Dicționar

— zeul judecător al sufletelor celor morți, în religia hinduistă.

— este o religie de sine stătătoare, care-și are originea în Irak (Kurdistanul irakian) în centrele Mosul și Sinjab; azi, în afară de Irak (Kurdistan), yazidiții mai trăiesc în Turcia, nordul Siriei, Armenia, Iran, Afganistan și India (șiiții). Cărțile lor sfinte sunt: Cartea Neagră și Cartea Dezvăluirilor, cărți , se pare, scrise în limba kurdă, acum vreo 200 de ani, mai mult spre a avea și ei o „Scriptură” și a nu mai fi disprețuiți de islamiștii care se lăudau cu Coranul. Yazidismul continuă o religie veche, Mazdeismul, la baza căruia stă dualismul Bine-Rău; în Yazidism acest dualism este înlocuit cu Binele = Dumnezeu, iar Răul = diavolul. Aceștia au fost multiplicați în ipostaze, și fiecărei ipostaze îi este asimilată o divinitate luată din diverse religii: asiro-babiloniană, creștină (din creștinism au luat diferiți sfinți), iudaică și islamică (din care au luat șeici). În dualismul yazidit, Dumnezeu este identificat cu zeul Ormuzd (Binele), iar diavolul e asimilat cu Ahriman (zeul răului) așa cum erau ei venerați în mazdeism. Yazidiții îl văd pe diavol ca un înger căzut care a fost repus în drepturi; ca izvor al răului, el este cauza tuturor nenorociri lor. De aceea se evită rostirea numelui său, pentru a nu-i atrage furia. Slujirea diavolului este deosebită de cea a lui Dumnezeu, căci se face cu teamă, implorare, umilință, pe când slujirea lui Dumnezeu e făcută cu recunoștință și mulțumire. Teama de diavol a devenit însă atât de puternică, încât yazidiții au ajuns să i se închine numai lui, abandonându-1 pe Dumnezeu (pe motivul că Dumnezeu e bun și nu le poate face vreun rău, pe când diavolul, pus numai să facă rău, trebuie slujit, pentru a-i implora mila și iertarea, astfel ca răul pe care-l poate face el să se îndepărteze). Yazidiții cred în reîncarnare, țin postul la fel ca mahomedanii (nu mănâncă, nu fumează, nu se distrează), dar numai 3 zile, nu 30, ca la Ramadan. Miercuri și vineri sunt zile de post, ca și la creștini. Se roagă la răsăritul și apusul soarelui, dar numai individual, ei nepracticând rugăciunea în comun. Rugăciunea se face în trei limbi: kurdă, arabă și persană. Pentru ocazii (nunți, înmormântări, nou-născuți) au rugăciuni speciale. Au o rugăciune de implorare care cuprinde un final de blestem: „O! Saraf Ad-Din, cel cu pletele tăiate, adu-ne bunăvestirea ta în Kurdistan, răspândește credința, ca să te urmeze întregul Kurdistan, și îndreaptă ghiulele tunurilor către Turkestan (zone locuite de turci, turkmeni) să se înalțe Tronul în Kurdistan și să cadă năpasta peste Arabistan (țările arabe)”. Yazidiții au multe obiceiuri legate de diferite ceremonii. De Anul Nou, vopsesc și încondeiază ouă și își împodobesc casele cu coronițe de flori sau spice de grâu. Căsătoriile nu se fac decât între tinerii de aceeași condiție socială și sunt interzise în luna aprilie (fiind luna florilor și fiindcă în această lună s-au căsătorit profeții); condiția femeii este foarte umilitoare: soțul poate s-o piardă la jocul de cărți, și astfel trecând la alt bărbat, ea poate fi vândută pentru o anume sumă altuia care se va căsători cu ea, sau poate rămâne slugă sau soție în casa celui care a câștigat-o la jocul de cărți. Când cineva se află pe patul de moarte este chemat Şeicul; acesta pune pe limba muribundului câteva fire de țărână de la mormântul sfânt al Şeicului Uday și câteva picături de apă de la izvorul Zenisem (din Kurdistan). Aceasta e un fel de împărtășanie. Trupul mortului se stropește de asemenea cu această apă (după ce a fost spălat). După împlinirea unui întreg ritual funebru, mortul este îngropat, în timp ce i se cântă din fluier, iar din când în când, se bate și din tobă. Din punct de vedere culinar, yazidiții nu mănâncă anumite alimente, ca peștele (din respect pentru profetul Iona, cel înghițit de chit), carnea de porc, de cocoș, lăptuca, varza, conopida, dar din nici o casă nu trebuie să lipsească brânza și ceapa, făina de orz și curmalele. Comunitatea Yazidită este condusă de un emir, atât pe plan religios, cât și social; mai presus de emir se află Tata Şeicul (care pe plan religios este echivalent în rang cu un patriarh creștin sau cu un muftiu musulman). Emirul și Tata Şeicul își au rezidența la Mosul. În subordinea lor se află șeicii (șefi religioși din fiecare sat și oraș), care sunt ajutați și ei de șeici drumeți (care strâng dările și împart ajutoarele) și de cântăreți, care, la diverse ocazii (nunți, înmormântări), cântă, acompaniază din fluier, recită, practică dansuri rituale, asemenea dervișilor, pentru a cădea în transă și a lua legătura cu sufletele morților. Acest lucru îl fac și hogii (un fel de călugări yazidiți), care trăiesc în preajma mormântului șeicului Uday și-l îngrijesc; aceștia execută și cântecele funerare și ritualurile de înmormântare. Altă categorie de slujitori yazidiți sunt așa-numiții sărmani, niște călugări sihastri care trăiesc din mila publică și al căror rol este de a purifica, prin asceză, zona locuită de comunitate. Yazidiții trăiesc în general izolați, în zone greu accesibile și, datorită faptului că au fost oprimați mereu de-a lungul istoriei, sunt luptători neînfricați, dârji și puțin iubitori față de cei ce nu aparțin comunității lor. De asemenea, religia le interzice să practice comerțul sau vreun meșteșug, deoarece aceste lucruri duc la înșelătorie și minciună și de aici la ceartă, la înjurături, în care numele diavolului este imposibil să nu fie prezent, iar pentru un yazidit nu există păcat mai mare decât să audă numele diavolului. Cel ce îl rostește în fața sa trebuie omorât, după cum arată religia lor. De aceea, yazidiții se ocupă în exclusivitate cu păstoritul: creșterea oilor, caprelor și măgarilor și cu cultivarea unor plante cum ar fi: lintea, năutul, grâul, porumbul etc. Prin întreg modul lor de viață, yazidiții vor să rămână departe de lume, în legea lor. De asemenea, le este interzis să vorbească străinilor despre credința lor, după cum le este interzis să-i asculte pe străini vorbind despre credințele lor.

— metodă de meditație în Brahmanism prin care, printr-un ansamblu de practici, se crede că se poate ajunge la cunoașterea lui Atman, marele Adevăr, esență ultimă a întregii existențe. Aceasta înseamnă suprema fericire, dincolo de care totul în lume este aparență înșelătoare; mântuirea, în brahmanism, nu se realizează nici prin împlinirea faptelor legii, nici a sacrificiilor, ci numai prin această cunoaștere, prin această odihnă în Atma-Brahma, care este suprema fericire; vezi și {brahmanismul}, {vedanta}.

— adept al sistemului yoga.

— se numește, în mitologia vedică, zeița-vrăjitoare, patroană a magiei.