Dicționar

— zeu de origine akkadiană-sumeriană, venerat de popoarele vechiului Canaan și Căruia adesea i se închinau și evreii (așa cum de nenumărate ori se consemnează în cărțile lui Moise, Judecători și Profeți). Popularitatea zeului Baal se vede și în faptul că numele lui a intrat în componența unor nume proprii la popoarele din epocă; unul dintre judecătorii evrei, Ghedeon, s-a numit și Ierubaal (Jud. 7, 1); fiul regelui Saul se numea Eșubaal; marii conducători ai Cartaginei s-au numit: Hazdrubal, Hanibal. Baal era zeul fertilității, iar religia cananeană, fiind strâns legată de calendarul muncilor agricole, a influențat pe evrei, care, devenind și ei agricultori, au început a venera zeitățile locale spre a-și asigura recolte bune. Pentru această abatere de la monoteism erau aspru mustrați și pedepsiți. „După ce a murit Ghedeon, fii lui Israel au început iarăși a păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe Baal-Berit; nu și-au mai adus aminte fii lui Israel de Domnul Dumnezeul lor, Care îi izbăvise din mâinile tuturor vrăjmașilor care îi înconjurau” (Jud. 8,33-34). „Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui Israel și i-a dat în mâinile filistenilor și în mâinile Amoniților” (Jud. 10,7). În cartea proorocului Oseea se condamnă, de asemenea, această idolatrie (Osea 2, 15 ș.u.)

Belzebul

— numele biblic al cetății zidite de oameni după potop, spre a înălța acolo un turn, care să ajungă pană la cer și în care să se urce ca să scape de înec în cazul unui viitor potop. Pentru încercarea lor plină de trufie, Dumnezeu i-a pedepsit, amestecându-le graiurile, ca să nu se mai poată înțelege și să nu se mai continue tumul. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul (pe oameni) pe toată fața pământului (...) și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul” (Facerea 11, 9 și 8). Turnul s-a numit Babel (amestecătură), de unde cuvântul „babilonie” (hărmălaie, balamuc).

- apărut ca o sectă islamică (vezi {islamismul}), în sec. XIX, pornind din Iran, de unde întemeietorul sectei, Baha'u'Ilah, este alungat și se stabilește în Turcia, la Adrianopol, apoi la Acra, unde și moare (1892). El lasă fiului său Abdu'l Baha, ca testament, scrierile sale și sarcina de a propovădui învățătura „Noua religie”, Bahai. Această „nouă religie” se caracterizează prin sincretism religios (vezi {sincretism}). Marii profeți și întemeietori de religii sunt socotiți de Bahai ca trimiși ai aceluiași Dumnezeu, pentru diferite epoci istorice. Iisus, Fiul lui Dumnezeu este socotit a fi doar un profet între ceilalți. „Din epocă în epocă, câte un mare Revelator al lui Dumnezeu, - un Krishna, un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Mahomed - apare în Orient, ca un soare spiritual, pentru a lumina inimile întunecate ale oamenilor și a le trezi sufletele adormite”. Bahaismul se răspândește azi în lume sub denumirea de asociație religioasă „Bahai”, care are prozeliți din toate religiile, pretinzând că lasă fiecăruia libertatea de a-și păstra religia originară, cultul și credințele, în care poate să rămână și să le practice, dar cu condiția să recunoască drept șef religios pe Babumba „profetul profeților” - Mahomed - (fapte care denotă nașterea bahaismului din islamism). În țara noastră, bahaismul are peste cinci sute de organizații, risipite în toate județele țării (după 1990) sub falsa denumire de „asociație religioasă”. Cel mai mare templu Bahai se află în India (Dakar); are forma unui nufăr uriaș, simbol al unicității credinței într-un singur Dumnezeu, toate religiile pornind de la El, ca petalele unui nufăr, din aceeași rădăcină, care le unește și le armonizează în spiritul dragostei și a păcii universale (doctrină pe care o propovăduiește bahaismul).

— localitate istorică în nordul Moldovei, cunoscută prin lupta dintre Ştefan cel Mare și regele Matei Corvin, care este înfrânt de Domnul Moldovei (1467). În amintirea acestei biruințe, Ştefan înalță la Baia o măreață biserică, numită „Biserica Albă”, în care se slujește și azi, fiind restaurată la începutul sec. XX de arhitectul M. Ghika-Budești și înzestrată cu o tâmplă deosebit de frumoasă. Se mai văd la Baia și ruinele unei biserici catolice, ridicată de Alexandru cel Bun și de soția sa Margareta (care era de confesiune catolică).

(jud. Mehedinți)

— se află o biserică, monument istoric (zidită de minerii din regiune), având picturi murale în stil brâncovenesc, realizate de zugravii Neagoe și Partenie de la Tismana (început sec. XVIII).

— nume portughez dat dansatoarelor sacre („devadasi”, de la templele hinduiste).

— forme de magie, bazate pe credința că purtând la gât sau la mână anumite obiecte (amulete), ațe sau bucăți de stofă vopsite, acestea au puterea de a feri de boli, de primejdii sau pagube pe cel care le poartă.

vezi {ramadan}, {islamismul}.

— biserica Domnița Bălașa din București (Piața Unirii — Calea Rahovei), de o frumusețe monumentală, a fost zidită în 1715 de Domnița Bălașa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, și a fost restaurată în 1882.

— este, în cadrul obiectelor bisericești, în unele biserici, un fel de chivot, dar deosebit de chivotul obișnuit, având însă același rol; baldachinul este o mică boltă care se înalță pe patru suporți (stâlpi), înfipți în cele patru colțuri ale Sfintei Mese. Baldachinul simbolizează cerul, de aceea sunt pictate pe interior soarele, luna, stelele. În centrul baldachinului este atârnat un lănțișor cu un porumbel de metal prețios care simbolizează pe Sfântul Duh Care sfințește Darurile de pe Sf. Masă. În acest vas (în formă de porumbel) se păstra Sfânta Cuminecătură (împărtășanie) pentru bolnavi. El ținea locul chivotului de azi, și era numit Porumbelul euharistie (Columba, περιστερά, ἡ — peristera). Baldachinul e numit și Cerime.

(jud. Dorohoi)

— biserică monument istoric din vremea lui Ştefan cel Mare, zidită de logofătul Ion Tăutul (1499), înmormântat aici împreună cu familia sa. Biserica e interesantă prin arhitectura ei cu influențe gotice evidente la fațada cu portal gotic și „ferestrele pronaosului cu ogive înflorite, influențe asimilate însă de caracterul moldovenesc care dau monumentului un stil cu totul aparte în evoluția artei monumentale din timpul lui Ştefan cel Mare și a urmașilor săi...”. Clopotnița e alipită chiar de ușa bisericii în fațada dinspre miazăzi, formând un pridvor boltit cu arcuri ogivale, în linie gotică și cu discuri de teracotă smălțuită.

(lat. baptisteriu = cadă sau bazin de baie; gr. βαπτιστήριον, τό — baptistirion, βαπτίζω — baptizo = boteza, a cufunda, a afunda)

— construcție anexă lângă vechi basilici creștine, anume destinată botezului catehumenilor. În locul ei este astăzi colimvitra. Baptisteriile erau formate, în general dintr-o tindă sau pridvor (în care catehumenii făceau lepădările de păgânism și de Satana și mărturisirea de credință creștină) și a doua încăpere de formă circulară sau dreptunghiulară, în care se afla bazinul cu apă pentru botez (κολυμβίθρα — colimvitra); Bazinul era înconjurat de o bordură înaltă de marmură, întreruptă de spații prevăzute cu scări care coborau în bazin. Adâncimea bazinului era de 0,45-1,8 m; apa se aducea prin țevi de plumb sau conducte, din surse de apă naturală (fântână, izvor, râu). Pereții interiori ai baptisteriului se pictau în frescă sau mozaic, specific baptismală (ex. Botezul lui Iisus sau porumbelul zburând peste apele potopului, având în cioc ramura de măslin, simbolizând pogorârea Sfântului Duh ș.a.). Uneori baptisteriile erau de dimensiuni foarte mari, și cu timpul au fost transformate în biserici. Unele s-a păstrat până azi; cele mai multe — în Italia (la Verona, Florența, Pisa ș.a.), în Franța (la Riez, Poitiers), la Constantinopol, baptisteriul construit de Iustinian, lângă biserica Sf. Sofia (în formă patrulateră, cu o cupolă aurită), transformat în 1618 în mormânt turcesc (al sultanului Mustafa I). Baptisterii anexe aveau și unele biserici din Dobrogea (la Callatis, Axiopolis, Adamclisi), descoperite prin săpăturile arheologice. Începând din sec. VII-VIII, când pedobaptismul (botezul copiilor) s-a generalizat, baptisteriile nu se mai construiesc și botezul se săvârșește acum în interiorul bisericii, folosindu-se pentru aceasta niște vase speciale mobile (un fel de cazane mari de aramă, cu toarte) numite la ortodocși cristelniță sau colimvitră, iar la catolici Vasul de Botez (fons, baptismale, cuve, baptisterium) (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 461-468).

(lb. ebr. „dator de fapte bune”)

— este actul de răspundere pe care îl are pentru faptele sale față de Dumnezeu băiatul evreu, începând de la vârsta de 13 ani. De la această vârstă, el pune la rugăciunea de dimineață, în afară de sâmbătă și de sărbători, „Teifilin” (filacterele), care sunt două cutiuțe cubice de piele, în care se află texte biblice, și anume: „Sema Israel” (Crezul iudaic) și capitolele privitoare la eliberarea din robia egipteană. Cutiuțele se așează pe frunte, pe antebrațul stâng, în apropierea inimii, cu ajutorul unor curelușe. Ele simbolizează rațiunea și inima pe care „Bar-Mițva” le pune în slujba lui Dumnezeu.

vezi {Varava}.

