Dicționar

tabernacol

— a fost numit și Cortul Sfânt care a constituit prima formă a lăcașului de cult în religia mozaică (iudaică); el a fost construit de Moise după indicațiile primite de la Dumnezeu, așa cum se arată în Biblie (în Vechiul Testament — Ieșire 25,8 ș.u.); în locul vechiului tabernacol, regele Solomon a zidit mărețul templu din Ierusalim (sec. IX î.Hr.). Dărâmat în vremea robiei babiloniene (sec. VI î.Hr.) el a fost refăcut după întoarcerea din robie (sec. VI-V î.Hr.) și restaurat de regele Irod cel Mare, în anul 18 î.Hr. Templul înfrumusețat de Irod a fost dărâmat de romani la anul 70 d.Hr., când a fost distrus Ierusalimul.

tablele legii

— cuprinde cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe două table de piatră, în muntele Sinai, după ieșirea evreilor din Egipt, unde au fost robi timp de peste patru sute de ani (mileniul IV î.Hr.). Este primul text de legi religios-morale, revelat de Dumnezeu oameni lor despre care ne vorbește Vechiul Testament (Ieșire 20, 2-17; Deuteronom 5, 6-21), preluat și de religia creștină. Cele zece porunci sunt: „1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alți dumnezei, afară de Mine! 2. Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt! 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui! 4. Adu-ți aminte de ziua odihnei ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău... că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o! 5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție! 6. Să nu ucizi! 7. Să nu fii desfrânat! 8. Să nu furi! 9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău! 10. Să nu dorești... nimic din câte are aproapele tău!”; vezi și {Chivot}, {Chivotul Legii}, {Sf. Masă}.

Tabor

tabu

— credință religioasă la anumite popoare primitive, care consideră că anumite ființe și lucruri sunt sacre și, aparținând domeniului divin al zeilor, ele sunt interzise profanilor, sunt „tabu” (interzis) iar încălcarea acestei interdicții aduce mari nenorociri și pedepse. Tabu sunt obiectele de cult, preoții, regii, nobilii (considerați ca descendenți din zei). Clasele sociale considerate „tabu” au speculat această credință spre a-și apăra pozițiile și averile, intimidând poporul. Totuși, adesea tabuurile, la populațiile primitive, erau legate de viața morală, de igienă și educație, privind relațiile juridice dintre indivizi și dintre triburi. Astfel erau, de exemplu, interdicțiile din viața de familie privind adulterul, incestul etc. „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii”, spune Sf. Apostol Pavel (Romani 2, 14).

țadikin

tagma

(gr. τάγμα, τό — tagma, to = ordin, grupare)

— categorie profesională, breaslă, ex. „tagma preoțească”.

Tagore

— scriitor și filozof indian, cunoscut prin vasta sa operă literară și prin ideile sale înalt umanitariste. Aparține școlii filozofico-religioase hinduiste care recomandă iubirea de Dumnezeu (bhakti), ca mijloc de eliberare din lanțul reîncarnărilor. Tagore nu consideră asceza ca o cale de apropiere de Dumnezeu, ci dimpotrivă, pledează pentru bucuria de a trăi, de a prețui frumusețile naturii, prin care Dumnezeu se revelează oamenilor. Tagore scrie imnuri înălțătoare închinate naturii, vieții, iubirii, fericirii. Face apologia civilizației și îndeamnă pe oameni să lupte pentru progresul omenirii în toate domeniile vieții, pentru ca binele să învingă. Tagore este influențat în concepțiile sale filozofice atât de Vedanta, cât mai ales de cugetarea europeană și de creștinism. Pentru el, Dumnezeu este unic, și Iisus este întrupare a Sa, dar nu singura, ci, la fel ca Buddha și alți mari profeți indieni, este și El un mare „profet”.

tăierea împrejur

Taina

(lat. sacramentum, gr. μιστήριον, τό — mistirion, slv. tainstve = ascuns, tainic, lucru neînțeles)

— sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special, nevăzut și prin anumite rituri (forme) semne văzute, harul lui Dumnezeu, în momentele cele mai de seamă și în anumite împrejurări ale vieții noastre. Sfintele Taine sunt, pentru Dionisie Areopagitul, mijloace sensibile ale harului divin care dau credincioșilor puterea spirituală. Primite cu credință, prin ele coboară în om energiile divine, întemeiate de Iisus Hristos și săvârșite de arhiereu și de preot, Sfintele Taine au o destinație individuală, adică se aplică numai unei (unor) persoane, care sunt subiecții (primitorii) tainei respective. Sf. Taine sunt forme de expresie ale funcției harismatice (sfințitoare) a cultului ortodox, adică mijloace de împărtășire a harului divin, de sfințire a vieții credincioșilor și de mântuire a lor. Sfintele Taine sunt în număr de șapte, după numărul darurilor Sfântului Duh: botezul, ungerea cu Sfântul Mir, pocăința (spovedania, mărturisirea), împărtășirea (Sfânta Euharistie), nunta (căsătoria), preoția (hirotonia), maslul (eleoungerea). Timpul săvârșirii lor nu este fix, ci este determinat de nevoile, de cerințele credincioșilor. Locul săvârșirii este biserica, locașul sfințit, unde trebuie săvârșită, ca orice slujbă sfântă, și slujba Sfintelor Taine. Excepție face doar taina Sf. Maslu, care, prin natura ei, trebuie făcută la căpătâiul celui suferind, adică în case ori în spitale.

talant

(lat. talentum,-i; gr. τάλαντον, τό — talanton, to = drug, greutate de metal prețios)

— talantul cu subdiviziunile sale: mina (60 de mine = 1 talant) și drahma (6000 de drahme = 1 talant) erau, în antichitatea greco-romană, înainte și după Hristos, monede de diferite mărimi și greutăți, a căror valoare varia după metalul din care erau făcute și după greutatea pe care o aveau, ceea ce făcea ca ele să fie folosite și ca unități de măsură. Ex.: drahme de argint cu o greutate între 4-8 g, datând din sec. V-IV î.Hr., au fost descoperite la Callatis și Histria (Dobrogea) (DIV, p. 244). Greutatea unui talant echivala cu 25-26 kg (aur sau argint). În Sf. Scriptură, în Noul Testament, întâlnim denumirea de talant în parabola talanților, spusă de Iisus, care precizează că stăpânul, plecat într-o călătorie lungă, a dat slugilor sale diferite sume de bani: unuia i-a dat 5 talanți, altuia 2 și altuia 1 talant; la întoarcerea din călătorie a cerut socoteala fiecărei slugi despre felul cum au folosit banii primiți. Sluga cea cu 5 talanți și cea cu 2 talanți, au făcut negoț și și-au dublat suma; sluga cu un talant, invidioasă și leneșă, a îngropat talantul în pământ și n-a adus nici un câștig (Matei 25, 14-30).

talas

— sunt „stiharul” și „cornul” cu care evreii își fac rugăciunile.

talion

(lat. talio,-ionis = tocmai pe tocmai, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte)

— străveche formă de justiție, care prevede normele de pedepsire a oricui s-ar fi făcut vinovat de vreo formă de vătămare sau frustrare a semenilor săi; aceste norme sunt intransigente: „măsură pentru măsură”. Ele sunt amănunțit expuse în Vechiul Testament: „De va pricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a făcut el altuia...” (Levitic 24, 19); „...suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură...” (Ieșire 21, 23-25; Numeri 35, 16-21). Legea talionului va fi înlocuită în creștinism prin legea iertării și a iubirii de aproapele, pe care Iisus Hristos o aduce oamenilor prin Evanghelia Sa: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13,34). Iisus se referă expres la vechea lege pe care o înlătură spre a o înlocui cu Legea nouă, a dragostei față de fiecare om: „Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt... Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5,38,39,43 și 44).

talisman

(gr. τέλεσμα, τό — telesma = rit, din arab. tylsamin = figură magică)

— obiect căruia i se atribuie o putere supranaturală, care ferește de rele, aducând noroc celui ce-l poartă și crede în el.

talit

— haină de rugăciune la evrei.

talmid haham

(ebr.)

— titlu de onoare pentru cărturarii evrei.

talmud

talmud-thora

(ebr.)

— școală evreiască pentru învățătura Talmudului.

talpa iadului

— denumire populară pentru diavol.

tămăduire

(gr. ἡ θεραπεία — i terapeia)

— vindecare;

tămâie

(gr. τό θυμίαμα — to thymiama; lat. thus, tus)

— rășină solidificată ce curge din copacul bosswelia serrata sau floribunda papyrifesa, care crește în India, Africa. Această rășină se strânge de pe scoarța copacului și, pentru a fi și mai parfumată, se amestecă și cu alte aromate, așa cum se precizează în Vechiul Testament (Ieșire 30,34-38). Tămâia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit în toate religiile, din vremuri străvechi. Folosirea ei este expresia pioșeniei, a cinstirii lui Dumnezeu: „Tămâie. .. să nu vă faceți pentru voi: sfințenie să vă fie ea pentru Domnul...” (Ieșire 30, 37). Tămâia, prin fumul și mireasma ei, subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și astfel ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu „ca un dar, ca o prețioasă ofrandă” și simbol al rugăciunii și faptei bune. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...” zice Psalmul 140, din slujba Vecerniei. Tămâia e simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar și de implorare a Sfântului Duh: „Tămâie îți aducem Şie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh” (cum spune Liturghierul ortodox). În Noul Testament, tămâia este, ca și în Vechiul Testament, considerată un element simbolic de slăvire a lui Dumnezeu. Magii care au venit să se închine la Betleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus în dar „aur, tămâie și smirnă” (Matei 2, 11). În Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii cerești în care tămâia se menționează ca un element esențial ce însoțește rugăciunile sfinților către Dumnezeu: „Şi a venit un alt înger și a stat la altar, având cădelniță de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apoc. 8,3-4). Tămâia se folosește în cultul creștin din primele veacuri, așa cum se menționează în textele primelor Liturghii creștine (Constituțiile Apostolice, Sf. Ambrozie, Lit. Sf. Iacob ș.a.) (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1933, p. 639-641.). Tămâia se folosește atât la slujba Sfintei Liturghii, cât și la toate slujbele divine; fumul ei îmbălsămând locul și creând o atmosferă de reculegere și sfințenie, prielnică pentru rugăciune și îndepărtarea duhurilor rele. Tămâia se arde în cădelnițe sau vase speciale (tămâiernițe, cățui). Mireasma tămâiei are calități tonice și stimulative, de aceea, în trecut, se folosea și în medicină; vezi și {simboluri naturale}, {drumul tămâiei}.

tămâiere

vezi și {cădire}, {cădelniță}.

tambur

— denumire pentru turla bisericii.

tâmpla

— catapeteasma care desparte altarul bisericii de naos, în bisericile ortodoxe;.

tangumim

v. {targume}, {iudaismul}.

tao

tărâmul celălalt

— termen folosit în basme pentru a denumi o lume deosebită de aceea care trăiește pe pământ, pe acest tărâm, locuit de oameni. În sens religios, tărâmul celălalt este locul unde se duc sufletele oamenilor, după moarte.

țârcovnic

(slv. țercov = biserică)

— denumire pentru cântărețul bisericesc (cel care cântă la strană). El este un ajutător al clerului. Acolo unde lipsește paracliserul (cel care se ocupă cu curățenia bisericii, aprinderea candelelor, a lumânărilor, tragerea clopotelor, aducerea celor necesare pentru slujbă), cântărețul face și serviciile ce revin paracliserului (aceasta mai ales la bisericile de sat). Paracliserul se mai numește și crâsnic, făt, palamar, și în multe părți e numit țârcovnic ca și cântărețul bisericesc.

targume

— se numesc traducerile parafrazate (traduceri libere) ale cărților Vechiului Testament din limba ebraică în limba aramaică. Limba aramaică este un dialect al limbii semitice care înlocuiește limba ebraică, începând din timpul robiei babiloniene (sec. VI î.Hr.), proces ce se va desăvârși după întoarcerea evreilor din această robie. Aceasta o demonstrează și cărțile profetului Daniel, cărți ce vor fi scrise atât în limba aramaizată (ebraică și aramaică), cât și în limba integral aramaică (Daniel fusese luat în robie în vremea lui Nabucodonosor și, ca fiu de nobil, a fost educat și instruit la curtea regelui în Babilon, unde limba de stat era limba aramaică). Semiții (popoare din Asia Mică: asirobabilonieni, evrei, sirieni, arabi, libanezi ș.a.) se numeau așa fiind descendenți din Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe (Sem, Ham și Iafet, din care s-au înmulțit după potop, din nou, oamenii pe pământ). Avraam, strămoșul poporului evreu se trăgea și el din seminția lui Sem, de la care neamul său păstrase credința monoteistă, în care s-a născut poporul evreu. Targumele încep să circule din sec. I d. Hr., deoarece, în vremea Mântuitorului, evreii nu mai vorbeau vechea limbă ebraică, ci acest dialect al ei, cel aramaic. Pentru ca poporul să înțeleagă textele Sfintei Scripturi, la slujbele divine de la templu și sinagogi s-a simțit nevoia citirii și tâlcuirii lor în limba vorbită și înțeleasă de popor, adică limba aramaică.

