a lui Eutihie, care nega natura umană a lui Hristos (trupul Său fiind doar aparent).

(lat. necrologium; νεκρολογία, ἡ — necrologia, ou; de la νεκρός — nescros – mort, λόγος, ὁ — logos = cuvânt)

— anunț despre un mort; în biserici și mănăstiri este registrul cu cei morți; necrologie = cuvântare despre mort, funebră.

(lat. necromantia, necromantea,-ae; gr. νεκρομαντεία, ἡ — necromanteia)

— știință ocultă care consideră posibilitatea comunicării cu cei morți pentru a afla viitorul. Spiritismul este o doctrină necromantică; pretinde că prin ajutorul unui medium pot fi evocate spiritele morților, care să descopere taine ale lumii de dincolo și să prezică viitorul.

(νεκρόπολις — necropolis = cetatea morților, de la νεκρός — nekros = mort, πόλις, ἡ — polis – oraș)

— în vechime, cimitire subterane; nume care se dădea în păgânism unui număr mai mare sau mai mic de morminte adunate la un loc; nume dat de grecii vechi mormintelor grecești din Alexandria (Egipt), mormintelor egiptene, mormintelor din Asia Mică și celor etrusce. Uriașele mausolee în care se așezau regii și animalele lor sfinte erau numite de greci piramide, de la pir = foc, fiindcă se terminau ascuțindu-se ca para focului; egiptenii le numeau paro-mo (mormânt regesc); romanii le numeau columbaria (firidele în care se depuneau urnele cu cenușa morților). Necropolele puteau fi subterane sau la suprafață, în preajma unui oraș, cum au fost marile necropole egiptene, grecești și etrusce. Termenul de „necropolă” a fost folosit de arheologi spre a denumi cimitirele antice.

— nume dat lui Satan.

(slv. nedelia = Duminica)

— în înțeles de hramul bisericii, dar și de târg, iarmaroc (care se face și Duminica).

— alt nume pentru diavol, satan.

(lat. negritia = negru, înnegrit, umbrit)

— folosit cu înțeles de smerenie, umilință (este folosit în Biblia de la București — 1688, la Iisus Sirah 19, 22, ed.1988).

(ebr.)

— lumânare aprinsă acasă sau la sinagogă, în memoria celui decedat.

(gr. πεόφυτος, ὁ — neofitos = neofit, novice)

— persoană care a aderat de curând la o doctrină, la o ideologie; în creștinismul primar (sec. I — II), neofiții erau cei botezați de curând și intrați în rândul creștinilor. Neofiții erau cei mai zeloși propovăduitori ai creștinismului.

— sunt acei credincioși care au murit pentru credința lor în Hristos, de-a lungul istoriei creștinismului, după epoca persecuțiilor și care au îmbogățit calendarul creștin. Cei mai mulți sunt sfinți naționali și aparțin Bisericii respective. Unii dintre ei au fost misionari, ca: Chiril și Metodiu, care au creștinat popoarele slave, fiind cinstiți de aceste popoare; Vladimir, cneazul care a creștinat pe ruși, și Olga; Boris, regele bulgar, care a decretat creștinismul religie de stat în Bulgaria. Mulți neomartiri, sfinți naționali, au pătimit și au murit pentru credința lor.

— serbări păgâne în zilele cu lună nouă.

— nimfe, zeități ale mării, în mitologia greacă și romană.

— erezia lui Nestorie (sec. V), care susținea că în Iisus nu ar fi numai două firi, cea umană și cea divină, ci și două persoane, deoarece Fiul lui Dumnezeu nu a fost om cu adevărat, ci a locuit în omul Iisus, ca într-un templu. De aceea nici Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoarea persoanei omenești. Erezia lui Nestorie a fost condamnată la Sinodul al treilea Ecumenic (Efes, 431), când s-a stabilit doctrina creștină despre existența celor două firi ale Mântuitorului (divină și umană), unite într-o singură persoană, Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. De aceea și Fecioara Maria se numește pe drept „Născătoare de Dumnezeu”. Doctrina hristologică ortodoxă a fost definită și la Sinodul al patrulea de la Calcedon (451), prin următoarea mărturisire de credință: „Noi învățăm și mărturisim cu toții pe unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Ca Dumnezeu, El S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, fiind întru toate asemenea Tatălui. Ca om, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fiind întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Cele două firi ale Mântuitorului sunt unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”.

— denumire populară (în basme) pentru diavol, satan.

— sat în jud. Tulcea în centrul căruia, în urma săpăturilor arheologice din 1971, s-a descoperit o așezare romană și clădirea unui martirium, în partea de est, adăpostind moaștele unor martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis și Philippos; deasupra acestui martirium era construită o bazilică, datând din sec. IV. Tot la Niculițel s-a mai descoperit, într-o secțiune a valului roman care înconjoară satul, la punctul numit Cetățuia, temeliile unei bisericuțe, construită din cărămizi romane, refolosite și datând din sec. XI-XII; este cea mai veche biserică de acest tip de pe teritoriul țării noastre (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

— statuia Victoriei înaripate. Un exemplar se află la Luvru, provenind din Grecia antică. Diverse Nike se află la Acropole. Acest tip de reprezentare a Victoriei ca zeiță înaripată aparține artei vechii Grecii, tributară într-un fel influenței artei egiptene (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.).