— mănăstire în jud. Iași, zidită în 1664 de domnitorul Miron Barnovski.

— stil excesiv de decorativ.

— preoții ghicitori, în mantica (arta ghicitului) asiro-babiloniană; ei considerau că aștrii Uranus, Saturn, Jupiter, Marte, Venus, erau divinități și influențau viața oamenilor în momentul nașterii lor. Considerând mersul aștrilor cerești în acel moment, Baru ghiceau viitorul persoanelor respective. Surse de pre­vestire a viitorului erau și schimbările atmos­ferice, precum și diferite elemente și fenomene ale naturii: cutremurele, eclipsele de lună și soare, apariția cometelor (Iezechiel 21, 21). Pentru a putea urmări și poziția astrelor ei și-au construit niște turnuri foarte înalte (uneori aproape de 100 m), numite Zigurati (un fel de observatoare astronomice), așezate pe lângă templele de cult și consacrate zeilor.

— practică folosită de Biserica catolică de a răsplăti viața unui virtuos moral, trecându-l după moarte în rândul „fericiților”, categorie inferioară sfințeniei.

vezi {veșminte liturgice}, {epigonatul}.

— demon; diavolul e numit așa în Noul Testament.

— predica din Benares.

— ordinul monahal benedictin, cel mai vechi ordin catolic, întemeiat de nobilul Benedict de Nursia, la Monte Cassino (Italia), sec. VI (529). Benedict întemeiază mănăstirea de pe muntele Cassino, căreia îi dă niște reguli de conviețuire proprii, după modelul celor date de Sf. Vasile cel Mare în Răsărit, dar mai ușoare decât acestea, care i se păreau prea aspre. De altfel, în general, monahismul apusean se va deosebi de cel răsăritean prin rigorismul său moderat.

Veniamin

— cel mai mic fiu al lui Iacob și frate cu Iosif, prin care evreii s-au stabilit în Egipt.

(alianță în ebr.)

— raportul dintre om și divinitate în epoca patriarhală a religiei iudaice. El este precis reglementat, având forma unui adevărat contract, a unei alianțe solemne între Dumnezeu și patriarhul Avraam. Dumnezeu apără și călăuzește, răsplătește și pedepsește faptele oamenilor, comunicând cu ei prin teofanii și vise. Omul, la rândul său, datorează lui Dumnezeu ascultare și respect (Facere, Ieșire etc). Semnul văzut al alianței dintre Yahweh și Israel este Chivotul Legii sau Arca Alianței. Vechiul Testament era numit „berit” = legământ, alianță.

„steag coborât în bernă” — steag de doliu (alături de drapel se află o fâșie de pânză neagră).

Scara lui Iacov (Casa lui Dumnezeu în lb. ebr.)

— așa s-a numit locul unde Iacov a avut visul cu „Scara de la pământ la cer”, pe care urcau și coborau îngerii (Facere 28, 10-17).

— localitate lângă Ierusalim, unde locuia Lazăr (prietenul lui Iisus), împreună cu familia sa și cu surorile Marta și Măria, despre care ni se vorbește în Noul Testament; când Lazăr a murit, Iisus l-a înviat din morți (Ioan 11).

(Casa pâinii în lb. ebr.)

— numit în vechime Efrata, așezat la sud de Ierusalim, Betleemul este locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos (Matei 2; Luca 2).

(lat. scriptura = scriere, carte; gr. βιβλίον, τό — biblion, to = carte, βίβλος, ἡ — i Biblos = Biblia)

— este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor. Scrisă sub inspirația Duhului Sfânt, Biblia este o carte sfântă, cu totul deosebită de toate celelalte cărți care s-au scris vreodată. Ea mai este numită și Sfânta Carte, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi (Scrieri sfinte) și este formată dintr-o colecție de cărți împărțite în Vechiul Testament și Noul Testament. Cărțile V.T. (în număr de 39) vorbesc despre istoria, religia și instituțiile poporului evreu, iar cărțile N.T. (27 la număr) arată viața și învățătura lui Hristos, întemeietorul creștinismului. Cuvântul „Testament” înseamnă și moștenire și legământ (înțelegere) și lege. În înțelesul biblic, Testamentul este Legea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor spre a trăi după voia lui și a fi fericiți, dar înseamnă și Legământul făcut de Dumnezeu cu primii oameni, că le va trimite un Mântuitor care să-i elibereze din robia păcatului strămoșesc. Autorii cărților Vechiului Testament sunt oameni învățați, care au cunoscut istoria și chiar evenimentele despre care au scris; acest adevăr rezultă din titlurile și conținutul acestor cărți și din cercetările specialiștilor asupra lor. Primul autor stabilit este Moise, considerat și primul mare profet al V. T., căruia i se atribuie scrierea Pentateuhului (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numeri și Deuteronomul); cărțile Pentateuhului (vezi {Pentateuh}) vorbesc despre creația lumii, căderea în păcat a primilor oameni, dezvoltarea societății omenești și planul iconomiei divine de mântuire a omului prin întemeierea unui popor ales să păstreze credința într-un singur Dumnezeu Creatorul, și prin care să se împlinească promisiunea venirii unui mântuitor, care să ridice pe om din păcat. Din neamul lui Avraam se vor naște cele douăsprezece seminții ale lui Israel, din care se va forma poporul evreu, numit și Israel, cel „ales”, din care trebuia să se nască Hristos Mântuitorul (Mesia, cel vestit de profeți); se urmărește destinul istoric, viața religios-morală a acestui popor căzut în robia egipteană, eliberat de Dumnezeu prin profetul său, Moise, cel prin care îi va da primele legi și forme de organizare și Legea (Decalogul), și care îi va purta pe drumul de întoarcere în Canaan, țara strămoșilor și a patriarhului Avraam, protopărintele lui Israel. Cărțile următoare Pentateuhului (Judecători, Regi, Cronici) arată viața politică, războaiele de cucerire a întregului Canaan și întărirea statului Israel, care va cunoaște cea mai mare înflorire sub vestiții regi iudei David și fiul său Solomon, cărora se datorează întemeierea capitalei țării la Ierusalim și înălțarea celui mai măreț templu pe care l-a cunoscut istoria lui Israel. Un loc important îl ocupă în V. T. cărțile profetice. Autorii lor sunt cei 16 profeți, dintre care patru profeți „mari”, pentru că dau mai multe amănunte privitoare la venirea lui Mesia: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel; între cărțile V. T. avem și un număr de cărți cu conținut poetic și filozofic numite și cărți didactice (de învățătură), deoarece cuprind învățături privitoare la legătura omului cu Dumnezeu, drepturile omului, dar mai ales datoriile față de Dumnezeu. Cea mai frumoasă dintre acestea este cartea Psalmilor scrisă de regele-poet David. Cuprinde 150 de psalmi, care sunt imne și cântări religioase de laudă către Dumnezeu. Psalmii au intrat în cultul Bisericii noastre Ortodoxe, fiind transcrisi în cartea de slujbă numită Psaltirea. Alte cărți didactice sunt: Cartea lui Iov, străbătută de ideea rostului suferinței omului drept, aici pe pământ; cărțile lui Solomon: Proverbele (Pilde), Eclesiaslul și Cântarea Cântărilor. Proverbele, colecție de cugetări, maxime și învățături; Eclesiaslul cu înțeles de „cuvântător” dezvoltă problema filozofică a rostului omului pe pământ: toată frământarea lui e „deșertăciune”, singura fericire este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cântarea Cântărilor, adică „cea mai frumoasă cântare”, este un poem cu caracter alegoric spiritual, în care se cântă iubirea lui Dumnezeu pentru poporul ales, precum și iubirea lui Hristos pentru Biserică (pentru comunitatea creștină). A doua parte a Sfintei Scripturi o formează Noul Testament. Spre deosebire de V.T., în care vedem că Revelația divină s-a făcut prin oameni aleși, în N.T. revelația divină este desăvârșită, căci Dumnezeu se adresează oamenilor în mod direct, prin însuși Fiul Său întrupat, Domnul Iisus Hristos. Învățătura lui Iisus este Legământul cel nou al omului cu Dumnezeu; ea a fost transmisă în chip oral, deoarece Iisus a vorbit oamenilor, fără a scrie nimic, dar ucenicii și Apostolii au hotărât s-o fixeze în scris, ca ea să nu se piardă. Astfel, încă din secolul I al erei creștine, s-a format N.T, cuprinzând 27 cărți, care, ca și cărțile V.T., au caracter istoric, didactic și profetic. Primele patru cărți se numesc Evanghelii și sunt scrise de patru dintre ucenicii Mântuitorului: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Evangheliile povestesc, cu mici deosebiri, evenimentele legate de viața pământească a Mântuitorului: nașterea, copilăria, învățătura dată oamenilor, minunile săvârșite, patimile, moartea, învierea Sa și înălțarea la cer. Despre Pogorârea Duhul Sfânt și întemeierea Bisericii creștine, ni se vorbește in cartea Faptele Apostolilor scrisă de Ev. Luca. Scrierile didactice sunt cele 21 de Epistole, trimise de Sfinții Apostoli creștinilor din diferitele comunități din afara Ierusalimului. 14 Epistole sunt scrise de Sf. Ap. Pavel, iar restul de 7 aparțin Apostolilor Petru, Iacov, Iuda și Ioan. Ultima carte a N.T., scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, are caracter profetic și se numește Apocalipsa. Apocalipsa arată în mod simbolic Biserica întemeiată de Iisus Hristos, în lupta sa pentru mântuirea lumii, luptă pe care o va duce până la sfârșitul veacurilor. Sintetizând caracterul și valoarea Sfintei Scripturi, Sf. Apostol Pavel scrie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3,16-17). Sfânta Scriptură a fost scrisă în limba ebraică (Vechiul Testament) și în lb. greacă (Noul Testament, în afară de Evanghelia lui Matei, scrisă în lb. aramaică, ebraica vorbită în vremea Mântuitorului). Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă sub numele de Septuaginta, în vremea lui Ptolomeu Philadelful (n. 230 î.Hr.). la Alexandria, în Egipt, de un grup de 72 de învățați. În sec. IV d.Hr. , Biblia a fost tradusă în întregime în lb. latină de Sf. Ieronim și poartă numele de Vulgata. Sf. Ieronim a folosit termenul de Testament, pentru cele două părți ale Bibliei, traducând în lb. latină termenul ebraic berith cu care era numit V.T. și care în lb. greacă a fost tradus cu διαθήκη, ἡ — diatiki = legământ (Testament) de către traducătorii Septuagintei. În sec. IX a fost tradusă Biblia în lb, slavonă. Începând din sec. al XVI, după apariția Protestantismului a început a fi tradus în toate limbile naționale. Adevărurile de credință care stau la baza învățăturii creștine le găsim în Biblie și Sf. Tradiție. Creștinii iau Biblia așa cum a fost întocmită. Finalitatea V.T. se află în N.T. Textele Sfintei Scripturi care vorbesc despre adevărurile descoperite sunt instrumente de cercetare în arheologia biblică.