Țarina olarului

— pământul blestemat, pentru îngroparea străinilor, cumpărat de farisei cu cei 30 de arginți aruncați de Iuda, care-i primise de la ei ca preț al vânzării Domnului Său, Iisus Hristos. Mustrat de conștiință, Iuda se spânzură.

târnosire

(din slv. tronosati)

— sfințirea de la inaugurarea unei biserici; se face de către ierarh, cu aromate (aloe, smirnă, tămâie ș.a.) fierte în ceară, preparate după un anumit ritual; vezi și {Mir}, {Sf. Mir}.

Tars

— cetate locuită de evrei, capitala provinciei romane din Asia Mică, este locul de naștere al Sf. Apostol Pavel (sec. I d.Hr.).

Tartar

— denumire pentru iad, în concepția creștină; locul unde se duc sufletele celor păcătoși, spre chinul cel veșnic (în întuneric și văpaie de foc), așezat „în părțile cele mai de jos ale pământului”, zice Sf. Apostol Pavel (Efes. 4, 9). Iadul a fost creat de Dumnezeu înainte de crearea omului. Iadul a fost creat pentru îngerii căzuți care s-au prefăcut în diavoli în clipa când căpetenia lor Lucifer a cugetat să fie asemenea cu Dumnezeu. Iadul se numește și gheenă. „Dacă la gheenă vom gândi totdeauna, nu vom cădea degrabă în gheenă”, zice Sf. Ioan Gură de Aur (Cuvânt despre viața viitoare). Diavolul a ispitit pe oameni și i-a făcut să calce porunca lui Dumnezeu și au voie să ispitească pe oameni, pentru ca omul să-și probeze credința și să nădăjduiască în puterea lui Dumnezeu (II Cor. 12, 7) și pentru a încerca dragostea omului față de Dumnezeu (Deut. 13, 3).

tartor

— denumire pentru diavol, Satan, Scaraoschi, Drac.

tasul

— a merge cu tasul.

Tatăl nostru

— este Rugăciunea Domnească, temeiul rugăciunii creștine, rugăciunea model, esențială, pe care Iisus însuși a dat-o Sfinților Apostoli la începutul activității sale evanghelice, când a rostit Predica de pe Munte (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4). Face parte din slujbele Bisericii creștine, fiind încadrată în slujba Sfintei Liturghii.

tătușie

(regionalism moldovenesc)

— se numește prosopul, batista sau o simplă fâșie de pânză, care se dă preotului la anumite slujbe religioase (botez, nuntă, înmormântare).

taumaturg

(gr. θαυματουργός, τό — taumatourgos)

— vindecător, făcător de minuni.

tava

— vas cultic; vezi și {anaforniță}, {panaghiare}.

teandric

— înomenirea lui Dumnezeu, spre a fi perceptibil; teandria Logosului — Dumnezeu S-a făcut om pentru noi: „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Teandrie înseamnă dubla natură a lui Iisus Hristos: Om adevărat și Dumnezeu adevărat; fiecare dintre cele două firi își păstrează însușirile sale proprii, deși unite în persoana lui Hristos; ele lucrează în El, nu separat, ci cu participarea uneia și a celeilalte.

tedeum

— este o slujbă religioasă de mulțumire și de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite ocazii festive din viața personală sau din viața socială a credincioșilor. Este o ierurgie, o slujbă de sfințire, de origine mai nouă decât celelalte ierurgii săvârșite de Biserică. Se numește Tedeum de la un vechi imn latin, care intră în cuprinsul acestei slujbe: Te Deum laudamus... („Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm...”). Tedeumul sau Doxologia se săvârșește la anumite date fixe din timpul anului bisericesc: la 1 septembrie, începutul anului bisericesc, la 1 ianuarie, începutul anului civil, la sărbători naționale, la anumite momente de seamă din viața Bisericii (deschiderea ședințelor Sf. Sinod), a anului școlar în instituțiile de învățământ religios și civil, la inaugurarea unui monument comemorativ, la sfințirea unui așezământ de cultură etc. Tedeumul se săvârșește în biserică, dar și în afara ei, la locul cerut de împrejurarea respectivă. Rânduiala slujbei se găsește într-o carte separată, intitulată Tedeum sau Doxologie. Înainte de partea finală a slujbei se ține o cuvântare ocazională (comemorativă, festivă sau omagială). Partea finală a slujbei se numește Polihroniu (de la gr. πολυ — poly = mult și gr. χρὸνος — hronos = timp, adică mulți ani sau îndelungată trăire), format din trei formule de urare (felicitare): întâi pentru conducerea de stat, apoi pentru conducătorii Bisericii și a treia pentru „tot poporul”. După fiecare formulă, preotul ridică Sf. Cruce și rostește: „Mulți ani trăiască” iar cântăreții (corul, credincioșii) cântă de trei ori „Mulți ani trăiască!”. Polihroniul este această urare sau felicitare care se adaugă la sfârșitul Liturghiei, constituind o prescurtare a Tedeumului, când acesta se face în biserică, după Liturghie. La originea Tedeumului stă vechea doxologie, care este imnul de laudă al îngerilor la Nașterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”) (Luca 2,14), imn ce a intrat în rânduiala serviciilor divine zilnice (mai ales la Vecernie și Utrenie). Slujba Tedeumului se află în Cartea de Tedeum, care a apărut prima dată în Biserica Ortodoxă Română în secolul trecut, redactată de arhiereul Ghenadie Enăceanu, cu titlul: „Sbornic, Istoria Te-Deumurilor în Biserica creștină și specialminte în cea română”, în rev. B.O.R., an. VIII (1864). De atunci până azi are numeroase reeditări.

Țedoc

— numele marelui preot din templul din Ierusalim, în vremea lui Solomon; urmașii acestuia în slujbe au fost Saducheii.

țedoqan

tefilim

tegurtum

teism

(de la gr. θεός, ὁ — Theos = Dumnezeu)

— filozofie religioasă care concepe un Dumnezeu absolut, transcendent, creatorul lumii și proniatorul ei; spre deosebire de teism, deismul nu admite pronia divină, iar panteismul nu admite transcendența, considerând-o o forță difuză, pretutindeni în natură.

teleologie

— știința despre sfârșitul omului.

temeteu

(reg. din maghiară, temeto)

— cimitir.

templieri

— este unul dintre Ordinele monahale militare, înființate în Palestina, în sec. XI-XII (Ordinul Ioaniților, Ordinul Teutonilor, cu ramificațiile sale: Ordinul Spadei, Ordinul Calatrava și Alcantara), al căror scop era de a apăra împotriva mahomedanilor, pelerinii creștini care veneau să se închine la Locurile Sfinte (în 1078 turcii seleucizi cuceriseră Siria și Palestina). Ordinul Templierilor a fost întemeiat în 1119 de Hugo Payens, unul dintre comandanții cavalerilor francezi în Cruciade. În timpul Cruciadei I, aceștia cuceresc Ierusalimul (1099) și înființează aici un regat creștin condus de cavalerul Godefroy de Bouillon, al cărui succesor va fi fratele său Baldouin de Bouillon, care organizează regatul Ierusalimului după modelul regatului francez. Numele de „Templieri” l-au primit de la reședința lor din Ierusalim, un palat zidit de regele Baldouin II pe locul fostului templu al lui Solomon. Templierii aveau ca principii practicarea virtuților cavalerești și religioase, fiind călugări și militari. Expansiunea turcească a pus capăt oricăror cuceriri ale cruciaților siliți să abandoneze definitiv Răsăritul după cruciada a VII-a (1270-1289). Cavalerii Templieri au fost siliți și ei să părăsească Palestina (1291); aceștia se stabilesc în Franța, aducând cu ei bogății mari, acumulate în condițiile vieții din Orient, în acea epocă. Regele Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1265-1314) le-a confiscat toate averile, acuzându-i că au încălcat legile moral-religioase și s-au lepădat de Hristos. Acuzațiile au dus chiar la desființarea Ordinului Templierilor (prin Sinodul de la Vienne din 1311, condus de papa Clement al V-lea, în timpul captivității de la Avignon). Marele maestru al Ordinului, Jacques Molay a fost ars pe rug împreună cu 100 de cavaleri, iar mulți alți templieri au fost torturați și închiși, spre a recunoaște acuzațiile aduse Ordinului. Ordinul desființat, reapare în Portugalia în sec. al XIV-lea (1317), sub denumirea de „Ordinul lui Hristos” și, din nou în Franța, în sec. al XVIII-lea, unde va fi desființat în 1837, ca să se pulverizeze în zeci de subramuri și organizații (v. Enciclopedia Universalis). Recent, o asemenea subramură apare în România, desprinsă din ramura „Ordinului Montesa”, care activează în Portugalia (și calificată drept „singura ramură veritabilă, succesoare a Templierilor”). În luna septembrie 1993, a fost înființată și în România, sub denumirea de „Prioratul Național al Ordinului de la București”, în prezența „ambasadorului extraordinar al Ordinului Cavalerilor Templieri pentru Estul Europei”, contele Franz Iosef von Batskinski. Prior (șef, mare maestru) pentru România, a fost investit Teoharie Leonida, cetățean și om de afaceri canadian, de origine română, împreună cu alți 44 de „cavaleri” și „surori” (membrii Ordinului se numesc, între ei, „frați și surori”) cu un ceremonial special, care a avut loc în biserica Sf. Gheorghe (ctitoria lui Brâncoveanu) și la Muzeul Militar Central din București. Scopurile declarate ale Ordinului sunt „acțiunile umanitare” de tip „Crucea Roșie”; membrii investiți primesc, de altfel, și o costumație specială: o mantie albă cu o cruce roșie (crucea malteză) cusută pe partea stângă sus, în dreptul inimii, și pe mijlocul spatelui, un lanț la gât, de asemenea cu o cruce de aceeași formă, insigne etc. Acest Ordin este contestat ca neavând nici un temei azi (vezi declarațiile făcute la Radioteleviziunea Română de Dan Lăzărescu — șeful lojei masonice din București — în ziua de 28 mai 1995).

templu

(lat. templum)

— locaș de închinare pentru popoarele necreștine: în antichitate, la greci și romani, la egipteni etc, iar azi la marile religii extrem-orientale — budism, hinduism, brahmanism etc. În religia iudaică monoteistă, a fost ridicat un templu măreț în sec. X î.Hr., de vestitul rege Solomon, fiul lui David, pe muntele Moria din Ierusalim. Acest templu a fost dărâmat de regele babilonian Nabucodonosor în anul 587 î.Hr., când a cucerit Iudeea și a luat pe evrei în robie. Eliberați din robie de Cirus, regele perșilor, evreii au rezidit templul (539 î.Hr.). În sec. I î.Hr. romanii au ocupat Iudeea, numind rege pe Irod, fiul lui Antipater. Acesta a început restaurarea templului din Ierusalim, care s-a continuat și sub urmașii săi, până la jumătatea sec. I d.Hr. Din cauza unor revolte populare provocate de zeloți (patrioți evrei) împotriva stăpânirii romane, generalul Titus, fiul împăratului roman Vespasian, i-a înfrânt pe răsculați, a dat foc Ierusalimului și a dărâmat templul până-n temelii. Astăzi, ruinele lui sunt loc de pelerinaj nu numai pentru evrei, dar și pentru creștinii din toată lumea, Ierusalimul devenind, prin Iisus Hristos, leagănul creștinismului.

teocali

(„Casa lui Dumnezeu”)

— se numeau templele vechilor mexicani (azteci). Asemenea templelor babiloniene, teocali aveau forme de piramidă, cu multe etaje.

teocentric

— caracteristică a cultului Bisericii creștine, al cărui obiectiv principal și esențial este Dumnezeu.

teocrație

— formă de guvernare în statul antic, în care puterea politică și religioasă se exercita de aceeași persoană; preoții aveau deopotrivă și puterea religioasă și pe cea politică. În Egiptul antic, preoții zeului Amon-Ra (zeul soarelui) ajunseseră la o putere politică și economică atât de mare (sec. XIV î.Hr.), încât marele preot a preluat tronul, devenind și faraon. Pentru a stăvili această tendință de supremație a sacerdoțiului (clerului), faraonul Amenofis al IV-lea mută capitala de la Teba la Akhutaton („orizontul discului solar”), impunând supremația zeului Aton (zeul „discului solar”). Urmașul său, faraonul Tutankhamon („Imagine vie a lui Amon”) reînvie cultul lui Amon-Ra și îl impune.

teodiceea

— operă filozofică, aparținând filozofului german Gottfried Wilhelm Leibniz, care încearcă să demonstreze, prin teoria „monadelor” (entități spirituale indivizibile), că existența răului în lume nu poate contrazice bunătatea lui Dumnezeu, lumea aceasta fiind totuși „cea mai bună dintre lumi”, concepție ce stă la baza metafizicii sale.

