Dicționar

(lat. ubique = pretutindeni, oriunde)

— însușirea de a fi în tot locul; ubicuitatea, atotștiința și atotputernicia sunt cele trei atribute ale lui Dumnezeu.

— denumire populară pentru diavol.

— erudit, învățat teolog și slujitor al cultului islamic (mahomedan).

— efod (termen vechi în Biblia de la București 1688 ed. București, 1988, p. 687).

— denumire pentru binecuvântarea pe care arhiereul o face cu dicherul și tricherul. („Rânduiala slujbei arhierești” tipărită de Efrem Tighineanul, p. 30,69).

— loc de spălat mâinile pentru slujitorii bisericii în partea de nord a altarului și unde se scurgea apa folosită la slujbele din biserici (la proscomidiar sau o cameră separată). Vezi: Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, p. 251; Sfătuirea Mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei către preoți, la finele Liturghierului de Buzău, 1702 (transmise de C. Erbiceanu, în B.O.R., an XIII, 1889-1890, p. 163).

— acțiunea din 1698-1701, din Transilvania, când o parte din românii ortodocși au trecut la Unirea cu Biserica Romano-Catolică, determinați de presiuni, dar și de perspectiva unor avantaje culturale și materiale. Pe plan doctrinar a însemnat acceptarea celor patru puncte: Primatul papal, Filioque, Purgatoriul și împărtășirea cu azimă (pâine nedospită); aceasta a dus la sciziunea Bisericii Ortodoxe ardelene. În anul 1948, Uniația a fost anulată și s-a făcut unificarea cu Ortodoxia, dar s-a revenit în 1990.

— numele zeului suprem în mitologia triburilor africane (cafri și hotentoții). Într-un mit al acestor triburi se explică rolul acestui zeu în legătură cu moartea și nemurirea oamenilor. Zeul a trimis oamenilor nemurirea printr-un cameleon, iar moartea printr-o șopârlă. Pentru că șopârla a ajuns înaintea cameleonului, oamenii au căzut sub destinul morții. Cel mai frumos mit cosmogonic îl deține mitologia polinezienilor. Ei credeau că Maui, zeul născut din soare și noapte, este strămoșul și îndrumătorul oamenilor, iar faptele lui minunate sunt numai un șir de binefaceri aduse omenirii (el a rânduit mersul astrelor, a adus oamenilor focul etc.) În ultima sa încercare, aceea de a distruge moartea, Maui a murit. Moartea lui a marcat și destinul oamenilor, care au devenit de atunci muritori.

„Unsul lui Dumnezeu” (ebr. „masiah”, gr. Χριστός, ὁ — Hristos, de la gr. χρίζω — hrizo = ung, gr. χρίω — hrio = a unge cu untdelemn)

— se numește în Vechiul Testament „cel uns cu mir”, consacrat pentru a primi o misiune. Erau „unși”, aleși și sfințiți preoții, de către arhierei, erau „unși” regii, de către profeți (Cronici, Levitic); „unși” se numeau și patriarhii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov), în sensul că erau regii și preoții neamului lor (ex. Melchisedec era rege și mare preot al Salemului, în vremea lui Avraam). Prin ungerea cu mir (untdelemn sfințit), se împărtășea celui uns o putere nevăzută. Miruirea era și un semn al bucuriei și al stimei. Se ungea cu untdelemn barba și fruntea oaspeților (miruirea credincioșilor pe frunte, de către preot, la sfârșitul Liturghiei, poate fi o reminiscență, deși ea are un caracter simbolic, fiind o împărtășire a Duhului Sfânt (I Ioan 2, 27), în numele lui Iisus Hristos. Iisus înseamnă „mântuitor” (mesia), iar Hristos „uns” adică „cel uns”, „Cel menit, hotărât de Dumnezeu să mântuiască lumea de păcatul strămoșesc”.

