Dicționar

mabionogion

— colecție de poezie epică medievală irlandeză, în care sunt cuprinse vechile mituri religioase ale celților. Interpretarea acestor mituri a ajutat la cunoașterea zeilor celtici și atribuțiile lor, zei prezentați în aceste legende ca regi, regine, zâne, vrăjitori, eroi etc.

Macabei

macroshima

madianiții

— trib cananean înrudit cu izraeliții. Biblia fixează proveniența lor de la Madin, unul dintre fiii lui Avraam, cu cea de a doua sa soție, Chetura. Teritoriul locuit de ei se întindea de la răsărit de golful Akab, în Arabia de azi. Moise, fugit din Egipt, se simțea între ai săi și se căsătorește cu fiica preotului lor, Ietro. În țara madianiților, la poalele muntelui vulcanic Horeb, i s-a arătat Dumnezeu pentru prima dată, sub numele de Iahve (Ieșire 6, 2-3) „Eu sunt Domnul (Iahve) și M-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca Dumnezeu Atotputernic, iar cu numele Meu de Domnul (Iahve) nu M-am făcut cunoscut lor”. Şara madianiților devenise pentru Moise a doua sa patrie.

Madras

— oraș în India, unde se află unul dintre cele mai mărețe și originale temple hinduiste, construit în stil dravidian (sec. XVII).

madrigal

(fr. madrigal, it. madrigale)

— piesă vocală polifonică pe un text profan. Madrigalele lui Palestrina; poezie scurtă, exprimând o idee ingenioasă (isteață, dibace) și galantă, care se poate cânta.

mafarion

— veșmânt feminin oriental, asemănător cu toga. Este o fâșie trapezoidală, de stofă sau mătase, care se pune peste cămașa lungă. Femeile îl pun pe cap, învăluindu-și cu el fruntea, capul și umerii, lăsându-l să cadă peste brațe, până la glezne; Maica Domnului e zugrăvită în icoane cu un astfel de văl, numit mafarion. Femeile mahomedane mai habotnice și conservatoare îl poartă și azi, numindu-l „ferigea”.

mag

magi, magu, mobed

— denumire pentru vechii preoți persani și chaldeeni; erau vestiți pentru învățătura și cunoștințele lor astronomice. „Magii, cititori în stele”, cum îi numește Eminescu, au venit călăuziți de o stea să se închine lui Hristos, Dumnezeu-întrupat, care se năștea în ieslea din Betleemul Iudeii. Ei se numeau și magu și mobed în religia lui Zoroastru, unde preoția era ereditară; în vremea Sassanizilor (sec. I d.Hr.), zoroastrismul devine religie de stat și clerul capătă o putere foarte mare.

magia

magismul

— este o formă religioasă inferioară, premergătoare animismului; magismul susținea că în natură există o forță misterioasă care dirijează totul. Această forță, numită: arenda, wakan, masa etc, putea fi stăpânită și dirijată cu ajutorul unor formule consacrate, unor gesturi, talismane etc. Aceste practici au constituit magia; magia este însă numai o modalitate de constrângere care nu se poate confunda cu religia. Magia are la bază credința într-o forță misterioasă. Întemeietorul magiei era considerat, la egipteni, zeul Toth, protectorul magicienilor și ghicitorilor.

Mahabharata

— „povestea marelui război al bharaților”, urmașii lui Bharata, strămoșul prinților din nordul Indiei; are ca subiect lupta dintre Pandava și Kaurava (două neamuri), care urmăresc să ocupe domnia asupra regatului Bharata; Pandava și Kaurava au fost văzute ca personaje simbolice, reprezentând cele două emigrări indo-europene (una mai veche și alta mai nouă) în India. Pandava, ultima emigrare, va învinge. Mahabharata, vastă enciclopedie a cugetării indiene, cuprinde și capitole cu caracter didactic și filozofic, ca Bhagavad-Gita („Cântecul fericitului”), care e Krișna. E socotită ca „Biblia hinduismului” sau „Evanghelia lui Krișna”. La baza ei stă doctrina iubirii, care o apropie de creștinism și devotamentul față de divinitate. Epopeea sanscrită Mahabharata cuprinde peste două sute de mii de versuri, grupate în sloka (strofe de două sau patru versuri) și este de opt ori mai mare decât Iliada și Odiseea; autorul ei este Vyasa, un personaj legendar. Mahabharata, considerată „cel mai vechi monument literar indian” a fost elaborată într-un răstimp de aproape un mileniu (sec. IV î.Hr. — sec. IV d.Hr.).

Maharaja-Maharajahii

— șef al sectei hinduiste provenită din învățătura lui Vallabha (sec. XV-XVI), filozof religios care propovăduia un minim pur, socotindu-l pe Krișna ca supremul Brahma. Membrii acestei secte erau numiți și „Epicureii Indiei”, pentru că socoteau că numai iubirea de Dumnezeu și nu înfrânarea duc la mântuire. Aceștia îi adorau pe învățătorii lor, pe maharajahi. Zeul lor adorat era Vișnu.

mahayamma

— se numește forma de budism care a pătruns în Japonia, venind din China și Coreea. Budismul japonez este o religie politeistă. Zeul suprem nu este Buddha, ci Amida (Amithaba), ca și în budismul chinez. Cultul budismului japonez se desfășoară în temple mărețe, pline de curiozități, așa cum este celebrul templu Kyoto, al celor 33.333 de divinități, sau templul de la muntele sfânt Fuji (Fujiyama). Unele temple numite reliquarii, păstrează relicvele unor sfinți budiști. Acestea au forma de turnuri sau piramide (pagode), numite To. O curiozitate a cultului budist japonez o constituie faimoasele statui gigantice ale lui Buddha. Vestită e statuia de la Kamakura, numită Daibutu, cu o înălțime de 15 m (sec. XIII d.Hr.). Ca o curiozitate sunt clopotele colosale, cum sunt cele din templul Scionin de lângă Kyoto, turnate în sec. XVII, cântărind 74 de tone. Ritualurile cultului budist sunt pline de fast și sunt acompaniate de muzică instrumentală. Sărbătoarea „tuturor sufletelor”, celebrată cu lumânări multe, cu ofrande, muzică și dans, este cea mai importantă. Căsătoria nu are caracter religios și se celebrează prin simple ospețe în familie. În ceremoniile înmormântării au mare importanță tăblițele funerare, considerate ca locuințe ale sufletelor. Celor morți li se rade părul capului, spre a deveni măcar după moarte călugări budiști. Există în Japonia școli și universități speciale pentru studiul budismului. Una dintre cele mai valoroase cărți budiste, în Japonia, este Tripitaka. Spre deosebire de budismul indian, pesimist și deprimant, budismul japonez este dinamic, având o bogată activitate socială (întrețin orfelinate, spitale, cămine pentru orbi etc).

Mahomed

vezi {islamismul}, {mahomedanismul}.

mahrama

sau sudariul

— se numește pânza cu care a fost înfășurat capul Mântuitorului, la punerea Lui în mormânt.

mahrama Sfintei Veronica

mahzor

(ebr.)

— este cartea de rugăciuni pentru sărbători la evrei. În rugăciunile din Mahzor au fost introduse „Piutim” (poeme sinagogale) care sunt rugăciuni versificate.

Maica Domnului

(Ἡ Μήτηρ τοῦ Θεοῦ — Mitir tou Teou, cu inițialele MR-THU, ce se trec în partea de sus a icoanei; lat. Mater Domini)

— Sfânta Fecioară Maria (Μητηροπάρθενος — Mitiropartenos) a fost numită Născătoarea de Dumnezeu (θεοτόκος — Teotokos) la Sinodul al III-lea ecumenic (Efes 431) subliniindu-se acest atribut, spre a se combate dioprosopismul (nestorianismul); această erezie a lui Nestorie susținea că deoarece în ființa lui Hristos există două persoane deosebite — omenească și dumnezeiască — Sf. Fecioară Maria nu a născut decât pe Omul Hristos, și deci nu poate fi numită și Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoare de om (Ἀνθροποτόκος — Antropotokos) sau cel mult, Născătoare de Hristos. Condamnând erezia lui Nestorie, sinodul a formulat doctrina marială ortodoxă (adevărată) a Bisericii creștine, și anume, cele două atribute ale Sfintei Fecioare: (θεοτοκία — Teotokia = Născătoare de Dumnezeu (a născut pe Dumnezeu-întrupat) și (Ἀειπαρθενία — aeipartenia = „pururea fecioria”, rămânând „pururea Fecioară”, prin harul lui Dumnezeu. Nașterea Maicii Domnului o sărbătorim la 8 septembrie. Sfinții Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioare Maria, au adus-o la templu la vârsta de trei ani, unde a rămas până la vârsta de 14 ani, primind educație religioasă alături de alte tinere fete. Momentul închinării la templu e rememorat de Biserică la 21 noiembrie prin sărbătoarea Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (gr. Ἡ εἴσοδος τῆς θεοτόκου — eisodos tis Teotokou; lat. Praesentatio Beatae Mariae Virginis ad templum), sărbătoare numită în popor și Vovidenia sau Ovidenia (de la slv. Vovedanie va hram Presviatâ Bogorodiți). Bunavestire (Ὁ Εὐανγγελισμόσ Ἡμέρα Ἀσπασμοῦ — O Evangelismos Imera Aspasmou = Ziua Salutării, χαιρετισμος, ὁ — Hairetismos; lat. Anuntiato Beata Mariae Virginis), popular Blagoveștenie (din slv.), ne amintește de ziua în care Sf. Arhanghel Gavriil a vestit pe Sf. Fecioară că va naște pe Mesia, Cel prezis de prooroci (Luca 1, 26-38), când S-a și zămislit Pruncul divin, prin puterea Sf. Duh; în catolicism, se și numește Sărbătoarea Zămislirii Domnului (Festum Conceptionis Christi): Bunavestire se sărbătorește la 25 martie, cu nouă luni înainte de Nașterea cu trup a Fiului lui Dumnezeu. A patra mare sărbătoare închinată Fecioarei este Adormirea Maicii Domnului (Ἡ κοίμησις τῆς θεοτόκου — I Koimisis tis Teotokou, slv. Uspenia), popular Sântă Maria Mare, la 15 august, ziua morții ei. Tradiția apuseană, venită și în răsărit, spune că la trei zile de la moarte, Sf. Fecioară a fost ridicată la cer de către Fiul ei dumnezeiesc: în Biserica Romano-Catolică această pioasă tradiție a fost decretată dogmă, așa cum se vede și în numele sărbătorii: Assumptio Beatae Mariae Virginis = Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria, numire consacrată și în cărțile de slujbă ortodoxă (v. Mineiul pe august, Sinaxarul la ziua respectivă). În afară de aceste patru sărbători mari, în calendarul ortodox mai sunt consemnate și alte câteva sărbători mai mici, închinate Maicii Domnului: „Zămislirea Sfintei Fecioare” — 9 decembrie (în Apus la 8 decembrie — „Festum immaculatae Conceptionis”); „Punerea veșmântului Maicii Domnului în raclă” — 2 iulie; „Punerea brâului Maicii Domnului” — 31 august, precum și alte sărbători în care se consemnează fapte și minuni săvârșite de ea pentru binele oamenilor: la 1 octombrie „Acoperământul Maicii Domnului” (prăznuită mai mult în mănăstiri), în amintirea unei minuni săvârșite la Constantinopol, în Biserica Vlahernelor (cu hramul ei), când a apărat pe creștini de cotropitorii păgâni; în Vinerea Izvorului tămăduirii se face de asemenea pomenirea uneia dintre minunile ei (vezi {Izvorul Tămăduirii}) ș.a. Alte forme de cinstire a Maicii Domnului sunt cântările și rugăciunile încadrate în slujbele Bisericii și înălțate ei (Axionul la Liturghie, tropare, canoane la slujba Laudelor etc.) și slujbe speciale, cum sunt Acatistele și Paraclisele închinate Fecioarei, ca și Mântuitorului. Alte forme de cinstire sunt: zidirea de biserici cu hramul sărbătorilor ei și zugrăvirea chipului Fecioarei pe icoane și în frescele picturii bisericilor (vezi {icoane mariale}) și în predici ținute la sărbătorile ei, în onomastică (Maria, Marin) și în diferite cărți populare despre minunile ei (Visul și Epistolia Maicii Domnului, Călătoria Maicii Domnului la iad ș.a.); vezi și {Acoperământul Maicii Domnului}, {Adormirea Maicii Domnului}.

Maimonide

— filozof iudeu (sec. XII) care sistematizează învățătura orală (Mișne Tora) și îmbină gândirea rațională cu credința poporului, întemeind o nouă tradiție de tip renascentist, care va influența filozofia iudaică, până în sec. al XVIII-lea.

Malthiil

Mamona

— o altă denumire pentru Satana, subliniind trăsătura lăcomiei de bani, setea de înavuțire. Mamona, ca simbol general al răului, este opusul și vrăjmașul lui Dumnezeu. În acest sens, Iisus atrage atenția ascultătorilor, într-una din cuvântările Sale, spre a-i face să înțeleagă opoziția netă dintre cele două forțe: binele și răul, Dumnezeu și Mamona: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî și pe celălalt îl va iubi sau de unul se va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona” (Luca 16, 13; cf. Matei 6, 24). Privind pe Mamona ca simbol al bogăției, Iisus nu condamnă bogăția în sine, ci înrobirea omului de setea nepotolită de a se îmbogăți prin orice mijloace, care-l face să uite pe Dumnezeu și respectarea poruncilor Lui.

mană

(„pâine cerească”, „pâine îngerească” — Ps.77, 28-29)

— se referă la hrana pe care Dumnezeu le-a dat-o zilnic evreilor în pustia Sinai, când, după dezrobirea din Egipt, se întorceau în Şara Făgăduinței, Canaan, patria dăruită de Dumnezeu prin strămoșul lor, patriarhul Avraam (Ieșire 16,14-15 și 31-36). Mana era un fel de fruct alb, cu gust de pâine și miere, pe care evreii o găseau în fiecare dimineață pe rouă și o adunau făcându-și provizii pentru o zi întreagă. În creștinism avem ca hrană spirituală Sf. Euharistie care este „Trupul lui Hristos”, „pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu”; „Eu sunt pâinea vieții”, așa cum Însuși Iisus mărturisește despre Sine (Ioan 6, 48 și 51).

mănăstire

(μοναστὴριον, τό — monastirion = mănăstire; μοναχικός — monahikos = solitar, izolat)

