Dicționar

Saba

— țară antică, ale cărei urme au fost date la iveală în urma săpăturilor arheologice din sudul Arabiei (Yemenul de azi). Capitala ei, numită Marib, era așezată în munți, la înălțimea de 2000 m de la nivelul Mării Roșii. Ruinele templului din Marib arată grandoarea lui și că, după cum se vede în inscripții, el a fost ridicat în cinstea zeului arab Ilumkuh. Datorită unui sistem de irigații care ridica apa pe înălțime, pământul din Saba era foarte fertil; locuitorii cultivau mirodenii cu care făceau comerț. Fiindcă drumurile comerciale treceau prin Israel, regina din Saba a făcut lui Solomon o vizită de interese politice, aducându-i bogate daruri. Se spunea că, cucerit de frumusețea ei, Solomon a avut cu ea un fiu, care a domnit în Abisinia, și din el s-ar fi tras dinastia negușilor. După cele relatate de Cartea Regilor (III Regi 10, 1-10), regina din Saba a venit atrasă de faima înțelepciunii lui Solomon, de care se va convinge și căruia îi va dărui multe bogății.

sabat

(ebr. sabat = odihnă)

— se numește ziua de odihnă în religia mozaică. Sabatul începe vineri de la apusul soarelui și se încheie sâmbătă seara, la apariția primelor stele. Unele secte neoprotestante țin ca zi de odihnă sabatul iudaic, în loc de duminică. Legendele medievale vorbesc de „sabatul vrăjitoarelor”, care avea loc la miezul nopții de sâmbătă și se manifesta prin mari orgii.

șabath

Sabazios

— zeu traco-frigian, omologul lui Dionisos, zeul grec pe care cei vechi îl numeau „Dionisos trac” (saboi sau sabotai era echivalent în limba frigiană cu grecescul „bacckhos”, al cărui cult și ceremonii nocturne existau la Atena încă din sec. V î.Hr. În timpul procesiunilor ce se făceau în cinstea lui, „inițiații” aflați sub „posesia zeului” trăiau stări de frenezie (manie) asemenea cu nebunia (sfâșiau animale vii și mâncau carnea crudă, dansau cu gesturi nebunești). Participanții (bărbați și femei) la sărbătorile lui Sabazios purtau numele de „saboi” sau „sabai”. Uneori acest zeu a fost identificat cu Zeus, dat fiind asemănarea reprezentării iconografice, iar la începuturile creștinismului a fost asimilat cu Iahve („Sabaoth, domn al oștilor”, care amintește numele zeității traco-frigiene) și reprezentat pe tablete sub forma unei mâini care binecuvintează cu trei degete întinse și două strânse. Asemenea reprezentări pe tăblițe și inscripții s-au găsit în Italia (Roma) și în Dacia (la Histria în Dobrogea), unde e atestat cultul său, pe inscripții și tăblițe datând din sec. II-III d.Hr., descoperite în urma săpăturilor arheologice. Ca și Dionisos, Sabazios era considerat zeul morții și reînvierii naturii, mult mai apropiat de om decât ceilalți zei și care, prin moartea și învierea sa, putea da oamenilor speranțe eshatologice.

sabbatismul

— mișcare mesianică în sânul iudaismului, inițiată de iudeul Sabbatai Tvi (1626-1677), în Imperiul Otoman, câștigând mulți adepți care vedeau în el pe „Mesia” cel așteptat. Silit însă de sultan să se lepede de iudaism, Sabbatai, spre a-și salva viața, trece la islamism. Totuși îi vor rămâne fideli numeroși adepți, care-i vor perpetua ideile, și peste 100 de ani, în Polonia, șabbatianistul Iacob Frank se va proclama noul Mesia, reîncarnarea lui Sabbatai.

sacerdot

(lat. sacerdos,-otis = preot, slujitorul cuiva)

— preot, slujitor al Sfintei Liturghii.

sacerdotal

(lat. sacerdotalis)

— preoțesc.

sacerdoțiu

(lat. sacerdoțium,-ii)