— Rânduiala slujbelor în cultul ortodox cuprinde un mare număr de texte din Sfânta Scriptură, sub formă de pericope și învățături, lucru care a înlesnit cunoașterea ei de către credincioșii participanți la slujbele liturgice. Așa se explică și apariția în limba română a primelor texte manuscrise din Sfânta Scriptură (sec. XVI), sub numele de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea voronețeană (cuprinzând textul psalmilor din V. T), Codicele voronețean (cu exte din Faptele Apostolilor și din Epistole), manuscrise a căror traducere în limba poporului se crede a fi mult mai veche decât cele din sec. XVI, când apar și primele tipărituri românești ale lui Coresi (Evangheliarul de la Brașov, 1561 și Psaltirea, 1570). Valoarea liturgică a Sfintei Scripturi și nevoia ca ea să fie cunoscută și înțeleasă, explică și traducerea în lb. română a Noului Testament, tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia), 1648, și apoi traducerea integrală, tot în sec. al XVII-Iea, a Sfintei Scripturi (1688), tipărită la București prin grija și cu cheltuiala Domnitorului Şerban Cantacuzino și a urmașului său, Constantin Brâncoveanu. Biblia de la București a fost tradusă de frații Radu și Şerban Greceanu, ajutați de cărturarul și istoricul Constantin Cantacuzino, Stolnicul. În Predoslovie se arată că traducerea s-a făcut după textul grec al Septuagintei, folosindu-se și textele românești din V.T. tipărite până la acea vreme, în afară de manuscrisele maramureșene, și anume: Palia de la Orăștie (1582), Psaltirea lui Coresi (1570), Psaltirea de la Govora (1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1679) și în proză (1680); în afară de aceste texte a fost folosită și traducerea Vechiului Testament făcută de Spătarul Nicolae Milescu între 1661 — 1664. Pentru Noul Testament s-au folosit manuscrisele maramureșene (Codicele voronețean și Codicele sturzan), tipăriturile lui Coresi și Noul Testament de la Bălgrad (1648), tradus și tipărit de Mitropolitul Simion Ştefan. Biblia de la București are meritul de a fi, pe lângă prima traducere integrală a Bibliei în lb. română, și o traducere reînnoită lexical, stilistic și literar. Traducătorii ei au avut grijă să păstreze textul și cât mai autentic, dar și să-l îmbrace în haină de limbă nouă. Din lexicul arhaic s-a renunțat la o serie de arhaisme sau slavonisme, păstrându-se din ele ce era mai expresiv; s-a procedat la romanizarea limbii prin folosirea de termeni latini și chiar neologisme, prin formarea de cuvinte compuse pentru exprimarea unor noțiuni: pt. geograf — „scriitoriu de pământ”; pentru hipodrom — „alergătura cailor”; pentru colaborator — „împreună lucrătoriu” etc, precum și acordarea de noi sensuri unor cuvinte: ex. „duh” pentru aer; „gând”, cu sens de gândire; „zidire” pentru făptură ș.a. Traducătorii au reușit să realizeze o operă monumentală ca valoare literară, respectând în același timp exactitatea traducerii și structurii lingvistice, care se constată prin examenul comparativ al textelor (I. C. C. Um, BŞC, p. 978-983). Prețuirea acestei remarcabile opere este marcată azi, prin retipărirea ei, la 300 de ani de la apariție (1688-1988) și la 300 de ani de la urcarea pe tronul Şării Românești a lui Constantin Brâncoveanu, care s-a îngrijit de tipărirea ei, ducând până la sfârșit lucrarea începută de Şerban, care moare în chiar anul tipăririi ei. Ediția din 1988 a făcut transpunerea ei din alfabetul chirilic în alfabetul latin. Transcrierea fonetică interpretativă și reproducerea fotografică a filelor corespunzătoare din tipăritura chirilică a urmărit stabilirea echivalențelor dintre slovele chirilice și cele latine și adaptarea grafiei tipăriturii la normele ortografice actuale. Tipărirea s-a făcut prin grija Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în timpul păstoririi P. F. Patriarh Teoctist.

— cuprinde mai puține cărți decât Biblia folosită de Biserica Ortodoxă și catolică, deoarece protestanții au luat ca bază Biblia masoretică, adică Biblia ebraică, pe când celelalte confesiuni au la bază Septuaginta folosită de creștini, ca și Vulgata.

— știința de cercetare a textelor biblice, ale cărei începuturi datează din secolul al XVII-Iea.

— formă de evlavie, de credință tare, dar neluminată, care pune mai mult preț pe forme decât pe fond; falsă pietate împletită cu practici păgânești și superstițioase, strecurate în formele și datinile tradiționale ale credinței adevărate a Bisericii. De aceea, bigotismul este considerat de Biserica creștină un păcat împotriva dreptei credințe și este condamnat.

(gr. αἱ εὐλογίαι — ai eulogiai, lat. benedictiones)

— sunt rugăciuni sau rânduieli în care, prin semnul Sf. Cruci, se invocă harul și ajutorul lui Dumnezeu asupra unei persoane sau asupra unui lucru curat, menit pentru folosul sau mântuirea omului; aceste binecuvântări numite și molifte sunt o categorie de ierurgii cu un scop anume: Rugăciuni (slv. molifte) de binecuvântare a hainelor sau lucrurilor ce se împart după moarte; Rugăciune pentru binecuvântarea meselor și a pomenilor; Rugăciune pentru binecuvântarea ogoarelor, a poamelor, a prinoaselor ce se aduc pârgă la biserică (premiții); binecuvântarea apei la săparea unei fântâni ș.a. Moliftele de binecuvântări pentru diferite ierurgii se găsesc în Molitfelnic și la sfârșitul Liturghierului sub titlul Rugăciunile pentru diferite trebuințe, precum Tedeum-urile și polihroniul, adică rugăciune pentru invocarea sporului și ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane sau pentru inaugurarea și binecuvântarea începutului unei munci sau al unui așezământ, ca de ex. Tedeum la început de an școlar, la sărbători naționale, la aniversări etc. Unele din aceste binecuvântări sunt încorporate în rânduiala altor slujbe mai mari, ca: binecuvântarea anaforei, a prinoaselor, a colivei (care sunt intercalate în cursul Liturghiei), binecuvântarea untdelemnului și a apei la slujba botezului etc. Aceste molifte sau rugăciuni speciale de binecuvântări le săvârșește preotul.

— în calendarul roman, fiecare lună avea trei zile cu numiri speciale: data de 1 se numea calende, data de 5 (în unele luni, data de7) none, și data de 13 (sau 15) ide. Celelalte zile ale lunii se precizau în raport cu numărul de zile rămase până la cele mai apropiate calende, none sau ide. Deoarece romanii numărau zilele începând de la sfârșitul lunii, ei nu ziceau, de ex. 28 februarie, ci „a doua zi înainte de calendele lui Marte” sau pentru 27 februarie spuneau „a treia zi înainte de calendele lui Marte” ș.a.m.d. În vechiul calcul al calendarului, când s-a adăugat o zi în plus în luna februarie, după procedeul lor, romanii n-au pus-o la sfârșitul lunii, ci înainte de 23-24 februarie, care era a 7-a, în anii obișnuiți, sau a șasea înainte de calendele lui Marte. În anii bisecți (28 de zile), după a 5-a zi înainte de calendele lui Marte se socoteau două zile una după alta, cu aceiați dată: „a șasea înainte de calendele lui Marte” și încă o dată a șasea era „bis sextus”. De aici, anul cu denumirea „bisect” sau bisextil, care s-a dat anilor când luna februarie are 29 de zile.