Teodora

(sec. XVII-XVIII)

— originară din satul Vânători-Neamț, face parte din șirul acelor cuvioși sihastri, practicanți ai rugăciunii lui Iisus, care au ajuns la cea mai înaltă treaptă de sfințenie, dobândind harul vizionar și al săvârșirii minunilor. Hotărâtă să fie „mireasa lui Hristos”, Teodora se călugărește, trăind un timp la schitul Bărzărești din jud. Râmnicu Sărat. Schitul fiind cotropit de turci, ea se retrage la alt schit din jud. Bacău, de unde se retrage la schitul Sihla din jud. Neamț, trăind izolată într-o chilie zidită în munte. În această chilie s-a nevoit cuvioasa Teodora aproape 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu și biruind prin răbdare și smerenie toate cursele vrăjmașului. Fiind întărită cu putere de sus, n-a mai coborât din munte, unde numai fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca din timp în timp la chilia ei, cu Preacuratele Taine și cele de nevoie vieții pământești. În această îngerească nevoință atât de mult a sporit cuvioasa, că făcea priveghere de toată noaptea, cu mâinile înălțate la cer, până se revărsau zorile și se lumina la față, apoi se odihnea două ore și iar începea. Hrană primea, cât a trăit bătrânul duhovnic, pesmeți uscați cu ierburi de pădure, „măcrișul sfintei Teodora”, și după moartea lui, a rămas în grija lui Dumnezeu. Apă avea din scobitura unei stânci, în care se aduna din ploi, și care n-a secat niciodată, rămânând până azi cu numele de „Fântâna Sfintei Teodora”. În vremea unei năvăliri turcești, când oamenii au fugit în munți de frica lor, niște călugărițe au ajuns până la chilia ei. Teodora le-a lăsat pe ele acolo, iar ea s-a retras într-o peșteră unde a trăit singură și neștiută de nimeni, „ca un înger în trup”. Noaptea se odihnea puțin pe o lespede de piatră, iar apoi „se ruga neîncetat lui Dumnezeu, cu mâinile înălțate la cer, până se răpea cu mintea la cele cerești, iar cu trupul se ridica deasupra pământului, și din gura ei se înălța în sus ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinți”, că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz. Odată a observat starețul de la mănăstirea Sihăstria un stol de păsări care duceau în cioc fărămituri și coji de pâine și urmărindu-le, călugării au aflat-o pe sfânta, căreia păsările îi aduceau hrana. Primind de la aceștia Sfânta împărtășanie, sfânta Teodora și-a dat sufletul lui Hristos și trupul ei a fost înmormântat în peștera aceea, unde a rămas o sută de ani, când, între anii 1828-1834, nefiind supus putrezirii, moaștele ei, făcătoare de minuni, au fost duse de ruși la Kiev și așezate în catacombele de moaște de la mănăstirea Pecerska; aici se află și azi sub numele de „Cuvioasa Teodora din Carpați”. Amintirea sfintei Teodora era vie în toate mănăstirile și satele din Moldova, „căci trupul ei proslăvit cu neputrezirea era izvor de bună mireasmă și făcea minuni. De aceea alergau la moaștele ei din peșteră credincioși de prin sate și mai ales cei bolnavi și se vindecau de suferință. Unii sărutau sfintele ei moaște, alții își atingeau bolnavii de sicriu, iar alții se spălau cu apă din fântâna ei și primeau ajutor și mângâiere” (Ioanichie Bălan, Patericul Românec, București, 1980, p. 173-174.). Fericita Teodora a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Română și trecută în rândul sfinților în 1992, de când se pomenește în calendar la 7 august.

Teofan Mărturisitorul

— mitropolit al Niceei, este autorul a numeroase cântări psaltice și a completat Octoihul lui Damaschin, împreună cu Iosif, „scriitorul de cântări”. A compus peste 130 de Canoane mineale (adică în cinstea sfinților din Minee).

teofanie

— se numesc, în general, arătările lui Dumnezeu către oameni (ex. rugul arzând al lui Moise); vezi și {Epifanie} sau {Botezul Domnului}.

teofor

(gr. θεόφορος — theoforos = purtător de Dumnezeu)

— inspirat de Dumnezeu; iubitor de Dumnezeu; Sf. Ignatie Teoforul, episcop în Antiohia (+107), martirizat la Roma, în vremea împăratului Traian, imnograf creștin, compune cântări și imne de preamărire a lui Hristos, introduce cîntarea antifonică, ceea ce presupune o formă de organizare a desfășurării cultului creștin. El precizează structura ierarhică a Bisericii (episcopi, diaconi) și argumentează întruparea Mântuitorului, care a suferit real, ca Om adevărat, Patimile și Răstignirea. Au rămas de la el mai multe Epistole duhovnicești, adresate comunităților creștine (din Efes, Smirna, Roma, Troia ș.a.), scrieri în care se remarcă preciziunea unor termeni teologici de fond, ca: creștin, Biserica sobornicească (universală), Dumnezeu-Hristos, Dumnezeu întrupat.

teogonie

(gr. θεογονία, ἡ — theogonia = theos + gonos = Dumnezeu / zeu + generație)

— explicare a divinității; teogonii — informații despre toți zeii pe care îi adoră popoarele politeiste (ex. teogonie greacă, romană, feniciană, egipteană). Hesiod (poet grec, sec. VIII î.Hr.) scrie „Teogonia”, în care expune genealogia și filiația zeilor. Hesiod, contemporanul lui Homer, face o teogonie și o cosmogonie, explicând nașterea zeilor unii din alții și crearea lumii. La început a fost Haosul și Geea (pământul), Tartarul și Eros (dragostea). Geea naște pe Uranus (cerul) și din acesta se nasc titanii. Din titanul Cronos și soția sa Rhea s-au născut zeii. Zeus, cel mai tânăr dintre zei, uzurpă tronul lui Cronos. Din Zeus se vor naște toate generațiile de zei și zeițe.

teolog

(gr. θεός + λόγος, ὁ — Theos logos)

— specialist care se ocupă de Teologie, de studiul cuvântului lui Dumnezeu.

teologhisi

— înseamnă formarea teologului prin disciplinele de învățământ teologic, atât pe plan teoretic cât și practic. Liturghia și predica sunt obligatorii atât pentru preot, cât și pentru credincios. Pastorala cuprinde sfaturi pentru preotul care păstorește. Catehetica învață cum se face o lecție de religie. Omiletica cuprinde regulile după care se face o predică. Predica face parte din cult și trebuie să fie la înălțimea Sf. Liturghii.

teologia

— este știința de comunicare și interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, știința de cunoaștere a lui Dumnezeu și a formelor de comunicare a Lui cu lumea.

teologie ortodoxă

mai mult decât știința de comunicare și mijloc de interpretare, teologia a fost pentru spiritul ortodox mod de cunoaștere a lui Dumnezeu și formă de exprimare a experienței unei Biserici locale. Istoria teologiei ortodoxe este inegală, dar ea arată că niciodată Bisericile locale n-au fost lipsite de teologi sau de școli teologice.

teologul

— este numit Sf. Grigorie de Nazianz, pe care Biserica îl sărbătorește la 25 ianuarie și la 30 ianuarie, împreună cu Sf. Vasile și Ioan Gură de Aur. Este unul dintre marii Părinți bisericești, care, prin activitatea și scrisul său, a contribuit la fixarea și precizarea dogmei Bisericii creștine.

teologumena

(gr. θεολογούμενον, τό — Theologoumena, θεός + λογούμενα — Theos + logoumena = Dumnezeu + legătură)

— discuții libere, exprimând păreri personale în legătură sau pe marginea unei dogme a Bisericii.

teologumene

(gr. θεολογούμενον, τό — theologoumenon)

— se numesc acele învățături creștine care se bazează pe revelația divină, dar nu au consensul unanim al Bisericii (ex.: despre vremea creării îngerilor, crearea sufletului copiilor din sufletul părinților etc). Acestea sunt păreri particulare și sunt admise în Teologia Dogmatică numai în măsura în care nu contrazic dogmele Bisericii.

Teotoha

(gr. θεοτόκος, ἡ — Theotokos = Născătoare de Dumnezeu)

— Maica Domnului; Fecioara Teotoha — mozaic din catedrala Santa Maria Assunta, întemeiată de împăratul Bizanțului Heraclie, la Veneția (sec. VII).

Teotokar

— carte de slujbă din Canoanele Născătoarei de Dumnezeu (Tipicul bisericesc, ed. a II-a, 1907, p. 312).

teozephta

(„adăugare”)

— colecție de tradiții ale religiei iudaice care n-au fost cuprinse în Mishna (comentarii făcute de rabini la textele Sfintei Scripturi).

teozephta

(„adăugare”)

— colecție de tradiții ale religiei iudaice care n-au fost cuprinse în Mishna (comentarii făcute de rabini la textele Sfintei Scripturi).

teozofie

(gr. θεός, ό — Theos = Dumnezeu + σοφία, ἡ — Sofia = înțelepciune)

— doctrină filosofico-religioasă care susține posibilitatea cunoașterii nemijlocite a lui Dumnezeu prin „iluminare” interioară, prin extaz mistic. Reprezentanți: Paracelsus, Bohme, Sweden-borg, R. Steiner etc.

tepitoni

— erau, în vechile religii mexicane, zeitățile protectoare ale casei (ca „manii” și „larii” la romani).

teplota

— este „apa cea caldă ce se toarnă în potir” (învățătura bisericească, pe scurt de 7 taine, Râmnic, 1746, f. 21), de la slavul topli = cald; „teplotă” sau „tiplotă” se numește și vasul (ibricul) în care se încălzește apa binecuvântată („căldura”), care se toarnă în potir înainte de împărtășirea preotului;.

terafin

— idol (I Regi 15, 23), termen vechi în Biblia de la București, ediția 1988, p. 206.

Terah

— în Vechiul Testament, strănepot al lui Noe și tatăl patriarhului Avraam, din care se trage poporul evreu.

tererem

(gr. τερέτισμα, τό — teretisma, gr. τερετίζο — teretizo = îngânare, fredonare, a îngâna o melodie, a fredona)

— cântare psaltică, ornamentală, în care se folosesc frecvent silabele to-te-to și te-ri-rem, de unde terirem; repetarea, lungirea cântării prin repetarea silabelor variate din to, te, re, rem, folosite ca ornament muzical (în cântări ca: polielee, heruvice etc). Se mai numesc și cratime.

Teseu

— erou din mitologia greacă, fiu al regelui Aegeu, al cetății Atena, vestit pentru uciderea Minotaurului, un monstru jumătate om, jumătate taur, căruia Aegeu, spre a se salva de amenințările lui, îi sacrifica anual câte șapte tineri și șapte tinere fecioare. Acest monstru era fiul regelui Minos, care-l închisese în palatul său din Knosos (Creta), vestitul Labirint, din care, fără călăuză, nimeni nu mai putea ieși. Ariadna, fiica regelui Minos, îl ajută pe Teseu, dându-i un fir, care să-i traseze drumul spre a se putea întoarce afară. Teseu este socotit și primul organizator al legislației ateniene. Mitul lui Teseu, cel mai mare erou al Atenei, reprezintă documentar lupta grecilor împotriva stăpânirii cretane.

tesmoforiile

— serbări în cinstea zeiței Demetra (Demeter, zeița roadelor pământului), în Grecia antică.

testament

(lat. testamentum)

— este, în înțeles curent, un act juridic, prin care cineva poate dispune de averea sa (cui să fie lăsată după moarte); în înțeles biblic, testament se numesc cele două părți ale Bibliei: Vechiul Testament și Noul Testament.

tetramorfon

— categorie de îngeri, așa cum apar în viziunea profetului Iezechiel, din Vechiul Testament: îngeri cu patru fețe (una de om, alta de leu, alta de bou și alta de vultur), cu patru aripi, pentru fiecare față, picioare drepte, cu copite de vițel, scânteietoare, cu mâini de om sub aripi, de fiecare parte a corpului. Fețele și aripile erau despărțite în partea de sus, și, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul; înfățișarea lor era scânteietoare, semănând cu cărbunii aprinși, cu făclii aprinse, iar printre ele curgea foc din care țâșneau raze și fulgere.

tetrapod

(gr. τετράποδος, ὁ — tetrapodos = cu patru picioare), numit și proschinitariu (gr. προσκηνητάριον, τό — proschinitarion = în fața scenei), numit uneori și iconostas