— preoție, cler, slujire sfântă; instituția sacerdoțiului creștin, adică preoția sacramentală (sfințitoare), ca instituție întemeiată de Mântuitorul. În religia romană, sacerdoțiul era format dintr-o ierarhie în care primul loc îl ocupa regele (în epoca monarhică), „rex sacrorum” (rege al sacrului); primul în rang în ierarhia sacerdotală, el era înconjurat de un corp sacerdotal.

sachelar

(gr. σακελλάριος, ὁ — sachellarios)

— se numea, în Biserica veche, călugărul care ocupa un loc în consiliul episcopal de la Constantinopol, ca reprezentant propriu al mănăstirilor din raza patriarhatului; acest demnitar eclesiastic avea sarcina de a supraveghea mănăstirile respective care purtau numele de „sachella” (gr. σάκελλα — „case de trăire sfântă”), de unde denumirea de sachelar. Astăzi această demnitate a rămas doar onorifică în Biserica Ortodoxă, acordându-se ca distincție unui preot.

sacos

(gr. ὁ σάκκος — saccos = sac; lat. saccus, colobium)

— veșmânt liturgic arhieresc, pe care arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce și-au pus epitrahilul, brâul și mânecuțele; sacosul a înlocuit vechiul felon (pe care odinioară îl purtau și arhiereii, dar pe care astăzi îl poartă numai preoții) (vezi {felon}). Sacosul, scurt până la genunchi, în formă de sac, cu mâneci largi, are în partea de sus o deschizătură prin care se introduce capul, iar cele două părți laterale sunt prinse prin nasturi în formă de clopoței de aur, după modelul veșmântului marelui preot din Vechiul Testament (Ieșire 28, 33-34 și 39, 25-26). Sacosul este confecționat din in, lână, mătase, catifea, iar culoarea poate fi albă, purpurie, galbenă. Se crede că originea sacosului se află în vechea tunică a împăraților bizantini, pe care o îmbrăcau la anumite solemnități publice. Ei au dăruit această tunică, în semn de cinstire, mai întâi, patriarhilor din Constantinopol, iar mai târziu, și unor arhiepiscopi; ca veșmânt liturgic a intrat în uzul Bisericii Ortodoxe prin sec. V. La început îl purta numai patriarhul de Constantinopol și numai la Crăciun, Paști și Rusalii, dar cu timpul l-au purtat și alți ierarhi, astfel că în sec. XVII-lea, sacosul devine un veșmânt comun tuturor arhiereilor. Sacosul simbolizează căința și smerenia și amintește hlamida cu care iudeii L-au îmbrăcat în batjocură pe Hristos, când L-au dus la răstignire. Clopoțeii cu care se încheie sacosul simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie propovăduit de episcop. Numărul de doisprezece, câte șase de fiecare parte, cu care se încheie sacosul, amintește și glasul celor doisprezece apostoli, propovăduind Evanghelia.

sacrament

(lat. sacramentum — taină, mister)

— taină bisericească; Sfintele Taine sunt numite sacramente în Biserica Catolică.

sacramental

— cu sfințenie, cu solemnitate; ce ține de Sfintele Taine.

sacrifica

(lat. sacrifico,-are = a jertfi, a sacrifica)

— a aduce jertfa sacrificii, ofrande unei divinități. Sacrificiile erau modalități de cinstire a divinităților în toate religiile. Aceste sacrificii erau sângeroase sau vegetale, după concepțiile religioase; sacrificiile se aduceau la un timp anume.

sacrilegiu

— pângărire, necinstire a lucrurilor și locurilor sfinte. Sacrilegiul e socotit păcat împotriva lui Dumnezeu, deoarece persoanele, lucrurile și locurile sfinte sunt destinate a fi puse în slujba lui Dumnezeu, iar necinstirea lor înseamnă necinstirea lui Dumnezeu.

sacristani

sacristie

sacrosanct

sacru

(lat. sacer, sacra, sacrum)