— statuia Victoriei înaripate. Un exemplar se află la Luvru, provenind din Grecia antică. Diverse Nike se află la Acropole. Acest tip de reprezentare a Victoriei ca zeiță înaripată aparține artei vechii Grecii, tributară într-un fel influenței artei egiptene (Guy Rachet, Dictionnaire de L'Archéologie, Paris, 1983.).

(ebr.)

— rugăciunea de seară cu care se termină sărbătoarea de Iom-Kippur, la iudei.

(lat. nimbus, de la rădăcina nemb, formă veche nembus)

— însemna nour, pulbere, nour luminos ce înconjura pe zei (Virgilius). În pictura bisericească, „nimbul” este un cerc (sau triunghi) luminos auriu, ce înconjoară capul sfinților. Toate icoanele creștine ortodoxe se pictează cu nimbul de sfințenie ce înconjoară chipul Mântuitorului și al tuturor sfinților.

— în mitologia greacă erau divinități grațioase ale pădurilor, râurilor și izvoarelor, asemenea cu nereidele, oceanidele, sirenele.

— neantul, „neființa”, „stingere” absolută a oricăror suferințe și zbucium ale sufletului, care nu-și regăsește odihna decât în viața de dincolo și abia după ce și-a încheiat ciclul reîncarnărilor. În concepția religiilor Indiei (budism, brahmanism, jainism), sufletele celor păcătoși nu mor definitiv, decât după un șir de reîncarnări, până la ispășirea tuturor păcatelor, căci păcatele sunt acelea care pricinuiesc zbuciumul și suferința. Numai după purificarea prin reîncarnare se dobândește sankhya, starea de contemplație, de înălțare deasupra oricăror dorinți, dorința fiind izvorul suferinței și al păcatului. Eliberarea de dorință se face prin asceză, adică prin renunțare continuă la orice îndemn fizic sau psihic, de plăcere, bucurie și durere.

— prima lună a anului la evrei, 1 Nisan (Anul Nou) semnifică eliberarea evreilor din Egipt (sec. XII î.Hr.). Se sărbătorește venirea primăverii (Hodiș Aviv) și Paștele iudeilor sau sărbătoarea Pesah.

— legea noahitică cuprinde poruncile morale date de Dumnezeu lui Noe, după potop.

— al doilea strămoș al omenirii după Adam, deoarece, în afară de Noe și familia sa, toată omenirea a pierit în potopul trimis de Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatele ce se înmulțiseră peste măsură. Urmașii celor dintâi oameni au uitat de făgăduința făcută de Dumnezeu când a izgonit din rai pe Adam și Eva, scufundându-se tot mai mult în păcate și fărădelegi, din care cauză, spre a spăla pământul de atâta decădere morală, Dumnezeu a hotărât să trimită un potop care să-i piardă pe toți acești păcătoși. Un singur om drept și cu frică de Dumnezeu mai rămăsese în tot pământul și Dumnezeu s-a. hotărât să-i lase viața ca să nu dispară cu totul neamul omenesc. Acest om, pe nume Noe, a primit poruncă să facă o corabie mare și încăpătoare, în care să-și ia familia și câte două perechi din toate viețuitoarele pământului, domestice și sălbatice. Când totul a fost gata, ploaia a început să cadă pe pământ și n-a încetat 40 de zile și 40 de nopți, acoperind tot pământul și munții cei mai înalți, înecând tot ce avea viață pe pământ. Când potopul a încetat și după ce s-au retras apele, Noe a ieșit din corabie și a mulțumit lui Dumnezeu, înălțând un altar de jertfă. Din urmașii lui Noe s-au înmulțit oamenii pe pământ. Despre Noe și potop ne vorbește Sf. Scriptură în Vechiul Testament, în Cartea Facerii, cap. 6-10. Semnul legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Noe că nu va mai trimite potop pe pământ a fost curcubeul.

— colecție de canoane, de legi, stabilite prin sinoade.

(νομοφύλαξ, ὁ — nomofilax, νόμος, ὁ — nomos = lege, φύλαξ, ὁ — filax = păzitor)

— păzitorul legii, rang preoțesc în Biserica veche, pe care îl purta la catedrala din Constantinopol cel care avea sarcina de a se respecta legislația bisericească în administrația Bisericii, la toate nivelurile, atât în ierarhia superioară, cât și în cea inferioară.

(ἀπόδειπνον — apodeipnon = după-cinare; lat. completorium, slv. povecerie)