(lat. ecclesia = adunare; gr. ἐκκλησία — ecclisia)

— era numele dat primelor adunări creștine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârșirea cultului. De la înțelesul de adunare termenul vecclisia s-a dat apoi și locului unde se ținea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (ὁ τῆς ἐκκλησίας οἶκος — o tis ecclisias ikos); termenul ecclisia este cel mai vechi pentru noțiunea de biserică în ambele ei înțelesuri (și „loc de cult” și „adunare”) și așa s-a păstrat în limbile neolatine apusene (franc. eglise, ital. chiesa, span. iglesia). Denumirea latină basilica, gr. βασιλική, ἡ — basiliki = lăcaș împărătesc (de la βασιλεύς ὁ — basileus = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat numai în două limbi neolatine: în lb. română biserică și reto-romană, baselgia. Inițial, clădirea numită basilica era în lumea greco-romană un edificiu folosit pentru diferite adunări publice: politice, comerciale, loc de desfășurare a activității judecătorești ș.a. Arhitectura unei basilici era în formă de navă dreptunghiulară, împărțită longitudinal în trei spații prin două șiruri de coloane care susțineau tavanul; la un capăt al sălii se afla o absidă având postamentul mai înălțat și care servea pentru tribună (la judecăți, Ia întruniri). Aceste basilici erau de obicei situate în forum, de unde și denumirea basilica forensis. O asemenea construcție, datând din sec. IV, s-a descoperit în Dobrogea, în cetatea Tropaeum Traiani (Adamclisi) și în Histria, ale cărei ruine se văd și azi în nordul Dobrogei, pe țărmul Mării Negre. Din epoca lui Constantin cel Mare, când creștinismul a căpătat libertatea de a se răspândi și numărul creștinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spațiile de adunări (ecclisia) din casele particulare și au început a se construi lăcașuri proprii pentru nevoile cultului. Acestea aveau la început forma edificiilor spațioase și încăpătoare a basilicilor, cu linia lor alungită în formă de corabie. Ea a fost asemănată în simbolistica creștină cu Biserica, salvatoare a sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna valurilor. Şi pe teritoriul țării noastre, în Scythia Minor (Dobrogea de azi) s-au descoperit, în urma săpăturilor arheologice, 25 de basilici creștine, datând din sec. IV. Existența lor, precum și păstrarea numelui de biserică în lb. română, de la basilica, arată că poporul nostru s-a născut și s-a dezvoltat ca popor creștin (Radu Vulpe și I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, Români la Dunărea de Jos, București, 1968, p. 466-488). Stilurile arhitectonice ale bisericilor creștine au evoluat în timp, marcând deosebiri între Răsărit (stilul bizantin — construcții in formă de cruce treflată, rotunjită) și Apus (stilul romanic, alungit, stil basilical; (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 347-438). Specificul bisericii creștine îl constituie împărțirea sa interioară în altar, naos, pronaos, indiferent de planurile și stilurile arhitectonice. Cuvântul care denumește locașul de cult, biserica, se scrie cu literă mică. Se scrie Biserică cu literă mare când e denumită obștea sau comunitatea religioasă a credincioșilor și se exprimă înțelesul dogmatic sintetizat în Crezul Ortodox: „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, comunitatea creștină fiind „trupul tainic” al cărui cap este Hristos, Care a întemeiat-o. De aceea este „Una și Sfântă” și pentru că întemeierea ei istorică a fost sfințită de Duhul Sfânt, Care s-a „pogorât” sub forma limbilor de foc, asupra Apostolilor, în a 50-a zi de la învierea Domnului, sfințindu-i ca preoți și propovăduitori ai Evangheliei. În ziua aceea s-a întemeiat prima comunitate creștină, prin botezarea a trei mii de oameni, în numele lui Hristos. Este „Sobornicească” fiindcă trebuie să cuprindă toată lumea, „tot soborul omenesc” (slv. suboriu = adunare, mulțime) și „Apostolească” fiindcă se bazează pe învățătura propovăduită de Sfinții Apostoli care au primit-o de la Iisus Hristos, în mod direct. Prima condiție a membrilor comunității care formează Biserica lui Hristos este să primească Botezul în numele Sfintei Treimi, precum și celelalte Sfinte Taine, pe care, la momentul corespunzător, trebuie să le primească creștinul, spre a se putea mântui; la acestea se adaugă credința puternică în Dumnezeu și Domnul Iisus Hristos, faptele bune și trăirea învățăturilor pe care le propovăduiește Biserica. Comunitatea creștină (Biserica) e formată din poporul drepteredincios și săvârșitorii cultului, adică, preoții, clerul (din toate treptele ierarhice). Unitatea Bisericii se realizează în cultul divin, al cărui centru este Sfânta Liturghie și Sfintele Taine (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

(martyria conciliabula)

— „extra muros”, construite în afara orașelor, în cimitire, servind slujbelor funebre și pomenirii martirilor (sec. IV-V); unele se păstrează până azi (Egipt). Ruinele unor astfel de biserici din epocă paleocreștină s-au descoperit și la noi (în Dobrogea, la Tropaeum Traiani (Adamclisi), la Histria, Axiopolis (lângă Cernavodă) ș.a.

— mănăstire de călugări în jud. Neamț (6 km nord de orașul Piatra Neamț) întemeiată la 1402 de Alexandru cel Bun, având hramul „Adormirea Maicii Domnului” este și gropniță domnească; sunt îngropați aici domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, soția sa, Ana și doi copii ai lor. Tot aici se află și mormântul cronicarului Grigore Ureche și mormintele a doi copii ai lui Ştefan cel Mare. Din restaurările care s-au făcut ulterior de Ştefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu (care a refăcut aproape integral biserica) a rămas până azi, în zidul de incintă al mănăstirii, un turn pe care s-a descoperit, în vremea restaurării recente (făcută de patriarhul Justinian), un fragment de pictură chiar din vremea lui Ştefan cel Mare. Important centru de cultură bisericească, la mănăstirea Bistrița se păstrează și o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Ana, despre care vorbește și Mihail Sadoveanu, în romanul său „Baltagul”.

— mănăstire în jud. Vâlcea, întemeiată spre sfârșitul sec. XV, de boierii Craiovești, care au clădit și paraclisul. Restaurată de Constantin Brâncoveanu la începutul sec. XVIII, ea a fost rezidită prin grija Domnitorului Bibescu, la jumătatea sec. XIX, în stil neogotic, nemaipăstrând aproape nimic din înfățișarea ei inițială. A fost pictată de Tătărescu. În a doua jumătate a secolului nostru a fost din nou restaurată de Patriarhul Justinian, devenind mănăstire de maici. Boierii Craiovești au adus aici moaștele Sf. Grigorie Decapolitul pe care, la jumătatea sec. XVII, Domnitorul Constantin Şerban Basarab (1654 — 1658) le-a așezat într-o prețioasă raclă de argint.

— capitala imperiului roman începând din anul 330, când împăratul Constantin cel Mare mută definitiv capitala imperiului de la Roma la Bizanț, oraș grecesc așezat pe malurile Bosforului, născut dintr-o veche colonie greacă ce dăinuia aici de șapte secole înainte de Hristos, pe vatra unui sat numit Bizanț. Acest act a fost posibil numai după ce Constantin (în urma înfrângerii lui Maxențiu în 312, și apoi a lui Liciniu în 323), ajunge singur împărat al imperiului care fusese divizat în trei. Palatul imperial de la Roma a fost cedat episcopului creștin. Noua capitală se va numi Constantinopol și va deveni un oraș cu mare rol politic și bisericesc, datorită triumfului creștinismului, care după Edictul de la Milan (313), este proclamat religie de stat. „Roma cea nouă”, cum avea să mai fie numit Bizanțul, punea în umbră Roma veche și avea să provoace nemulțumirea episcopilor ei prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang egal cu al lor, așa cum se va consfinți în sinoadele II și IV ecumenice. Pentru fixarea învățăturii Bisericii creștine s-au ținut șapte sinoade ecumenice, toate fiind patronate de împărații bizantini. În veacurile care au urmat după întemeierea sa, Bizanțul s-a impus nu numai ca o capitală a unui puternic imperiu (ale cărui hotare se întindeau în Asia (Palestina, Arabia), în Africa (Egipt), dar devenise și un centru religios, economic, literar și artistic, pe lângă cel politic și administrativ. Era numit „orașul” păzit de Dumnezeu și în comparație cu marile centre ale Apusului, devenise o „cetate a eleganței, centrul civilizației, al lumii civilizate”, „Parisul Evului Mediu”. Universitatea întemeiată la Bizanț în sec. V (425) devine centrul cultural cel mai important al imperiului până prin sec. VIII, când are o epocă de decădere din cauza luptelor iconoclaste și când împăratul Leon Isaurul închide universitatea care se bucurase, în Bizanț, de o autoritate atât de mare. Vremea înflorii universității din Bizanț revine sub împăratul Bardas, care o reînființează. Disciplinele se predau în lb. greacă. O figură strălucită a acestei universități este Fotie „cel mai erudit bărbat al veacului său”. Disciplinele de bază: știința și filosofia, gramatica și studiul textelor istoricilor, poeților și oratorilor Greciei antice (Aristotel, Platon) ajunseseră în sec. XI la o dezvoltare pe care Apusul avea s-o cunoască abia în sec. XV, al Renașterii italiene. Până la căderea imperiului bizantin (sec. XV, 1453 — căderea Bizanțului sub presiunea ofensivei mahomedane), Universitatea și toată viața științifico-filosofică și religioasă a Bizanțului a fost vestită în toată lumea, exercitând o puternică influență asupra Orientului arab și a Occidentului latin. După organizarea Bisericii creștine în episcopate, mitropolii și patriarhate, începând din sec. VI, Patriarhia din Constantinopol a primit titlul de Patriarhie ecumenică, așa cum a rămas până azi, de ea depinzând canonic toate patriarhiile autonome și autocefale ortodoxe. (în ultimul timp, Biserica Ortodoxă Rusă agită ideea ieșirii de sub canonicitatea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol).

— disciplină de studiu a culturii bizantine (limba, literatura, istoria și arta, teologia).

— administrator bisericesc de plasă (comună cu mai multe sate în subordine, în vechea împărțire teritorială) în Moldova, sub stăpânirea rusească; v. cartea Datoria și stăpânirea blagocinilor și a protopopilor (rus.-rom.), Iași, 1791.

(slv.)

— binecuvântare.