— se numește untdelemnul binecuvântat cu care preotul unge trupul celui ce urmează a primi botezul (ungerea prebaptismală). Acest untdelemn este sfințit chiar atunci sau mai înainte, printr-o rugăciune specială de binecuvântare. Din el se toarnă mai întâi câteva picături, în formă de cruce, în apa din cristelniță, apoi se unge, prin semnul crucii, trupul pruncului, în părțile și cu formulele prevăzute în Molitfelnic. După aceasta se face imediat afundarea de trei ori în apa din cristelniță, rostindu-se formulele rituale ale botezului, după care copilul este pus în brațele nașului, care ține pe mâini o pânză albă (vezi și {crijma}); nașul așează copilul pe o masă alăturată și aici, citind rugăciunea, preotul îl unge pe noul botezat cu Sf. Mir, în chipul sf. cruci, la ochi, frunte, gură, urechi, piept, spate, mâini și picioare, zicând: „Pecetea darului Sfântului Duh, Amin!”. Continuând ritualul botezului, el devine creștin adevărat, un nou Hristos adică „uns al Domnului” (gr. χριστός — hristos = uns); ungerea făcută în semnul Sfintei Cruci este o pecetluire a membrilor Bisericii lui Hristos. Ungerea părților principale ale trupului înseamnă sfințirea simțurilor: frunte, ochi, nări, gură și urechi; sfințirea inimii și a voinței (ungerea pieptului și a spatelui); pentru sfințirea faptelor și căilor vieții creștinilor (prin ungerea la mâini și picioare). Formula sacramentală a ungerii — „Pecetea darului Sfântului Duh” — este luată de la Sf. Apostol Pavel: „Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi... și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22) (vezi și {mirungerea}). Scopul ungerii la botez, la săvârșirea diferitelor ierurgii și la miruitul (pe frunte) după Liturghie simbolizează participarea celui ce a primit ungerea la viața în Hristos și alungarea demonilor, a duhurilor rele, a păcatului; actul ungerii e însoțit de rugăciune și invocarea numelui lui Dumnezeu.

— este Iisus Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii”, cum ne învață Simbolul credinței, formulat la Sinodul de la Niceea (325).

— ritualul prezentării (aducerii) unui copil învățătorului brahman pentru a-l educa și iniția în tainele religiei brahmane. Despre acest ritual ne vorbește și Sfânta Scriptură, ca fiind specific în religia mozaică, privitor la primii născuți, care erau aduși la templu spre a fi educați de preoți și închinați lui Dumnezeu.

vezi și {Brahmanele}, {brahmanismul}.

(„învățătură secretă”)

— capitole din Brahmane, cuprinzând comentarii și meditații asupra Vedelor, privitoare la marile probleme ale teologiei și filozofiei: originea lumii, ființa și atributele zeilor, natura sufletului omenesc, raportul lui cu sufletul divin și materia etc. Se remarcă, în aceste comentarii, o mare libertate de gândire, care merge până la ateism. Într-unul din imne, privitor la originea lumii, în care se reflectă întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a indienilor, se pune întrebarea ce nume să se dea haosului primar din care a ieșit lumea, haos ce nu poate fi numit nici ființă, nici neființă, nici cer, nici moarte; s-ar putea numi apă, mare sau prăpastie. Şi ființa din ce s-a născut? Din neființă, prin puterea căldurii înțelese, nu ca materie, ci ca spirit, căldura spirituală, care este iubirea. Iubirea leagă ființa de neființă și stă la baza lumii conștiente. Ea este „prima sămânță a inteligenței” (aceste idei au influențat probabil pe Eminescu, în Scrisoarea I). În Upanișade și Brahmane sunt multe versiuni cosmogonice, în care predomină ideea că lumea este o emanație a substanței divine a lui Brahma, prin Brahma înțelegându-se nu un zeu, ci principiul unic care este în fond rugăciunea sacrificială ridicată la rangul de principiu universal și putere creatoare a universului. În Upanișade, literatură mai târzie (datând din mileniul I î.Hr.), creată, se crede, în cea mai mare parte de casta războinicilor și a regilor, ideea de Brahma este înlocuită cu ideea de Atman. Atman („suflet”, „suflare”) se referă la sufletul omenesc ca organism material de natură fină, eterică, ca dublu al corpului omenesc și are rol unificator în coordonarea tuturor simțurilor (prana). Acest Atman e o forță vitală, care există nu mai în om, ci în toate ființele și lucrurile, în tot universul. Există un Atman universal, un suflet al lumii, din care emană sufletul omului ca o scânteie dintr-un foc. Atman nu poate fi cunoscut în esența sa decât printr-o concentrare spirituală orânduită prin legi fixe. Spre a ajunge la această concentrare, la această meditație, există un ansamblu de practici, cunoscute sub numele de Yoga (pe care le recomandă brahmanismul).

— baldachin portativ, pictat, care reprezintă cerul (Revista Mitropolia Ardealului, Sibiu, 1974, nr. 7-9, p. 489).