— sfânt, persoană sacră, inviolabilă, de care nu te poți atinge; prin sacru se înțelege legătura omului cu Dumnezeu; sacrul e începutul intrării în rai prin constituirea acestei legături cu divinitatea, este o relație excepțională care se deosebește complet de alte relații. Sacrul este un element care face parte din structura ființei umane. El are forme de manifestare deosebite (ex. botezul unui copil, sfințirea casei etc), este element religios, sfințit, tot ce aparține religiei; sfânt. Mircea Eliade definește astfel noțiunea de sacru: „Sacrul este un element în structura conștiinței și nu un stadiu în istoria acestei conștiințe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, căci alimentația, viața sexuală și munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă «a fi religios»” (Mircea Eliade, Istoria Religiilor și Ideilor Religioase, Chișinău, 1992, vol. I, p. VIII)

saducheii

— erau, în religia iudaică, partidul preoțesc aristocratic ce forma înaltul cler; erau bogați, liberali, deschiși la ideile timpului și, contrar fariseilor tradiționaliști, saducheii nu admiteau tradiția, respectând numai legea scrisă a lui Moise (Pentateuhul), profeții și hagiografele, negând Providența, învierea morților, viața veșnică, existența îngerilor și diavolului, credințe admise de farisei cu care, în Sinedriu, erau adesea în opoziție. Saducheii nu-L admiteau pe Iisus și-i urau pe creștini. Considerând periculoase învățăturile lui Iisus, reprezentantul saducheilor, arhiereul Caiafa, a avut un rol important în condamnarea la moarte a Acestuia. Originea tagmei preoțești a saducheilor data din vremea lui Solomon, ei fiind considerați descendenți ai lui Şadoc, mare preot încă din vremea regelui David, împreună cu Abiatar, și el mare preot și om de încredere al lui David. Solomon îl va înlătura pe Abiatar, iar Şadoc rămâne astfel singur mare preot, și de atunci, demnitatea de mare preot au deținut-o urmașii săi, în linie bărbătească. Denumirea grupării „saducheilor” vine probabil de la Şadoc (Sadoc) sau derivă din cuvântul „Saddic” (ebr. „adevăr”). Saducheii, ca urmași ai lui Şadoc, au monopolizat, de-a lungul veacurilor, demnitatea de mare preot și toate funcțiile mai importante în cadrul templului din Ierusalim. Partida saducheilor își pierde puterea după căderea Ierusalimului, conducerea religioasă fiind continuată de farisei și rabini. De fapt, de la această dată, iudaismul nu mai are preoți propriu-ziși (kohanini), deoarece rabinii nu sunt preoți, ci consilieri și juriști. Ei țin predici și citesc rugăciunile principale. Oficiantul cultului se numește „khazzan”, care este însă de obicei capul familiei.

sahada

— crezul musulman, mărturisire de credință.

sahastru

sahih

— numele tradițiilor autentice ale religiei mahomedane care au influențat mult această religie și au contribuit la cunoașterea curentelor religioase din primele secole ale apariției islamismului (mahomedanismul).

Sakia Muni

(„ascetul din neamul Sakya”)

— este numele inițial al viitorului Buddha (care înseamnă în sanscrită „Trezitul”, „Iluminatul”).

sakuntala

— valoroasă operă literară, cu caracter epic, liric și dramatic, aparținând celui mai mare poet al Indiei care a fost Kalidassa. Kalidassa a trăit la începutul sec. al V-lea d.Hr. și opera sa a fost cunoscută și apreciată de toate literaturile lumii. Sakuntala a fost tradusă în limba română de poetul G. Coșbuc.

salat

șalat

— se numesc rugăciunile zilnice ale musulmanilor;

salatul

salcă

„Nunta la salcă”, „la salcă” — este o expresie prin care se ridiculizează o nuntă ilegală, neconsemnată nici de oficiul stării civile, nici de Biserică. Obicei consemnat în Banat, unde „salcă” se zice la salcie. Din lemnul sălciei se fac mese, numite „mese de salcă”. Denumirea dată nunții vine de la lemnul de construcție al mesei. Nunta „la salcă” are doar un scop material, fiind determinată de lăcomia creșterii averii și este ilegală, deoarece „însurățeii” sunt minori, fapt ce duce la degenerarea rasei. Siliți însă de părinți, tinerii se însoțesc și are loc o formă de nuntă. Nunii mari, cu lumânări de cununie aprinse, ținând de mână pe tineri, înconjoară de trei ori masa „de salcă” încărcată cu „pită”, „clisă” (slănină) și „răchie” și astfel se face unirea (celor doi minori) prin cununie. Apoi urmează urările și masa mare cu lăutari și daruri. Dacă după nuntă „însurățeii” nu se înțeleg ei se despart, iar părinții le pun la cale o nouă nuntă. Acest joc „de-a nunta la salcă” se poate repeta de mai multe ori (I.V. Dașchevici, Nunta la salcă în Banat, în Publicația Facultății de Teologie din Suceava, Suceava – fără an.).