(slv. blagoveșnic) sau Bunavestire

— numele sărbătorii închinate Maicii Domnului, la 25 martie, când îngerul a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Hristos. În sec. IV-V, s-a zidii la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit, de la Arhanghelul Gavriil vestea că va naște pe Mesia (vezi {cultul marial}). La catolici e numită sărbătoarea Zămislirii Domnului.

— termen rus, pentru fericiri (Matei 5), folosit în Triod (Blaj, 1800) și Biserica Vasile Blajenîi, monument de artă arhitecturală din sec. XVI, Moscova (Kremlin) (V. Florea, Istoria Artei Ruse, București, 1979.).

— se numește acțiunea de batjocorire a celor sfinte (a Bisericii, a lui Dumnezeu, a icoanelor, a cultului); și înjurătura este o blasfemie.

(lat. blasphemo, gr. βλασφημέω — blasfimeo = a huli, a blestema)

— rugăciune negativă de atragere a divinității pentru pedepsirea cuiva care a săvârșit un rău împotriva unui semen al său. Biserica nu admite bleslemul, considerându-l un păcat împotriva lui Dumnezeu. Blestemat în sens de om rău, se folosește în expresii ca: „este un blestemat”, cu sens de om ce calcă legea morală, om capabil de orice faptă mârșavă.

(ebr. „fii tunetului”)

— numele dat de Iisus celor doi Apostoli: Iacob și Ioan (fiii lui Zevedeu din Betsaida) (Marcu 3, 17; Matei 10,2).

(lat. baptizare = a boteza)

— este numită în popor sărbătoarea împărătească a Botezului Domnului (6 ianuarie) în apa Iordanului (Matei 3, 13-17; Luca 3, 21-22). Se mai numește și Epifania și Teofania (Ἡ Ἐπιφάνεια — Epifaneia; Τὰ Ἐπιφάνεια, τὰ ἅγια θεοφάνεια τοῦ κυρίον — Ta Epifaneia, Ta agia Teofaneia tou Kiriou = Epifania, Sfânta Arătare a Domnului; slv. Bogoiavlenie Gospodnia = Arătarea Domnului), pentru că în această zi Iisus se arată oamenilor și este mărturisit ca Mesia (Mântuitor), atât de glasul lui Ioan Botezătorul, cât și de glasul Tatălui din ceruri: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Boboteaza este printre primele sărbători creștine, ca și Nașterea Domnului. Denumirea de Epifanie a rămas la ortodocși și la catolici; în Apus, a devenit (din sec. V) în credința populară și Săbătoarea celor trei magi (Festum trium Magum). Fiindcă Botezul era numit și gr. (φωτισμός — fotismos), Botezul s-a numit și sărbătoarea luminilor (dies luminum) cum s-a păstrat și în cărțile de slujbă ortodoxe. În ajunul Bobotezei se postește, obicei rămas din epoca catehumenatului (catehumenii, cei ce se pregăteau să primească botezul, posteau și chiar ajunau, adică nu mâncau nimic). Boboteaza este una dintre cele mai populare sărbători în toată Ortodoxia, și la români. Ea s-a sărbătorit întotdeauna cu mult fast, în această zi făcându-se sfințirea apelor (Aghiazma Mare). În ajunul Bobotezei, preotul merge cu „botezul”, stropind casele credincioșilor cu apă sfințită în acea zi, Aghiazma Mare. În unele părți ale țării era obiceiul ca flăcăii să meargă cu „Iordanul” (un fel de colind legat de Botezul Domnului în râul Iordanului).

— cântec de jale pentru cei morți, jelanie, plânset.

(slv. Bogu da prosti — Dumnezeu să ierte păcatele)

— formulă de mulțumire când se primește un dar dat de pomană pentru sufletele celor morți.

— este numele zeului suprem al vechilor slavi, Dumnezeu.

Antim Ivireanul — „Cuvânt de învățătură la Bogoievlanie”, în „Predici” Ed. Acad., 1962, p. 133.

— sectă întemeiată de Ieremia Bogomil în Bulgaria, în sec. X; combate dogma Sfintei Treimi, Sfintele Taine, Biserica și Statul. Răspândiți în peninsula balcanică, în Rusia, bogomilii au ramificații în Occident prin secta catarilor (în Nordul Italiei) și a albigenzilor (Franța sudică).

(slv.)

— se numesc troparele (cântări scurte de laudă și slăvire) pentru „Născătoarea de Dumnezeu”, rânduite în Ceaslov la Utrenie și Vecernie și la canoanele sărbătorilor și pentru fiecare zi a săptămânii, și care se cântă pe cele opt glasuri peste tot anul. Bogorodicina se numește și mirida Sfintei Fecioare scoasă la Proscomidie (în „învățătura preoților pe scurt de șapte taine...” Buzău, 1702, f. 17); vezi și {Panaghia}, {proscomidie}, {cultul marial}.

(slv.)

— Maica Domnului.

(slv. „cel ce grăiește despre Dumnezeu, teolog”)

— Sf. Ioan Evanghelistul e numit și Bogoslovul; Sf. Grigorie de Nazianz, arhiep. al Constantinopolului, mare cărturar și Părinte bisericesc, sec. IV, era numit și Sf. Grigore Teologul (Bogoslov și Teolog, cu același înțeles).

— spital de mănăstire.

— denumire pentru preoții budiști (chinezi și japonezi).

— localitate istorică în Moldova, în apropiere de Tg. Ocna, pe valea Trotușului, unde în 1436 s-a născut și a copilărit Ştefan cel Mare, viitorul domn al Moldovei. Legenda spune că-ntr-o joacă de copii au fost surprinși de turcii care i-au prins și au spânzurat de creanga unui stejar pe un bun prieten al copilului Ştefan. În amintirea lui, Ştefan azidit acolo o biserică (1493), biserica din Borzești, rămasă până azi, dar refăcută și întărită ulterior cu contraforți, care i-au schimbat înfățișarea inițială.

(baptizo,-are = a boteza și affundo,-are = a afunda, a scufunda în apă, termen vechi „afundare” pentru botez sau Taina Sfântului Botez)

— este prima taină pe care o primește oricine vrea să devină membru al Bisericii creștine. Botezul se săvârșește în numele Sfintei Treimi, după cuvântul Mântuitorului Care l-a instituit, poruncind Sfinților Apostoli, înainte de înălțarea Sa la cer: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. (Matei 28, 19). Botezul se dă copilului care se naște, dar și omului în vârstă care vine din altă religie (mahomedanism, mozaism, budism). Botezul se săvârșește de către episcop sau preot — în caz extrem și de diacon sau chiar de un laic; se face prin afundare de trei ori, în apă curată, a copilului, rostindu-se cuvintele: „Botează-se robul lui Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui, Amin, al Fiului, Amin. al Sfântului Duh, Amin”. Botezarea prin turnarea apei sau prin stropire, așa cum o fac catolicii este îngăduită, în Biserica ortodoxă, numai în cazuri excepționale, când nu se găsește apă de ajuns sau cineva este bolnav și nu poate suferi cufundarea în apă. Fiecare botezat este însoțit de un naș care mărturisește credința în Hristos, în numele celui botezat și se obligă că va crește pe finul său în adevărata credință. Tainele care însoțesc botezul sunt Ungerea cu Sf. Mir și Împărtășania care se dă după săvârșirea botezului celui care prin botez s-a spălat de păcatul strămoșesc și de toate păcatele săvârșite până atunci (dacă cel botezat este adult) și este vrednic să se unească cu Hristos. Prin păcat strămoșesc se înțelege păcatul săvârșit de primii oameni în rai, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Prin neascultare, ei s-au făcut vinovați de pedeapsă, pierzând starea de fericire în care-i așezase Dumnezeu, la creație. Păcatul lor și vina pentru păcat a trecut și asupra urmașilor și astfel întregul neam omenesc a devenit robul păcatului. Din această robie, omul nu poate fi mântuit decât prin jertfa de bună voie a cuiva care să nu aibă păcat. Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat pe pământ și S-a jertfit, murind pentru om, spre a-l scăpa de robia păcatului. Botezându-se în numele lui Hristos, omul se spală de păcat și poate căpăta mântuirea: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), căci botezul este nașterea într-o viață nouă, fără păcat. Botezul nu distruge însă și înclinarea spre păcat cu care creștinul, adică cel ce a primit botezul, trebuie să lupte necontenit spre a o înfrânge și a putea făptui numai binele, bucurându-se de toate binefacerile spirituale pe care i le dă Biserica lui Hristos. În afară de botezul obișnuit prin apă, mai există un botez al sângelui, pe care l-au primit și îl primesc martirii care și-au vărsat sângele pentru apărarea credinței în Hristos, dar care n-au apucat să primească botezul cu apă. Se poate vorbi și de un altfel de botez, numit botezul dorinței, pe care l-au primit patriarhii și drepții Vechiului Testament, dinainte de venirea Mântuitorului, care au dorit să vadă pe Cel făgăduit de Dumnezeu și au murit cu credința în venirea lui (vezi și {colimvitra}) (LS, p. 355-365). Sfântul Grigore de Nazianz enumeră șase feluri de botez: al lui Moise sau cel scos din apă, a lui Ioan Botezătorul sau al pocăinței, al lui Hristos sau al Duhului, botezul sângelui sau al martiriului, botezul lacrimilor (comparat cu pocăința), și botezul focului (în viața cealaltă).