— carte celebră, de învățătură moral-religioasă și de pietate creștină, scrisă în sec. XV de teologul german Thomas a Kempis (din Kempen, lângă Köln, 1380-1471) și tradusă în lb. română, în sec. XVII, din lb. latină (cu titlul Imitatio Christi) cu titlul românesc: „Urmarea lui Hristos”, de cărturarul Udriște Năsturel, care a și tipărit-o la mănăstirea Dealu, în 1647.

(lat. urna, vas special)

— vas în formă de amforă din pământ ars, marmură sau metal, în care, în religiile păgâne, se păstra cenușa celor morți și incinerați; creștinismul nu admite acest ritual de înmormântare, căci „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, spun sfintele slujbe creștine pentru cei morți. Urne se numeau la romani și vasele mari de păstrat apa, vinul, untdelemnul etc. Urne se numesc și cutiile de vot.

— soartă, destin, conform zicalei populare: „așa i-a fost ursita”; zeițe ale destinului, numite de romani Parce.

— membre ale ordinului monahal catolic înființat în 1537 de călugărița Angela Merici, în Italia, având ca scop educarea în spirit religios creștin a tinerelor fete; și-a luat numele de la Sfânta Ursula, martirizată de huni (fiică de rege britan, a fost prinsă de barbari, când se întorcea dintr-un pelerinaj de la Roma).

— denumire slavonă pentru sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” sau Sf. Măria Mare, care se ține la 15 August.

— Tipicarul (Cassian ieromonahul, Istoria mănăstirilor Cernica și Căldărușani, București, 1870, p. 72).

— Tipicul, Rânduiala (Octoih, Râmnic, 1811, foaie 409, verso jos).

— iluzoriu, irealizabil, himeric (utopie = vis imposibil de realizat). În istorie, gânditori socialiști au preconizat utopia ca sistem de organizare socială, care în fața realității a eșuat de fiecare dată.

(de la slv. utro = dimineață, trad. din gr. ὁ ὄρθρος — o ortros = auroră, zorii zilei; forma adjectiv gr. ὀρθρινον — ortrinon, din care provine ortrină, formă folosită în loc de utrenie)

— este, în Cultul Ortodox, una din slujbele numite Laude bisericești și anume slujba de dimineață. În unele părți din Transilvania, se mai folosește termenul de origine latină — mânecat, mânecare, mânecând (de la lat. manicare = a se scula de dimineață). La catolici se folosește termenul Laude (Laudes), pentru că mare parte a slujbei o formează Psalmii de laudă (Ps. 148 ș.a.). În trecut (ca și azi, în unele mănăstiri), slujba Utreniei începea înainte de răsăritul soarelui. Astăzi, această Utrenie nocturnă se săvârșește în toate bisericile numai în noaptea de Paști (în unele locuri și în noaptea de Crăciun), după miezul nopții; în celelalte zile, Utrenia se slujește dimineața. În mănăstiri și chiar în bisericile de enorie și în catedrale, în ajunul duminicilor, al sărbătorilor împărătești și al sfinților cu priveghere, Utreniase săvârșește de cu seară, în continuarea Vecerniei și a Litiei, și atunci poartă numele de Priveghere (slujbă de noapte). În săptămâna a cincea din Postul Mare (miercuri și vineri), în toată Săptămâna Patimilor, Utrenia se face tot seara, dar fără a fi unită cu Vecernia, ci se face singură, purtând numele de Vdenia sau Denie (de la slv. vdenia = veghere, priveghere) (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985, p. 101-138). Utrenia este o slujbă de mulțumire către Dumnezeu, pentru pacea și odihna nopții care a trecut și a zilei care începe: „este o jertfă de mulțumire Celui ce aduce lumina și a risipit întunericul înșelăciunii și ne-a dat lumina dreptei credințe”. Din punct de vedere istorico-simbolic, ne amintește de patimile îndurate de Mântuitorul, de la miezul nopții până la ziuă, din noaptea când a fost prins și dus la judecată, de la Ana la Caiafa, când a fost lovit, scuipat și batjocorit. Utrenia amintește și de Nașterea și învierea Domnului, evenimente care s-au întâmplat în ultima parte a nopții (spre zori).

— carte de cântare bisericească, cuprinzând slujba Utreniei învierii (a Duminicilor), pusă pe note pe cele opt glasuri; Macarie ieromonahul, din ordinul domnitorului Grigorie Ghica, a tipărit primul Utrenier în lb. română, la București, în 1827.