— așezare religioasă formată din chilii construite în careu în jurul unei biserici, destinată vieții monahale (călugărești) și izolată, în afara satului sau orașului. Viața din mănăstire se desfășoară după un ritm rânduit de Biserică, având ca scop purificarea spirituală prin rugăciuni și slujbe colective, în biserică și individuale (în chilie și în biserică). Aceste rânduieli ale vieții mănăstirești se numesc canoane (κανονισμόσ — kanonismos, νόμος, διάταξισ — nomos, diataxis = regulament, statut; de la verb. κανονίζω = kanonizo = a rândui, a reglementa, a statua, κανονικόσ — kanonikos = canonic, după rânduiala, fixat, statuat). Primele mănăstiri s-au organizat în Egipt. Aici, de-a lungul Nilului, în pustie trăiau mulți eremiți, credincioși retrași de lume, care doreau să-și trăiască viața în singurătate și izolare, în scopul desăvârșirii spirituale. Unul dintre cei mai mari eremiți și primul organizator, într-o colectivitate, al acestora, a fost Sf. Antonie cel Mare. El a îmbrățișat viața eremită în anul 285, dar în timpul persecuției lui Dioclețian, revine la Alexandria, pentru a sprijini creștinismul și a întări sufletește pe credincioși; se întoarce apoi la viața de eremit, fiind un exemplu puternic pentru ceilalți, care îi urmează sfaturile, ducând o viață de totală abstinență, muncind și rugându-se neîncetat. Cu timpul acești eremiți încep să formeze mici grupe (colonii), care se numeau lavre; acestea erau formate din colibe, risipite în pustiu, constând într-o cămăruță numită chilie; lavra era la început un fel de mănăstire cu viață idioritmică. Mănăstirile cu viață idioritmică de azi sunt tot o grupare de case, strânse în jurul unei biserici și ai căror viețuitori se supun disciplinei canonice, având o conducere unică, în persoana egumenului (starețului) mănăstirii. Pe la anii 330-340, Pahomie, un ucenic al Sf. Antonie (251-356), a întemeiat o colonie (lavră) de eremiți la Tebenna (o insulă pe Nilul de Sus), unde a strâns laolaltă pe toți cei risipiți în chilii izolate, spre a trăi împreună într-o casă mare, construită în careu, cu o bisericuță la mijloc și fiecare viețuitor avându-și aici cămăruța (chilia) sa. Ei duceau o viață în comun, muncind, mâncând la aceeași masă și rugându-se împreună. Astfel a luat naștere prima mănăstire cu viață chinovială (de obște) sau mănăstirească. De la modul de viață solitară acești eremiți au luat numele de monahi (de la cuv. grecesc μοναχοί — monahoi = solitari, retrași de lume), iar organizarea de viață în mănăstiri se numește viață monahală. În a doua jumătate a sec. IV se vor întemeia și alte mănăstiri, de către ucenicii Sf. Antonie cel Mare, în Egiptul de Jos, în Palestina (reg. Gaza), în Armenia. Viața monahală (monahismul) începe să se extindă și în Apus, adusă de Sf. Atanasie cel Mare (+373), episcop de Alexandria, mare admirator al Sf. Antonie cel Mare, a cărui biografie a scris-o. În aceeași epocă și alți Sfinți Părinți ai Bisericii, ca Fer. Ieronim (+ 420) și Sf. Ambrozie, au susținut răspândirea monahismului în Italia. Martin de Tours întemeiază în Galia o mănăstire condusă de el (al cărei număr de monahi ajunsese la aproximativ două mii); în Africa era episcop de Hippo Fericitul Augustin (+430), care susține viața monahală și organizează asistența socială după modelul Vasiliadei, așezământ de asistență socială întemeiat de Sfântul Vasile cel Mare, în care se cuprindea: azil pentru săraci și bolnavi, casă de reeducare a tinerelor fete, școli de meșteșugari, spital de leproși. Sf. Vasile cel Mare (330-379) este și cel care a dat primele reguli pentru viața în mănăstiri. Intrând în monahism, după ce a primit botezul creștin, el călătorește în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia, pentru a cunoaște monahismul și apoi întemeiază o mănăstire în Pont, la Annesi, pe malul râului Iris (Grecia), organizată chinovial (de obște), pentru care întocmește reguli de viață: „Regulile vieții monahale” (Regulile mari și Regulile mici), care vor deveni valabile atât pentru Răsărit cât și pentru Apus. Considerând aceste reguli prea severe, în sec. V un călugăr apusean, Benedict de Nursia (480-543) a înființat o mănăstire pe muntele Cassino (Italia), cu reguli de viață monahale proprii. Unii călugări, numiți, după numele lui Benedict, benedictini, și-au însușit „Regulile” lui, alții au continuat să respecte pe cele „Vasiliene” (răsăritene). Pentru a se stabili o modalitate unitară de viață în mănăstiri, pentru a se evita abaterile și abuzurile care ar fi slăbit viața monahală, a fost nevoie de niște „Reguli” generale de conviețuire în mănăstiri. Biserica, susținută de Stat, a luat, în cadrul Sinoadelor ecumenice și a Sinoadelor locale, numeroase hotărâri, numite canoane privind disciplina vieții monahale, a clerului și a credincioșilor, cunoscute sub numele Canoanele Sfinților Părinți. În această colecție intrau toate hotărârile formulate în acest scop, și anume: 85 de canoane numite „Apostolice” și numeroasele hotărâri ale unor episcopi fruntași ai Bisericii și organizatori ai vieții monahale, ca: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare ș.a. Împărații Teodosie al II-lea și Justinian, puternici susținători ai Bisericii, au dat niște colecții de legi, în același scop de a întări viața bisericească (clericală, laică și monahală), numite: Codex Theodosianus (anul 432) și Codex Justinianus (sec. VI). Începând din sec. IV, un sinod ținut la Elvira, în Spania (306), a hotărât ca slujitorii Bisericii (episcopi, preoți și diaconi) să nu se căsătorească. Această hotărâre a rămas valabilă până azi în Biserica de Apus, dar în Răsărit nu s-a adoptat decât în legătură cu monahismul, restul clerului a păstrat libertatea de a-și întemeia o familie. Renunțarea la celibatul preoților în Biserica catolică se discută azi, în Apus. Centrul vieții monahale răsăritene este Muntele Athos (Grecia). La noi în țară, primele mănăstiri apar în sec. XIV, întemeiate deNicodim (în Oltenia), călugăr aromân (se presupune). Venit de la Athos, rudă probabil cu cnezul Lazăr, clădește mănăstirea Cladova, pe malul sârbesc al Dunării, apoi trece în Şara Românească, întemeind Vodița (Mehedinți) și Tismana (Gorj), unde a și fost înmormântat (+1406). Trecut în rândul sfinților de Biserica noastră (B.O.R.), el este pomenit în ziua de 26 decembrie. Deoarece sub temeliile Vodiței și Tismanei s-au aflat temeliile unor biserici românești vechi, s-a dedus că viața monahală era cunoscută pe pământul românesc încă înainte de a doua jumătate a sec. XIV, când a venit Nicodim la noi și că ctitorii monahale au existat din prima jumătate a sec. XIV și poate mult mai înainte. Ucenicii și urmașii săi vor continua activitatea lui Nicodim și, sprijiniți de boieri și domni credincioși, organizează viața monahală și mănăstirească în toate provinciile românești. De la primele lor începuturi, mănăstirile noastre au avut un rol important în istoria și cultura românească. Credința ortodoxă care a păstrat unitatea poporului român, școala bisericească, primele manuscrise originale și traduceri în limba română, scrisul, arta iconografică și miniaturală și-au aflat izvorul, dezvoltarea și tăria în interiorul mănăstirilor. Un interes deosebit prezintă mănăstirile din Moldova de Nord (Bucovina), îndeosebi prin pictura lor exterioară, datând din sec. al XVI-lea. De exemplu: mănăstirea Humor, zidită în 1488, are exonartexul și pictura exterioară din 1577, făcute cu cheltuiala Mitropolitului Grigore Roșea; Voronețul, zidită de logofătul Toader Bubuiog în 1530 este zugrăvită cu cheltuiala lui Toma din Suceava, boier la curtea lui Petru Rareș; Arbore, zidită de portarul Sucevei, Luca Arbore, este zugrăvită pe cheltuiala sa de zugravul Dragoș Coman, în vremea lui Ştefan cel Mare; Moldovița, zidită de Petru Rareș, în 1532, este zugrăvită în 1537; Sf. Gheorghe din Suceava, zidită de Bogdan al III-lea și Ştefăniță-Vodă, între 1514-1522 este zugrăvită în 1534; Probota, ctitorie a lui Petru Rareș, este zugrăvită sub Alexandru Lăpușneanu în 1554 (atunci domn al Moldovei) de pictorul grec Stomatello Kotronas; Sucevița, ctitorie a Domnitorului Ieremia Movilă și a Episcopului Gh. Movilă de Rădăuți, 1584, este pictată de meșterii Sofronie și Ioan, în 1595-1596. Pictura exterioară, care dă bisericilor bucovinene, zugrăvite în sec. XVI, înfățișarea unor adevărate bijuterii de artă, constituie o mândrie a artei iconografice pentru cercetătorii români și străini ai artei bizantine, care și-au exprimat admirația și prețuirea pentru frumusețea și valoarea lor artistică, unică în întreaga lume ortodoxă (v. Sihastru). Şi azi, ca și la începutul organizării monahismului, în toate mănăstirile (fie cu viață de obște, fie idioritmică) conducător e starețul.

mandorla

— se numește aureola de formă eliptică din icoanele ortodoxe care înconjoară atât capul cât și corpul Mântuitorului.

mandylion

— este „icoana cea nefăcută de mână omenească” a Mântuitorului, numită Mahrama Sfintei Veronica. Legenda spune că în timpul Patimilor, când Domnul Iisus urca dealul Golgotei cu crucea în spate, o tânără din mulțime, care îl urma, I-a întins o năframă să-Şi șteargă sudoarea de pe față. Atunci chipul Domnului a rămas imprimat pe năframă (mahramă) și astfel s-a transmis chipul cel nefăcut de mână al lui Iisus, reprodus pe icoane până azi. Această icoană se așează pe catapeteasmă, deasupra ușilor împărătești, la mijloc, într-un mic spațiu, de la baza șirului celor 12 icoane ale praznicelor împărătești.

mânecânde

mânecuțele

(ἐπιμανίκια, τὰ — epimanikia sau ἐπιμάνικα — epimanika; lat. supermanicalia, manipuli, brachialia) numite și RUCAVIŞE (de la slv. ruca = mână)

— sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice (diacon, preot, episcop) care se pun peste marginea mânecilor stiharului pentru a le strânge, ca să nu incomodeze mișcările mâinilor. Nu se cunoaște sigur originea lor. Nu au făcut parte dintre veșmintele preoților din Vechiul Testament. Au fost emise mai multe păreri (asupra originii lor) dintre care cea mai apropiată de adevăr ar fi că ele ar proveni din benzile de broderie care ornau în vechime mânecile stiharului la arhierei și pe care patriarhul Gherman al Constatinopolului le numește τὰ λωρια τοῦ στιχαρίου — ta loria tou stihariou; lat. lora tunicae = benzile stiharului (fâșie, curea) și zice că ar simboliza legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus, când L-au dus la judecată. Pentru a fi mai ușor curățate, aceste margini au fost desprinse de mânecile stiharului și au format o piesă deosebită, în formă de manșetă, care avea și rolul de a proteja de deteriorare mâneca stiharului. Mânecuțele se confecționează din același material din care e confecționat tot ansamblul vestimentar de slujbă. Preoții și arhiereii le poartă și la alte slujbe la care se îmbracă toate veșmintele.

Mângâietorul

— nume dat Sfântului Duh în rugăciunile creștine (rugăciunea „împărate ceresc”: „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești...”) și în Noul Testament.

maniheismul

— sectă gnostică apărută în Persia (Iran), în sec. III d.Hr. Întemeietorul sectei se crede că a fost un nobil persan, numit Mani Maniheos (215-277 d.Hr.) al cărui sistem urmărea să fie o biserică adevărată, care să devină religie universală. Manihesimul este o sectă sincretistă, adică un amestec de idei doctrinare împrumutate din vechea teosofie babiloniano-haldeică, din budism și creștinism, în care domină însă dualismul zoroastrismului persan, dus la extrem prin adâncirea opoziției dintre cele două principii sau împărății: a luminii și a întunericului, a binelui și răului. Fiecare om are un suflet luminos, bun și unul rău. Unele elemente luminoase au fost captivate de împărăția întunericului, în procesul luptei dintre bine și rău, dintre întuneric și lumină. Elementele luminoase captive sunt sufletul lumii sau Iisus cel pătimitor (Jesus patibilis), iar elementele luminoase salvate din această luptă s-au așezat în soare și au devenit Iisus cel nepătimitor (Jesus impatibilis), care este Mântuitorul. Eliberarea omului de elementul rău se face prin învățătura lui Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, având însă doar un trup aparent; El i-a învățat pe oameni cele „trei peceți”: a gurii, a mâinilor și a sânului (signacula oris, manus et sinus), adică a se feri de păcatele „vorbirii fără rost”, ale „faptelor rele” și ale „desfrăului”. Maniheos pretindea că el trebuie să restabilească învățătura lui Iisus „pe care apostolii Săi au falsificat-o”. Din punct de vedere al organizării sectei, Mani a imitat creștinismul. El și-a ales 12 apostoli (magistri), 72 de episcopi, plus preoți, diaconi și evangheliști. Așa cum în creștinism credincioșii erau împărțiți în credincioși botezați și în catehumeni (adică cei ce se pregăteau să primească botezul și să devină creștini), tot astfel și comunitatea maniheică era formată din „aleși” (desăvârșiți) și „auditori” (catehumeni), care, spre a se desăvârși, trebuiau să treacă prin „metempsihoză” în altă viață. Maniheii imitau din creștinism chiar și Euharistia și Botezul (botez numai cu ungere cu untdelemn și împărtășire numai cu pâine, fără vin). Cea mai mare sărbătoare era βῆμα — vima, adică ziua morții lui Mani; credincioșii se prosternau în fața unui scaun gol, care simboliza pe „învățătorul” (în iconografia ortodoxă există o temă asemănătoare, în care este reprezentat un tron gol, înconjurat de uneltele Patimilor lui Hristos, tron care-L așteaptă să se așeze la a doua Sa venire, când va aveas loc Judecata din urmă; această icoană se zugrăvește în turla Pantocratorului și se numește Etimasia, de la ἑτοιμασία — etimasia = pregătire). Morala sectei maniheice prevedea pentru categoria „aleșilor” multă exigență în păstrarea celor trei peceți și a postului (strict vegetarian). Secta maniheică s-a întins în imperiul roman, unde a fost persecutată, în Africa de Nord, în Galia etc; ideile acestei secte s-au menținut chiar până în Evul Mediu, când se mai regăsesc la sectele numite „neomaniheice”, dintre care cea mai cunoscută, răspândită în toată Europa apuseană este secta „catarilor”, cunoscută și în Franța sub denumirea de „albigenzi” (după localitatea Albi din sudul Franței); mult influențați de ideile catarilor (apăruți în Franța prin sec. XII, despre care se crede că au venit prin Italia, unde au existat încă din sec X, răspândiți apoi și în Spania și Germania, urmăriți de inchiziție) au fost bogomilii (răspândiți în peninsula balcanică până prin sec XIV-XV) și secta strigolnicilor (în Rusia, până în sec. XV), secte având la bază idei maniheice.

manii

(lat. manes de la manus = bun sau de la μὴν, μεν — min, men = strălucitor, puternic)

— reprezentau în religia romană sufletele morților, transformate de credința poporului în divinități subpământene, protectoare ai celor vii. În epoca imperială romană pe pietrele de mormânt se încrustau inițialele D.M. = din Manibus, DIM = dis inferis Manibus, ceea ce însemna o închinare către duhurile celor adormiți (morți). Asemenea inscripții s-au găsit și în Dacia și în Dobrogea romană (v. Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

Manole

— meșterul constructor din legenda „Mănăstirea Argeșului”.

mansionarii

— numiți, în Biserica Romano-Catolică, SACRISTANII, sunt, începând din sec. VI, slujitori inferiori în Biserică (ca și paracliserii în Biserica Ortodoxă), care nu fac parte din cler; ei au luat locul vechilor ostiari (ușieri) din Biserica primară, al căror rol era de a păzi ușile bisericii, spre a opri intrarea catehumenilor, cărora le era interzisă participarea la Sf. Liturghie.

mantia

(μανδύον, το, μανδύας, ὁ — mandion, mandias; lat. cappa, pluviale)

— este un veșmânt (vestmânt) liturgic pe care îl îmbracă arhiereii la săvârșirea serviciilor divine, când nu îmbracă sacosul și stiharul (ca de ex. la Vecernie și Litie — Priveghere), la sfințirea apei, la Maslu, la închinarea la icoane înainte de Liturghie, în procesiuni. Mantia are caracter extra-liturgic. Mantia este un veșmânt lung și larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu niște benzi numite „fâșii” sau „râuri”, încheiată la gât și jos în față, având la dreapta și la stânga încheieturilor câte două tăblițe brodate sau cusute cu fir de aur. Privind originea ei, se crede că derivă din mantaua monahală de odinioară pe care arhiereii au adoptat-o deoarece și ei se recrutează din rândul călugărilor. Până în sec. XV, mantia era purtată de arhierei ca o haină de toate zilele, apoi a fost păstrată de Biserica de Răsărit ca veșmânt liturgic pentru arhierei. În Biserica rusă, arhimandriții poartă mantie. În Biserica apuseană ea se numește „cappa” și a devenit veșmânt liturgic, aproximativ din sec. al XII-lea, fiind de atunci tot mai împodobită și extinzându-se la clericii de toate treptele. În interpretarea simbolică, mantia închipuie îmbrăcămintea îngerească. Sf. Simeon al Tesalonicului o numește „darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă și acoperitor”, iar cele patru tăblițe de la încheieturile matiei simbolizează cele de sus, Tablele Legii Vechi, iar cele de jos închipuie cele două Testamente ale Sfintei Scripturi unite prin Hristos, din care izvorăsc râuri de apă vie, așa cum trebuie să izvorască mereu și învățătura, din mintea și din gura arhiereului.

mantica

(μαντική, η; — mantiki = arta de a ghici)

— ca manifestare religioasă, o întâlnim la toate popoarele, în antichitate și azi în religiile primitive. Egiptenii cultivau mantica, ghicind viitorul unei persoane după luna și ziua nașterii, considerate ca depinzând de un zeu. Astfel era oracolul construit în casa Siuah, din voința zeului Amon, care a trimis un porumbel să arate locul construirii oracolului, în al cărui sanctuar se află statuia zeului Amon, reprezentat cu trup omenesc și cap de berbec. Acest idol (statuia zeului), slujit de 100 de preoți, putea vorbi prin gura zeului. Legenda spune că i-a prezis lui Alexandru cel Mare (Macedon) că „va ține sub piciorul său toate popoarele lumii și toate religiile”. Un oracol vestit era în templul de la Delfi, din Grecia antică. O formă a manticii, în Evul Mediu, o constituiau ORDALIILE sau „dreptatea barbară”, care constau în anumite probe la care erau supuși acuzații spre a li se dovedi nevinovăția, într-o implicare de fapte. Cel în cauză era obligat să înghită otravă, apă fiartă etc, și dacă nu pățea nimic însemna că era nevinovat și dreptatea era de partea lui. Dacă era vinovat, murea în urma unei asemenea probe. Această judecată se considera că era făcută de un zeu al dreptății.

mântuire

(σωτιρία, ἡ — sotiria; lat. salus,-utis)

— după învățătura ortodoxă, mântuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putință prin întruparea, jertfa și învierea Domnului nostru Iisus Hristos și ne-o însușim prin harul dumnezeiesc cu care trebuie să conlucrăm prin credință și fapte bune. De mântuire se poate împărtăși orice om, căci Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2,4). Mântuirea trebuie să fie cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului, căci, zice Mântuitorul: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37) (ICO, p. 3). Mântuirea o dobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Care, după cum ne învață și Crezul, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om” și a fost „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 10); mântuirea este „răscumpărarea” omului din păcat. În creștinism, mântuirea este opera iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, pe care El îi cheamă la mântuire și a iubirii omului, care răspunde la chemarea lui Dumnezeu; este un proces teandric — divin și uman în același timp. Prin iubirea lui Dumnezeu către om și a omului față de Dumnezeu se ajunge la desăvârșirea, la îndumnezeirea omului, la mântuirea lui. Mântuitorul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat din iubire, pentru mântuirea omului.

Mântuitorul

vezi și {mântuire}, {Iisus Hristos}.

Manu

mărânda

marav

(ebr.)

— rugăciunea de seară.

Marcu

— este autorul celei de a doua Evanghelii. Se numea Ioan-Marcu și era fiul unei credincioase, Maria, din Ierusalim, în casa căreia se strângeau creștinii și făceau rugăciuni (Fapte 12, 12 și 25). El întovărășește pe Pavel în prima sa călătorie misionară (Fapte 13, 5 și 13). Se întoarce la Ierusalim, de unde pleacă cu Barnaba în insula Cipru și apoi însoțește pe Sf. Apostol Petru la Roma. Marcu își scrie Evanghelia pentru romani și păgâni, la Roma, așa cum Matei scrisese pentru evrei. A scris în greacă, limba cea mai răspândită în epoca aceea, și pe care o vorbeau și romanii. Scopul Evangheliei lui Marcu a fost să convingă pe păgâni că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și are putere asupra diavolilor și zeilor păgâni. De aceea povestește multe minuni prin care Iisus scotea și alunga diavolii. Primele cuvinte ale Evangheliei lui Marcu mărturisesc dumnezeirea lui Iisus: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 1). După scrierea Evangheliei (probabil anul 52) el pleacă în Egipt, trimis de Sf. Ap. Petru, să propovăduiască. Aici Marcu întemeiază Biserica creștină și a fost primul episcop al Alexandriei Egiptului, unde a și murit în anul 62 d.Hr. În veacul al nouălea, trupul său a fost adus la Veneția (Italia), unde i s-a înălțat o biserică măreață, care-i poartă numele. Este patronul Veneției. În iconografie, simbolul Sf. Ev. Marcu este „leul”, pentru că își începe Evanghelia cu predicarea Sf. Ioan Botezătorul, supranumit și „glasul celui ce strigă în pustie”. Biserica ortodoxă îl cinstește ca Apostol și Evanghelist la 25 aprilie.