— este un fel de analog sau pupitru stabil, fix, pe care se așează icoana sărbătorii (a sfântului zilei, a hramului bisericii) ori Sf. Cruce pe care le sărută credincioșii la intrarea în biserică și când trec să se miruiască; este așezat în fața icoanei împărătești a Mântuitorului.

tetravanghel

— carte de slujbă care cuprinde cele patru Evanghelii (scrise de Matei, Marcu, Luca și Ioan); Evangheliar (tetravanghel). Tetravanghelul românesc este titlul primului text tipărit în limba română, al celor patru Evanghelii (1561) de către „diaconul Coresi ot Târgoviște și Tudor diacul”, spre a fi de folos preoților și credincioșilor creștini ortodocși români, ca „să înțeleagă, să-nvețe rumânii cine-s creștini”.

teutoni

— Ordinul cavalerilor teutoni, numit și Ordinul Ospitalierilor Germani, a fost întemeiat în Palestina, în vremea Cruciadelor (1190), având, ca și Templierii, același caracter monaho-militar și același scop umanitar, de ajutorare și apărare a pelerinilor creștini, care veneau la Locurile Sfinte. La sfârșitul cruciadelor ei se stabilesc în Europa, întâi în Transilvania (în Şara Bârsei) spre a lupta împotriva cumanilor. Chemați la începutul sec. XIII de regele Prusiei, ei se stabilesc în Prusia de Răsărit, unde convertesc populațiile păgâne de aici la creștinism, colonizează regiunea cu germani, iar la începutul sec. XIV, își mută aici centrul principal, la Marienburg și supun Lituania. În 1410, ei suferă o grea înfrângere din partea regelui polon, ajutat de Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, la Tannenberg, după care puterea lor scade și ei cad sub suzeranitatea Poloniei care le ia o parte din teritorii. La începutul sec. XVI, cei rămași în Prusia trec la luteranism.

texte din piramide

— sunt inscripții cu care faraonii împodobeau pereții interiori ai piramidelor. Ele cuprind formule rituale, descântece, rugăciuni, imnuri secrete și descrierea ritualurilor înmormântării faraonului. Printre acestea, textele inițiatice sunt foarte importante, deoarece cuprind anumite cunoștințe secrete pe care faraonul mort le va folosi spre a-și ușura soarta de dincolo, când va fi și el judecat, ca orice muritor, deși, socotit ca fiu de zeu sau chiar zeu întrupat, el nu avea nevoie de inițiere spre a intra în Paradis. Unele texte îl prezintă pe faraon ca fiind un astru, o stea care se așează după moarte la locul său, printre stelele cerului. Faraonul își păstrează puterea de conducător al poporului său și după moarte, fiind socotit nemuritor. Textele din piramide sunt cele dintâi izvoare scrise, cuprinzătoare ale istoriei religiei egiptene (mileniul II, III și IV î.Hr,, când se construiesc marile piramide). Continuarea acestor texte din piramide se află în Textele din sarcofage, scrise în interiorul sarcofagelor și cuprinzând formule, rugăciuni și sfaturi pentru viața viitoare (mileniul al II-lea î.Hr.). Textele cele mai importante din sarcofage privesc judecata sufletelor celor morți. Pe baza acestor texte extrase din sarcofage s-a alcătuit, în decursul mileniului II-I î.Hr., Cartea morților, cuprinzând tradiții religioase foarte vechi, unele de la începutul istoriei Egiptului (mileniul al IV-lea î.Hr.), precum și formule magice care trebuiau rostite de sufletele celor ce treceau în împărăția morților; scopul rostirii lor era de a-i îmbuna pe zei la judecata ce urma pentru fiecare suflet. Cartea morților se așeza lângă mumia mortului, la îngropare.

texte din sarcofage

Tezeu

tfilen

theogonia

theosis

— ideea îndumnezeirii omului, care stă în centrul doctrinei ortodoxe, fundamentată pe texte biblice și mai ales pe scrierile Sf. Apostol Pavel și Evanghelia Sf. Ioan. Întruparea Logosului a făcut posibilă îndumnezeirea omului (theosis), săvârșită însă de grația divină, îndumnezeirea este însoțită de experiența luminii mistice, pe baza căreia Grigore Palama (sec. XIV) elaborează o teologie mistică a luminii taborice.

Theotimos

— episcop al Tomisului și Sciției (392-402 d.Hr.). A predicat printre goții și hunii năvălitori, care-l numeau „zeul romanilor”; a fost prieten al Sf. Ioan Hrisostom. Un alt Theotimos e, în a doua jumătate a sec. V, apărător al credinței ortodoxe, așa cum s-a stabilit învățătura ei la Sinodul de la Calcedon (451) și pe care Theotimos o înfățișează, într-o scrisoare apologetică, împăratului Leon (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

Theotokos

(lat. Dei genitrix), Născătoare de Dumnezeu

— dogmă mariologică ortodoxă, împotriva căreia s-au ridicat nestorienii care susțineau că Maria nu L-a născut pe Iisus-Dumnezeu, ci numai pe Iisus-Omul. Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului (428), susține separarea totală a celor două naturi ale lui Hristos, cea divină și cea umană. El a fost condamnat la Sinodul ecumenic din Efes (431).

Thomas a Kempis

(1380-1471)

— mistic german, originar din Kempen (din Renania — Germania), călugăr augustin; a scris celebra carte „Imitatio Christi” în care arată că mistica iubirii este „o imitație a lui Hristos”.

thora

tiara

(lat. tiaras și tiara; gr. διάρα — diara)

— pălărie fără margini (dreaptă sau ascuțită), coroană (cilindrică) purtată de regi; este în formă conică la regii perși; tiara papală sau mitra papală formată din trei coroane suprapuse, în formă de cilindru, decorate cu flori de crin stilizate.

Tiberiada

— lacul sau marea Tiberiadei, numită și lacul Ghenizaret (din cauza câmpiei Ghenizar, așezată în partea de apus a Iordanului, vestită pentru fertilitatea ei) sau marea Galileii (după numele provinciei Galileea, în care se află); s-a numit Tiberiada după numele orașului Tiberiada, clădit în partea de apus a lacului, de regele Irod Antipa (4-39 d.Hr.), tetrarhul Galileii, care-i dă acest nume în onoarea împăratului roman Tiberiu (14-37 d.Hr.). Pe malurile acestui lac se aflau, în vremea Mântuitorului, alte multe orașe, printre care Capernaum, Betsaida, Magdala etc, care-și trăgeau bogăția mai ales din apele pline de pești ale lacului, precum și din cultura măslinilor și a viței de vie. Aici și-a desfășurat Mântuitorul mare parte din activitatea Sa și Şi-a ales dintre pescarii locului pe primii săi apostoli, ca să facă din ei „pescari de oameni” (Matei 4, 18-21); aici a potolit furtuna, certând vânturile (Matei 8,23-27); aici a făcut minunea saturării celor cinci mii de oameni, înmulțind cinci pâini și doi pești; pe apele acestui lac a mers Iisus trecându-l cu piciorul, spre uimirea și spaima ucenicilor Săi (Matei 14,15-34), care au recunoscut încă o dată dumnezeirea Lui. Lacul Tiberiada este străbătut de la nord la sud de râul Iordan. Din vechile cetăți de pe malurile lui au rămas azi doar ruinele.

tictor

— formă populară în Ardeal, pentru „ctitor” (vezi inscripțiile bisericii din Sibiel, lângă Sibiu).

Țigănești

— mănăstire de maici (între București-Ploiești), este una dintre cele mai noi chinovii, de dată destul de recentă, de la sfârșitul sec. XVIII. La începutul sec. XIX, s-au construit aici două biserici: una, biserica mare, a fost zidită de marele boier Radu Golescu, în 1812, iar alta, în 1817, de logofătul N. Brâncoveanu (dărâmată pe la jumătatea sec. XX, de regimul comunist, spre a se da terenului altă întrebuințare, deși biserica era un adevărat monument de arhitectură). Mănăstirea Țigănești, numită astfel după numele lacului din apropiere, este un locaș de închinare foarte cercetat de credincioșii din satele din jur și din București.

Timotei

— ucenic al Sfântului Apostol Pavel, căruia acesta îi trimite două Epistole (I și II), după ce îl hirotonise episcop la Efes. Eusebiu al Cezareei (+340) spune că acest Timotei a fost primul episcop al Efesului și a murit martir. Biserica îi face pomenire la 25 ianuarie. Conținutul celor două epistole este important pentru valoarea lor pastorală, cuprinzând sfaturi permanent valabile pentru slujitorii Bisericii și pentru credincioșii creștini. Este importantă, ca valoare documentară, referirea ce se face cu privire la cult și la ierarhia bisericească.

timpul

(tempus, temporis = timp, vreme)

— este, ca și spațiul, o dimensiune a existenței cosmice, a lumii. În concepția creștină, timpul a fost creat o dată cu lumea: „Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore” („Lumea n-a fost făcută în timp, ci o dată cu timpul”) zice Fericitul Augustin. Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul Bisericii, ci și axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii, înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era așteptarea mesianică, după întruparea Lui, a început „plinirea vremii” (Galateni 4,4). Deși invizibil, timpul a fost măsurat, concretizat, împărțit de om după măsura fixată de Dumnezeu la Facerea lumii (Facerea 1, 14, 5-31; 2,2), în diviziuni și subdiviziuni succesive, în care să se încadreze atât viața sa gospodărească, materială, cât și cea religioasă (spirituală). Această măsurare și divizare a timpului este cuprinsă în Calendar (vezi {calendar}). Sistemul de împărțire a timpului din calendarul civil (ani, luni, săptămâni, zile) a fost adoptat de Biserică în calendarul ei liturgic sau bisericesc. Dar, spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în această zi, care era și începutul anului civil la evrei, a început creația lumii și tot în această zi și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele profetului Isaia (cap. 61, 1-2), care profețea despre Iisus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor... să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19). La romano-catolici, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent (Adventus), adică cea mai apropiată de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru săptămâni înainte de Crăciun. Prin întocmirea anului bisericesc, Biserica a fost preocupată să asigure și să perpetueze prezența spirituală, nevăzută, dar reală, a Mântuitorului în mijlocul credincioșilor, după cum El a făgăduit înainte de a Se înălța la cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Această realitate e vie în tot anul liturgic prin sărbătorile, posturile, pomenirile morților și diferitele orânduieli și așezăminte de cult ale Bisericii și prin toate slujbele bisericești care se succed și revin într-o anumită ordine, în fiecare an, lună, săptămână și zi, în cadrul cărora se scurge viața oamenilor, în aceste patru cercuri concentricele timpului, Biserica încadrează în suflul harului divin și sfințește, prin rugăciune continuă, întreaga viață a credinciosului, în împrejurările ei cele mai importante. Ca mijloc de comemorare a vieții și activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc, ortodox a pus în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paști, în jurul căreia gravitează cele trei mari perioade sau timpuri liturgice care grupează sfintele slujbe ale întregului an, și anume: perioada Triodului, perioada Penticostarului, perioada Octoihului (prepas-cală, pascală și postpascală). Fiecare din acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni. Timpul sau perioada Triodului ține de la Duminica Vameșului și fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul postului) până la Duminica Paștilor. Primele trei săptămâni sunt pregătitoare pentru Postul Paștilor, care ține șapte săptămâni. Perioada Triodului este o comemorare și o reprezentare a activității arhierești a Mântuitorului. Ca Mare Preot, El aduce jertfă, dându-Se jertfă pe El însuși prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce. Timpul Penticostarului este intervalul dintre Duminica Paștilor și Duminica întâi după Rusalii, numită și Duminica tuturor sfinților (opt săptămâni). Această perioadă celebrează timpul dintre învierea și înălțarea lui Iisus la cer, urmată de Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), ziua întemeierii Bisericii creștine. Timpul Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul perioadei Penticostarului, până la începutul Triodului. Este perioada cea mai lungă, care durează 40-46 de săptămâni, în funcție de data Paștilor. În centrul acestei perioade stă Nașterea Domnului, urmată de Bobotează. La început, aceste două sărbători se țineau în aceeași zi. Perioada Octoihului celebrează evenimente dinainte de venirea Mântuitorului, precum și activitatea profetică sau învățătorească a Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale. Cea mai importantă dintre cele trei misiuni (de profet sau învățător, de arhiereu sau Mare Preot și cea de împărat sau de biruitor al păcatului și al morții) este activitatea Sa de Arhiereu; de aceea, celebrarea liturgică a Patimilor și învierii Domnului rămâne centrul vieții lui Hristos în Biserică și inima întregului an bisericesc. Astfel, întregul cult al Bisericii, în diferitele lui manifestări, are un caracter pascal. Anul bisericesc ortodox reînnoiește în cadrele timpului istoric și ale experienței umane, viața cu Hristos și în Hristos; prin el se realizează un fel de prelungire a întrupării și vieții istorice a Mântuitorului, prin mijlocirea căreia Acesta continuă să trăiască în Biserică de-a pururea, în viața credincioșilor, așa cum trăia odinioară pe pământ. Pe lângă marile sărbători închinate Mântuitorului, în cursul anului bisericesc există și ciclul sărbătorilor mineale (ciclul sanctoral sau mineal), cuprinse în Sinaxar sau Minologhiu, care comemorează șirul sfinților pomeniți în fiecare zi, din cele douăsprezece luni ale anului calendaristic, începând cu septembrie și terminând cu august. Fiecare an nou din viața Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o feria (sărbătoare) deschisă spre eshatologie. Acestea caracterizează timpul eshatologic sau eclesial, timpul sfințit, timpul liturgic, spre deosebire de timpul istoric (vezi și {ziua liturgică}, {săptămâna liturgică}). Formula „În vremea aceea” (in Mo tempore), de la începutul fiecărei pericope evanghelice, care se citește la Liturghie, reprezintă timpul sfințit, veșnicul prezent (acum) din dimensiunea liturgică a timpului.