— numit astfel, căci, pentru viața lui neprihănită, Dumnezeu l-a ales să fie Botezătorul Fiului lui Dumnezeu. El era fiul preotului Zaharia, de la templul din Ierusalim și al Elisabetei, soția lui Zaharia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a dăruit un fiu, la bătrânețe. Ioan a fost afierosit (închinat, promis) Domnului de la nașterea sa și a dus o viață de mare sfințenie, fiind socotit „cel mai neprihănit dintre oameni”. După un timp de trăire în pustie, în mare post și rugăciune, s-a întors, la vremea cuvenită, printre oameni și a început a propovădui oamenilor apropiata venire a Mântuitorului, botezându-i în râul Iordan și îndemnându-i la pocăință spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea a și fost numit „Înainte Mergătorul” Domnului. Când Iisus a împlinit 30 de ani, înainte de a-și începe activitatea evanghelică, a venit la râul Iordan și a fost botezat de Sf. Ioan, care, încercând să refuze, spunea că nu e vrednic să-i deslege nici cureaua încălțămintei, mărturisind dumnezeirea lui Iisus. Pentru instransigența cu care a înfierat păcatele oamenilor și a familiei regelui Irod, în special, Ioan a fost ucis de Irod. Acesta, la îndemnul soției sale Irodiada, a poruncit să i se taie capul. Ziua morții e însemnată în calendarul creștin la 29 august: „Tăierea capului Sfântului Ioan”, când se ține post aspru. Sf. Ioan Botezătorul este socotit ultimul mare profet al Vechiului Testament, care face legătura cu Noul Testament.

vezi {Epifania}, {Crăciun}, {Bobotează}.

(brăduț)

— nume regional dat sărbătorii celor 40 de mucenici din Sevasta, care se ține la 9 martie.

(absolutul, substanță divină, „ființa lumii”)

— numit și Atman și Marele Tot, zeitate supremă, deasupra zeilor vedici; este o creație a preoților brahmani care, practicând rugăciunea sacrificială, au transformat-o din mijloc de comunicare cu zeii, într-o forță cu atribute atât de mari, încât au considerat-o ca fiind însăși puterea creatoare a universului, principiul universal, existând prin sine, absolutul-Brahma, în care brahmanii caută să se scufunde prin meditație. Brahmanii au ridicat o abstracțiune filosofică la rang de zeu, zidindu-i și temple. Brahma nu este însă un zeu popular, el a rămas zeul intelectualilor și brahmanilor, un zeu impersonal, un principiu metafizic suprem. Nu are nici nume, nici formă. I se spune Tad (acesta) și Om („cel ce a fost, este și va fi”). „Om” este o silabă sfântă, întrebuințată în invocări, la începutul și la sfârșitul rugăciunii, căreia misticii indieni îi atribuie o influență extraordinară asupra celui care știe cum s-o rostească și cum să mediteze asupra ei. Numai prin ea, prin rugăciune, se poate ajunge la mântuire, la fericirea totală, adică la starea de scufundare, de resorbire în Marele Tot (Tad), în Brahma (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982, p. 210).

— „Societatea brahmană”, înființată la Calcutta (1828) de Râm-Mohan-Rai, un brahman din Bengal. Ajungând la convingerea că există un singur Dumnezeu adorat de toate religiile, el a creat această societate de studiere a cărților sfinte indiene și de cântare a imnelor sacre după modelul cultului creștin. Aici se studiau atât Upanișadele, cât și Evangheliile. Dintre urmașii lui Rai la conducerea „Societății brahmane” reținem pe Keshab-Kandra, căruia, pentru zelul său de propagandist al creștinismului, i se spunea și Jesudas („servitorul” lui Iisus). Datorită activității lui, „Societatea” aceasta ajunsese să fie socotită de mulți indieni ca un „creștinism în altă formă”. Activitatea lui Keshab va fi continuată de Ramakrishna, Vivekananda și Ayro-Bindo-Ghose.

— sunt cărți sfinte indiene, care cuprind comentarii la cele patru Vede, comentarii numite Brahmanas (explicații). Vedele cuprind imne și formule pe care le rostesc preoții, dar nu arată și care este legătura dintre aceste formule și gesturile rânduite de ritualul sacrificiilor. Brahmanele dau aceste relatări practice (Brahmanas) și în plus insistă asupra fiecărui rit și chiar verset din Vede, dându-le interpretări alegorice și mistice. Aceste interpretări la cele patru Vede sunt făcute de eremiți, mistici recrutați din rândul preoților brahmani. Cugetările mistice formează capitole aparte în Brahmane. Ele sunt intitulate Aranyakas („cugetări din pădure”; vezi și {brahmanii}) și caută să explice sensul mistic al sacrificiului și ceremoniilor în general, precum și despre creație, despre natura zeilor etc. Aranyakas au și capitole aparte de înalte speculații teologice, care se numesc Upanișade („învățătură secretă”) și care nu pot fi cunoscute decât de un număr restrâns de discipoli. Upanișadele discută marile probleme teologice și filozofice despre: originea lumii, ființa și atributele zeilor, natura sufletului omenesc și raporturile lui cu materia și spiritul divin. Libertatea de gândire cu care sunt discutate aceste probleme se atribuie faptului că Upanișadele nu sunt numai opera brahmanilor, ci în mare parte sunt opera unor învățați din casta nobililor (Ksatrya). Brahmanele, Aranyacele și Upanișadele, ca și Vedele sunt considerate cărți sfinte, revelate (sruti, adică „ceea ce a fost auzit”, revelație).

— preoți vedici, care săvârșeau complicatul ritual al cultului lui Brahma și care și-au luat numele de la Brahmanas (explicații) (vezi și {Brahmanele}), comentariile Vedelor (Brahmanele) comentarii făcute de acești preoți. Brahmanii constituiți într-o castă sunt cei mai privilegiați în rândul celor patru caste ale Brahmanismului. Casta Brahmanilor e formată din reprezentanții tradițiilor relioase și culturale indiene. Ei studiază și explică Vedele, determină puterea spirituală și morală asupra celorlalte caste existente și prevăzute în Legea lui Manu: Kșatuya, Vaișega și Sudra. Brahmanii au atribuit castelor origine divină, bazându-se pe un imn din Rig-Veda (X, 90), în care se spune că la creația lumii, cele patru caste au luat naștere din Purușa (omul primordial, oferit ca sacrificiu mistic). Brahmanii s-au născut din gura lui Purușa, războinicii Kșatrya, din brațe, agricultorii Vaișuga, din coapse și Sudra, din picioare. Datele istorice arată că la stabilirea lor în Punjab (noului Indiei), arienii n-au fost împărțiți în caste. Diferitele ocupații și diferența dintre arieni și băștinași au dus la această situație. Întâietatea brahmanilor față de celelalte caste s-a realizat în timp și prin lupte cu casta războinicilor, lupte menționate în unele tradiții indiene. Viața unui brahman cunoaște mai multe etape, până a ajunge la aceea de slujitor a lui Brahma și până la contopirea în Brahma, aspirație care constituie etapa finală a vieții brahmanului. Astfel, la vârsta de șapte ani este adus în casa unui guru (învățător) unde, după ce primește cu solemnitate cingătoarea sfântă, viitorul brahman își începe ucenicia. El primește învățătura în schimbul unor servicii domestice. Când termină studiile (care constau în cunoașterea scrierilor sfinte și săvârșirea cultului), după o baie fierbinte, cu ceremonial, aduce primul sacrificiu, săvârșind prima slujbă sacră. Acum începe o nouă etapă a vieții: aceea de familist. Se poate căsători și are obligația de a avea copii, mai ales un fiu, care trebuie să îngrijească mai târziu familia și să asigure continuitatea cultului particular (domestic). Ca șef al familiei (grihastha), tânărul are de îndeplinit zilnic cinci mari îndatoriri: să ofere lui Brahma o lectură pioasă, să cinstească pe strămoși aducându-le, în cadrul cultului domestic, apă și alimente, iar zeilor jertfe arse în focul domestic, dând animalelor hrană și oamenilor ospitalitate. Această perioadă a vieții viitorului brahman se sfârșește atunci când fiul său a crescut și poate prelua rolul de „pater familias”, fiind capabil să îndeplinească cele cinci îndatoriri. Viața socială se încheie astfel iar brahmanul, care respectă în totul legea, trebuie să se gândească la mântuirea sa personală. El împarte averea la copii și se retrage singur sau cu soția, în pădure, ducând cu el și foc sacru din vatra domestică și pe care îl va pune în vatra unei colibe unde-și va duce viața în post, rugăciune și meditație, ca un adevărat pustnic (vanaprostha). El va părăsi însă și această formă de viață căreia îi urmează totala renunțare și desprindere de legăturile pământești „șanmyasin”, renunțător, vati, „ascet”). Când părăsește definitiv familia, nu mai aduce sacrificii și trăiește doar meditând asupra adevărului suprem, așteptând întoarcerea în Brahma prin moarte (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