Marea schismă

(σχίσμα, τό — shisma, to = despărțire, ruptură, sciziune)

— înseamnă momentul istoric când s-a consumat întregul șir de neînțelegeri și polemici care a avut loc veacuri de-a rândul între cele două mari centre ale Bisericii creștine, între Roma și Bizanț (Constantinopol) în sec. XI (1054). Cauzele rupturii au pornit întâi de la ambițiile episcopului ortodox de la Roma de a avea el primatul asupra întregii Biserici creștine, în locul patriarhului de la Bizanț, ceea ce contravenea tradițiilor Bisericii creștine, care a pornit din Răsărit, unde și-a avut centrul de viață primară și de unde a pornit acțiunea de încreștinare a celorlalte popoare și a latinilor păgâni. Aceștia au început însă treptat să inoveze și cultul și doctrina, contravenind în felul acesta hotărârilor Sinoadelor ecumenice, hotărâri cărora Biserica Ortodoxă le-a rămas întru totul credincioasă. Așa a apărut Biserica Romano-Catolică, cu inovațiile dogmatice privitoare la: purcederea Sf. Duh și de la Fiul (Filioque), întrebuințarea azimei în locul pâinii dospite la săvârșirea Sf. Euharistii (obicei mozaic introdus în creștinism de catolici), concepția despre viața de dincolo unde, pe lângă rai și iad, ei au introdus și un loc intermediar numit purgatoriu, pentru „spălarea păcatelor mai ușoare”, înlesnind astfel trecerea în rai a celor care au murit, fără a se fi îndreptat în această lume; la acestea ei adaugă și infailibilitatea papei, însușire pe care învățătura apostolică o atribuie numai Bisericii lui Hristos, singura care, prin asistența Sf. Duh, poate fi păzită de greșeală, atunci când învață credința cea adevărată, Biserica fiind „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Credința Bisericii nu poate veni în contradicție cu revelația Sf. Scripturi și a Sf. Tradiții apostolice. Biserica Catolică, susținând părerea că episcopului de Roma i s-ar fi făgăduit o asistență specială a Sf. Duh, considerându-se el urmaș al Sf. Petru, primul dintre apostoli care a predicat creștinismul la Roma, a stabilit în Conciliul I Vatican (1870) că papa nu poate greși când, în funcția de păstor și învățător, proclamă o învățătură de credință și morală, care trebuie să fie ținută de toată creștinătatea (adică de Biserica universală). Pe lângă aceste formulări doctrinare au apărut în Biserica de Apus și numeroase inovații în săvârșirea cultului (ex. săvârșirea botezului numai prin stropire, nu și afundare, împărtășirea credincioșilor diferit de ortodocși, săvârșirea diferită a serviciului liturgic, ținerea posturilor numai fără carne, dar cu produse lactate, și multe altele).

marele tot

Maria

(ὑψηλότης, ἡ — i ipsilotis = doamnă, alteță, cea plăcută, împărăteasă)

— nume ce înseamnă „cea binemirositoare”. Este numele Maicii Domnului, Sfânta Fecioară Maria, cea aleasă de Dumnezeu să nască în curăție pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenind împărăteasă a cerurilor, a îngerilor și a sfinților. Maria, formă de la cuv. ebraic Miriam, cum s-a numit și sora lui Moise, care avea dar profetic. Ea a cântat cu femeile israelite cântarea de mulțumire compusă de Moise, după trecerea Mării Roșii (Ieșire 15, 20-21). În Noul Testament, numele Maria este purtat de mai multe femei sfinte, care au trăit aproape de Iisus și anume: Maria, sora lui Lazăr cel înviat de Iisus din morți; Maria, mama Sf. Ev. Marcu (vezi {Marcu}); Maria-Magdalena, femeia păcătoasă care s-a pocăit și a fost iertată de Iisus, devenind sfântă.

marial

— adus Sf. Fecioare Maria, numit și hiperdulie; cultul marial, în creștinism, este exprimat în forme multiple și variate: slujbe bisericești (rugăciuni, imne, acatiste, paraclise, cântări), sărbători închinate Sf. Fecioare Maria, hramuri de biserici, onomastică, iconografie etc.

mărimuri

(μεγαλυνάριον, τό, μεγαλύνω — megalinarion, de la megalino = mărit, a mări, a preaslăvi, a preamări; la ruși Velicanie)

— cântare ce urmează după Polieleu, având ca scop preaslăvirea în stihuri a măreției praznicului sau a minunilor și meritelor sfinților sărbătoriți. Se numesc Mărimuri și pentru că au caracter de preamărire, dar și pentru că încep întotdeauna cu cuvintele: „Mărimu-te pe tine” (μεγαλύνομεν σε — megalinomen se). La unele sărbători sunt două rânduri de Mărimuri. Al doilea rând de Mărimuri care începe cu „Veniți toți credincioșii...” se mai numesc și Pripele. Stihurile Mărimurilor sunt versete din psalmi, potrivit cu evenimentul sau sfântul sărbătorit în ziua respectivă. Un alcătuitor de Mărimuri este socotit Nichifor Vlemide, teolog bizantin (1197-1272).

mariologie

Vezi și {marial}, {Maica Domnului}.

Marte

— zeu roman, considerat ca strămoșul poporului roman, ca tată al legendarilor întemeietori ai Romei, Romulus și Remus. La început era cinstit ca zeu al vegetației primăverii, motiv pentru care i s-a consacrat prima lună a primăverii. Luna martie și-a luat și numele de la acest zeu. Se credea că zeița Juno-Lucina, mama sa, îl născuse în prima zi a lunii martie. Sub influența cultului zeului grec al războiului, Ares, și-a pierdut și Marte caracterul inițial, și a devenit zeul războiului la romani. În cinstea lui aveau loc serbări în prima zi a lunii martie, pe „Câmpul lui Marte” (Campus Martius), un loc ales, pe care i s-a construit un templu măreț; îi erau închinate mai multe sărbători de primăvară, toamnă și anotimpuri potrivite pentru începerea și terminarea războaielor. Așa erau sărbătorile de primăvară: Equirria, Tubilustrium, iar toamna Armilustrium.

martiri

(μάρτυς, ὁ — martis = martor, martir)

— în sens creștin, sunt toți aceia care au pătimit pentru apărarea credinței lor, care și-au dat viața pentru Hristos. Biserica creștină a trecut în rândul sfinților pe mulți dintre aceștia, numele lor sunt trecute în Minee, Sinaxare și calendare bisericești. Primul martir este Sf. Ştefan.

martiriile

(μαρτυρίον, τό — martirion; lat. martyrium, basilica martyrum)

sau martirioanele — erau, în vechea Biserică creștină (sec. IV-VI), locașuri de cult ridicate în cinstea și spre pomenirea martirilor, numite martyria. Ele se zideau fie peste mormintele martirilor, fie în locul unde se afla sicriul cu moaștele martirice. La origine, martiriile au fost doar niște altare fixe (acrosalii) pe mormintele martirilor mai importanți, îngropați în catacombe și în camerele funerare zidite în jurul lor, care, amenajate, s-au transformat cu timpul în adevărate bisericuțe (paraclise sau capele) subterane, cunoscute sub denumirea de cripte, cum sunt cele descoperite în catacombele Romei (ex. Capella graeca din catacomba Priscillei, cripta Sf. Petru și Marciliu din catacomba de pe Via Labicana din Roma ș.a.). După încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor, începând din sec. IV, aceste paraclise s-au zidit la suprafața pământului, căpătând denumirea de Martyria. Importante au fost martyriile construite de Constantin cel Mare și de urmașii săi, la Locurile Sfinte, legate de amintirea vieții și activității Mântuitorului, a Sf. Fecioare și a Sf. Ioan Botezătorul. Planul de construcție al martiriilor imitau pe cele ale mausoleelor antice. Cele mai multe aveau plan central (rotonde și octogoane, acoperite de cupole), altele aveau formă de absidă, un fel de baldachin ocrotitor, cu plan pătrat, dreptunghiular, treflat sau triconic (cu trei abside). Unele erau de mari dimensiuni, având etaje: jos era mormântul închis în criptă, iar sus o sală de adunare, pentru credincioși. Deasupra mormântului se afla masa sau altarul de jertfă (mobil, apoi fix), pe care se săvârșea Sf. Euharistie. Cu timpul martiriile au devenit basilici cimiteriale, dată fiind dorința creștinilor de a fi înmormântați cât mai aproape de mormintele martirilor. După sec. IV-VII, nu se mai construiesc martirii, locul lor fiind preluat, în cult, de către biserici. Multe dintre ele au fost încorporate în marile basilici (ex. Sf. Petru din Roma ș.a.) sau în mănăstiri (ex. mănăstirea Karm-Abu-Mina, în Egipt, în jurul martiriului egiptean al Sf. Mina ș.a.). Cu timpul martiriile construite în orașe au devenit biserici parohiale, așa cum cele mai vechi construite în afara orașelor au devenit bazilici cimiteriale. Cele mai multe martirii au dispărut; săpăturile arheologice le mai dau la iveală, așa cum s-au găsit și pe teritoriul țării noastre la Axiopolis (lângă Cernavodă), ale sfinților martiri Chiril, Chindeas și Tasius (Dasius). Din vechea lor arhitectură s-a păstrat, în construcția bisericilor de mai târziu, cupola, bolta, absida.

martirologhiu

Vezi și {heortologhiu}, {sinaxar}.

martorii lui Iehova

— sectă neo-protestantă, apărută în America (Pensilvania) în a doua jumătate a sec. XIX, înființată de irlandezul C.T. Russell, care-și publică și-și popularizează învățătura în revista „Turnul de veghere”, creată de el; nu recunoaște divinitatea lui Hristos, considerându-L o simplă creatură a lui Iehova, care a murit, dar nu a înviat, cel care a înviat fiind arhanghelul Gavriil. Influențați mult de ideile sectei adventiste, sectarii numiți Martorii lui Iehova așteaptă a doua venire a lui Iisus, Care va întemeia o împărăție de o mie de ani. După învățătura iehovistă, Duhul Sfânt este o energie care emană de la Dumnezeu; nu cred în nemurire, căci raiul și iadul nu există. Sunt numiți și russeliști, după numele întemeietorului sectei, Russell (1874), care susținea atunci că Iisus era prezent printre oameni, în mod nevăzut și că peste 40 de ani (1914) urma să se arate pentru a doua venire și să întemeieze împărăția de o mie de ani, pentru mântuirea lumii. Cum previziunea s-a dovedit falsă, membrii sectei au devenit și mai înverșunați în propagarea ideilor lor, pretinzând că ei au marea datorie de a trezi omenirea la credința în Dumnezeu, ei fiind „turnul de veghere” care scrutează semnele timpului pentru a trezi și a ajuta pe cât mai mulți la mântuire. Sunt foarte perseverenți în propaganda pe care o fac, mergând chiar din casă în casă și răspândindu-și gratuit multiplele broșuri și tipărituri propagandistice, idealul lor fiind să câștige cât mai mulți aderenți. În țara noastră au apărut, după primul război mondial, prin 1925, când un român din Transilvania, întors din America, a început propagarea învățăturii russeliste, care a prins și s-a răspândit în toate regiunile țării. Secta este periculoasă deoarece manifestă total dispreț față de ordinea Statului și a Bisericii, negând astfel preoția și Biserica. Se numesc „martorii lui Iehova” pentru că Iehova este unul din numele atribuite lui Dumnezeu în textul ebraic al Vechiului Testament. Conform doctrinei lor milenariste, ei cred că a doua venire și împărăția de o mie de ani este foarte aproape și că bătălia ei va fi înfricoșătoare (ei o numesc „Harmaghedon”), căci Iehova va distruge toate statele și mai ales toate religiile „mincinoase”, care după părerea lor sunt instrumente ale Satanei. În împărăția care va veni vor guverna 144.000 de aleși, împreună cu Iehova. Considerând pe Iehova ca singurul Dumnezeu, unipersonal, ei resping dogma Sf. Treimi. După credința lor, Sf. Duh este o forță impersonală, iar Iisus Hristos doar un om creat și nu Dumnezeu-Fiul. Martorii lui Iehova nu cinstesc Sf. Cruce, nu cred în Învierea lui Hristos, nu sărbătoresc Crăciunul, nici Pastele și nu săvârșesc Botezul. Nu admit, în medicină, transplantul de organe și nici transfuziile cu sânge. Datorită intensei activități misionare, numărul acestei secte crește, ajungând pe plan mondial la 4,47 milioane în 1992, în 229 de țări. După 1989, această sectă a intrat în legalitate în țara noastră, fiind recunoscută de Stat ca „asociație religioasă”.

mărturii

(μαρτυρία — martiriu și ἔνδειξις — endeixiz = mărturie cu sens de indicare, precizare)

— se numesc semnele din muzica psaltică, scrise la începutul și la sfârșitul frazelor într-o cântare pentru a preciza, a indica ehul (glasul), modul în care se va cânta, așa cum în muzica liniară indicația o dă cheia de la începutul portativului; aici cheia e înlocuită cu inițiala denumirii notei psaltice care arată înălțimea, sunetul cântării; scara cântării e diferită, putând fi: diatonică, cromatică sau enarmonică; felul scării îl arată „scăunașul mărturiei” care e parte componentă a mărturiei, împreună cu inițiala.

mărturisire

mărturisitor

(μάρτυς, ὁ — martis)

mărturisitori — se numesc mucenicii, martirii creștini din Biserica primelor veacuri, care au preferat să-și dea viața, mărturisind statornic și fără teamă credința lor în Iisus Hristos, în fața persecutorilor creștinismului. Mărturisitorii sunt acei creștini, care deși au fost schingiuiți de moarte pentru credința lor, totuși au supraviețuit chinurilor și au murit mai târziu, ex. Sf. Maxim Mărturisitorul (+662).

Masa

(ἡ ἁγία τράπεζα — i aghia trapeza)

— numită și Prestol, Pristol, este locul din Sf. Altar pe care se săvârșește Jertfa euharistică. Are forma unei mese cu patru laturi, mai rar rotundă, făcută dintr-o lespede de piatră sau marmură, mai rar din lemn sau metal; este sprijinită pe un singur picior median, așezat la mijlocul ei, ori pe patru picioare din același material. La piciorul Sfintei Mese se îngroapă o părticică din Sfintele Moaște, tradiție rămasă din vremea persecuțiilor, când creștinii săvârșeau Sf. Jertfă în catacombe, pe lespedea de pe mormintele martirilor. Sf. Masă are mai multe simboluri: ea închipuie și ieslea și mormântul Mântuitorului și Cina cea de Taină, când a fost întemeiată Sf. Euharistie (spune Teodor de Andida în Comentariu liturgic, trad. în BOR 1971, nr. 3-4). Sf. Masă pe care se așează darurile de jertfă în timpul Sf. Liturghii, când se transformă în trupul și sângele Domnului (Sf. Euharistie), amintește și mormântul martirilor care s-au jertfit pentru Hristos. Sf. Masă este învelită cu mai multe acoperăminte: mai întâi o pânză albă numită cămașă (κατάσαρκἁγι — katasarka = strânsă pe piele), strânsă cu un șnur în jurul piciorului, simbolizând giulgiurile cu care a fost înfășurat Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; la cele patru unghiuri ale Sf. Mese se pun icoanele celor patru evangheliști, icoane ce simbolizează mărturia că se păstrează și se predică învățătura lui Hristos așa cum a fost fixată în scrierile evanghelice. Peste „cămașă” se întinde alt acoperământ, făcut din materiale strălucitoare (mătase, fir), de culoare roșie sau galben, numit endotion (ἐνδυτόν, τό — enditon) și care simbolizează mărirea lui Dumnezeu sau strălucirea feței Domnului, când S-a schimbat la față pe muntele Tabor. Peste endotion se întinde o bucată de pânză sau stofă, numită iliton (εἰλύω — eilio = a înveli), în care se învelește Sf. Antimis. Acesta este și el o bucată de pânză pe care e pictată icoana punerii în mormânt a Mântuitorului și uneltele patimilor Sale: crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul și cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere, cocoșul care a cântat de trei ori. La cele patru capete ale antimisului sunt pictate chipurile Evangheliștilor cu simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu cuvintele: „Iosif cel cu bun chip...”; la un colț al lui, într-un buzunărel, sunt cusute moaște de sfinți. De aceea, când Sf. Liturghie nu se poate săvârși în biserică, se poate face și în altă parte dacă se așterne antimisul care poate ține loc de Sf. Masă. Asemenea situații se pot întâmpla, de ex., pe front, în spitale etc. Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului și giulgiul, iar ilitonul, în care stă învelit antimisul, închipuie și giulgiul ori numai mahrama (sudariul) cu care a fost înfășurat capul Domnului, la punerea Lui în mormânt. Pe Sf. Masă stă permanent Sf. Cruce, simbol al răstignirii, și Sf. Evanghelie, simbolizând pe Hristos Care a dat Legea cea Nouă a Evangheliei Sale. Pe Sf. Masă mai stă și Chivotul (κιβωτός, ἡ, κιβώτιον, τό — o kivoto, to kivotion), numit și artoforiu, sau pixidă sau tabernacol; el este o cutie de metal prețios, care are forma unei biserici miniaturale (a lăcașului în care se află). În chivot se păstrează Sf. Împărtășanie pentru cei bolnavi, precum și Sf. Agneț pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de la sfințire, până la folosirea lui. Chivotul amintește de vasul cu mană care se păstra în Chivotul (Sicriul) Legii din templul Vechiului Testament. Despre simbolismul lui, un mare scriitor creștin — P. Evdokimov — scrie: „Tabernacolul (Chivotul) conținând Trupul și Sângele Domnului, va fi pus pe Sf. Masă, ceea ce o transformă în mormântul sfărâmat de puterea învierii”.

masala-masalale

(turc.)

— lumânare mai mare, confecționată din sfori îmbibate cu rășină și care se folosește în procesiuni; faclă, torță.

masalagiu

— purtătorul de mașala.