salienii

Şalom alehem

— mare scriitor evreu al lumii interlope („mundus subteraneus”) din sec. XIX-XX. Dintr-o familie de emigranți evrei din Rusia, el și-a câștigat existența fiind pe rând: căruțaș, cârpaci, jumulitor de găini etc. Bogata-i experiență de viață s-a condensat în numeroase maxime ca: „Cel mai bun are nevoie de un bici, cel mai deștept om are nevoie de un sfat”, „mai bine să fii cu ochii în patru dinainte, decât să fii cu ochii în lacrimi după aceea”.

Salomeea

— persoană de tristă amintire pentru creștini, a fost fiica lui Irod, rege în Iudeea, în vremea când Iisus își începuse propovăduirea între oameni, iar Sf. Ioan, Înaintemergătorul Domnului, îi „netezea calea”, botezând pe oameni și îndemnându-i să se pocăiască. Pentru că îi mustra pe păcătoși, printre care și pe Irod și pe soția acestuia, Irodiada, Ioan a fost aruncat în temniță. În ziua unei serbări dată în cinstea nașterii lui Irod, la palat, acesta, spre a-și înveseli oaspeții, a cerut Salomeei să danseze pentru el, promițându-i ca răsplată orice va cere. Îndemnată de mama sa, care îl ura de moarte pe Ioan, Salomeea a cerut capul lui, care i s-a și adus pe o tavă de argint, așa cum îl vedem reprezentat în iconografia ortodoxă (Matei 14; Marcu 6; Luca 3).

șalos seudot

— masă de pomeni (parastase), la iudei.

salve

— era formula cu care romanii își luau rămas bun de la morții lor (ca și „Sit tibi terra levis!” — „Fie-ți țărâna ușoară!”).

Şamai

— mare rabin, conducător al unei școli rabinice, vestite.

șaman

șamanism

(de la cuvântul tungus șaman — vrăjitor)

— este denumirea generală dată acelor credințe păstrate din religiile tradiționale ale populațiilor din centrul și nordul Asiei, populații care, în timp, au îmbrățișat diferite religii (creștinism, mahomedanism, budism etc). Deși au primit noile religii, aceste populații nu s-au lepădat cu totul de credințele străvechi, iar rămășițele acestor credințe, altoite pe religia nouă, îmbrățișată, dau acestor religii particularități specifice. Şamanismul, acest fenomen religios arhaic (atestat, se pare, chiar în paleolitic) și universal, este răspândit nu numai în Asia centrală și septentrională, ci și în America de Sud și de Nord (la popoarele arctice), în Australia și chiar în Africa. Conducătorul spiritual în șamanism este șamanul. În limba tungusă, șaman înseamnă „vrăjitor”, în lb. turcă este numit kam, la mongoli beki, termen din care se crede că a rezultat turcescul beg („domn”, „șef) și bey (beyul turcesc), pașă. Şamanul, „om învățat”, este dotat cu autoritate și sarcini multiple în sânul comunității, pe care o ocrotește și o îndrumează, atât pe planul vieții spirituale, cât și sociale. Puterea lui rezultă din experiența sa inițiatică. El cunoaște sufletul omului și toate suferințele provocate de multiple cauze. La această cunoaștere ajunge mai ales prin trăirile lui extatice, prin care poate lua legătura cu viii și morții, cu duhurile care populează cosmosul (cu cele trei dimensiuni ale sale: cerul, pământul și infernul). Treapta de șaman presupune: vocație („chemare”), trasmitere ereditară a profesiei șamanice, precum și hotărâre personală. Important este ca șamanul să aibă o dublă instruire: de ordin extatic (viziuni, vise, transe etc.) și de ordin tradițional (tehnici șamanice, limbaj secret, mitologia clanului etc). Această dublă învățătură pe care i-o dau spiritele și bătrânii șamani constituie inițierea. Şamanul este ales pe cale ereditară (de sufletele șamanilor strămoși, care îl inițiază în cunoștințele șamanice, răpindu-i sufletul, în timpul stării de extaz a tânărului ce va deveni șaman). Inițierea se face într-o stare de moarte aparentă, când tânărul primește, prin anumite tehnici, puterile viitorului șaman de a vindeca bolile, de a lupta cu duhurile rele și a îndepărta orice rău ce ar amenința comunitatea. Inițierea se face de un șaman consacrat — „un maestru”. În starea de extaz șamanii au capacitatea de a descoperi ceea ce este ascuns și a vedea în viitor. Şamanii își pregătesc starea extatică prin muzică, cântând și bătând din tobe. Şamanul este specialist al extazului; e vindecător, protector al comunității, al turmelor și holdelor; „el este teolog și demonolog și uneori chiar poet și erudit” (Mircea Eliade, Istoria Religiilor și Ideilor Religioase, Chișinău, 1992, vol. III, p. 17)).