— religie indiană provenită din vechea religie vedică, formulată în Vede (cele mai vechi și sfinte cărți ale Indiei) și completată cu concepții religioase mai noi, de către brahmani (preoți vedici). Izvoarele de cunoaștere ale acestei religii sunt cărțile sfinte indiene: Brahmanele, Aranyakas și Upanișadele, precum și cărțile Sutras și Satras depozitare ale tradiției, un fel de manuale conținând învățămintele tradiționale cu privire la cult și viață morală, în același timp fiind și izvoare de cunoaștere, ca și Vedele, a vieții indienilor sub toate aspectele ei. Brahmanismul păstrează cultul zeilor vedici, dar ridică deasupra lor o divinitate nouă, o ființă supremă, a cărei natură e nedefinită, numită când Prajapati (stăpânul creaturilor), când Purușa („omul”, „bărbatul”), când Brahma. În cosmogonia brahmană, lumea este o emanație a lui Brahma. Brahmanismul acordă o mare importanță problemei sufletului și mântuirii. În Brahmane, ființa lumii se confundă cu Brahma. În Upanișade, literatură ceva mai târzie, creată de casta nobililor (regi și războinici), ideea de Brahma e înlocuită cu Atman (suflu, suflare). Această denumire, Atman, se referă în primul rând la sufletul omenesc, care e considerat un dublu al corpului, format dintr-o materie eterică. Atman este, în om, principiul unificator care coordonează simțurile (pràna). Această forță vitală, sufletul, se manifestă în diferite forme în ființe, în lucruri și în tot universul. Există și un Atman universal, un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc, care emană ca o scânteie din acest Atman universal. El nu se poate defini și nici cunoaște pe cale rațională, ci numai pe cale suprasensibilă, printr-o concentrare spirituală, orânduită prin legi fixe. Aceste legi sunt un ansamblu de practici de meditație numite Yoga. Ele ajută pe practician (yoghin) să se scufunde în propriul său suflet și să înțeleagă marele adevăr că esența ultimă a existenței este de natură spirituală, este Atman, și că propriul său suflet este de aceeași natură cu Atman, cu Marele Tot (Tad). Această înțelegere a identității „Tat tvam asi — tu ești acesta — tu ești Atman”, înseamnă fericirea supremă. Ajungând la această trăire, omul nu mai simte atracție spre nimic pământesc, lumea fiind o aparență înșelătoare (maya), adevărata realitate a lumii fiind Atman sau Brahma și singura dorință aceea de a se resorbi în Marele Tot, în Atman-Brahma, ceea ce în brahmanism înseamnă mântuire. Ea constă în „cunoaștere”, „iluminare”, nu în fapte, ci în legi morale, în sacrificii, ca în practica din perioada veche. Dar pentru a ajunge la acest grad de perfecțiune, de mântuire, nu e suficientă o singură viață; de aceea omul trebuie să treacă prin mai multe reîncarnări. În cartea „Legea lui Manu” sunt cuprinse toate lămuririle privitoare la etapele pe care le va străbate sufletul prin reîncarcare în demoni, în animale inferioare, până la om. Dar și ca om va trebui să treacă prin toate castele, de la cea mai de jos până la brahmani. Ajungând la cea mai înaltă treaptă de spiritualitate, sufletul trece în Brahma, putând spune: „Eu sunt Brahma”. Aceasta e treapta supremă, în care sufletul și-a găsit liniștea supremă, într-un fel de somn adânc, de contopire cu infinitul. Dar aceste vieți succesive, aceste reîncarnări nu au traiectorie direct ascendentă. Ele pot fi foarte inegale, urcând sau coborând, după calitatea vieții, a faptelor pe care le-a săvârșit omul în respectiva reîncarnare. Această totalitate și calitate a faptelor, numită Karman, determină numărul reîncarnărilor. Ideea de reîncarnare (samsara) a influențat viața socială a Indiei, dând, pe de-o parte, naștere unei atitudini de resemnare în suportarea suferințelor, considerându-le ca o consecință inevitabilă a faptelor vieților anterioare, și, pe de altă parte, un imbold spre fapte bune, pentru ca omul să-și poată pregăti o stare mai fericită într-o nouă viață, spre a ajunge cât mai grabnic la eliberarea de samsara (de o altă reîncarnare). Această învățătură despre metempsihoză (reîncarnare) este una din formele reînnoitoare ale religiei vedice, învățătură care se află în Upanișade. Înțelegerea înaltă a acestor probleme nu era accesibilă decât castei brahmanilor (preoților). Mulțimile continuau să cultive pe zei și să împlinească tradițiile vieții religioase, morale și sociale, cuprinse în Vede. Aceste tradiții, care ajung în brahmanism la un formalism exagerat, vor fi rânduite într-o serie de prescripții fixate într-un cod numit Legea lui Manu. Este evidentă aici, pe plan social, părtinirea castelor și întărirea puterii lor. Primele trei caste: Brahmanii, Ksatrya și Vayșia, considerate ariene, dețin superioritatea asupra celei de a patra castă numită Sudra, neariană, formată din băștinașii subjugați de arienii stabiliți aici mai târziu (sec. II î.Hr.), veniți din Podișul Pamir, de unde au coborât odată cu iranienii (arieni) stabiliți în Iran (numit Persia, până în 1933). Pe ultima treaptă a vieții sociale indiene se află Paria, cei în afară de caste (aceștia sunt emigranții, creștinii, mahomedanii). În brahmanism, deși filosofia a rămas strâns legată de doctrina religioasă și de practicile cultului, așa cum se reflectă în Upanișade și mai ales în Brahmane, totuși speculația filozofică excesivă a dus la formarea câtorva sisteme numite ortodoxe, pentru că se bazează pe învățăturile din Vede, și eterodoxe, pentru că neagă autoritatea Vedelor. Sunt șase sisteme ortodoxe, dintre care cel mai important este Vedanta, care înseamnă „sfârșitul Vedei”, adică încununarea, atingerea scopului final Vedelor. Acest sistem s-a menținut din epoca brahmană până azi și n-a fost înfrânt nici de budism. Vedanta, sistem filozofic a cărui formă actuală a fost clarificată de marele comentator indian Samakara (sec. VIII — IX î.Hr.), cuprinde o gândire panteistă de o mare abstracțiune și subtilitate (vezi {vedanta}). Paralel cu Vedanta, considerat un sistem idealist, se dezvoltă în Upanișade un alt sistem realist, Samkya, care, deși pluralist, considerând lumea formată din25 de elemente, este un sistem dualist, reducând esența lumii la două elemente: suflet și materie. Scopul final este mântuirea sufletului din materie și cufundarea lui în Nirvana, somnul veșnic (vezi {vedanta}). Din acest sistem ateist, Samkya, s-a dezvoltat sistemul filozofic Yoga, al cărui scop este tot mântuirea sufletului, prin scufundarea lui într-un Dumnezeu numit Ișvara, conceput ca spirit superior (vezi {vedanta}). Un alt sistem filozofic eterodox, generat de Brahmanism, este Garvaka, sistem ateist, căci nu recunoaște Vedele, neagă existența lui Dumnezeu și a sufletului, precum și existența altei vieți după moarte. Contrar celorlalte sisteme (Vedanta, Samkya, Yoga), profund pesimiste, practicând asceza, mortificarea și renunțarea la viață prin negarea ei, sistemul Carvaka predică trăirea din plin a vieții, cu toate plăcerile ei. Sub aparența sa optimistă și acest sistem este profund pesimist, căci îndeamnă la gustarea plăcerilor vieții, ca un mijloc de a ușura durerea existenței. Toate aceste sisteme, mai mult sau mai puțin apropiate de Vede, au influențat religia indiană din perioada brahmană, îndepărtând-o de viața reală a credincioșilor, și făcând din religia practică, un sistem golit de viață. Ca o reacție împotriva acestor sisteme, apar, în sânul brahmanismului, două secte mari, cunoscute sub numele de jainism și budism (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982, p. 208-218).

(gr. ζώνη, ἡ — zoni, ζωνάριον, τό — zonarion, lat. cingulum baltheus = cingătoarea, arhaic slv. poiasul)

— este o piesă din veșmintele liturgice; se confecționează din stofă, are o lungime de aproximativ jumătate de metru și lată de 6-8 cm, care se leagă cu ajutorul unor bentițe puse la capetele brâului. Preotul și episcopul se încing cu brâul peste stihar, ca să nu-i incomodeze în timpul săvârșirii Sfintelor slujbe. Şi în V.T., brâul făcea parte din costumul preoțesc de slujbă (Ieșire 28, 8 și 28, 39). În cartea lui Isaia găsim și interpretarea simbolică pe care profetul o dă brâului: „Dreptatea (lui Mesia) va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui, și credincioșia, ca un brâu pentru coapsele Lui” (Isaia 11, 5). Apare în viziunea din Apocalipsa a Sf. Ev. Ioan: „Fiul Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub sân cu brâu de aur” (Apoc. 1, 13). Fericitul Ieronim numea această cingătoare „baltheus”(Epist. CXXVIII, ad Fabiolam, P.L.). În Biserica romano-catolică și diaconii poartă brâu, dar în cea ortodoxă îl poartă numai preoții și episcopii la săvârșirea Sf. Liturghii și la celelalte slujbe, când trebuie să îmbrace toate veșmintele. Sf. Simeon al Tesalonicului explică simbolismul brâului, care închipuiește „puterea ce ș-a dat arhiereului de la Dumnezeu, peste mijlocul său” (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 533).

— erau, în organizarea socială a Bisericii primelor veacuri creștine, case sau așezăminte bisericești, destinate exclusiv adăposturilor și creșterii copiilor găsiți; aceste așezăminte (instituții) de asistență socială erau deservite de diaconițe, de văduve și fecioare creștine. În două edicte (313, 322), împăratul Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a părinților care nu aveau cu ce să-și crească copiii, ca astfel să se evite uciderea sau părăsirea acestor copii. În vremea împăratului Justinian (sec. V), Brefotrofiile s-au contopit cu Orfanotrofiile (orfelinate), ca secții ale acestora, deoarece copiii crescuți în Brefotrofii treceau firesc după câțiva ani în orfelinate. Legislațiile lui Justinian se ocupă strâns de organizarea lor, acordându-le drepturi și privilegii. Conducătorii lor se numeau Brefotrofi. Ei erau numiți de episcopi deoarece Biserica răspundea de păstrarea și folosirea întregului patrimoniu bisericesc ca și de bunurile Brefotrofiilor și organizarea lor, acestea fiind subordonate Bisericii. Brefotrofii erau ajutați de administratori sau intendenți, numiți Hartulari (secretari, contabili) și de alt personal, după nevoie.

— consemnat în 368 ca episcop la Tomis (Constanța), în Scythia Minor (Dobrogea de azi), sec.IV (+381). A participat la sinodul I Ecumenic, combătând pe Arie și arianismul. A suferit exilul în vremea împăratului Valens, deoarece s-a opus încercărilor acestuia de a impune arianismul (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.). Este trecut în calendarul B.O.R., la 25 ianuarie.