Maslu

(gr. τὸ Εὐχέλαιο, — to Evhelaio = Eleoungere; slv, Sveatâi Eléa, Eleosveștenia = ungerea cu untdelemn, slujba untdelemnului; de la vechiul slav „Maslo” = ungere)

— este slujba sfântă a Tainei vindecătoare de suferință și boli, prin care Biserica se roagă pentru sănătatea bolnavilor și le acordă iertarea păcatelor prin ungerea cu untdelemn sfințit. Slujba Sf. Maslu trebuie săvârșită, după tradiția Bisericii, de către șapte preoți, după numărul celor șapte daruri ale Sf. Duh (Isaia 11,2-3). Şapte este un număr simbolic care amintește și unele fapte din Sf. Scriptură, a Legii vechi, prin care s-a arătat puterea lui Dumnezeu, ex.: întorcându-se în Canaan, iudeii au cucerit prima cetate, după intrarea în țară, Ierihonul, care n-a căzut decât după ce a fost înconjurat a șaptea oară (Iosua, cap. 6); spre a dovedi păgânilor preoți ai lui Baal puterea adevăratului Dumnezeu, proorocul Ilie s-a rugat de șapte ori și Dumnezeu a aprins rugul și a pus capăt cumplitei secete, slobozind ploaia pe pământ (III Regi, cap. 18). Taina Sf. Maslu e numită de Biserica greacă Heptapadion adică „taina celor șapte preoți”, și în slv. soboravanie, adică „slujba adunării” sau soborul preoților. Fiindcă nu totdeauna e posibil să fie șapte preoți, se poate să slujească și trei (care e numărul Sf. Treimi), iar la nevoie și numai doi și numai în cazuri extreme (când e vorba de satele de munte, unde abia ajunge un preot) poate sluji și numai unul singur, deși este împotriva Tradiției și a Sf. Scripturi, care spune: „Să cheme preoții Bisericii” (Iacov 5,14), deci „preoții” — nu un singur preot. De altfel e greu de a sluji un singur preot, slujba fiind lungă (trebuie citite șapte Apostole, șapte Evanghelii și șapte rugăciuni diferite pentru binecuvântarea untdelemnului și pentru vindecarea bolnavului). Sf. Maslu se face nu numai la căpătâiul celui bolnav, ci și în biserică, pentru cei sănătoși, în anumite zile din Post; acesta este Maslul de obște (pentru toți credincioșii), care se face în Sfânta și Marea Miercuri din Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii cu mir a picioarelor Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă (Luca 7, 38). De altfel se face și Joi sau Vineri, și chiar Sâmbătă, din aceeași săptămână a Patimilor, pentru cei sănătoși, în amintirea ungerii trupului Mântuitorului cu miresme, de către femeile mironosițe, la punerea Lui în mormânt. Slujba Maslului se săvârșește înaintea unei mese, pe care se așează Sf. Evanghelie, lumânările (de obicei șapte), un vas cu grâu sau cu făină, un vas cu untdelemn și șapte bețișoare de busuioc, înfășurate cu vată, pe care preoții le înmoaie în untdelemn, după ce l-au binecuvântat și vor unge pe cel bolnav. Rânduiala slujbei este cuprinsă în cartea de slujbă numită Molitfelnic. Untdelemnul rămas la Sf. Maslu, fiind binecuvântat de preoți, prin chemarea lui Dumnezeu, este sfințit și plin de darul Duhului Sfânt și de aceea trebuie păstrat, ca și făina rămasă, la loc curat și cinstit, pe o policioară lângă icoană și se folosește în scopuri evlavioase, având puterea de a vindeca suferințele trupului și de a sfinți sufletele, de a curați păcatele, fiindcă împărtășește (aduce) omului mila și îndurarea lui Dumnezeu. Se obișnuiește ca din făina și untdelemnul de la Sf. Maslu să se facă o turtită din care va mânca cel bolnav, dar și cei sănătoși; din faină, în unele regiuni se fac prescuri pentru Sf. Liturghie, iar untdelemnul se pune în candelă la biserică sau și în casă (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985.).

masora

— este baza învățământului iudaic; ea înseamnă transmiterea de la o generație la alta a identității, a eticii, a concepției despre viață, moștenite de la înaintași (Tradiție). Masora cuprinde cursuri speciale, al căror scop este perpetuarea învățăturilor Torei de la o generație la alta. Tânărul află aici despre istoria poporului evreu, folclorul, literatura clasică, cântece și tradiții specifice, foarte necesare pentru un tânăr evreu care trebuie să știe cât mai mult despre comunitatea în care trăiește. Învățătorii Masorei se numesc masoreți.

masoreți

mastaba

— este denumirea pe care arabii o dau astăzi piramidelor; totuși între ele există o diferență care constă în dimensiuni și destinație, tehnica de construcție fiind aceeași; piramidele au dimensiuni uriașe (față de mastaba) și sunt destinate ca morminte ale faraonilor. Mastaba erau mormintele vechilor egipteni, niște cavouri construite după o anumită tehnică, având înfățișarea unor fortărețe, cu pereții oblici spre centru. În interiorul acestui edificiu se aflau cinci camere: una mai mare, în centru, în care se depunea mortul, și alte patru mai mici, laterale, care serveau pentru depunerea proviziilor și uneltelor necesare mortului. Cu timpul camera lui din mijloc a devenit un fel de capelă, în care rudele și preoții îndeplineau, la anumite zile, cultul morților. Mumia (mortul îmbălsămat) era îngropată în pământ sub camera de mijloc (capela), unde era coborâtă printr-o gaură făcută în acoperișul edificiului, și care apoi se astupa cu moloz, pentru ca locul să fie bine închis, spre a nu fi profanat corpul mumifiat. Lângă capelă se afla o încăpere foarte mică, în care se păstra statuia celui mort. În peretele ce despărțea capela de această încăpere se afla un mic orificiu, prin care pătrundeau la statuie fumul și mirosul ofrandelor arse în camera funerară (capela), pentru ca astfel să se poată bucura și sufletul mortului care se credea că este închis în statuie. Mastaba era orientată spre răsărit, iar cei ce aduceau jertfele în capelă stăteau cu fața spre apus, spre împărăția lui Osiris (zeu egiptean, considerat prieten al morților), împărăție în care, după credința poporului egiptean, intrau sufletele celor morți (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

mătanie

(γονυκλισία, ἡ — goniklisia = genuflexiune, îngenunchere și ridicare, și iar îngenunchere și ridicare)

— este un gest ritual care însoțește rugăciunea; este o îngenunchere și o ridicare (alternate) însoțite de semnul crucii (închinare) și de adâncă plecăciune până la pământ. Simbolic, mătania, ca și simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat și ridicarea lui prin Iisus Hristos. Mătănii se numesc și niște șiruri de mărgele pe care le țin pe încheietura mâinii călugării creștini și de alte religii (ex. rabinii) și după care (rotindu-le cu degetele) își numără și-și rostesc rugăciuni.

Matei

(μαθητής, ὁ — matitis = știutor, învățat)

Sfântul Evanghelist Matei — autorul primei Evanghelii, cu care începe Noul Testament, numit și Levi, fiul lui Alfeu, fusese vameș în Capernaum (oraș în Galileea) înainte de alegerea sa ca Apostol. El însuși se numește pe sine Matei-vameșul (Matei 10, 3), despre care se vorbește în cap. 9, vs. 9 al Evangheliei sale. El a propovăduit în limba aramaică, limba ebraică populară, vorbită de evrei, după întoarcerea lor din robia babilonică. În această limbă și-a scris și Evanghelia, în Ierusalim (în anii 43-44), pe care o adresează mai ales iudeo-creștinilor, spre a le dovedi că Iisus Hristos este Mesia cel prezis de profeți, așa cum stă scris în Vechiul Testament, lucru pe care Matei îl menționează adesea, motivând fapte din viața Mântuitorului: „Acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul...”; sau: „Şi venind a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23). În Evanghelia sa, Matei caută să dovedească mesianitatea și divinitatea lui Hristos, înfățișându-I viața așa cum s-a desfășurat și cum a văzut-o ca martor ocular, redând totodată învățătura Mântuitorului, după cum reiese din cuvântările Sale. De aceea Evanghelia lui Matei se mai numește și „Evanghelia cuvântărilor”, în care sunt conținute învățături dogmatice, ca: nașterea supranaturală a Mântuitorului (1, 20), arătarea Sf. Treimi la Botezul Domnului, Schimbarea la față, învierea, Parusia (a doua venire) (24, 30), învierea morților (22, 31-32), Judecata din urmă (25, 31-46), învățături despre Biserică, bazate pe divinitatea lui Hristos (16, 16-19), Sfânta Euharistie, Botezul creștin ș.a.; învățături morale: dragostea de aproapele, chiar și de vrăjmași (5, 44; 22, 37-39), iertarea (18, 21-22), smerenia, curăția sufletească, pacea, dreptatea (în Predica de pe munte — 5, 2-10) ș.a. Arată și îndrumări pastorale, vorbind despre comportarea și îndatoririle preoților, asemănându-i cu păstorii cei buni, după exemplul Său propriu. Evanghelia lui Mateicuprinde 28 de capitole, în care redă momente din viața pământească a Mântuitorului: Nașterea, întâmplări din copilăria Sa, apariția Sf. Ioan Botezătorul și Botezul lui Iisus, după care El își începe activitatea publică, predicând și săvârșind minuni pe pământul Galileii, în Iudeea și în Ierusalim, unde Evanghelia se încheie, redând Patimile, Moartea și învierea Domnului.

materia

matres

— zeități ale fecundității în religia vechilor celți.

Matusalem

— personaj biblic; a fost bunicul lui Noe, descinzând din Set, care fusese fiul lui Adam. Matusalem, după cum arată Vechiul Testament, a avut viața cea mai lungă din șirul strămoșilor omenirii: 969 de ani. (Facere 5, 25-27). În vorbirea obișnuită este socotit simbol al unei adânci bătrâneți, de unde și expresia: „Doar nu vrei să trăiești cât Matusalem!” și adj. „matusalemic”.

mausoleu

(μαυσωλείον, τό — mausoleion; lat. mausoleum = mormânt pompos, măreț; de la Mausol, regele Cariei, în antichitate, căruia soția sa Artemiza i-a făcut un asemenea mormânt, pentru prima dată)

— capelă funerară, ridicată peste morminte; ele stau la baza bisericilor cimiteriale, în creștinism. Cei bogați își ridicau peste morminte statui și monumente care au reprezentat uneori adevărate opere de artă, făcând faima unor cimitire (ex. Cimitirul Campo-Santo din Genova, Campo-Santo din Milano, cimitirul Pere Lachaise din Paris și, la noi, cimitirul Bellu din București, care sunt adevărate muzee în aer liber).

mazdeismul

— denumire pentru religia zoroastră; de la numele zeului iranian Ahura-Mazdah.

mazzim

vezi {islamismul}, {imam}

Mecca

— orașul sfânt al mahomedanilor.

mecet

— denumire pentru cimitir, în lb. turcă.

Medina

Medru

numit în popor Sf. Dumitru, Dimitrie (Διμήτριος, ὁ — Dimitrios, lat. appelatur = cel care face apel (cerere) și Διμήτηρ, ἡ — Dimitir, lat. Ceres — zeița semănatului — Demetre la greci; pământesc)

Sf. Dumitru Izvorătorul de mir — despre care Mineiul ne spune că era originar din cetatea Solun (Tesalonic-Grecia), fiu al comandantului (voevodului) cetății, în vremea împăratului Maximian (286-305). Crescut în credința creștină, îndată după moartea părinților săi, Dimitrie, ajuns prin încuviințarea lui Maximian comandant al cetății în locul tatălui său, începe să propovăduiască credința creștină, în ciuda dispozițiilor primite de la împărat de a întări în cetate credința în zeii păgâni, păgânismul fiind atunci religie de stat. Pentru asemenea îndrăzneală, împăratul l-a aruncat într-o temniță adâncă și întunecoasă. Aici a făcut prima minune omorând o scorpie mare ce se repezise asupra lui. Ştiind că această întemnițare era sfârșitul, sfântul își încredințează sufletul lui Dumnezeu, rugându-se neîncetat; aici a fost cercetat de îngerul Domnului care, venind într-o lumină mare, i-a pus pe cap cununa martiriului, și spre a-l îmbărbăta i-a zis: „Pace ție, pătimitoral lui Iisus, Dimitrie, îmbărbătează-te și te întărește și biruiește pe dușmanii tăi”, iar Dimitrie i-a răspuns: „Mă bucur întru Domnul și mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu”. În acel timp de crude persecuții ale creștinilor, un mod de a-i ucide erau luptele în arene (amfiteatre în aer liber, special amenajate), unde creștinii erau aduși să lupte fie cu fiarele sălbatice, fie cu gladiatori, dintre care unul foarte puternic, pe nume Lie, omorâse mulți creștini și de aceea împăratul îl prețuia și ținea mult la el. Mânios și îndurerat de uciderea unui atât de mare număr de creștini, un tânăr oștean din armata lui Maximian, cere învoirea să lupte cu Lie, în locul creștinilor. Înainte de luptă, el se duce în temniță la Sf. Dimitrie și-i cere binecuvântarea. Întărit de semnul crucii și de rugăciunile sfântului, Nestor oșteanul intră în arenă, luptă cu Lie și-l înfrânge, aruncându-l în vârful sulițelor, pregătite să-i primească pe învinși. Mâniat de biruința lui Nestor și aflând că acesta fusese încurajat și binecuvântat de Dimitrie, Maximian hotărăște ca aceștia să fie uciși. Lui Nestor i s-a tăiat capul, iar Dimitrie a fost împuns cu sulițe; amândoi au fost trecuți de Biserica Ortodoxă în rândul sfinților, fiind pomeniți în zile alăturate: Sf. Dimitrie pe 26 octombrie, iar Sf. Nestor pe 27 octombrie; în iconografia bisericească, amândoi sunt trecuți în rândul sfinților militari și uneori sunt zugrăviți alături, unui de altul. Creștinii au luat trupurile lor și le-au îngropat. Haina Sf. Dimitrie și inelul au fost luate de credinciosul său slujitor, Lupu, care a făcut cu ele multe minuni, căci oricine le atingea, îndată se vindeca de orice suferință și boală. Lupu a fost și el martirizat. Pe mormântul Sf. Dimitrie, creștinii au ridicat o bisericuță în care sfântul a făcut multe minuni, ajutând și vindecând pe cei care veneau aici să se roage. Un creștin bogat, fiind foarte bolnav, s-a rugat și el aici și a fost vindecat. Drept mulțumire, el a zidit, pe locul micii biserici, o biserică mare și frumoasă, cu numele Sf. Dimitrie; pe când se făceau săpăturile pentru temelii, s-a găsit trupul sfântului neputrezit, devenit moaște frumos mirositoare, din care izvora mir sfânt și oricine se atingea de el îndată se vindeca de suferințe. Leonte a pus moaștele sfinte într-o raclă de argint ferecată cu aur și a vrut să ia cu el măcar o parte din aceste moaște, însă sfântul i s-a arătat mustrându-l, iar Leonte a plecat luând cu sine doar giulgiul sfântului, care avea puterea de a face minuni, în Minei se povestesc multe din minunile Sf. Dimitrie, printre care se arată cum a salvat el cetatea sa de foamete, întorcând de pe mări, spre Tesalonic, navele încărcate cu grâne, cum a salvat de la distrugere cetatea, îndepărtând pe năvălitorii barbari, cum a adus înapoi, salvând din robie, două tinere fecioare ș.a. O altă dovadă a puterii sale s-a arătat când împăratul Iustinian (sec. VI) a zidit o măreață biserică la Bizanț, în cinstea Sf. Dimitrie și a vrut să aducă aici sfintele lui moaște, dar cei trimiși să le ia au fost înspăimântați și alungați de flăcările care au răbufnit asupra lor ca niște suliți de foc. Şi astfel, sfântul n-a putut fi clintit și înstrăinat de Tesalonic, cetatea sa natală. Aceste informații despre Sf. Dimitrie, izvorâtorul de mir, sunt cuprinse în Minei și în Acatistul său. Cercetările istorice mai noi consideră că relatările din Minei ar fi simple legende și că adevăratul Sf. Dimitrie este originar din Sirmium (localitatea Mitrovița de azi, din Iugoslavia), unde, în sec. III, se afla o episcopie, iar Dimitrie era acolo diacon. În timpul persecuției lui Maximian, Dimitrie a fost ucis cu sulița în ziua de 9 aprilie, anul 304. Descoperindu-se moaștele lui Dimitrie, care făceau minuni, ele au fost luate de conducătorul (prefectul) Iliricului, Leonțiu, care a zidit, în cinstea Sf. Dimitrie, două biserici, una la Sirmium și alta la Tesalonic, unde i-a așezat și moaștele, în ziua de 26 oct., care a rămas și ziua prăznuirii lui.
Biserica noastră cinstește, a doua zi, 27 octombrie, încă un sfânt cu același nume, Sf. Dimitrie (Dumitru) Basarabov. Originar din Bulgaria, din satul Basarabi (pe apa râului Lom), călugăr cu viață duhovnicească înaltă, a trăit în pustnicie într-o peșteră. Descoperindu-se moaștele sale, acestea au făcut multe minuni. Pe locul acela s-a făcut o biserică. În a doua jumătate a sec. XVIII, în vremea războiului ruso-turc (1774), generalul rus Saltâckov a vrut să le trimită în Rusia, dar moaștele au rămas în Şara Românească, la stăruința Domnitorului țării și a Mitropolitului Grigore al II-lea, care le-au plătit cu aur, așezându-le în biserica Mitropoliei, unde se află și azi (în catedrala Patriarhiei Ortodoxe). Se spune că în timpul războiului, în 1917, când Bucureștiul era ocupat de armatele germane, bulgarii au vrut să ia înapoi moaștele sfântului, dar carul în care erau duse ajungând la Dunăre, s-a oprit în loc și în nici un chip n-a mai putut fi urnit, decât atunci când s-a hotărât ca moaștele să fie aduse la locul lor, de unde se luaseră, din București. Moaștele sfântului sunt făcătoare de minuni și sunt cinstite cu multă evlavie de credincioșii români.

megalitic

(de la gr. μέγας — megas = mare și λίθος, ὁ — lithos = piatră

— „piatră mare”) — construcție funerară din piatră neșlefuită, datând din epoca pietrei (neolitic, 6000-1700 î.Hr.). Aceste monumente sunt de diferite tipuri: dolmenii și menhirii. Dolmenii (doi = masă, men = piatră, în lb. bretonă) sunt un fel de cavouri artificiale, formate din câteva pietre mari, peste care s-au așezat, ca acoperiș, enorme blocuri de piatră, prevăzute cu un orificiu, „orificiul sufletului” cum a fost numit de cercetători, ce servea fie pentru a se introduce hrana în mormânt, fie ca ușă de intrare și ieșire a sufletului mortului. Menhirii (men = piatră și hir = lung, în lb. bretonă) sunt alt tip de morminte megalitice, sub forma unor stâlpi înalți de piatră în genul obeliscurilor egiptene. Acești menhiri (foarte mulți aflați în Franța) ating înălțimi mari (20 m); menhirii sunt și ei diferiți, după felul în care au fost așezați: cromlehii sunt menhirii așezați în cercuri sau semicercuri (crom = curbat și lec = piatră, în lb. bretonă). Un cromleh celebru se află în Anglia, la Salisbury; aliniamente se numesc menhirii așezați în șiruri paralele. Aceste monumente funerare impresionează prin monumentalitatea lor, fiecare piatră folosită la construirea lor cântărind mai multe mii de tone. Monumentele megalitice sunt o mărturie a intensității cultului morților și credinței în nemurirea sufletului, în perioada neoliticului.

melamed

(„învățător”, în lb. ebraică).