timpurile liturgice

tinda

tintinabul

țintirim

(maghiar cinterem)

— cimitir;

tipic

(gr. τυρικόν, τό — tipicon, de la gr. τύρος, ὁ — tipos = formă, chip, formular, normă; slv. tipiku)

— adică rânduieli, forme și formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică, după care se săvârșește cultul divin public. Cartea care cuprinde regulile stabilite pentru săvârșirea serviciului divin în biserică se numește Tipic. Tipicul cuprinde două părți: partea întâi prezintă rânduiala serviciului divin al celor 7 Laude și al Sfintei Liturghii pe întreg anul bisericesc, iar partea a doua cuprinde rânduielile de slujbă ale Sfintelor Taine și ale ierurgiilor principale, mai frecvente în activitatea sacramentală a slujitorilor bisericești din enorii, precum și indicații asupra unor practici mai mărunte din domeniul cultului (aprinderea luminilor în biserică, tragerea clopotelor și toaca, rânduiala cădirilor etc), precum și practici rituale (ca scoaterea Sfintei Cruci din altar în mijlocul bisericii, la Denia celor 12 Evanghelii din Săptămâna Patimilor ș.a.); pe lângă regula săvârșirii slujbei religioase a unei sărbători din cursul anului, Tipicul arată și modul cum se poate săvârși ea, când coincid două sau mai multe sărbători într-o zi; de asemenea arată și cum se pot combina slujbele divine din alte cărți bisericești: Octoih, Minei, Triod. Izvoarele Tipicului sunt Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Întocmirea Tipicului, așa cum se află azi în Biserica Ortodoxă, a început din epoca Bisericii primare, fiind orânduit în linii mari de Sfinții Apostoli, în sec. I. Dezvoltându-se în timp ritualul serviciilor divine, s-a simțit nevoia stabilirii unor reguli pentru săvârșirea uniformă a cultului divin. Această lucrare de întocmire a Tipicului a început de prin sec. III, când cuviosul Hariton Mărturisitorul a stabilit un Tipic (270), continuat în sec. IV de Eftimie cel Mare și Teoctist. În sec. V-VI este completat de Sf. Sava, egumenul unei mănăstiri din Palestina. În veacurile următoare, Tipicul a fost revăzut și îmbunătățit, la început de către Sofronie, patriarhul Ierusalimului (sec. VII), iar în sec. VIII contribuie la completarea lui Cosma Melodul, episcop de Maiuma (+743) și Ioan Damaschin (+749); în sec. IX, ieromonahul Marcu, starețul mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim, a adăugat câteva capitole cu rânduieli privitoare la pomenirea mai multor sfinți în aceeași zi (rânduieli numite „Capetele lui Marcu”). Tot în acest secol, Teodor Studitul (de la mănăstirea Studion din Constantinopol) l-a îmbogățit și l-a introdus în mănăstirile din jurul Constantinopolului. Lucrarea de întocmire a Tipicului s-a încheiat abia în sec. XVI, când ieromonahul Ioasafat din Nauplia tipărește primul Tipic (1556) în limba greacă, cu titlul: „Tipiconul Sfântului Sava, precum era cunoscut și mai înainte”. La români, primul Tipic a fost tipărit la Iași, în 1816, cu titlul: „Tipicul cel mare sau mănăstiresc”. În 1976, când s-a tipărit prima ediție a Tipicului, după 50 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, s-a avut în vedere ca această ediție, redactată de o comisie de specialiști, să dea Bisericii un Tipic uniform, „un îndreptar pentru săvârșirea acțiunii de uniformizare a săvârșirii sfintelor slujbe, în toate ținuturile locuite de dreptcredincioșii ortodocși români”.

tipic iconografic

— adică un program sau sistem după care trebuie să se călăuzească pictorii bisericești în zugrăvirea fiecărui compartiment din interiorul unei biserici. Acest Tipic s-a format în timp și a variat după epoci și regiuni, în funcție de varietatea tipurilor arhitectonice, de suprafața de pictat, de dimensiunile bisericilor. Izvorul de inspirație al picturii bizantine a fost totdeauna istoria biblică; fiecare parte a decorului iconografic are un substrat teologic, o intenție simbolică. După sec. IX, se formează treptat un program iconografic care va deveni obligatoriu pentru toți pictorii, și ale cărui reguli vor fi înscrise în Erminiile zugravilor. Marii mistici și tâlcuitori ai cultului ortodox au arătat că distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii trebuie să fie determinată de rolul sau funcția fiecărei părți a bisericii în cult și de semnificația simbolică a acestei părți. În viziunea mistagogilor creștini, Biserica văzută este imaginea materială a Bisericii nevăzute din ceruri, formată din sfinți și îngeri, iar sfintele slujbe care se săvârșesc nu sunt decât copii și reprezentări văzute ale cultului spiritual adus necontenit lui Dumnezeu de către Biserica triumfătoare din ceruri. O imagine a acestei Biserici cerești trebuie să ne-o dea, în chip sensibil, în ansamblul ei arhitectural și pictural, biserica-locaș. Astfel turla cea mare (cupola) de deasupra naosului, care prin înălțimea ei este cea mai aproape de cer, va înfățișa prin pictură Biserica cerească, adică pe cei mai apropiați de Dumnezeu, cei care L-au slujit în lume și s-au jertfit pentru credință (sfinții profeți, apostoli și evangheliști), care L-au vestit în lume și stau în preajma lui Hristos-Dumnezeu. De aceea, pe bolta turlei mari e pictat Hristos, și în cercuri ordonate coboară imaginile îngerilor, apostolilor, iar la baza turlei stau Sfinții Evangheliști. Altarul, cea mai tainică și sfântă încăpere, simbol al cerului în care a intrat Hristos, transfigurat prin înviere, va fi pictat cu chipuri ale Bisericii triumfătoare, cele mai apropiate de altarul ceresc (ca Maica Domnului pictată pe bolta altarului) și persoane care au avut rol în alcătuirea cultului și slujirea Sfintei Liturghii: mari ierarhi, autori de Liturghii, diaconi slujitori, scene istorice și simbolice din istoria sfântă a Vechiului Testament și a Noului Testament, în legătură cu Liturghia etc. Naosul rezervat credincioșilor, imagine a vieții pământești, va reprezenta în pictură viața, activitatea și Patimile Domnului și ale sfinților Săi, pe pământ, înainte de a fi proslăviți în ceruri. Pronaosul, ca poartă și anticameră a bisericii, va reprezenta în pictura sa chipurile celor care luptă să câștige mântuirea: ctitori, voievozi, arhierei, pustnici și călugări, precum și scene care să instruiască pe credincioși despre ce este biserica și cum stăm în ea. Suprafața exterioară a zidurilor (ca la bisericile din Bucovina) va fi pictată cu chipurile acelor care n-au făcut parte din Biserica lui Hristos, dar au trăit pentru aceasta: drepții și profeții Vechiului Testament, filozofi păgâni care au contribuit la pregătirea sufletească a omenirii, pentru a-L primi pe Hristos (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 410-562).

tipica

(Ps. 102, 145)

— se cântau odinioară, ca și cei antifonici, în întregime la Liturghie; azi se mai cântă întregi numai la Obedniță (Prânzânda), în mănăstiri. Din ei au mai rămas azi doar câte un verset (primul verset din Ps. 102); vezi și {obednița}.

tipiconale

tipicul cel mare

— colecție de reguli monahale atribuite Sf. Sava (sec. V-VI), organizatorul vieții monahale palestiniene și întemeietorul mănăstirii Sf. Sava, de lângă Ierusalim.

tiplota

— mic vas de metal, ce stă la proscomidiar și în care se încălzește apa, care, după săvârșirea Sfintei Jertfe, se toarnă în potir, înainte de împărtășirea preotului. Această apă caldă se numește „căldură”; ea simbolizează căldura sângelui care a curs pe cruce din Trupul Domnului, și apa amestecată cu sânge când a fost împuns cu sulița; simbolizează și credința caldă cu care trebuie să ne împărtășim, dar și căldura Sf. Duh, așa cum se spune în formula de binecuvântare a apei calde care se toarnă în potir: „Căldura credinței Sfântului Duh...”.

Tismana

— mănăstire în jud. Gorj, datând din sec. XIV, întemeiată de călugărul Nicodim (venit la noi din Prilep-Serbia), în vremea lui Vladislav-Vodă Basarab (1364-1372). După cum arată inscripția, mănăstirea a fost construită întâi în lemn; zidirea s-a făcut de Radu-Negru Basarab (1373-1384), iar acoperișul de plumb a fost pus de Neagoe-Vodă Basarab (1512-1521). Fiind distrusă de turci, a fost refăcută de Matei Basarab (sec. XVII), care „a înzestrat-o cu clopote, sfeșnice și altele” drept mulțumire că aici s-a adăpostit contra trupelor trimise de Leon-Vodă (1633-1654). La sfârșitul sec. XVIII, turcii au distrus-o complet, dar a fost refăcută la 1798; a mai fost restaurată în sec. XIX, de vreo două ori, fiind distrusă de un incendiu; ceea ce este azi mănăstirea Tismana se deosebesște mult de ceea ce a fost forma ei inițială; în pictura votivă sunt redate însă portretele tuturor domnilor care au contribuit la continua ei renaștere. Astăzi Tismana este mănăstire de maici.

tituli

— denumire pentru acele case ale creștinilor bogați din epoca romană, case spațioase cuprinzând o sală vastă, dreptunghiulară, în care se strângeau creștinii pentru săvârșirea cultului, în primele veacuri, până în sec. IV, când, dându-se libertate creștinismului (Edictul de la Milan, 313), au început a se construi primele basilici creștine, ca locașuri proprii pentru cult.

toaca

(gr. σήμαντρον, τό — simantron; lat. signum, signaculum = instrument cu care se dă semnalul)

— instrument sonor, folosit în bisericile ortodoxe, și mai ales în mănăstiri, pentru a anunța începerea slujbelor religioase, începând din sec. IV, după ce creștinismul a devenit o religie liberă, slujbele religioase se anunțau prin clopoței sau trâmbiță (ca în Vechiul Testament) și direct prin bătăi în ușă, cu un ciocan de lemn. În locul acestora a rămas toaca, de lemn sau fier. Toaca este de trei feluri: toaca mică, toaca mare și tochița. Toaca de lemn este formată dintr-un ciocan de lemn și o scândură, pe care se bate cu ciocanul, după o anumită cadență. Toaca mică de lemn este portabilă, spre deosebire de toaca mare și de tochița de fier, care sunt fixate de clopotniță, ca și clopotele. Toaca mică de lemn și tochița sunt folosite la bisericile mănăstirești și la catedrale. Ea se bate la începutul fiecărei slujbe, într-o singură stare, ocolindu-se biserica seara și dimineața, cu opririle și închinăciunile cuvenite, în cele patru laturi ale bisericii: întâi se bate în fața bisericii, apoi în latura de miazăzi, de răsărit, de miazănoapte și din nou în fața bisericii (la sărbători, sâmbătă seara și duminică dimineața, la praznice împărătești și la sfinți cu Polieleu). În noaptea învierii toaca se bate împreună cu clopotele.