— Orologhiu.

(de la βρόμιος — vromios, nume dat lui Dionisos, zeul vinului, lat. Bachus)

— era o sărbătoare păgână, prilejuită de începutul Anului Nou (1 Ian.), când era sărbătorit și Ianus, zeul păcii si al războiului (de aceea era înfățișat în statui având două fețe), precum și sărbătoarea calendelor (Calendae Ianuarii, ziua de 1 a lunii). Începutul anului era prilej și pentru sărbătoarea numită Vota, în cinstea lui Pan, zeul pădurilor și al redeșteptării naturii. Toate aceste sărbători păgâne erau însoțite de petreceri zgmotoase și jocuri indecente. Din ele a rămas în creștinism petrecerea din noaptea Anului Nou sau Revelion. Sărbătoarea aceasta coincide la creștini cu a opta zi de la Nașterea Domnului (1 ian.), când Iisus a primit botezul după ritul iudaic, adică, Circumciziunea sau tăierea împrejur (lat. Circumcisio Domini, slv. Obrezanie Gospodne), care este al doilea praznic împărătesc după firul istoric al vieții Mântuitorului. Deoarece această zi coincidea cu Brumaliile, Saturnaliile și alte sărbători păgâne, creștinii au sărbătorit, la început, Anul Nou, cu post și rugăciuni. O dată cu dispariția păgânismului, care a însemnat și uitarea acestor sărbători păgâne, creștinismul a început a sărbători cu veselie Anul Nou, la care, începând din sec. IV, a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile, a cărui Liturghie se săvârșește în această zi. Rânduiala slujbei Sf. Liturghii, care se săvârșește în Biserica Ortodoxă, are trei variante, după autorii care au compus-o: o variantă a fost scrisă de Sf. Vasile cel Mare, alta scrisă de Sf. Grigore Dialogul și a treia, de Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostom). Aceste Sfinte Liturghii sunt rânduite a se sluji, fiecare, la anumite duminici și sărbători. Cel mai frecvent se săvârșește Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur.

— interes exagerat față de religia budistă, manifestat în unele țări creștine occidentale și la noi, mai ales la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. În 1859 se traduce la noi scrierea „Lumina Asiei” sau „Marea renunțare” a scriitorului englez Edwin Arnold. În prefața lucrării, P. Mușoiu, publicist român, face o adevărată pledoarie pentru budism. Pe la jumătatea secolului nostru, o editură, „RAM”, a lansat la noi, în librării, foarte multe cărți budiste, căutând să lovească în credința ortodoxă. Împotriva „budhomaniei”, care a influențat și poezia lui Eminescu, s-a ridicat atunci și a combătut-o în scrierile sale, prof. de Teologie Vasile Găină, căruia îi aparține și termenul de „Budhomanie”.

— una din marile religii care se dezvoltă în India după brahmanism. Întemeietorul ei este Buddha („Iluminatul”), a cărui viață este învăluită în atâtea legende, încât a făcut pe mulți să nege chiar existența sa istorică. Buddha s-a născut în anul 563 î.Hr., dintr-o familie princiară, în localitatea Kapilavastu din nord-estul Indiei. El a fost numit Siddharta (cel ce și-a ajuns scopul), Gautama, Sakyamuni („înțeleptul din familia Sakya”) și intră în istorie cu numele de Buddha. La vârsta de 29 de ani părăsește viața princiară spre a afla, în singurătate și asceză, marile probleme ale existenței. Ajungând la starea de iluminare, prin îndelungată meditație, Buddha înțelege că viața este suferință și că numai prin eliberarea de orice dorință se poate ajunge la eliberarea de suferință. înțelegând acest adevăr, el formulează și căile prin care poate fi trăit și realizat. Concentrată în patru „adevăruri sfinte”, și anume: existența suferinței, cauza suferinței, suprimarea suferinței și calea care duce la suprimarea suferinței, doctrina budistă se poate realiza prin opt căi:

1. Credința dreaptă în cele patru adevăruri sfinte;
2. Hotărârea dreaptă (adică a nu face rău nici unei ființe vii, a iubi pe aproapele, a înfrânge orice pornire senzuală);
3. Cuvânt drept;
4. Faptă dreaptă;
5. Mijloace de existență drepte;
6. Sforțare dreaptă;
7. Cugetare dreaptă;
8. Dreaptă meditație.

Formulate astfel, învățăturile lui Buddha au fost expuse de el, prima dată în „Predica de la Benares”. Urmând aceste căi, se poate atinge ultima treaptă a perfecțiunii, numită bodhi. Starea de bodhi este asemănătoare cu catalepsia sau hipnoza, o stare vecină cu moartea, în care, după ce toate simțurile s-au stins iar sfântul budist nu mai are comun cu viața decât respirația și căldura vitală, a atins Nirvana. În această stare el primește puteri miraculoase, aude glasuri cerești, își revede toate viețile trăite, simte o mare fericire și pace, existența sa ajunge la stingere totală și e mântuit. Această concepție despre mântuire, în budism, este total deosebită de concepția creștină, deoarece exclude ideea de Dumnezeu și ideea de suflet nemuritor. Buddha consideră că omul se mântuiește singur, iar ideea existenței lui Dumnezeu este inutilă pentru mântuire. Urmașii lui Buddha au transformat însă budismul într-o religie cu un cult închinat lui Buddha însuși. Toate obiectele rămase de la el au devenit relicve sfinte și locurile pe unde a trecut el au devenit locuri de pelerinaj, iar lui i s-au închinat sărbători. De aceea, azi nu se mai vorbește de ateismul budist, ci de religia budistă. În morala budistă, socotită o morală rece și atee, fapta bună nu este izvorâtă din iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, ca în creștinism, ci numai din dorința personală de a se elibera de lanțul încarnărilor, spre a-și căpăta liniștea și mântuirea în Nirvana, prin stingerea dorinței de viață. Există și un monahism budist, dar fără ierarhie administrativă, ci numai a formei de viață pe scara desăvârșirii, începând de la stadiul de neofit, până la acela de sfânt. Privitor la doctrină și morală, budismul n-a adus ceva nou în monahism, față de brahmanism. Călugării au existat în India și înainte de budism, deoarece fiecare propovăduitor al unei doctrine filozofico-religioase aduna în jurul său discipoli, care formau comunități și trăiau după anumite norme de viață. În budism, intrarea în călugărie avea două stadii. Primul era al noviciatului, care dura cinci ani. Novicele trebuia să rostească mai întâi formula de adeziune: „Mă refugiez în Buda, la Doctrina sa, la Ordinul său”. Apoi își rădea capul și barba și îmbrăca haina galbenă de „călugăr cerșetor” (bhikșu). După cinci ani abia făcea voturile și era admis în monahism, obligându-se să trăiască în castitate, să nu aibă avere decât haina galbenă, tunica, un blid (vas) pentru hrana primită de pomană, o cingătoare și un ac, să nu ucidă nici o vietate, să nu se mândrească cu darurile sale spirituale. Aceste voturi se puteau anula dacă respectivul renunța la viața călugărească în care avea de îndurat multe privațiuni: trebuia să rătăcească pe drumuri fără adăpost stabil, dormind prin cimitire, în păduri, pe unde se putea și hrănindu-se numai din ce primea de pomană. Cu tipul au început însă și în budism să se construiască mânăstiri în care călugării puteau trăi o viață mai umană, studiind, copiind texte sfinte, făcând rugăciuni și petrecându-și timpul în meditație religioasă. Monahismul budist cuprinde și călugărițe, care își au mănăstirile lor, fiind însă tutelate de mânăstiri de călugări. Scrierile budiste sunt redactate în limba pali, limba sanscrită și în alte limbi. În lb. pali sunt scrierile canonice numite Tripitaka („cele trei coșuri”), împărțite în trei: Vinjie-pitaka („coșul disciplinei”) cu reguli ale vieții călugărești budiste; Sutra-pitaka („coșul predicilor”) care cuprinde doctrina expusă sub formă de predici și dialoguri; Abhidharma-pitaka („coșul doctrinei superioare”) care este o expunere a metafizicii budiste; Saad-harmapundarika („lotusul religiei bune”), care cuprinde adevăruri religioase sub formă de parabole; Lalitavistara (istorisirea amănunțită a jocului lui Buddha) care cuprinde viața și faptele lui Buddha, considerate ca „jocul” (halită) unei ființe supranaturale. Canonul scrierilor budiste s-a fixat după moartea acestuia, în trei sinoade ce s-au ținut pe la jumătatea sec. III î.Hr. Budismul s-a dezvoltat în India, ca o ripostă la brahmanism. Din India s-a răspândit în Asia centrală și în alte părți ale lumii, dar nu mai este budismul tradițional, ci un neobudism pus de acord cu tendințele filozofice și sociale ale sec. XX. Idei ale budismului se regăsesc în curente filozofice europene: kantianismul, hegelianismul, existențialismul și în psihologia freudiană (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

(Ὁ Εὐαγγελισμός; Ἡμέρα Ἀσπασμῦ — Evanghelismos, Imera Aspasmu = Ziua Salutării, χαιρετισμός — Hairetismos, Anuntiatio Beatae Mariae Virginis), popular Blagoveștenia (termen slav corespunzător celui de Bunavestire)

— este numele sărbătorii închinate Sf. Fecioare Maria în amintirea zilei în care Sf. Arhanghel Mihail a vestit-o că va naște pe Mesia (Luca 1, 26-28); în Apus e numită și sărbătoarea Zămislirii Domnului (Festum Conceptionis Christi). Biserica o cinstește la 25 martie.