Melchisedec

(„regele dreptății și al păcii”)

— era în vremea lui Avraam regele Salemului, care l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine și vin ca ofrandă de mulțumire; este considerat ca o prefigurare a Mântuitorului, în Vechiul Testament.

melchit

melod

(fie μελωδός, ὁ — melodos, o = cântăreț, poet liric)

— poet și compozitor totodată; până în sec. IX, în muzica bisericească toți imnografii erau și melozi, dar de aici înainte ei rămân doar imnografi, adică doar poeți, care scriu textul imnelor, imitând metrul, ritmul și rima unei compoziții anterioare. Melozii și imnografii sunt mari poeți creștini care au compus, începând din sec. IV-V, poezia imnografică creștină, care se adaugă la cântările vechi de origine biblică (psalmii). Poezia imnografică intră în cult mai ales în slujbele de dimineață (Utrenie) și de seară (Vecernia) sub forma troparelor, a condacelor, stihirilor și canoanelor. Între cei mai vestiți melozi creștini sunt: Sf. Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sf. Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, Iosif și Teodor Studitul ș.a.

Memfis

— capitala faraonilor Primei Dinastii, întemeiată de Menes, unificatorul Egiptului. Teologia memfită conține cea mai veche teogonie și cosmogonie egipteană, rezultat al puterii creatoare a gândirii și cuvântului unui singur zeu; zeul suprem, Ptah, crează prin spirit, „inima” sa, și verb, „limba” sa. Această doctrină de la începutul istoriei egiptene poate fi apropiată de teologia creștină a Logosului (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.). Memfis a fost clădit de Menes (lângă actualul Cairo), drept capitală a Egiptului unificat.

menade

— preotese ale zeului Dionysos (Bachus, la romani) — zeul vinului, al dezmățului.

Menes

menhiri

menologhiul

— Viețile sfinților înșiruite calendaristic, pe zile; lucrare atribuită lui Simeon Metafrastul.

menora

Mercurius

Mesia

(lb. ebr. Meshiah, Meșiah = „Unsul”, alesul lui Dumnezeu; lb. gr. Χρηστός, ὁ — Hristos — Mesia, care se tâlcuiește „Hristos”, zice Sf. Ev Ioan 4, 25)

— este numele dat de profeții Vechiului Testament Mântuitorului promis de Dumnezeu oamenilor, și care la vremea hotărâtă a venit pe pământ, întrupându-Se de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara (de aceea El însuși S-a numit pe Sine „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Omului”).

metanie

metanoia

(μετάνοια, ἡ)

— pocăință, îndreptare, căință.

metempsihoză

(μετεμψύχωσις, ἡ — metempsihosis, de la μετὰ — meta = după, și ἐμψύχω — empsiho = însuflețesc; ψυχή — psihi = suflet)

— concepție religioasă despre reîncarnare, despre migrația sufletelor în alte trupuri, în vieți succesive, până când sufletele ajung la desăvârșirea absolută, la Nirvana (fericirea și liniștea absolută). Credința în metemsihoză aparține marilor religii orientale (budism, brahmanism) și Greciei antice (în orfism, pitagoreism). Reîncarnarea se putea face și în trupul unui animal, fapt pentru care discipolii lui Pitagora, susținători ai metempsihozei, nu mâncau carne de teamă ca în viitoarea reîncarnare să nu aibă deprinderi de fiare.

metensomatoza

— doctrină despre preexistenta sufletelor. Sufletul filozofului (al înțeleptului), spunea Platon, ajunge prin gnoză (cunoaștere) la biruință și, învingând toate dorințele trupului, el se eliberează de trup și se înalță în sferele superioare ale cosmosului. Aici rămâne în stare de contemplație a Ideilor eterne, timp de câteva mii de ani, după care va fi din nou expus contactului degradant cu un trup nou. Dacă înțeleptul își învinge trupul după multe reîncarnări succesive, sufletul va rămâne veșnic în contact cu Ideile eterne, incoruptibile; dacă însă nu rezistă dorințelor trupului se va degrada, renăscându-se mereu în forme inferioare, la limita cărora, spune Platon, se află tiranul.

metoc

(μετόχιον. τό — metohion)

— clădire, proprietate a unei mănăstiri, folosită pentru oaspeți sau pentru găzduirea călugărilor (când proprietatea este într-un oraș); se mai numește metoc și o mică așezare monahală dependentă de o mănăstire mai mare.

mezonoptica

mezoora

Midrasim

miercurea cenuții

— se numește ziua când începe Postul Paștilor la catolici. Ei practică în această zi un ritual, și anume își toarnă cenușă pe cap (o presară pe creștetul capului), în semn de pocăință; este o amintire a ceremonialului penitenței publice din vechime, obicei moștenit de la evrei; și la catolici, postul ține, ca și la ortodocși, 40 de zile, începând însă nu de luni, ci de miercuri (numită a Cenușii).

miercurenii

— denumire pentru secta quartodecimanilor, care posteau în Duminica Paștelui, așa cum postim miercurea (Sinopsis, 1751, f.r.8).

miezonoptica

(lat. Nocturnus; gr. Μεσονυκτικό, τό — mesoniktiko; slv. polușnița)

— este în cultul ortodox cea dintâi dintre slujbele divine care formează ciclul rugăciunii zilnice de dimineață. Odinioară, ca și azi numai în unele mănăstiri, se săvârșea la miezul nopții, în tinda bisericii. Azi se săvârșește, în general, dimineața înainte de Utrenie, în naos. Alcătuită din două părți, slujba Miezonopticii are în prima parte un caracter doxologic, adică de slăvire a lui Dumnezeu, iar partea a doua este o rugăciune de mijlocire pentru morți (de pomenire a morților: „Pomenește, Doamne, pe robii tăi...”). Privită în legătură cu istoria sfântă a mântuirii, Miezonopticaeste, simbolic, o aducere aminte a Patimilor Domnului, începute în Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat cu sudori de sânge: „Doamne, de este cu putință, să treacă de la Mine acest pahar...”, fiind apoi prins, în urma trădării lui Iuda Iscarioteanul, și dus la judecată, condamnat și răstignit; Miezonoptica este și o aducere aminte a învierii Domnului, care s-a petrecut în a doua parte a nopții, spre ziuă; trezirea din somn pentru rugăciune este și un simbol al propriei noastre învieri din morți, când, la Judecata din urmă, Iisus va veni pentru a doua oară „să judece viii și morții...” ca și în „Parabola celor zece fecioare”, când vine mirele la miezul nopții, pe neașteptate (Matei 25, 6). Toaca de la miezul nopții a fost asemănată cu trâmbița îngerilor care vor vesti chemarea la Judecată, în vremea de apoi. Aceste idei sunt exprimate și în cele două frumoase tropare care se cântă la prima parte a Miezonopticii: „Iată mirele vine în miezul nopții” și „La ziua cea înfricoșătoare gândind, suflete al meu, priveghează!...” Aceste tropare reflectă ideea Parusiei (a doua venire a Mântuitorului), idee foarte curentă în Biserica primară, credință vie, că a doua venire va fi la miezul nopții (Marcu 13,35). Troparele sunt și un avertisment pentru propriul nostru sfârșit, căci nimeni nu știe când va muri și, deci, trebuie să fie pregătit prin pocăință și rugăciune. Miezonoptica, deși inițial era o slujbă de noapte, cum o arată și numele (și cum este încă în mănăstiri), la bisericile de enorie se face dimineața. Ea caută să amintească credincioșilor că ziua și noaptea trebuie să se roage, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25,13).

Mighila

— „Cartea Esterei”, cu conținut istoric, din Vechiul Testament, în care se relatează un moment din lupta evreilor pentru libertate; ea se citește la sărbătoarea Purim.

Mihai-vodă

— biserică ridicată în București de domnitorul Mihai Viteazul în 1559, spune legenda, ca recunoștință că a fost salvat de la moarte în ziua de Sf. Nicolae, când a fost condamnat de Alexandru Vodă cel Rău. În chiliile mănăstirii, așezat pe o colină lângă apa Dâmboviței, au fost mutate, la sfârșitul secolului XIX, Arhivele Statului. În epoca comunistă (1947-1989), spre a nu fi dărâmată, prin grija Patriarhului Justinian, biserica a fost translată și adusă jos, la poalele dealului, unde a fost înconjurată de blocuri înalte, spre a dispărea vederii cu totul (după 1970).

Mihail

(ebr. „Cine este ca Dumnezeu”)

Sf. Arhanghel Mihail — este arhanghelul cu sabia de foc, pus de Dumnezeu să păzească porțile Edenului, după alungarea primilor oameni, Adam și Eva, pedepsiți pentru păcatul neascultării poruncii lui Dumnezeu. Sf. Mihail este sărbătorit împreună cu Arhanghelul Gavriil la 8 noiembrie, în calendarul ortodox.

Miheia

— Cartea Miheia din Vechiul Testament, aparținând profetului Miheia (a trăit în sec. VII î.Hr.), care a prezis Nașterea lui Mesia în Betleem, precum și pedepsele lui Dumnezeu împotriva poporului iudeu, culminând cu distrugerea Ierusalimului și a marelui templu.

mihra

mijloceasurile

(τὸ μέσον + ἡ ὥρα — to meson + i ora = ceas de mijloc, mezooră; lat. medie hora)

— sunt grupe de rugăciuni scurte (molitfe), care se citesc în mănăstiri, printre ceasurile liturgice; ca și ceasurile, ele sunt în număr de patru (I, III, VI, IX). Originea lor, ca și a ceasurilor, se află în nevoia de pietate a călugărilor din trecut, care se rugau în chilia lor, în particular, între slujbele ceasurilor.

mikva

(ebr.)

— se numește baia rituală, chezășie a purității vieții de familie, în spiritul tradiției la evrei.

mila

(εὐσπλαγχνία, ἡ — o eisplaghnia; θωίω έλέω — Teio Eleo = Mila lui Dumnezeu; slv. milu)

— este un sentiment care izvorăște din înțelegerea suferințelor, a durerilor semenilor noștri (și a tuturor făpturilor neajutorate) și care au nevoie de ajutorul nostru. Concretizarea milei este fapta, este forma de ajutorare; „Parabola samarineanului milostiv”, după cum se precizează și în titlu, a fost spusă de Mântuitorul cu scopul de a ilustra cum trebuie să se manifeste acest sentiment, care numai însoțit de faptă își dă adevărata măsură; mila creștină nu umilește și nu minimalizează personalitatea celui care ne-a inspirat mila. Este starea pe care o trăim fiecare dintre noi, care ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de noi, să ne poarte de grijă, este rugăciunea nelipsită din Sf. Liturghie: „Doamne miluiește”, este rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!” Așa cum mila lui Dumnezeu, pe care orice om credincios, din orice religie, o cere, fără a se simți umilit și Dumnezeu o arată față de om, fără a-l umili, așa trebuie să fie și mila oamenilor, a unora față de alții. Cei milostivi vor avea, la rândul lor, parte de mila și îndurarea lui Dumnezeu, așa cum spune Mântuitorul în Predica de pe munte: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

milenarismul

(χίλια ἔτη — hilia eti; lat. mileniu = o mie de ani)

— este credința în a doua venire a Mântuitorului, când va înființa o împărăție de o mie de ani. El va împărați cu drepții, iar puterea lui Satan va fi biruită. După aceasta va veni sfârșitul lumii, învierea generală și Judecata de apoi. Milenariștii interpretează greșit cuvintele Mântuitorului, Care nu vorbește nicăieri de o împărăție pământească, ci doar de a doua venire care va fi la sfârșitul veacurilor, când va avea loc Judecata de apoi, dar care nu se știe când va fi: „Deci și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni” (Luca 12, 40) și: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile...” (Matei 25, 31 și 32). Milenarismul, dezvoltat în primele veacuri creștine, a fost combătut de scriitorii creștini (Fer. Augustin); ideea sfârșitului apropiat și a împărăției lui Hristos s-a menținut, la unele secte din Evul Mediu și în epoca modernă, până azi, la numeroase secte protestante (Adventiștii, din care au generat „Martorii lui Iehova”, foarte perseverenți azi în țara noastră, Mormonii, în America, „Biserica nouă catolică...” ș.a).

milosârd

adj. v. binevoitor, bun, compătimitor, îndurător, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv.

minaret

mineal

— care face parte din Minei.

minei izbran

— pentru Antologhion ( „Biserica Ortodoxă Română”. Revista Sfântului Sinod a B.O.R., București, 1974, nr. 3-4, p.478.).

minei izbranit

mineie

(μήνατα, τά — minata; ὁ μήν — o min = lună)

— sunt cărți de slujbă bisericească, în care sunt cuprinse cântările rânduite la Praznice împărătești, la sărbătorile sfinților celor mari și sfinților de fiecare zi, cântări adunate în 12 cărți, după numărul celor 12 luni ale anului, fiecare carte purtând numele lunii pentru care a fost scrisă (Mineiul pe septembrie, Mineiul pe octombrie etc). Mineiul, numit și Minologhiu, cuprinde slujba de la Vecernie și Utrenie pentru fiecare zi a anului bisericesc, începând cu 1 septembrie (prima lună a anului bisericesc) și până la 31 august, precum și rânduiala sărbătorilor de peste an și a celor șapte Laude din Ajunul Nașterii Domnului și al Bobotezei. În Minei se află, pe lângă tipicul slujbei, și viața sfântului ori istoricul sărbătorii, sub numele de Sinaxar (συνάγω — sinago = a aduna). Pentru că cuprind și viețile sfinților fiecărei zile, Mineiele se mai numesc și Sinaxare. Mineiul se folosește tot anul, împreună cu Octoihul, Triodul și Penticostarul. Primul Minei în limba română a apărut în 1846 prin grija egumenului Neonil, de la Mănăstirea Neamț.

Minerva

(de la tema men, gr. μέμνιμαι — memnimai, din aceeași familie cu lat. mens arată o lucrare a minții)

— zeița romană a înțelepciunii care, după amestecul cu grecii, a fost asimilată cu Athena — zeița înțelepciunii la grecii antici. Minerva, zeiță a înțelepciunii, a științei, artelor și poeziei, era una dintre cele mai importante zeități romane. Împreună cu Jupiter și Junona formau o triadă. Era sărbătorită la 19 martie, iar sărbătoarea se numea Quinquatrus. La sărbătoare luau parte îndeosebi toți meșteșugarii și artiștii, precum și tineretul studios care, fiind liber în această zi, ducea dascălilor plata pentru lecții (minerval).

minoica

— vechea civilizație cretană (după regele semilegendar Minos) peste care pătrund din nord, în mileniul II î.Hr., aheii, triburi grecești care vor dezvolta, pe baza ei, civilizația miceniană. Aceștia întemeiază puternicele cetăți Micene și Tirint. Civilizația aheeană va fi distrusă de ultimul val migrator, venit din nord (dorienii, greci veniți în Grecia după ionieni și eolieni, pe la sfârșitul mileniului II). Civilizația greacă se dezvoltă între anii 1025-1031 î.Hr., în cinci perioade numite: geometrică, arhaică, clasică, elenistică și romană (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

minologhiu

(μηνολόγιον, τό — minologhion)

— calendare, numite și Prolog (Proloage); sunt cărți bisericești care cuprind viețile sfinților, rânduite după zilele calendarului. Primele Minologhii au fost întocmite în sec. X de Simeon Metafrastul (de la μεταφραστής — metafrastis = interpretul), numit astfel deoarece el nu numai că a adunat și a rânduit după calendar viețile sfinților, dar le-a însoțit și de interpretări. Activitatea lui a fost continuată și astfel s-au completat și s-au publicat, în sec. XVIII, toate viețile sfinților pentru cele 12 luni, cuprinse în 12 volume (Minee) de către Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Ele au fost traduse și în limba română și tipărite la mănăstirea Neamț de călugărul Isaac, la sfârșitul sec. XVIII. Dar, mai înainte, la 1682, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei tradusese, din lb. greacă și sârbă, o parte din Minologhion, sub titlul Viețile sfinților, pe care le-a tipărit la Iași, în două volume; vezi și {mineie}, {sinaxar}, {neortologhiu}.

minune

— fenomen ieșit din comun, atribuit unor forțe supranaturale; pe plan religios, minunile sunt atribuite puterii divine (ex. minunile Mântuitorului); vezi și {Pavel} — Minunea din drumul Damascului.

mir

vezi și {mirungerea}, {simboluri naturale}.

miracol

— minune.