Toată suflarea

— este numele unei teme iconografice care se pictează pe bolta turlei de sud, în bisericile care au două turle pe pronaos. Tema inspirată din Ps. 148 înfățișează pe Iisus Hristos așezat pe tron, înconjurat de îngeri și cercuri de sfinți de toate categoriile; la unele biserici se adaugă într-un cerc, la marginea acestei scene, chipuri de animale domestice, de toate felurile, precum și pomi, munți, dealuri, soarele și luna, ilustrându-se astfel participarea lumii, a naturii și a întregii firi create, la proslăvirea lui Dumnezeu, alături de oameni și sfinți: „Lăudați pe Domnul din ceruri... lăudați-L pe El toți îngerii Lui... toate puterile... soarele și luna... toate stelele și lumina... Lăudați-L pe El, cerurile cerurilor... Să laude numele Domnului, că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit. Lăudați pe Domnul toți cei de pe pământ... focul, grindina, zăpada... viforul... munții... dealurile, pomii cei roditori... fiarele și toate animalele... și păsările... împărații pământului și toate popoarele...” (Ps. 148)... „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps. 150).

tochița

toiagul păstoresc

cârja arhierească

tolstoenismul

— doctrină formulată de Lev Tolstoi, mare prozator rus (sec. XIX), care, pornind de la doctrina creștină, predică un moralism abstract. Argumentând cu fapte, el critică creștinismul istoric (cu toate luptele lui sângeroase). Creștinismul lui Tolstoi se bazează numai pe învățătura morală a Mântuitorului; Tolstoi nu recunoaște și nu admite doctrina Lui tainică, mistică. Tolstoi nu admitea libertatea omului și nu vedea rădăcina răului în natura umană, în voința lui, ci în conștiință. Pentru a birui răul nu e nevoie de ajutorul divin, de harul divin, ci doar de o schimbare a conștiinței. Pentru Tolstoi, Iisus Hristos nu era Răscumpărătorul și Mântuitorul, El era doar Marele Învățător și Îndrumător al vieții omului, cel care i-a dat legile și poruncile morale. Tolstoi considera că astfel era ușor de realizat creștinismul în viață, pentru că e mai la îndemână și mai înțelept să trăiești potrivit legii morale a dragostei, decât a urii. Creștinismul, zicea Tolstoi, nu s-a realizat în practică din cauza teoretizărilor și comentariilor teologice, care au căutat să concentreze toată atenția asupra lui Iisus însuși, bazând totul pe puterea Lui și a grației divine. Concepând astfel creștinismul, Tolstoi zdruncină toate temeliile Bisericii creștine. El avea dreptate când cerea împlinirea în viață, trăirea poruncilor lui Hristos, dar greșea când credea că era ușor de îndeplinit aceasta numai cu ajutorul unei conștiințe luminate, dar fără ajutorul Mântuitorului și harul Sf. Duh. Cerând omului acest efort, Tolstoi a lunecat în „maximalismul moral” (susținut de secta montanistă care existase în Frigia, în sec. II), pe care n-a avut însă puterea să-1 realizeze el însuși. Tolstoi acuza de imoralitate societatea pentru că nu renunța la proprietate, pentru că folosea tehnica modernă, pentru că oamenii mâncau carne, fumau etc. De altfel, aceste principii critice prin care denunța păcatele și înfiera caracterul necreștin al societății și al culturii timpului său, le-a predicat Tolstoi la vârsta bătrâneții, când s-a retras din viața socială, aristocratică, în care trăise și căreia îi aparținea prin naștere, trăindu-și ultimii ani în austeritate și simplitate, alături de țăranii de pe moșia sa de la Iasnaia Poliana.

Toma

— unul dintre cei 12 Apostoli, galileean, chemat de Iisus; Toma este acela care, în ziua învierii Domnului, fiindcă nu L-a văzut când Acesta S-a arătat Apostolilor, s-a îndoit de învierea Lui; el a crezut numai când a văzut și a pipăit cu mâinile lui, urmele cuielor. Lui Toma i-a zis Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20,29).

Toma d'Aquino

— promotor al filozofiei scolastice, bazată pe opera lui Aristotel, scrie vestita sa lucrare „Summa theologiae”, în care caută să îmbine doctrina teologiei catolice cu filozofia lui Aristotel (mare filozof grec, sec. IV î.Hr.), care era o sinteză de filozofie stoică și știință, cu nuanță de misticism astral. Lucrarea lui Toma d'Aquino caută o armonie între religie și știință, înclinând spre raționalism.

Toma de Kempis

Vezi și {Thomas a Kempis}, {Imitatio Christi}.

tonsura

— raderea părului din creștetul capului, caracteristică clericilor catolici.

tonsura

— raderea părului din creștetul capului, caracteristică clericilor catolici.

tora-torah

— cartea sfântă de bază a religiei mozaice în care este cuprins Pentateuhul (cele cinci cărți ale lui Moise: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numeri și Deuteronomul), cât și cărțile profetice și hagiografice. Tora scrisă cuprinde cele 39 de cărți sacre, canonice, fixate de canonul biblic iudaic, la care fariseii au adăugat și Tora orală (Mișna și Talmudul), care e tot de inspirație divină, dar a fost fixată în scris mai târziu. Saducheii nu au acceptat Tora orală, ci numai pe cea scrisă de Moise (Pentateuhul), cărțile profetice și hagiografice. Rabinii iudei considerau Tora nu numai o carte sfântă, ci un fel de ființă divină, care a fost creată de Dumnezeu cu două mii de ani înainte de creațiune. Rolul acestei cărți a fost de sfătuitor al lui Dumnezeu însuși. Așa gândeau și musulmanii despre Coran.

torat-haim

(„Cartea Vieții”)

— denumire în limba ebraică pentru Biblie.

totem

— zeitate reprezentată printr-o plantă sau animal, în care popoarele primitive credeau că e întrupat sufletul unui strămoș al tribului respectiv și de aceea îl adorau, i se închinau.

totemism

— credință în totem (strămoș), este o formă inferioară de religiozitate. Ea constă în credința unor popoare primitive că sufletele strămoșilor erau întrupate în plante sau animale și de aceea, între un grup de oameni și unele specii de animale, păsări sau reptile, considerate ca totem, există o legătură de rudenie. Această legătură dă naștere la anumite interdicții cu caracter alimentar și matrimonial. Una dintre aceste interdicții, numită exogamă, prevede obligația pe care o au membrii unui clan de a se căsători numai cu membrii altui clan. Căsătoria între membrii aceluiași clan este interzisă, deoarece sunt socotiți rude între ei, fiind descendenții unui totem (strămoș) comun. Totemismul a fost considerat o formă particulară a cultului strămoșilor. Eliberate de trup, sufletele strămoșilor rămân în legătură cu cei vii. Uneori se întrupează într-un descendent sau se instalează în câte un obiect din casa în care a locuit. Ca și spiritele naturii, spiritele morților nu au nici o legătură cu ființa supremă, „Zeul suprem” care rămâne inaccesibil atât spiritelor celor morți, cât și celor vii.

trăchearile

— termen denumind „dicherul” și „tricherul” folosit în Pravila Mare, gl. 53 (ed. Acad. p. 104); vezi și {dichere}, {trichere}.

tradiție

— este alături de Sfânta Scriptură al doilea izvor de învățătură al Bisericii. Sfânta Tradiție sau Predania este mai veche decât învățătura scrisă, adică Vechiul și Noul Testament. Sfânta Scriptură a luat din Sfânta Tradiție esențialul și l-a fixat în scris, dar aceasta a continuat să se amplifice prin interpretări la textele sfinte și să se transmită oral mai departe. Tradiția, predania sau învățământul oral exista în vremea Sfinților Apostoli, alături de Sfânta Scriptură, așa cum menționează și Sf. Apostol Pavel: „... fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Această „predanie”, numită „Tradiție apostolică”, este învățătura pe care apostolii au primit-o chiar de la Iisus Hristos, direct, și au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor, preoți și episcopi, pe care i-au rânduit, întemeind biserici. Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor și Epistolele care formează Noul Testament au fixat în scris parte din această Tradiție. După epoca apostolică, Tradiția apostolică s-a amplificat, luând numele de Tradiția bisericească. Această tradiție, fixată în scris, cuprinde scrierile Sfinților Părinți, dogmele și canoanele formulate de Sinoadele ecumenice, cultul bisericesc. Orice învățătură dogmatică trebuie să-și aibă temeiul atât în Sfânta Scriptură, cât și în Sfânta Tradiție.

transcendent

(lat. transcendo,-ere = a trece pe deasupra)

— a trece înălțându-se, a trece dincolo, a călca (a trece peste hotarele legilor, peste tot ce depășește realitatea, tot ceea ce, după Kant, iese din experiența simțurilor, depășește principiile cunoașterii, adică dincolo de materie, de „lucrul în sine”); omul a păstrat amintirea cunoașterii paradisiace, a păstrat un dor, o dragoste și legătură între el și Dumnezeu și care nu se păstrează decât prin puterea harului; Dumnezeu participă prin har la acest act sinergic care face din religie o lucrare teantropică (de îndumnezeire a omului), ce se manifestă intern, prin credință și, extern, prin acte morale și de cult.

transcendența

— transcendență divină, „sfințenia”, ca aspect fundamental al ființei divine atotputernice, inefabile (în prezentarea Vechiului Testament).

transcendentalism

— curent inițiat de R.W. Emerson (1836), cugetător și eseist american, de nuanță mistic-panteistă; pe plan practic, el propunea autoperfecționarea morală, pentru îndreptarea societății și combaterea inegalităților sociale, generate de capitalism.

transept

— este, în arhitectura interioară a bisericii, nava transversală care se transpune orizontal pe nava sau navele longitudinale, formând un naos în formă de cruce.

transfigurare

— procesul de schimbare al unui aspect al realității într-o nouă înfățișare; vezi și {Schimbarea la Față a Domnului}, {Preobrejania}.

transsubstanțiere

— schimbarea unei substanțe în alta; termen religios pentru explicarea Tainei Euharistice de transformare a pâinii și vinului euharistic, în Trupul și Sângele Domnului, (de transsubstanțiune) în timpul Sfintei Liturghii.

trapeza

(gr. τράπεζα, ἡ — trapeza, i = masă, mâncare)

— masa călugărilor într-o mănăstire; sala de mese, sufrageria; trapezăria (lat. refectoriu de la refectio — mâncare; gr. τραπεζαρία, ἡ — trapezaria).

trapist

— membru al organizației monahale create în mănăstirea La Trappe din Normandia (nordul Franței), în 1665, de către bogatul canonic Armand Jean Bouthillier de Rancé, abatele (starețul) mănăstirii; acesta imprimă aici un stil de viață foarte riguros: munca în tăcere, post, rugăciune. Accentuând rigorile vieții călugărilor cistercieni (din care s-au desprins ca ramură), trapiștii au fost numiți și „cistercieni reformați”. (Cistercienii — ordin monahal francez, întemeiat de Robert, călugăr benedictin, în regiunea Cistercium-Franța, în 1098; principiile de viață ale ordinului erau foarte severe, dar au fost depășite de trapiști).

trasmigrație

(lat. transmigratio, transmigro,-are = a trece dintr-un loc într-altul)

— în religiile orientale este credința în trecerea sufletelor dintr-un corp în altul, după moarte; reîncarnarea, metempsihoză.

trebnik

— denumire slavă pentru Molitvelnic (Molitfelnic, Trebnic).

treflat

— plan cu trei abside, în arhitectura bisericească, altar, șânurile bisericii.

trefologhiu

Trei ierarhi

— Sfinții Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan, pe care Biserica Ortodoxă îi sărbătorește la 30 ianuarie, au meritat această cinste, atât pentru viața lor sfântă, cât și pentru contribuțiile lor la progresul și întărirea Bisericii creștine pe plan doctrinar și social.
SFÂNTUL VASILE CEL MARE (330-379) a fost un mare păstor al Bisericii, ca preot, episcop și mitropolit în Cezareea Capadociei, de unde era originar. Având o cultură aleasă, însușită la școlile din Cezareea, Constantinopol și Atena, el a fost și un mare scriitor, îmbogățind literatura patristică cu o vastă operă, cuprinzând scrieri: dogmatice („Despre Sfântul Duh” etc), moral-ascetice („Regulile vieții monahale”, „Despre credință”, „Despre judecata lui Dumnezeu” etc). Omilii și Cuvântări cu diverse teme (exegeză la Psalmi, la Hexaimeron), teme moral-pedagogice („Contra beției”, „Despre invidie”„,Către tineri” etc), panegirice („cei 40 de tineri din Sevasta” ș.a.), liturgice, canonice, scrisori; dintre acestea, cea mai importantă: „Liturghia” care-i poartă numele, și care, alături de „Liturghia” Sfântului Ioan Gură de Aur și „Liturghia Darurilor mai înainte sfințite” a Sf. Grigore Dialogul (sec. VI), alternează în cursul anului bisericesc, în slujbele Bisericii (așa cum e prevăzut în Liturghierul Bisericii Ortodoxe). Sf. Vasile cel Mare a fost un organizator al cultului și al monahismului creștin; el este primul dintre cei trei mari ierarhi și dascăli ai lumii creștine. Sf. Vasile este pomenit singur la 1 ianuarie (Sf. Vasile), când se slujește Liturghia sa și se citesc „Molitvele” Sf. Vasile.
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ (330-390) este prăznuit la 30 ianuarie, la Sfinții Trei Ierarhi și singur, la 25 ianuarie. A fost legat de Sf. Vasile cel Mare cu o puternică prietenie, studiind împreună la aceleași școli și însușindu-și, ca și acesta, o vastă cultură. Sinoadele III și IV ecumenice i-au atribuit titulatura de „Teologul” pentru competența cu care a aprofundat și a formulat dogma ortodoxă despre Dumnezeu și Sfânta Treime, folosind „metoda” îmbinării elementelor Revelației și Tradiției, cu idei și demonstrații filozofice, doctrină cuprinsă în numeroase scrieri și în ciclul de „Cuvântări teologice”. Dintre numeroasele sale lucrări amintim: „Cântările panegirice” (în cinstea sfinților), Cuvântări necroloage, Cuvântări ocazionale („Despre fugă”, un adevărat tratat despre preoție, argumentând de ce a părăsit preoția, deși fusese hirotonit). De la el a rămas și o valoroasă operă poetică cu conținut moral-dogmatic (poeme teologice, poeme istorice etc), aproximativ 507 poezii, unele cu caracter autobiografic. Sf. Grigorie de Nazianz — Teologul — a rămas în literatura patristică un mare scriitor și creatorul poeziei creștine, un mare orator, predicator și păstor sufletesc cu o conștiință de înaltă exigență, ceea ce l-a făcut în cele din urmă să părăsească preoția și, revenit la Arianz, unde s-a născut, aproape de Nazianz, să se dedice rugăciunii, studiului și poeziei.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR (354-407), născut în Antiohia, dintr-o familie creștină, este educat de mama sa Antuza, care, rămasă văduvă la 20 de ani, îi închină copilului toată grija, până la sfârșitul vieții ei. Ioan studiază cu dascăli vestiți din Antiohia și se dedică de tânăr ascetismului și castității, fiind preocupat de problemele monahismului. Scrie mult pe această temă, printre care și vestita sa carte Despre preoție. Considerând prea înaltă misiunea de preot, el acceptă cu greu să se preoțească și de aceea se hirotonește târziu (386). El va fi 12 ani preot la Antiohia, remarcându-se prin viața de sfințenie și prin strălucitul talent de predicator și misionar, combătând ereziile, imoralitatea și căutând să-i familiarizeze pe ascultătorii săi cu adevărurile Sfintei Scripturi, face multă exegeză biblică. În anul 397 este numit patriarh al Constantinopolului, unde continuă același mod de predicare, combătând mai ales abuzurile și lăcomia clerului și făcându-se însuși exemplu de sobrietate și sărăcie, folosind tot prisosul pentru ajutorarea săracilor și bolnavilor din spitale. Predica sa înflăcărată se adresează, necruțătoare, tuturor straturilor sociale, fără a menaja rangul, ceea ce îi aduce mulți dușmani. În acest timp își scrie predicile cu caracter exegetic la: Epistolele pauline, Faptele Apostolilor, Psalmi și alte cărți ale Vechiului și Noului Testament etc. Trimite misionari la goții din părțile Dunării, în Tracia și estul Mării Negre. Fiind acuzat de episcopul Teofil al Egiptului că-i apără pe origeniști (discipolii lui Origen) fiindcă adăpostise pe unii dintre ei, fugiți din Egipt, Ioan este convocat la sinodul de la Stejar (lângă Calcedon), având împotriva sa și pe împărăteasa Eudoxia, care nu-i ierta spiritul critic din predici. Ca urmare, Ioan este depus din treaptă, dar după scurt timp este readus, cerut de poporul revoltat de asemenea hotărâre. Continuându-și activitatea în același spirit, i se înscenează din nou un proces (cu acuzația mincinoasă că a comparat-o pe Eudoxia cu Irodiada) și într-un alt sinod, convocat tot de Teofil, Ioan este definitiv înlăturat și trimis în exil în Armenia (la Cucuz), unde îndură multe privațiuni și suferințe (foame, boală, sărăcie); de aici este trimis undeva pe malul răsăritean al Pontului, într-o localitate unde nu mai ajunge, căci moare pe drum din cauza frigului și oboselii (în ziua de 14 septembrie, anul 407), rostind ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Suferințele îndurate de Ioan în timpul exilului sunt cunoscute din scrisorile trimise de el prietenilor din Constantinopol, Antiohia, dar mai ales din cele „17 scrisori către Olimpiada”, o diaconiță văduvă, foarte pioasă și devotată Sfântului Ioan Gură de Aur. Vastitatea operei sale teologice o arată cele 18 volume cuprinse în Patrologia Migne, având o problematică variată: sute de omilii asupra Sfintei Scripturi, scrieri dogmatico-polemice, în care argumentează, împotriva ereticilor, deoființimea Tatălui cu Fiul, învierea lui Hristos, cuvântări la toate sărbătorile împărătești închinate Mântuitorului, cuvântări panegirice, cateheze, cuvântări la diverse teme moral-sociale, scrieri apologetice, ascetice, cu caracter doctrinar, moral-educativ. O carte clasică este tratatul său „Despre preoție”, luminoasă călăuză a preoțimii creștine din toate vremurile; normativă pentru Liturghia ortodoxă este „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, care se săvârșește în Biserica Ortodoxă în cea mai mare parte a anului bisericesc. Sfântul Ioan a fost numit „Gură de Aur” (Chrysostom) pentru excepționalul său talent oratoric și de predicator. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă împreună cu marii săi contemporani, Sfinții Ierarhi și dascăli ai lumii creștine, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz (Teologul), în ziua de 30 ianuarie (Sfinții Trei Ierarhi) și singur la 13 noiembrie.
SFINŞII TREI IERARHI — biserica fostei mănăstiri cu hramul Sfinții Trei Ierarhi (Trisfetitele), ctitorie a domnitorului moldovean Vasile Lupu, a fost zidită după 1635 și sfințită în 1639 de mitropolitul Varlaam. În arhitectura acestei biserici, monument de artă, se îmbină elementele vechi ale stilului autohton moldovenesc (bolți supraînălțate în turle cu bază stelară la exterior și bogate decoruri exterioare, rezultate din prelucrarea măestrită a materialelor de construcție), peste care s-au adăugat influențe ale stilului bizantin (evident în planul treflat sau drept al bisericilor), combinat, în Moldova, cu elemente romanice și gotice, care au dat stilului moldovenesc unele din caracterele sale specifice: contraforții care sprijină zidurile la exterior, nervurile de piatră ale bolților, tendința de înălțare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră (la uși și la ferestre); în secolul XVII, peste aceste elemente se adaugă influențe răsăritene de origine armeană, caucaziană și arabă, vizibile în înălțarea turlelor și strâmtarea lor prin elemente de decor extern; biserica Trei Ierarhi concretizează mai ales aceste din urmă influențe, în neasemuitul său decor sculptural de piatră ce-i împodobește zidurile exterioare. Pictura bisericii s-a făcut, în 1641, de zugravi aduși din Rusia. În același an, la 13 iunie, au fost aduse și așezate aici moaștele Sfintei Paraschiva, care se aflau la Constantinopol și au fost răscumpărate de Vasile Lupu de la patriarhia din Constantinopol, prin plata datoriilor patriarhiei. Mănăstirea Trei Ierarhi a devenit un important centru de cultură întemeindu-se aici o Academie, „prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, după modelul celor înființate de Petru Movilă la Kiev; aici se înființează și prima tipografie din Moldova (1640) și tot aici, în trapeza mănăstirii, s-a ținut Sinodul de la Iași (1642), care a aprobat „Mărturisirea de credință”, întocmită de mitropolitul Petru Movilă. Biserica Trei Ierarhi a devenit gropniță domnească, aici fiind înmormântați: Vasile Lupu (1661), soția saTudosca și fiii săi Ioan și Ştefăniță (1661). Tot aici au fost înhumate osemintele domnitorilor Dimitrie Cantemir, aduse din Rusia (1935) și Alexandru Ioan Cuza (1947), aduse din Germania.

Treime

— dogma creștină despre Sf. Treime ne învață că Dumnezeu este Unul după ființă și întreit ca Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei persoane alcătuiesc Sf. Treime, taina de nepătruns cu mintea omenească, descoperită oamenilor prin revelația divină. Cele trei persoane divine sunt de-o ființă, egale, veșnice, dar nu sunt trei dumnezei, ci Unul singur, Tatăl, care se deosebește de celelalte persoane, întrucât El este Cel ce naște din veci pe Fiul și purcede pe Sf. Duh de la Tatăl. În același timp cele trei persoane se întrepătrund reciproc, fiind Una în Alta în chip neamestecat, printr-o singură ființă: Tatăl este în Fiul și în Sf. Duh, Fiul este în Tatăl și în Sf. Duh, iar Sf. Duh este în Tatăl și în Fiul. Această învățătură că Dumnezeu este Unul după ființă și întreit ca Persoană, fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenești, ne-o însușim prin credință. Ea a fost descoperită omului prin Revelația divină și este cuprinsă în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Arătarea ei deplină s-a făcut la Botezul Domnului, când Duhul Sfânt în chip de porumbel S-a pogorât asupra Sa, iar glasul lui Dumnezeu-Tatăl mărturisea din cer: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 15-17). Mântuitorul trimite pe apostoli să propovăduiască în numele Sfintei Treimi: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Sf. Evanghelist Ioan zice: „Trei sunt care mărturisesc în ceruri: Tatăl, Cuvântul (Fiul) și Sf. Duh și Aceștia trei Una sunt” (I Ioan 5, 7). În iconografia ortodoxă Sf. Treime este înfățișată astfel: Dumnezeu-Tatăl are chipul unui bătrân, cu barbă albă, lungă; alături de El, Iisus, amândoi așezați pe norii cerului, iar peste capetele lor planează Sf. Duh, în chip de porumbel. Sf. Treime, în reprezentare iconografică apare pe întreg teritoriul românesc, atât cu semnificația de hram creștinesc, dar și de simbol al unității naționale.

trepte

(gr. οἱ ἀναβαθμοί — anavatmoi, gr. βαθμός, ὁ — vatmos = treaptă)

— sunt niște tropare mai scurte, în serie, alcătuite din versetele unor psalmi sau din alte cântări biblice (din Vechiul Testament), pe baza cărora un imnograf a creat un nou text; de aceea ele sunt considerate niște cântări de trecere (intermediare) între cântările de origine biblică și cele de origine nouă cu text. Așa sunt antifoanele celor 8 glasuri care se cântă la Utrenia de Duminică, compuse de Sf. Ioan Damaschin, pe baza Psalmilor 119-133 (120-134), care formează catisma a 18-a, numită și cântarea treptelor pentru că se cânta pe treptele de la intrarea templului din Ierusalim. De aceea, aceste antifoane din Octoih se mai numesc și Treptele antifoanelor. Fiecare din ele cuprinde câte nouă tropare (stihiri) scurte, grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru fiecare glas. Aceste antifoane se cântau alternativ de cele două coruri (strane), așa cum se cântă și azi în bisericile unde sunt doi cântăreți. în sens simbolic sau mistic, acestea s-au numit trepte, pentru că David arată în Psalmii săi: „suirea lui Israil din Vavilon către Ierusalim, iar a noului Israil, adică a noastră, suirea din păcat, către Ierusalimul cel ceresc, adică Raiul” (Tipic bisericesc, ed. IV, Cernica, 1925, p. 292).

treptele antifoanelor

triadicale

(gr. τὰ τριαδικὰ τροπάρια — triadica troparia)

— troparele Sfintei Treimi (rugăciuni și imne) alcătuite în cinstea și spre slava Sfintei Treimi, sunt 12 tropare care încep cu „Cade-se (cuvine-se) cu adevărat”, care se cântă pe gl. II, după canonul treimic, la miezonoptica duminicii.

tricher

Triherusa

(gr. παναγία τριχεροῦσα — panaghia triherousa)

sau Precista cu trei mâini — o icoană de iconostas, foarte veche, care se află la Athos și este atribuită Sf. Ioan Damaschin, dar se crede că e un prototip rămas după o icoană pictată de Sf. Evanghelist Luca. După o legendă se spune că, după ce Sf. Ioan Damaschin a ținut cuvântările pentru apărarea icoanelor, iconoclaștii (dușmanii icoanelor) i-au tăiat mâna dreaptă (sau se spune că sirienii i-au tăiat-o, fiindcă făcea prozelitism în Siria). Mergând la Ierusalim a pus mâna tăiată pe icoana Maicii Domnului și s-a rugat. Maica Domnului, a adus un vânt care a făcut să-i crească mâna la loc. De atunci s-a pictat o icoană a Maicii Domnului cu trei mâini. Icoana aceasta a fost adusă de la Ierusalim în Serbia, și apoi la Athos, la mănăstirea Hilandar (unde sunt călugări sârbi). La mănăstirea Lavra Pecerska (Kiev) este zugrăvit Sf. Ev. Luca, pictând această icoană (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 537.). Acest tip de icoană n-a fost canonizat de Biserică și, ca urmare, nu esie cuprins în nici o erminie a zugravilor (manual de pictură bisericească). În țara noastră există icoane ale Maicii Domnului, cu cea de-a treia mână, în nordul Moldovei. Icoana de acest tip a fost pictată pentru comercializare, de un pictor obscur, Gheorghe Rusu, și vândută în reproduceri de sute de mii de exemplare, chiar prin intermediul magazinelor Patriarhiei Române (deși icoana nu se supune nici unui canon bisericesc) (vezi „România liberă”, 22, II, 1994).

trihotomism

— erezie din primele veacuri, privitoare la natura omului, care susține că omul nu este constituit din două elemente: trup și suflet (cum învață Biserica), ci e format din trei elemente: trup, spirit și suflet. Omul are astfel un suflet animal și unul rațional, adică principiul imaterial din om e împărțit în două substanțe: suflet și spirit (concepție care se va regăsi și la unii teologi protestanți). Biserica susține dihotomia, adică cele două naturi ale omului: trup și suflet. Dacă unele texte din Sf. Scriptură și Sfinții Părințî vorbesc uneori de suflet și spirit ele înțeleg prin aceasta numai două funcții ale naturii spirituale a omului, dar nu două substanțe spirituale. După doctrina creștină, sufletul este o substanță reală, vie, imaterială și nemuritoare, suflare din suflarea lui Dumnezeu, cum ne spune Sf. Scriptură: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2, 7).