Mirăuți

— biserica Mirăuți din orașul Suceava, ridicată pe ruinele vechii biserici a Mitropoliei Moldovei, care și-a avut sediul aici în vremea lui Iliaș — fiul lui Alexandru cel Bun (1435-1442). După cum atestă documentele, biserica Mirăuți este cel mai vechi monument de artă bisericească din Suceava; se crede că a fost zidită de Petru Mușat (1375-1391). Aici a adus Alexandru cel Bun moaștele Sf. Ioan cel Nou, de la Cetatea Albă (1402). Pe ruinele vechii biserici a Mirăuților, a zidit Bogdan, numit cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare, o biserică nouă cu hramul Sf. Gheorghe (începutul sec. XVI). Este o construcție monumentală, cu pridvor închis și gropniță, zugrăvită în interior și exterior. După ultima restaurare, biserica și-a recăpătat frumusețea inițială, dar acoperișul, refăcut cu țigle viu colorate, contrastează cu sobrietatea și distincția zidirii.

mire

— denumire pentru cei doi tineri care se căsătoresc. În religia creștină, Biserica este numită alegoric, mireasa lui Hristos, iar Hristos este numit Mirele ei.

mirean

— în raport cu Biserica sunt numiți mireni toți credincioșii care nu fac parte din cler (mirean sau laic), adică toți acei care nu sunt călugări sau preoți.

miride

(μερίδα, ἡ — merida, i = parte, porție)

— se numesc părticelele pe care preotul le scoate din prescurile (darurile) aduse la altar de credincioși, pentru pregătirea cinstitelor Daruri pe care preotul le sfințește la Liturghie, în timpul Sf. Euharistii. Scoaterea miridelor (părticelelor) se face după un ritual consacrat care se săvârșește la proscomidiar (vezi și {altar}, {proscomidiar}), în prima parte a slujbei Sf. Liturghii (Sf. Liturghie are trei părți: Proscomidia, Liturghia catehumenilor, Liturghia credincioșilor), numită Proscomidie. Pe masa din proscomidiar, unde stau obiectele sfinte, necesare slujbelor religioase, se află un taler pe care se taie prescurile cu un cuțit ascuțit, numit copie, și un alt taler cu picior, numit Sf. disc pe care se pun miridele, precum și Sf. potir în care se toarnă vinul amestecat cu apă, care împreună cu miridele constituie cinstitele daruri ce se sfințesc la Liturghie, transformându-se în trupul și sângele Domnului, cu care se împărtășesc credincioșii. Prescurile din care se scot miridele sunt în număr de cinci. Fiecare prescură are o destinație precisă (vezi și {prescură}). Din prima prescură, preotul, după ce o binecuvintează și o așează pe taler, cu ajutorul copiei scoate Agnețul (părticica pentru Iisus Hristos — vezi și {agneț}) care semnifică mielul de jertfă; Agnețul se scoate din partea de mijloc a prescurii, unde se află pecetea cu inițialele numelui lui Iisus Hristos. În tot acest timp preotul rostește rugăciuni speciale pentru acest moment al slujbei (cuprinse în Liturghier). Agnețul e tăiat cruciș, astfel ca să nu se desfacă și se așează pe Sf. disc. Apoi preotul ia potirul și toarnă în el vin și apă, în părți egale (ceea ce semnifică momentul când, aflându-Se pe cruce, coasta lui Iisus a fost străpunsă cu sulița și a curs sânge și apă, semn că Iisus murise). Preotul pune potirul deoparte și-l acoperă cu un acoperământ mic (acoperămintele sfintelor vase sunt trei la număr: două mai mici, pentru Potir și Sf. Disc și unul mai mare cu care se acoperă amândouă; aceste acoperăminte, numite procovețe, sunt făcute din pânză, mătase sau o țesătură cu fir); restul de prescură din care s-a scos Agnețul se pune în anaforniță (vezi și {anaforniță}). Se ia a doua prescură și se scoate din mijlocul ei o părticică în formă de triunghi pentru Sf. Fecioară Maria și se așează pe Sf. disc, în partea dreaptă a Sf. Agneț. Această miridă se numește Panaghia (παναγία, ἡ — panaghia = Prea Sfânta) (vezi și {proscomidie}). Se ia apoi a treia prescură, din care, tot din mijloc, scoate 9 miride triunghiulare sau pătrate mici și le așează pe Sf. disc în stânga Agnețului, în trei șiruri verticale de câte trei miride; acestea sunt pentru cele nouă cete de sfinți prooroci și mucenici: Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, sfinții prooroci ai V.T., Sf. Apostoli, sf. ierarhi, sf. mucenici și mucenițe, sfinții mari pustnici (cuvioși părinți și cuvioase maici), Sfinții doctori fără de arginți, Sf. Ioachim și Ana, sfântul zilei și toți sfinții, sfântul autor al Liturghiei care se slujește în ziua respectivă (Sf. Vasile, Sf. Ioan Gură de Aur); a patra prescură se taie în mijloc și se scot trei miride speciale — pentru episcopul locului, pentru conducătorii statului și pentru ctitorii bisericii respective — și le așează una lângă alta sub Sf. Agneț; din aceeași prescură preotul mai scoate o grămăjoară de firimituri, pe care o așează sub cele trei miride, citind în șoaptă rugăciuni pentru cei vii care au dat pomelnice și le pomenește acum; din a cincea prescură scoate miride pentru cei morți, rugându-se pentru ei, citind pomelnicele date pentru ei. Pomenirea celor vii și morți continuă și după Proscomidie, pe măsură ce credincioșii aduc pomelnice și preotul le primește, scoțând pentru fiecare o miridă — din prescura a patra pentru vii și din prescura a cincea pentru morți. Din prescura a patra preotul scoate mirididă și pentru sine și o așează între cele două grămăjoare (una pentru vii și una pentru morți) așezate sub cele trei miride speciale. Apoi preotul acoperă discul cu celălalt acoperământ mic, iar cu acoperământul mare acoperă și discul și potirul, după ce le-a tămâiat cu cădelnița; continuând să cădească tot proscomidiarul și altarul, face și rugăciunea de încheiere a slujbei Proscomidiei (apolisul), după care, ieșind în ușa altarului, deschide ușile împărătești și începe Liturghia catehumenilor, care ține până la cuvintele: „Cei chemați, ieșiți” și după această formulă urmează a treia parte a Sf. Liturghii, numită Liturghia credincioșilor; vezi și {proscomidia} (Liturgica Specială, București, ed. a II-a. 1985.).

mirnița

— vasul cu mir.

mirodot

— preot care miruiește (miruitor).

Mirom

— Ectenia mare; cuvânt folosit în secolele trecute pentru Ectenia mare (Molitfelnic, Buc. 1832, p. 125).

Miron Cristea

— primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (ales în 1925, când B.O.R. a fost ridicată la rangul de patriarhat).

mironosițe

(ὁ μάρτυς — o martis = martor)

— au fost primele martore ale învierii lui Iisus; au fost femeile care l-au urmat pe Iisus pe drumul Golgotei, au plâns la picioarele crucii și au fost de față la punerea Lui în mormânt: „Au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui” (Luca 23, 55). Vineri seara târziu au plecat acasă, pentru a pregăti „miresme și miruri”, „Iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus”. Au văzut atunci doi bărbați în veșminte strălucitoare care le-au întrebat: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți?”; femeile și-au amintit cuvintele lui Iisus Care le vorbise despre patimile, moartea și învierea Sa, și atunci au plecat de la mormânt, spre a vesti Apostolilor învierea Domnului și cuvintele celor doi îngeri: „Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea” (Luca 24, 1-10). Simbol al credinței și râvnei pentru Hristos al femeilor creștine, „femeile mironosițe” sunt prăznuite în calendarul Bisericii creștine în a doua Duminică, după Duminica învierii.

miruitorul

(μυρόνω — mirono = a unge și μύρον, τό — miron, to = untdelemn aromatic, mir), numit și pomăduitor (de la slv. pomazati = a unge)

— este un mic obiect de cult din metal, în formă de pană, subțire, având 10-15 cm lungime, terminat la un capăt cu o mică cruce. Preotul îl folosește la „miruirea” credincioșilor pe frunte după săvârșirea Liturghiei sau la alte slujbe (Litie, Priveghere, Acatiste). Miruitorul se păstrează, de obicei, agățat la iconostasul tetrapod. Poate fi folosit și la Botez, la ungerea cu Sf. Mir.

mirungerea

— este a doua mare Taină pe care o primește creștinul după Botez. Mirungerea sau ungerea cu Sf. Mir a noului botezat este semnul văzut al împărtășirii lui reale din darurile Sf. Duh, Care S-a pogorât în chip văzut mai întâi asupra Mântuitorului ca un porumbel la Botez, și apoi asupra Sfinților Apostoli, în chip de limbi de foc, la Cincizecime, și Care Se dă acum, după Botez, sub chipul văzut al Sf. Mir. De aceea așa cum Sf. Duh S-a pogorât asupra Mântuitorului îndată după Botezul Său în Iordan, așa și ungerea cu Sf. Mir trebuie făcută îndată după Botez, iar nu amânată peste ani în șir după Botez (cum se practică în Biserica Romano-Catolică), căci se poate întâmpla ca cel botezat să moară până la confirmare (denumirea momentului primirii tainei ungerii cu Sf. Mir, la catolici) și astfel să rămână lipsit de această sfântă Taină a Mirungerii. Sf. Mir este „pecetea”, „semnul” lui Hristos și prin ungerea cu el, cel botezat devine creștin adevărat, un „Hristos” adică „uns al Domnului”, deoarece Hristos înseamnă „uns” (Χριστός). Ungerea se face în semnul crucii, după un ritual consacrat, rostindu-se formula „Pecetea darului Sfântului Duh” (cf. II Corinteni 1, 21-22), ritual foarte vechi și generalizat, prevăzut apoi în canonul 7 la Sinodul II ecumenic. Mirungerea este o „pecetluire” a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al apartenenței lor la trupul mistic al Domnului. Unii dogmatiști consideră ungerea cu Sf. Mir ca „taina preoției universale”, care face din toți creștinii „seminție aleasă”, „preoția împărătească”, „poporul sfânt” al lui Dumnezeu despre care vorbește Sf. Apostol Petru: „Iar voi sunteți seminția aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu... poporul lui Dumnezeu” (I Petru 2, 9-10). Sf. Mir este untdelemn curat de măsline, amestecat cu multe și felurite aromate (mirodenii) pregătit (fiert) cu o rânduiala solemnă în primele trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de către Sinodul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul țării, în Joia aceleiași săptămâni (Joia Mare), la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, fiind apoi împărțit episcopilor și tuturor bisericilor. Prin sfințirea lui, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh, pe care le conține în chip real.

Misa

mișcarea

— gestul ritual sau actul liturgic este o componentă a cultului religios a oricărei religii, iar în creștinism capătă forme multiple, cu scopul de a explica spiritualitatea religioasă; cele mai importante rituri sau ceremonii în cultul creștin sunt: închinarea, binecuvântarea și punerea mâinilor (de către preot), îngenuncherea și metaniile (pe care le fac și credincioșii), spălările rituale, închiderea și deschiderea ușilor împărătești și a dverei, ieșirile sau vohoadele, tragerea clopotelor etc. (v. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, ed. a II-a, București, 1993, pag. 754-773).

mișcarea ecumenică

— începută în 1910, s-a manifestat ca o acțiune de revenire la unitatea Bisericii creștine, divizată în timp, în confesiuni și secte. Astăzi Mișcarea și-a intensificat activitatea. (nu dă roade vrednice de unitate întru Adevăr – după cum se vrea a fi – căci din roadele ei se vede că este o uneală în mâna forțelor care urăsc pe Hristos.)

misionar

(lat. missionario — de la missionis = trimitere)

— cel trimis, aici cu sens de propovăduitor, de trimis al Bisericii creștine, spre a propovădui creștinismul la necredincioși.

mișnah

(ebr. „repetare”)

— este numele dat comentariilor legilor iudaice cuprinse în Tora. Aceste comentarii (mișnah) făcute de rabini erudiți, au constituit Tora (Legea) orală, socotită însă tot de inspirație divină. Transmise din generație în generație, erau considerate ca provenind de Ia Moise și având putere de lege, ca și Tora scrisă. Se crede că începutul lor datează mai ales de după întoarcerea din robia babiloniană. Ele au constituit așa numitele Midraș (studii de exegeză) ale literaturii rabinice. Aceste midraș (studii) asupra textelor legislative ale Vechiului Testament purtau numele de Halakhah („drum de urmat”), iar cele asupra textelor istorice și morale se numeau Haggadah (învățământ). Toate aceste midraș împreună au format Mișnah. Pe vremea Mântuitorului, ele erau fixate în scris. Mișnah formau adevărate coduri de legi juridico-religioase și fixarea lor în scris a început-o rabinul Aqiba ben Josef „părintele rabinismului”, prin sec. II d.Hr. Cea mai vestită Mișna a fost cea redactată de Iuda Ha Nasi (Iuda cel Sfânt) 164-217, șeful școlii rabinice din Tiberiada. Mișna, care cuprindea date despre sărbători sfinte, purificări, legislații privitoare la familie, societate ș.a., a mai fost redactată spre a i se adăuga toate tradițiile. Ultima formă ce i s-a dat, în urma comentariilor din sec. III — IV, s-a numit Gemara. Gemara împreună cu Mișna formează Talmudul. Fiindcă comentatorii Gemarei au fost și din Ierusalim și din Babilon, Talmudul poartă numele de „Talmudul din Ierusalim” și „Talmudul din Babilon”, acesta din urmă fiind mult mai mare și mai important, cuprinzând pe lângă texte cu caracter juridic și multe altele ca: legende, povestiri, date științifice și vrăjitorii. Talmudul a avut o influență foarte mare asupra iudaismului, conținutul lui provocând multe speculații care au contribuit la formarea pietății iudaice și au dus la kabalism (cabalism).

missale

— cartea liturgică pentru săvârșirea slujbelor religioase în Biserica catolică

mistagog

(μυσταγωγός, ὁ — mistagogos, o = preot)

— care inițiază în învățăturile sfinte, care explică, interpretează slujbele divine.

mistagogie

(μυσταγωγία, ή — mistagoghia = tâlcuire, explicare, interpretare)

— tâlcuire (în domeniul bisericesc) a cultului creștin (a Sfintei Liturghii, a Sf. Taine ale Bisericii). Cuvântări mistagogice care explică riturile liturgice ale Tainelor de inițiere în creștinism (Botezul, Mirungerea și Euharistia) au fost ținute de marii Părinți ai Bisericii de-a lungul veacurilor creștine: Sf. Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Gură de Aur (pentru secolele II — IV), Sf. Maxim Mărturisitorul (mare teolog bizantin, din sec. VII), Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului (sec. VII), Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV) și Nicolae Cabasila (sec. XV), de la care ne-a rămas una dintre cele mai frumoase și aprofundate tâlcuiri ale Sfintei Liturghii.

mister

— fapt ascuns, inaccesibil oricui; principii și practici rituale de cult, destinate unui grup de inițiați (ex. Misterele eleusice, orfice etc).

misterele eleusiene

— erau, în Grecia antică, ceremonii păgâne, mistice, secrete, pline de exaltare, care se desfășurau la templul din Eleusis, lângă Atena; aceste ceremonii legate de cultul zeiței Demetra (zeița naturii și fertilității) și al fiicei sale Cora (pe care o pierde și o regăsește) își aveau geneza în necontenita schimbare a anotimpurilor, în care vegetația moare și înviază, simbol al morții și reînvierii naturii. Prin acest cult, învăluit de mister, vechii greci își manifestau într-un fel și credința lor în nemurirea sufletului, în viața viitoare și în mântuire. La aceste ceremonii secrete participau numai cei inițiați (care se purificau mai întâi prin spălări, posturi și sacrificii); după ce se adunau la Atena, unde avea loc purificarea (printr-o baie în mare) și sacrificarea unui porc, plecau a doua zi la Eleusis (lângă Atena) și seara, la lumina torțelor, participau la celebrarea misterelor conduse de un hierofantes (slujitor religios) care arăta obiectele sfinte printre care era și un spic de grâu — simbol al vieții veșnice — căci bobul său moare și înviază în fiecare an.

misterele orfice

— în Grecia antică, la Delfi, se săvârșeau ritualuri de inițiere în concepția, atribuită lui Orfeu, că originea universului stă în oul cosmogonic.

mistica

(μυστικόν, μυστικά — mistikon, mistika = în secret, în ascuns, tainic)

— „este o experiență a divinului, este o trăire tainică și neînțeleasă a supremei apropieri a divinității, atât cât poate fi accesibil acest lucru firii omenești, în existența ei pământească”, este experimentarea și trăirea unei uniri a sufletului cu Dumnezeu, în care cunoașterea adevărurilor dumnezeiești se limpezește prin harurile Duhului, prin darurile înțelegerii și înțelepciunii. Această stare de cunoaștere și înțelegere face ca iubirea de Dumnezeu și de oameni să se intensifice, să se aprindă în mod miraculos, astfel încât să dea forța unor hotărâri eroice (ex. martirii creștini, capabili să-și dea viața, întăriți de iubirea pentru Hristos și de intensitatea sentimentelor religioase, ridicate pe culmi de trăire mistică); „trăirea mistică” dă o asemenea stare de bucurie în Dumnezeu, care se identifică cu „trăirea fericirii cerești”. Teologii răsăriteni, marii mistici, ca Dionisie Areopagitul și Grigorie Palama caracterizează astfel trăirea mistică: „o unire mai presus de minte”, de „vedere negrăită”, obținută prin „puterea Duhului”, care „e mai presus de simțuri, de rațiune și de conștiință”, o „trăire a stării de îndumnezeire, de participare la viața dumnezeiască” (Grigorie Palama, Al treilea Tratat din rândul întâi. Despre lumina și luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă și despre fericirea cea întru Hristos, vezi ș {D. Stăniloae}, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Sibiu, 1938). Mistica este cea mai înaltă trăire religioasă, dar spre acest vârf culminant se ajunge pe calea ascezei. Cu sensul de exercițiu, asceza (ἄσκησις, ἡ — askizis, i = exercițiu; ἄσκησις τῆς ἀρετῆς — askisis tis aretis = practicarea virtuții; ἀσκητεύω — askitevo = a duce o viață de pustnic, anahoret — singur, retras de lume, căutând prin credință și virtute pe Dumnezeu) înseamnă efortul neîncetat pe drumul desăvârșirii care duce la contemplarea lui Dumnezeu. Ea presupune trei feluri de exerciții: fizice, morale și religioase, ceea ce înseamnă „exercițiul forțelor trupești”, prin post, în primul rând, pentru eliberarea de instincte, pofte, plăceri, patimi; pe plan moral, exercițiul este strădania metodică de a elibera sufletul de patimi rele și de a-i sădi deprinderi virtuoase; pe plan religios, asceza creștină este calea luminată de rațiune și de credință, de rugăciune și de ajutorul lui Dumnezeu prin care firea omului se purifică de păcat și se fortifică moral; „este nevoința creștinului” în vederea dobândirii desăvârșirii, spune Sf. Apostol Pavel; ascetul e monahul care se străduiește să obțină desăvârșirea prin respectarea tuturor regulilor vieții ascetice; Ascetica este partea științei spirituale (Teologia ascetică), care se ocupă cu regulele și eforturile ce duc pe om la prima treaptă a urcușului spre desăvârșire; Mistica (Teologia mistică) este partea științei spirituale care se ocupă cu contemplarea lui Dumnezeu și unirea cu El. Progresul pe calea mistică nu se poate face decât în cadrul Bisericii, căci numai Biserica este aceea care poate să ne dea Sfintele Taine, și fără ele, care sunt „izvor de energie divină”, omul nu se poate mântui, nu se poate sfinți, căci are nevoie de harul divin, iar „harul” se dă credincioșilor prin Sf. Taine (în primul rând Tainele de inițiere creștină: Botezul, Mirungerea și Euharistia); prin el se realizează coborârea energiilor divine în om. Mistica creștină are caracter bisericesc hristocentric, căci Biserica există prin Hristos și harul vine de la El, și se dă fiecăruia după efortul pe care omul îl face spre a se desăvârși. Trăirea mistică, în creștinism, există din primele veacuri creștine, și e analizată în cărțile marilor mistici creștini (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Grigorie Palama, Ruysbruck, Meister Eckart ș.a.).

mistuitoare

— termen vechi, regional, pentru „spălător”, „umivalniță”; obiect liturgic, în altar, folosit de preoți pentru spălarea mâinilor, înainte de Sf. Liturghie (Trebnic, Chișinău, 1908, p. 1110).

mit

— așa cum îi definește Mircea Eliade, este o istorie sacră ce datează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos, al îoceputurilor.

mitnici

— se numesc, în credințele populare, păzitorii „vămilor văzduhului”, „vameși”, „mitnicii văzduhului”.

mitoc

mitologie

(μῦθος, ὁ — mitos = poveste; μυθολογία, ἡ — mitologia)