Trimorfion

Trinitate

Triod

(gr. τριώδιον, τρεῖς ὠδή — Triodion, treis odi = trei cântări, trei ode), numit și Triodul de post

— se numește cartea de slujbă cuprinzând rânduiala serviciului divin din perioada numită a Triodului, care ține din „Duminica vameșului și a fariseului” și până la Sâmbăta Mare (ajunul Sfintelor Paști). Cuprinde zece săptămâni, din care primele trei sunt pregătitoare pentru Postul Mare (sau al Sfintelor Paști), iar restul de șapte săptămâni sunt ale Postului Mare (Păresimi). Slujbele liturgice ale duminicilor și praznicelor împărătești și sfinților din această perioadă, se găsesc în cartea de slujbă a Triodului, combinate cu slujbe din Minei. În duminicile din perioada Triodului se cântă slujba din Octoih cu slujba din Triod, iar pentru sfinții din Minei, care cad duminica, se cântă această slujbă (din Minei), numai dacă sfântul respectiv este hramul bisericii sau este sfânt cu polieleu. Deosebirea dintre Triod, Octoih și Minei rezultă din numărul de cântări al canonului. În Octoih și Minei, canoanele sunt de nouă cântări, dar în Triod sunt de trei cântări (ode). De aici și numele cărții de Triod. Cele mai multe din canoanele Triodului, precum și ordonarea și introducerea lor în cult sunt atribuite călugărilor Teodor și Iosif Studitul (sec. IX, de la mănăstirea Studion). Cartea Triodului dă și îndrumări de tipic, nu numai asupra felului cum se săvârșesc unele slujbe ale sfinților, ci și îndrumări privind veșmintele pe care trebuie să le îmbrace preoții în perioada Triodului (culoare neagră, purpurie sau luminoasă, precum și acoperămintele (Sfintei Mese, proscomidiarului, tetrapodului, analogului) și dvera (care trebuie să fie toate de culoare închisă). La sfârșitul cărții de slujbă a Triodului este redată viața Sfintei Măria Egipteanca, scrisă de Sofronie, patriarhul Constantinopolului (sec. V), și ultimul este Tipicul lui Marcu sau „Capetele lui Marcu”, privitoare la rânduiala sfinților și praznicelor care cad în perioada Postului Mare. Triodul înflorit sau Penticostarul începea odinioară de la Florii.

triode

vezi și {diode}, {canon}.

tripitaka

— colecție de literatură sacră, care cuprinde principalul izvor de credință în religia budistă (India, China, Japonia); vezi și {budismul}, {mahayana}.

tripli

triptic

— icoană de lemn făcută din trei părți: părțile laterale sunt legate prin niște balamale de icoana centrală și se închid peste ea, ca două obloane.

trisaghion

— adică imnul liturgic „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pre noi”, numit astfel după repetarea întreită a cuvântului „Sfânt” (gr. Ἅγιος — aghios), se cântă după ieșirea cu Evanghelia (vohodul mic), înainte de citirea Apostolului. După cum spune Nicolae Cabasila, acest imn este închinat Sfintei Treimi și a fost alcătuit de Biserică pe baza imnului îngeresc din Isaia. Astfel, spune Isaia: „Serafimii stăteau înaintea Lui (Dumnezeu)... zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot...” (Isaia 6, 2-3). În sens mistic Trisaghionul simbolizează unirea Bisericii triumfătoare (din cer) cu cea luptătoare (de pe pământ), unirea cerului cu pământul, a îngerilor și sfinților cu oamenii, unire realizată prin întruparea și venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. La Liturghia obișnuită, imnul „Sfinte Dumnezeule...” se cântă de trei ori; cântarea se alternează între cor (cântăreți, credincioși) și ceata liturghisitorilor din altar, simbolizând astfel, lauda neîntreruptă a lui Dumnezeu, de către Biserica cerească și cea pământească (Liturgica Specială, București, ed. 1980, p. 316-317). Imnul „Trisaghionul liturgic” („Sfinte Dumnezeule...”) a fost introdus, sau poate generalizat oficial, în rânduiala Liturghiei, între anii 450-453, în vremea lui Proclu, patriarhul Constantinopolului, și a împăraților Teodosie II și Pulcheria (se crede, în vremea unor calamități care s-au abătut asupra orașului). Imnul e menționat prima dată în actele Sinodului IV ecumenic, de la Calcedon. Se află și în Liturghia de rit galican (Franța) și la monofiziți (armeni, sirieni, iacobiți, etiopieni), copți (Egipt), care-l cântă cu adaosul: „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”.

trisfetitele

triteism

— erezie (formulată în sec. VI de Ioan Filopon, din Alexandria Egiptului), care susținea existența a trei Dumnezei în Sfânta Treime. Ființa divină, susțin ereticii, se repetă în cele trei Persoane, contrar simbolului de credință, care susține unitatea Ființei dumnezeiești („Unul ca ființă și întreit ca persoană”).

tritopsihiți

— sectanți neoprotestanți (anabaptiști, studenți în Biblie), care învață că sufletul moare odată cu trupul, cu care va veni la învierea generală.

Troișnic

— Canonul Sfintei Treimi, din Octoih; este un imn în cinstea Sfintei Treimi (gr. ὕμνος τριαδικός — imnos triadikos). El face parte din rânduiala slujbei Miezonopticii de Duminică, în care se mai află și alte rugăciuni și imne închinate Sf. Treimi, ca „Troparele Sfintei Treimi” (Triadicale) și „Rugăciunea către Prea Sfânta Treime, a lui Marcu”.

Troița

(slv. trica = treime)

— se numește sărbătoarea Sf. Treimi; icoană a Sfintei Treimi sau o cruce memorială, așezată la răspântii de drumuri pentru a aminti drumeților de rugăciune și de Dumnezeu. Crucile memoriale votive sunt ridicate în amintirea unor evenimente istorice (ex. Crucea de la Călugăreni, în amintirea victoriei lui Mihai Viteazul împotriva turcilor, ridicată de voievodul Şerban Cantacuzino). În Ardeal, troița se numește și Rugă. Troița, cruce de lemn și de piatră, este acoperită cu un acoperiș în formă de streașină (în două ape). Ea poate fi făcută și din trei cruci, unite prin același suport și aceeași streașină. Sărbătoarea Sfintei Treimi, numită de popor Troiță, se ține în lunea Rusaliilor.

tropar

(gr. τὸ τροπάριον — to troparion, de la gr. ὁ τρόπος — o tropos = mod, fel, chip, pentru că preaslăvește felul vieții unui sfânt, sau de la gr. τὸ τρόπαιον — to tropaion = trofeu, biruință, pentru că preaslăvește biruința sfinților asupra diavolului sau a patimilor) sau stihiră

— este forma cea mai veche și fundamentală a poeziei imnografice liturgice. În limba greacă, troparul respectă, ca formă, legile compoziției poetice (ritm, rimă, număr de silabe); prin traducerea în limba română, este redat în proză, respectându-se fondul, în dauna formei. Denumirea de tropar se dă azi unor compoziții imnografice izolate, care prezintă pe scurt și cântă chipul sau icoana vieții unui sfânt (unor sfinți), ori descriu sensul și importanța unui eveniment din viața Mântuitorului sau din istoria sfântă a mântuirii, care se comemorează în principalele sărbători din cursul anului bisericesc. Aceste tropare se cântă la sfârșitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la vohodul mic, la slujba Ceasurilor. În cărțile de slujbă de azi, aceste tropare se numesc gr. τὰ ἀρολυτίκια — apolitikia, adică tropare finale (de încheiere), pentru că se cântă, de regulă, înainte de apolisul (gr. ἀρόλυσις, ἡ — apolisis = sfârșit) slujbei Vecerniei și Utreniei. Tot tropare, în sens mai larg, sunt numite acele compoziții (care în lb. greacă au formă de strofe în versuri fie izolate, fie grupate în serie) care se cântă sau se citesc în rânduiala unor slujbe (la începutul Aghiazmei mici: „Ceea ce ai primit bucurie prin înger...”). Tropare sunt și acele compoziții imonografice în formă de strofe, grupate în serie și numite în cărțile de ritual stihiri, care se cântă la Vecernie (la „Doamne, strigat-am...”) și la Utrenie (la „Toată suflarea...”), la Liturghie (la „Fericiri”) sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine și ierurgii. Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate în uzul liturgic sunt din sec. V: stihirile (troparele) numite anatolicești (atribuite imnografului Anatolie, patriarh al Constantinopolului), care se cântă la Vecernie și Laude, care preamăresc patimile, pogorârea la iad și învierea Mântuitorului, urmărind combaterea ereticilor nestorieni și eutihieni; troparul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...” (glas V), care se cântă la Litie, și e atribuit Sfântului Chiril al Alexandriei; troparele Născătoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri. Tot tropare sau stihiri izolate sunt și acele scurte unități imnografice (din Minee) numite idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, treptele antifoanelor, svetilnele sau luminândele, numite și voscresne sau mânecânde.

tropologhion

— colecție de tropare, care apar începând cu sec. V-VI.

tumul

(lat. tumulus = movilă)

— o movilă de pământ ridicată deasupra unui mormânt, în scopul de a-l proteja. Asemenea tumuli au fost descoperiți pe aproape tot teritoriul țării noastre, datând din epoci foarte vechi, începând din neolitic, epoca bronzului, a fierului și unii datând din epoca migrațiilor (feudalismului timpuriu). Potrivit fiecărei epoci, și specificul acestor tumuli este diferit, ca și dimensiunile lor, începând de la diametru de 8-10 m și înălțime de 0,50 m, până la 1 m și ajungând la 8-10 m diametru și 4-5 m înălțime. Movilele (tumuli) din neolitic (jud. Buzău) conțin morminte de inhumație; tumulii mai târzii, din epoca greco-romană și a migrațiilor, conțin și morminte de înhumare, dar mai ales de incinerare. În acești tumuli, obiectele funerare și urnele sunt așezate, uneori, direct pe pământ sau în construcții funerare de piatră cioplită sau lemn (jud. Tulcea, Teleorman, Vâlcea, Mangalia). Unii tumuli erau înălțați din straturi alternative de piatră și pământ (ca în Vrancea, la Bârsești) sau din unul ori mai multe straturi de bolovani, peste care se punea un strat subțire de pământ (în Vâlcea la Râureni, în Mehedinți la Ișalnița). În unele din aceste movile funerare (tumuli) se afla un mormânt principal și altele secundare, introduse mai târziu, în epoci ulterioare. În alți tumuli nu s-au aflat morminte, ci numai ofrande de arme ale luptătorilor căzuți în războaie, departe de unitățile lor, și numai spre comemorare.

tunica

turla

— construcție în formă circulară, cu diametru de 2-3 m, înălțată deasupra acoperișului bisericii; caracteristică a arhitecturii bisericești.

turnul Babel

Dervent

Rostiri

Dicționar

Cugetări

Donații

Publicații

Rugăciuni

Proiecte

Pomelnice

Contact

Dicționar

Facebook