— este denumirea ansamblului de povestiri și legende, prin care diferitele popoare din cele mai vechi timpuri au căutat să-și explice, mai mult sau mai puțin naiv, marile întrebări privitoare la: originea lumii, a vieții și a elementelor naturii înconjurătoare. Uneori aceste mituri au mari asemănări de conținut, deși provin din locuri și timpuri diferite. Ex. mitul despre potop sau mitul despre diferențierea limbilor, într-o variantă culeasă de la negrii africani arată că oamenii, încercând să ajungă la cerul din care au fost alungați, au început să zidească un turn, adunând pivele (pietre de măcinat, de pisat) din gospodării și punându-le una peste alta. Pentru că le mai lipsea o pivă, pentru a termina turnul și a ajunge la cer, ei au scos una de la baza turnului, ca s-o pună sus. Atunci turnul s-a prăbușit iar oamenii au fugit, împrăștiindu-se. La început, ei vorbeau o singură limbă. Împrăștiați pe pământ, ei nu s-au mai înțeles, începând a vorbi alte limbi. Acest mit se aseamănă mult cu ceea ce povestește Biblia despre Turnul Babel.

mitra

(gr. μίτρα, ἡ — mitra, χίδαρις, ἡ — hidaris,τίαρα, ἡ — tiara = tiară, λῶρον, τό — loron; lat. lorum = legătura, centura sau învelitoarea pentru cap, turban, coroană, diademă)

— ca parte a veșmintelor liturgice, este acoperământul capului, folosit de arhierei (mitra arhierească) în timpul serviciului divin. Mitra are forme diferite: ca o coroană împărătească, rotundă și înaltă, împodobită de jur-împrejur cu iconițe și cruciuliță deasupra, în mijloc (mitra bizantină, folosită în bisericile ortodoxe la greci, români, sârbi, bulgari); în formă de căciuliță, bogat împodobită cu pietre scumpe și iconițe și având deasupra o cruciuliță (mitra rusească); o bonetă mică, albă, cu o cruciuliță deasupra (mitra alexandrină, probabil cea mai veche). Despre originea mitrei arhierești, părerea cea mai probabilă este că ea înlocuiește cununa sau chidariul purtat de către arhiereii Legii Vechi în serviciile religioase de la Cortul Mărturiei și de la templu (Ieșire 28, 4, 37 și 39; 39, 28), ca semn al arhieriei. Alte păreri susțin că mitra bizantină (din Bisericile Ortodoxe) își are originea în coroana regilor bizantini, a cărei formă o și imită, iar mitra latină (care are forma conică sau piramidală) derivă din tiara papală, care provine și ea din camilafca (lat. camelaum) sau căciulită care se purta pe cap, în Apus, în afară de serviciile divine. Existentă din sec. IV, folosirea mitrei s-a generalizat în sec. XV, când a fost preluată de patriarhii Constantinopolului, socotiți ca un fel de succesori ai împăraților bizantini, dispăruți după căderea Constantinopolului sub turci.
Simbolismul mitrei: Mitra simbolizează cununa de spini de pe capul Mântuitorului sau și sudariul (mahrama) cu care I-a fost acoperit capul când L-au pus în mormânt. Ea este semnul demnității împărătești a Mântuitorului și în același timp semnul vredniciei primite de arhierei de la Mântuitorul, arhiereul fiind săvârșitorul principal al serviciilor divine și al Sfintelor Taine.

Mitra-Mithra

— vechi zeu persan (iranian), înainte de Zoroastru, care l-a înglobat în zoroastrism (Zoroastru este reformatorul religiei persane, în sec. VI î.Hr.). Mithra era zeu al luminii solare, al ordinii sociale, al victoriei, al luptei împotriva întunericului, al ignoranței, al neadevărului și al oricărei forme a răului. Cultul lui Mithra s-a extins din Persia la toate popoarele cucerite și stăpânite un timp de aceasta; cultul zeului a fost însă influențat de religiile popoarelor respective. Ex. contactul cu elenismul a înnobilat și înfrumusețat mithraismul. Cultul lui Mithra s-a răspândit mai întâi în Asia Mică, apoi în imperiul roman și în provinciile cucerite (Dacia, Panonia, Germania, Galia, Britania, Spania, Africa). Ca doctrină, mithraismul considera universul ca un sistem guvernat de legi fixe; în centrul său se află soarele a cărui lumină și căldură îl învăluie și dirijează atât mersul aștrilor, vegetația și viața animalelor, cât și destinul omenesc și al istoriei. Cultul închinat lui Mithra se săvârșea în grote, de către preoți, îmbrăcați în veșminte tradiționale; aceștia aduceau sacrificii de animale, înălțând rugăciuni și cântări religioase. Sărbătoarea centrală era Duminica — ziua Soarelui. Răspândindu-se la romani, mai mult prin intermediul armatei, dar respins de elenism, unde s-a răspândit creștinismul, mithraismul nu a influențat în nici un fel creștinismul, așa cum se afirmă de unii interpreți, în primul rând pentru că acest cult păgân avea practici fundamental deosebite (purificarea sau așa-zisul botez era o simplă spălare rituală și o stropire cu sângele unui taur care se sacrifica pe o podea perforată, dedesubtul căreia se aflau cei ce aspirau la inițiere și peste care se scurgea acest sânge; pâinea și apa ce se aduceau ca ofrandă erau un simplu ritual, fără nici o semnificație, ca și jertfa taurului).

mitropolie

— se numește, în cadrul Bisericii Ortodoxe, unitatea administrativă dependentă de Patriarhie și având în subordine mai multe episcopii. În Biserica Ortodoxă Română funcționează azi cinci mitropolii: a Ardealului, datând din sec. XIV, desființată de dominația austro-ungară în 1701, și reînființată în 1864 de Andrei Şaguna, care-i stabilește sediul la Sibiu, unde se află și azi, după ce funcționase în diferite centre: la Râ-meți (1376), sub primul mitropolit Ghelasie (trecut în rândul sfinților, prin canonizările din 1992), la Feleac, la Geoagiu (1557), apoi la Alba-Iulia (1571-1701); Mitropolia Banatului, cu sediul la Timișoara, datând din 1608 și desființată în 1865, după ce funcționase un timp ca episcopie; a fost reînființată tot ca episcopie în 1939 și ridicată din nou la rang de mitropolie în 1947, așa cum funcționează și azi; Mitropolia Moldovei, datând din sec. XIV și recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în 1401; sediul inițial a fost la Suceava până în 1677, când a fost mutată la Iași, unde se află și azi; Mitropolia Olteniei, cea mai nouă, fiind înființată în 1939-1945 și reînființată în 1949, având reședința la Craiova, unde se află și azi; Mitropolia Ungrovlahiei, cea mai veche datând din 1359, cu reședința la Curtea de Argeș — primul mitropolit a fost Iachint, adus de la Vicina (Isaccea ???, Tulcea) unde între 1285 și 1359, când a fost desființată, a funcționat prima mitropolie de pe teritoriul țării noastre (dependentă de Patriarhia din Constantinopol). În 1517 și-a mutat reședința de la Curtea de Argeș la Târgovifte și apoi la București, unde din 1992, a primit titulatura de Mitropolia Munteniei și Dobrogei. Mitropolitul Ungrovlahiei a fost numit primul dintre mitropoliți sau Mitropolit-primat, între anii 1873 și 1925, când a primit titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolia fiind ridicată la rangul de Patriarhat (1925).

mitropolit

(μητροπολίτης, ὁ — mitropolitis de la μήτηρ-πόλις — mitir-polis = „orașul mamă” sau orașul-capitală, pentru că mitropolitul era păstorul religios al unei provincii și își avea reședința în orașul capitală)

— rang administrativ în ierarhia clerului ortodox, cler format din: episcop, arhiepiscop, mitropolit și mitropolit primat sau patriarh. Mitropolitul are în subordine 2-3 episcopi. El este mai presus de episcop: ἀρχὸς ἐπίσκοπος — arhos episcopos sau ἀρχὸς ἐπίσκοπος — arhiepiscopos = primul dintre episcopi sau mitropolit. Rangul de mitropolit este superior în administrația Bisericii față de cel de episcop, dar d.p.d.v. al harului, între mitropolit și episcop nu este deosebire și de aceea orice episcop poate ajunge mitropolit, când este nevoie. Sistemul mitropolitan exista în parte și în primele secole ale Bisericii (episcopii avându-și originea de la Sfinții Apostoli), dar din sec. IV a luat o dezvoltare deosebită; datorită extinderii teritoriilor creștine, în prinvicii au apărut mai multe episcopate și atunci episcopul din capitala provinciei a devenit „arhos” (cel mai mare), adică mitropolit. Rolul lui era de a convoca sinoadele provinciale, de a conduce alegerea episcopilor, de a-i confirma și hirotoni. El avea dreptul de a depune un episcop, de a veghea la buna desfășurare a activității bisericești din întreaga eparhie și la păstrarea nealterată a învățăturii creștine. Avea dreptul de a fi pomenit de toți episcopii și de cler la slujbele divine. Mitropolitul de la Ierusalim a fost ridicat primul la rangul de Patriarh (având sub jurisdicția sa și Palestina), printr-o hotărâre a Sinodului IV de la Calcedon (451), fiind tot atunci numiți patriarhi și mitropoliții din Roma, Constantinopol, Antiohia și Alexandria. Începând din sec. VI, patriarhul din Constantinopol a luat titlul de „Patriarh ecumenic”. Tot la sinodul IV s-a fixat și jurisdicția fiecărui patriarh. Cel de la Roma, care avea la început sub jurisdicția sa numai Italia, și-a supus treptat întregul Apus. Cel din Constantinopol s-a extins asupra Traciei, Asiei și Pontului; cel din Alexandria păstorea Egiptul, Libia, Pentapole, cel din Antiohia avea Siria, Fenicia, Arabia. În afară de drepturile ce reveneau mitropoliților, Patriarhului i s-au mai atribuit și altele: dreptul de a canoniza (a proclama sfinți), dreptul de stavropighie (adică de a lua sub stăpânirea sa o mănăstire sau biserică, ce se afla în afara jurisdicției sale, numai trimițând acolo o cruce). Patriarhul putea sfinți Sf. Mir pentru tot patriarhatul, sfințea și confirma mitropoliți și arhiepiscopi, era pomenit la slujbe de tot clerul din patriarhatul său. Alegerea patriarhului se făcea de sinodul patriarhal, format din episcopii și mitropoliții eparhiilor învecinate; confirmarea lui o făcea împăratul. Primele mitropolii în Şările Române s-au întemeiat în sec. XIV (în Şara Românească) și sec. XV (în Moldova). Organizarea patriarhală s-a făcut după primul război mondial, în 1925, după ce s-a unificat țara prin alipirea tuturor provinciilor românești în care se aflau mitropolii. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române fusese proclamată după războiul de Independență, în 1885. Până atunci era dependentă de Patriarhia de Constantinopol.

mitropolit-primat

mitva

(ebr. „precept”)

— îndrumare, prescripție religioasă cuprinsă în Tora; regula de comportament la iudei.

miziza

(ebr.)

— obiect religios la iudei, care constă într-un tub de tablă în care se află închise cele zece porunci, și pe care iudeii bigoți îl pun la ușa locuinței lor, sărutându-l la intrarea și ieșirea din casă.

mnemotehnic

moartea

(lat. mors,-tis, gr. θάνατος — thanatos = moarte, sfârșit)

— conform doctrinei Bisericii creștine ortodoxe, privitor la destinul omului, moartea este considerată ca sfârșitul vieții pământești, după care urmează viața viitoare, ca o țintă ultimă a oricărui creștin. Moartea este o lege generală și necesară nu numai pentru cei credincioși, ci și pentru cei ajunși la cea mai desăvârșită biruință asupra păcatului. Deoarece corpul poartă în el toate slăbiciunile intrate odată cu păcatul strămoșesc, acest trup slab trebuie să moară, cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca la învierea cea de apoi omul să-l primească eliberat de toate slăbiciunile, și să se poată bucura de fericirea desăvârșită a vieții viitoare, așa cum spune și Sf. Apostol Pavel: „Nebun ce ești! Tu ce semeni nu dă viață, dacă nu va fi murit... Așa este și învierea morților: se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune... se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 36 și 42-44). Pentru aceasta creștinul trebuie să se pregătească prin credința în Hristos și dragostea pentru El, prin împlinirea poruncilor Lui: astfel creștinul adevărat ajunge să nu se mai teamă de moarte, căci pentru cel drept și credincios, moartea este un prilej ce-l va apropia și mai mult de Hristos. Așa cum, în viață, el este ajutat de Sf. Duh să se elibereze de slăbiciuni și să le stăpânească prin puterea credinței și voinței, așa cel drept se va elibera de moarte, răbdând-o fără teamă, tot prin întărirea Duhului Sfânt. Îndată după moarte este „Judecata particulară”, căreia îi este supus fiecare suflet. Aceasta se deosebește de „Judecata din urmă” sau universală, care se face cu toți oamenii împreună la sfârșitul lumii și după învierea trupurilor (când fiecare trup cu sufletul său se va uni și împreună vor fi judecați) (vezi și {Viața viitoare}; {rânduieli tradiționale ortodoxe pentru cei ce se apropie de moarte și pentru cei morți}; {slujbe rituale}, {pomeni și pomeniri}). Moartea, spune Sf. Antonie (Filocalia, vol. I), înseamnă sfârșitul vieții pământești a omului; prin despărțirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu (Eclesiast 12, 7), de la Care și-a primit existența, spre a fi judecat și a-și primi răsplata sau pedeapsa, pentru faptele săvârșite în viața pământească, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19). Moartea este acceptată de om în chip diferit: pentru cei atașați de bunurile pământești ea este un fapt înspăimântător; pentru cei ce o consideră un curs al existenței, ea apare ca ceva firesc și o primesc cu resemnare; pentru cei credincioși, care cred în viața viitoare și o consideră ca ultim scop al vieții, moartea e primită cu seninătate, fiind mijlocul de eliberare din ispitele lumii pământești și de comuniune cu Dumnezeu. Doar trupul moare, sufletul își continuă viața în lumea de dincolo. Gândul morții se reflectă în cultura omenirii (ex. piramidele egiptene — monumente închinate morții — pictură, sculptură, literatură, problemele filozofice, studiile științifice), dar nu explică semnificația și cauzele morții; Biserica creștină consideră moartea ca urmare a păcatului și a început cu primii oameni; ei au călcat voința lui Dumnezeu, care i-a avertizat: „Cu moarte, veți muri”. În Sf. Scriptură se vorbește de moartea spirituală (Iacob 1, 15 ș.a.), ceea ce nu înseamnă nimicirea sufletului, ci despărțirea lui de Dumnezeu din cauza păcatelor grele. Moartea este universală, ea cuprinde pe toți oamenii, căci prin Adam toți au păcătuit (Romani 5, 12). Excepție vor face numai cei care vor fi vii pe pământ la a doua venire a Domnului (I Corinteni 15, 51-52), căci trupurile lor stricăcioase vor trece direct din starea muritoare în cea nemuritoare, atunci va fi învierea generală, când trupurile tuturor celor morți vor trece din starea muritoare în cea nemuritoare. Atunci va fi învierea generală, când trupurile tuturor celor morți din veacuri se vor reuni cu sufletele pe care le-au purtat spre a se înfățișa împreună la Judecata de apoi (Judecata universală, la care fiecare va primi răsplata sau pedeapsa veșnică). Creștinul adevărat se pregătește pentru moarte, căutând să-și ducă viața după învățătura Bisericii lui Hristos, ferindu-se de păcate și vicii și pocăindu-se, rugându-se de îndreptare și iertare, cât mai este pe pământ, căci după moarte, dincolo, nu se mai poate pocăi, ci își va primi doar răsplata (vezi și {Viața viitoare}). Potrivit doctrinei creștine, moartea înseamnă trecerea într-o existență superioară, în care sufletul credinciosului își găsește liniștea și fericirea eternă, în nemijlocita apropiere de Hristos, în a cărui credință a murit; mormântul devine patul de odihnă în care trupul pământesc așteaptă, la adăpostul crucii, învierea pentru viața veșnică la a doua venire a Domnului. Cu această concepție optimistă despre moarte, creștinismul micșorează groaza de moarte pe care o inspiră celelalte religii (ex. păgânismul, în care moartea înseamnă trecerea într-un loc de groază în care rătăcesc fără odihnă, în întuneric, umbrele morților ca în tartarul evocat de păgânul filozof Lucian, sau neantul Nirvanei budiste sau Şeolul confuz și cețos din vechea religie mozaică etc). Creștinismul micșorează și distanța dintre viață și moarte, prin credința că cei adormiți fac parte din Biserica lui Hristos, împreună cu cei vii, și toți alcătuiesc o mare familie creștină, peste care domnește același stăpân al vieții și al morții, care este Hristos; o familie din care morții au plecat înaintea noastră pe un drum pe care fiecare va merge la timpul său, după cum spune Sf. Apostol Pavel: „... și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească peste morți și peste vii” (Romani 14, 8 și 9). Ca membri ai aceleiași familii creștine, cei vii au posibilitatea de a se ruga pentru cei morți, aceste rugăciuni fiind necesare și folositoare morților. Moartea nimicește trupul material, iar sufletul, fiind imaterial supraviețuiește, nefiind supus legilor de descompunere specifice materiei; vezi și {Parastase}; {slujbe rituale}, {pomeni și pomeniri}.

moaște

— adică trupurile sau rămășițele trupești ale sfinților, despre care Biserica ne învață că ele conțin aceleași daruri dumnezeiești și puteri supranaturale care au însuflețit pe sfinți cât au fost în viață, puteri care se păstrează și după moarte în trupurile lor neputrezite. Creștinii cinstesc sfintele moaște ca și pe sfinți. De asemenea cinstesc relicvele (rămășițele sfinte) adică lucrurile, obiectele provenite de la sfinți și care le-au aparținut, au rămas de la ei și ne amintesc de ei. Așa sunt de ex. relicvele sfinte de la Mântuitorul (coroana de spini și giulgiul, aduse de cruciați și păstrate în unele biserici din Apus) ca și rămășițele din lemnul sfânt al Sfintei Cruci, relicve de la Sf. Fecioară Maria (brâul și omoforul) care se păstrau în biserica Vlahernelor din Constantinopol, lanțul cu care a fost legat Sf. Petru (se păstrează în biserica „Sf. Petru în lanțuri” din Roma) ș.a. Relicvelor li se acordă aceeași cinstire ca și acelora cărora le-au aparținut, așa cum de ex. păstrăm cu grijă și pietate lucruri care ne amintesc de părinții noștri sau de cei dragi, care au dispărut. Sf. Scriptură ne vorbește despre minuni făcute prin rămășițele pământești ale sfinților, așa cum vedem în Vechiul Testament minunea învierii unui mort care fusese atins de moaștele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstrat, dovadă că în altarul fiecărei biserici, când se construiește, se pun părticele din sfinte moaște la piciorul Sfintei Mese, precum și în Sfântul Antimis, care stă pe Sfânta Masă, în altar.

moira

(μοίρα, ἡ — moira = destin; lat. Parce)

— lege neînduplecată sub imperiul căreia se aflau nu numai oamenii, dar și zeii (în religia Greciei antice). În perioada elenistică (323-331 î.Hr.), credința în destin (moira) ia o nouă înfățișare fatalistă: τύχη, ἡ — tihi = noroc, credința că viața omului este stăpânită de o forță capricioasă care este norocul. Moira este numele dat ursitoarelor din mitologia greacă, numite și torcătoarele: Atropos torcea, Clotho depăna, iar Lahesis curma firul vieții oamenilor, pe care primele îl torceau și-l depanau.

Moise

— mare profet al Vechiului Testament, cel care a dat evreilor primele legi și i-a eliberat din robia egipteană, conducându-i înapoi în Şara Canaanului. El a primit de la Dumnezeu Decalogul, pe muntele Sinai și a scris primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi (Pentateuhul), sec. XIII î.Hr..

moleme

— intercesori sau molene se numesc cele două iconițe așezate la dreapta și la stânga crucii care se află sus, la mijloc, pe catapeteasmă. Pe cruce e zugrăvit Mântuitorul răstignit, iar pe iconițe sunt pictate, la dreapta, chipul Maicii Domnului, iar la stânga, chipul Sfântului Ioan Evanghelistul, amândoi stând în picioare, în atitudine de adorare, de rugăciune, de jeluire. Ei se roagă pentru omenire ca intermediari pe lângă Iisus Hristos.

molitfe

(gr. εὐχή, ἡ — evhi, i = rugăciune; lat. orationes; slv. molitfa)

— serviciu divin redus ca lungime, alcătuit din simple rugăciuni pe care preotul le citește pentru diferite scopuri sau nevoi din viața credincioșilor (ex.: Molitfa Sf. mucenic Trifon se citește pentru grădini, holde, vii, ca să rodească); Molitfele Sf. Vasile, care se citesc în biserică la 1 ianuarie, sunt rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele și iertarea păcatelor; în același scop se citesc molitfe a opta zi de la cununie tinerilor căsătoriți, femeii lăuze la patruzeci de zile după ce a născut etc. Cuprinsul molitfei constă într-o formulă de binecuvântare simplă, rugăciuni introductive și o formulă de încheiere (otpust sau apolis); vezi și {molitfelnicul}; {panihida}.

molitfelnicul

(εὐχολόγιον, τό, ἐυχή λόγος — Evhologhion, evhi logos = rugăciune, cuvânt; de la εὐλογῶ — evlogo = a binecuvânta)

— este cartea liturgică în care sunt cuprinse toate slujbele cerute de nevoile spirituale ale creștinului, de la naștere până la moarte, ca: slujbele Sfintelor Taine (Botezul, Ungerea cu Sf. Mir, Spovedania, împărtășania, Sf. Maslu, Nunta și Preoția), slujbele ierurgiilor (sfeștania, înmormântarea, parastasele, sfințirea crucii ce se așează pe mormânt) precum și rugăciuni multiple, legate de tot felul de necesități sufletești cerute imperios de credincioși când se află în suferințe și boli, dezlegări de blesteme, de învrăjbiri, de păcate: Molitfele Sfântului Vasile care se citesc în ziua de Sf. Vasile (1 ianuarie) „pentru cei care pătimesc de la diavol și pentru toată neputința”; Molitfele Sfântului Ioan Hrisostom; „rugăciuni la felurite neputințe”, „rugăciuni pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia și neputința”, „rugăciuni pentru felurite trebuințe” (pentru începerea temeliei casei, pentru sfințirea fântânii, binecuvântarea la începerea semănatului, la arie, la culesul viei, pentru binecuvântarea darurilor de pârgă, la vreme de secetă, pentru ploaie, pentru alungarea calamităților ș.a.), rugăciuni pentru cei ce călătoresc, rugăciuni pentru sfințirea obiectelor de cult (veșminte bisericești, vase sfinte, icoane, chivot), rânduieli și rugăciuni la posturi și praznice împărătești; Acatiste și Paraclise (al Domnului Hristos, al Maicii Domnului, de mulțumiri către Dumnezeu), Sinaxar peste tot anul. Molitfelnicul este o carte întocmită în timp, începând din sec. IV până prin sec. IX. La baza lui stau textele manuscrise de la Sf. Iacov, Sf. Marcu și Liturghia (sumară) din Constituțiile Apostolice (toate din secolele I — II) și Liturghiile celor trei mari Sfinți Părinți ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigore Dialogul (sec. IV-VI). Evhologhiul Mitropolitului Petru Movilă, tipărit la Kiev, 1646, sub titlul „Trebnik”, este cel mai bogat în conținutul de slujbe și rugăciuni. Antim Ivireanul a tradus și tipărit în 1709, la Târgoviște, Evhologhiul sau Molitfelnicul, care s-a tipărit ulterior la București, 1722. Aceste cărți stau la baza edițiilor ulterioare ale Molitfelnicului românesc. Molitfelnicul, cuprinzând toate slujbele, serviciile, ierurgiile și Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, a fost numit „cartea de căpătâi a evlaviei ortodoxe”.

molitve

monade

(μονάς, ἡ — monas = unitate)

— „cel ce a cunoscut învățătura despre monadă (unitate) și Rațiunile Providenței și ale Judecății, care apar împreună” spune Sf. Maxim Mărturisitorul (Filocalia II, pag. 171).

monah

(gr. μοναχός, ὁ — monahos = unic, izolat, retras; se traduce „bătrân frumos”)

— călugăr.

monahie

— călugăriță.

monahism budist

monahismul

(de la μοναχός, ὁ — monahos = cel care trăiește retras de societate, singur, solitar)

— este o formă de viață religioasă, trăită în singurătate (departe de comunitățile civile, laice, organizate pe plan rural sau urban), dar încadrată în sânul Bisericii lui Hristos sau în cadrul unei comunități religioase (cum sunt monahii, călugării, aparținând și altor religii decât cea creștină: brahmani, budiști etc). Monahismul creștin este o organizație clericală constituită din călugări (monahi) care sunt creștinii cei mai convinși și hotărâți să-și închine viața numai lui Hristos-Dumnezeu, rupându-se de toate firele care-l leagă pe om de viața socială (familie, bogății, putere) și jurând să respecte voturile vieții monahale, trei la număr, ca cele mai importante (fundamentale): ascultarea (trăirea conform învățăturii Evangheliei și supunerea la canoanele vieții mănăstirești și ale duhovnicului); sărăcia (votul sărăciei oprește pe călugăr să acumuleze bogății, potrivit poruncii lui Hristos: „nu vă strângeți averi pe pământ... căci, unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”) și votul castității, al purității trupești și sufletești. Viața spirituală creștină, trăirea conform preceptelor evanghelice trebuie să fie specifică oricărui membru al Bisericii care a primit Botezul în numele lui Hristos, dar monahul se va deosebi prin continua dorință și luptă spre desăvârșire, în vederea mântuirii, trăind în pocăință, rugăciune neîncetată, contemplație și asceză. De la apariția sa, monahismul a constituit permanent o forță de susținere a spiritualității creștine, atât în Biserică, cât și în viața societății laice.

monastic

— mănăstiresc, care ține de viața unei mănăstiri.

monastire

monofizitismul

— erezie apărută în sec. V, în sânul Bisericii creștine, erezie care tăgăduia coexistența celor două firi ale lui Hristos. Nestorie tăgăduia firea dumnezeiască a lui Iisus, Eutihie tăgăduia firea omenească, susținând fiecare dintre ei că Mântuitorul n-a putut avea decât o singură fire. La Sinodul al treilea ecumenic, ținut la Efes în anul 431, Nestorie a fost excomunicat de Biserica ortodoxă, căci, negând firea divină a lui Hristos, el contesta și calitatea Sf. Fecioare Maria ca „Născătoare de Dumnezeu” (Nestorianismul); la Sinodul al patrulea ecumenic, Calcedon 451, a fost anatemizat Eutihie (starețul unei mănăstiri de lângă Alexandria-Egipt) și discipolii săi care susțineau numai existența firii dumnezeiești a lui Iisus. Erezia a fost condamnată de Sinodul IV de la Calcedon, când Sfinții Părinți au stabilit învățătura ortodoxă privitoare la Persoana Mântuitorului: „Hristos este om adevărat și Dumnezeu adevărat, Care S-a născut din Tatăl, mai înainte de toți vecii, fiind asemenea Tatălui. Ca om, S-a născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fiind întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Cele două firi ale Mântuitorului sunt unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”.

monoteism

(μονοθεϊσμός, ὁ — ou monoteismos)

— credință religioasă într-o unică ființă supremă, într-un singur Dumnezeu. Religii monoteiste: creștinism, mozaism sau iudaism, mahomedanism sau islamism. Acestea sunt religii contemporane, cu rădăcini vechi, dar a existat inițial un monoteism primitiv, ca o formă superioară de religiozitate întâlnită la unele popoare primitive. Este credința în existența unei ființe supreme, care a creat lumea și i-a dat legi morale. Cercetătorii admit că monoteismul primitiv este cea mai veche formă religioasă a omenirii, care însă a fost înăbușită treptat de formele religioase inferioare, ca: fetișism, totemism, magism etc. Etnologia aduce dovezi în sprijinul monoteismului primitiv, ca formă primordială de religiozitate, admițând chiar revelația primordială.

monsenieur

— episcop în Biserica Catolică; mod de adresare către un ierarh, în catolicism.

monument

(lat. monumentum, de la moneo,-ere, înrudit cu memini și mens)

— se înțelege o operă de arhitectură sau sculptură (basorelief, statuie) destinată să transmită posterității amintirea unor persoane sau evenimente istorice importante. În epoca romană: sarcofage, mausolee, ori bisericuțe din epocă numite martyria (μαρτύριον, τό — martirion). Din monument avem în lb. română cuvântul mormânt.

morala

(mos, moris = moral, lege nescrisă, obicei, înclinare, caracter, voință; în înțeles mai larg este „totalitatea unor maxime și învățăminte populare”)

— este o totalitate de norme de comportament care ne învață să deosebim binele și răul. Cu același sens apare cuvântul etic. Filosoful grec Xenocrates împărțea știința în trei: logica, etica și fizica. Cuvântul etic derivă în lb. gr. de la ἦθς, τό — itos = caracter, înțelegere, atitudine, purtare. Există o morală filosofică, bazată pe rațiune și care, într-o formă superioară, susține aceleași valori spirituale pe care le propagă religia, la baza căreia stă credința în Dumnezeu, înțeleasă din punct de vedere creștin, morala este totalitatea normelor de conducere în viață, conform cuvântului dumnezeiesc cuprins în Sf. Scriptură, pentru ca omul să ajungă desăvârșirea morală, spre a se putea mântui (a fi vrednic de fericirea cerească). Religia creștină ne întărește credința în existența acestei fericiri. Experiența vieții sociale întărește încrederea în necesitatea respectării acestor norme morale, a acestor valori spirituale (dreptate, adevăr, cinste, iubire, bunătate, smerenie), dovedind că nerespectarea lor nu aduce, până la urmă, decât nefericire și dezastru în viața semenilor noștri, chiar dacă aparențele amăgesc cu o fericire frivolă. Cel mai mare rău, pentru cine nu le respectă, este pierderea mântuirii. Legea morală creștină este sintetizată în porunca lui Iisus: „Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți”, și pe care poporul nostru a formulat-o simplu, în zicala: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Dumnezeu a sădit în sufletul omului, de la creație, conștiința legii morale, când i-a dat libertatea de a alege binele și răul. Ascultând glasul conștiinței morale, omul credincios și cu voință poate să aleagă binele și să înfrângă răul, dar cel necredincios înăbușă glasul conștiinței și, lăsându-se călăuzit numai de interesele egoiste și de patimi, este capabil de faptele cele mai meschine. Glasul conștiinței este însuși glasul lui Dumnezeu care încearcă să-l oprească pe om de a săvârși răul, așa cum a încercat și cu Adam când l-a așezat în Eden. Pătruns de frumusețea legilor morale care stau la temelia vieții spirituale și-l țin pe om legat de Dumnezeu, ca și credința, marele filosof Kant mărturisea că nimic nu-l impresionează mai mult decât „cerul înstelat de deasupra” și „conștiința morală” din om.

More nebochim

(„îndrumătorul celor rătăciți”)

— carte cu conținut filosofic, atribuită lui Maimonide.

mormânt

— loc săpat în pământ (la cimitir) unde este îngropat mortul.

mormonii

— sectă în America de Vest, cu centrul la Salt Lake City, răspândită și în Europa de Est (sunt și în România) și în toată lumea, însumând peste 4 milioane de membri. Secta mormonilor a fost întemeiată la începutul sec. XIX (1830), de un oarecare Joseph Schmidt care pretindea că a avut niște vedenii, în care un înger, pe nume Mormoni, i-a vorbit despre confesiunile creștine, ca fiind greșite și de aceea trebuie întemeiată o nouă Biserică. În aceste scop, Mormoni i-a dat o carte, scrisă pe foi de aur, și care cuprindea istoria vechilor locuitori ai Americii, precum și Evanghelia, așa cum a fost predată de Mântuitorul, acestor locuitori; această carte, scrisă într-o limbă necunoscută, a fost tradusă de Schmidt, din ordinul îngerului, căruia i-a fost apoi înapoiată. Se crede că îngerul era întruparea unui anume profet ce trăise în sec. IV și de aceea s-a numit „Cartea lui Mormon”, de la care și-a luat și secta numele. Cărțile sacre ale mormonilor sunt: Biblia, care însă fiind mult contrafăcută, mormonii se bazează pe „Cartea lui Mormon” (numită de ei și „Cuvântul lui Dumnezeu”), pe „învățătură și Testamente” (cuprinzând 138 de revelații) și „Mărgăritarul de mare preț”. Şefii sectei sunt socotiți profeți. Doctrina acestei secte este politeistă (amestec de elemente creștine, budiste, iudaice, gnostice, teosofice ș.a.), deoarece cred în mai mulți dumnezei. Dumnezeu a fost un om ca oricare, dar a devenit Dumnezeu, așa cum și alți oameni vor deveni. Mormonii nu se vor mântui dacă nu cred în Iisus, în Schmidt (Smit), în succesorul său, Brigham; pentru mormoni, Iisus este întâiul fiu născut al lui Dumnezeu, dar al doilea fiu este Lucifer (deci frați); Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena și cu Marta, fapt care îndreptățește pe mormoni să fie poligami.

moroi

— strigoi.

moromet

— moroi, strigoi.

moschee

(de la cuv. spaniol „maschitta”, împrumutat de arabi — loc de rugăciune)

— se numește locașul de cult al mahomedanilor.

Moșe

(ebr. Moise).

Moșii de iarnă

— sâmbăta pomenirii morților care cade înaintea Duminicii lăsatului sec de carne, la o săptămână după care începe Postul cel Mare al Paștilor. Pentru că mulți dintre drepții Vechiului Testament au murit cu speranța venirii lui Mesia, pe care însă nu L-au văzut, și pentru că, chiar dintre creștini, mulți au murit pe neașteptate, fără spovedanie și împărtășanie, fără pregătirea cu fapte bune, Biserica se roagă pentru ei, mijlocește la Dumnezeu cu slujbe și pomeniri, ca Dumnezeu să fie bun și iertător cu sufletele lor și să-i așeze în ceata drepților. În Postul Paștilor (Păresimi) mai sunt rânduite, pentru pomenirea morților, și sâmbetele a doua, a treia și a patra. În toate aceste sâmbete se pun în rânduiala slujbei cântări speciale pentru pomenirea obștească (generală) a morților, ca și în sâmbăta Moșilor de iarnă (de dinaintea Duminicii înfricoșatei Judecăți), numită și „Sâmbăta sufletelor” (gr. ψυχοσάβατον, τό — psihosavaton; slv. Subbota roditelskaia), așa cum se numește și sâmbăta „Moșilor de vară”, de dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt (a Rusaliilor), pentru că în aceste sâmbete se face pomenire pentru părinții, moșii și strămoșii noștri. Prin analogie cu aceste două sâmbete „ale Moșilor” (de iarnă și de vară), care sunt în tradiția de cult a tuturor Bisericilor Ortodoxe, se mai săvârșește, în unele Biserici Ortodoxe și în unele părți ale Bisericii române, pomenirea morților în sâmbăta numită „a Moșilor de toamnă” (ultima sâmbătă dinaintea lăsatului sec de Postul Crăciunului — 15 noiembrie). Aceasta are un corespondent la catolici, care fac pomenirea generală a morților la 1 noiembrie, înainte de Advent (Postul Crăciunului) precum și în Biserica rusă, care practică o pomenire generală a morților, îndeosebi a ostașilor căzuți în războaie, în sâmbăta dinaintea Sfântului Dumitru. Biserica rusă comemorează pe eroii căzuți pentru patrie și în ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august). În Biserica română se face pomenirea eroilor în Joia înălțării Domnului.

Moșii de Paști

Moșii de toamnă

Moșii de vară

— pomenire generală a morților care se face vara, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor (a Cincizecimii sau Pogorârii Sfântului Duh), după rânduiala slujbei cuprinsă în Penticostar. Această sâmbătă este consacrarea, prin creștinare, a sărbătorii păgâne Parentalia, în care romanii păgâni pomeneau și cinsteau pe morți (părinții = parentes — Parentalia).

mozaic

— religia poporului evreu; vezi și {Harambașa}; {iudaismul}.

mucenic

— martir din primele veacuri creștine, care și-a dat viața pentru Hristos, în timpul persecuțiilor păgâne. Mucenicie, jertfire, moarte în chinuri, pentru credință. În tradiția vieții creștine, la ortodocși, se obișnuiește ca pentru ziua de 9 martie, când se face pomenirea celor 40 de mucenici din Sevasta, care au murit pentru credința lor în Iisus Hristos, înecați într-un lac, să se facă colăcei din cocă de pâine, împletiți în formă de cifra 8, care se fierb în apă îndulcită cu zahăr și cu nuci pisate; se pot face mai mari și se coc în cuptor, de asemenea presărați cu nucă pisată și unși cu miere. Acești mucenici se împart spre pomenirea mucenicilor din Sevasta, care au suferit pentru Hristos.

muezin

Vezi și {imam}, {islamismul}.

mughen-davto

(ebr.)

— se numesc cele două triunghiuri suprapuse, care formează steaua mozaică.

munkar

musulman

— turc, mahomedan.

muzica psaltică

Dervent

Rostiri

Dicționar

Cugetări

Donații

Publicații

Rugăciuni

Proiecte

Pomelnice

Contact

Dicționar

Facebook