Samaria

— se numea ținutul din nordul Palestinei, așezat între Galileea și Iudeea. După moartea lui Solomon, regatul Israel se împarte în două: regatul de nord revine lui Ieroboam (932-911 î.Hr.) cu capitala în orașul Tirța (vechi oraș cananeean). Unul din urmașii lui Ieroboam, și anume Omri (884-874 î.Hr.), fost comandant al armatei israeliene, după ce înăbușă o răscoală condusă de Zimri, ajunge rege. El construiește orașul Samaria (lb. ebr. = „turn de veghe”), unde mută capitala regatului. În sec. VIII (721 î.Hr.), regele Asiriei Salmanasar ocupă Regatul de nord și distruge Samaria, iar pe locuitorii ei îi duce în robie. El populează regatul cu sclavi străini, păgâni, iar aceștia se vor amesteca cu puținii israeliți rămași în țară (II Regi 17, 24). Din acest amestec se trag samarinenii (locuitorii Samariei). Deși erau acum aproape păgâni, ei mai păstrau ceva din Legea mozaică în practicile lor religioase, reținând din Vechiul Testament numai Pentateuhul. Ei nu uitaseră că se trăgeau din seminția lui Iacov (din doi dintre fiii acestuia: Manase și Efraim) și se mândreau cu originea lor. Când s-au întors evreii din robia babiloniană (sec. IV) nu i-au mai recunoscut pe samarineni că fac parte din neamul ales. Samarinenii și-au construit un templu pe muntele Garizim, socotindu-l mai frumos decât cel din Ierusalim. Aici, pe Garizim, ei au continuat să se închine chiar și când templul a fost distrus de Ioan Hircan Macabeul (107 î.Hr.). Între samarineni și evrei există o ură reciprocă, evreii disprețuindu-i pe samarineni ca pe niște păgâni, iar samarinenii hărțuindu-i pe evrei. Fiindcă Samaria se află la nord, între Galileea și Iudeea (Regatul de sud), era o adevărată primejdie pentru evreii din Galileea să treacă prin Samaria, când se duceau să se închine la templul din Ierusalim (în Iudeea), și de aceea ocoleau Samaria, trecând pe la răsărit de Iordan. Mântuitorul a înfierat aceste relații și-i considera pe samarineni tot atât de vrednici de mântuire ca și pe evrei și pe oricare om. Parabola samarineanului milostiv și convorbirea Iui Iisus cu femeia samarineancă, de la fântâna lui Iacov sunt exemple ce reflectă atitudinea lui Iisus față de samarineni. Din acest neam au mai rămas puțini până azi, în localitatea Naplus (vechiul oraș Sichem).

samaritean

— locuitor din Samaria.

Şamas

— zeul soarelui, la asiro-babilonieni.

Samaveda

(„Veda cântecelor ”)

— este una dintre cele patru Veda (cărți sfinte, în brahmanism), în care sunt scrise textele imnelor sfinte pe care preoții brahmani le cântă în timpul aducerii jertfelor către zei.

sâmbăta

(lb. ebr. „odihnă”)

— ziua creării omului. În ziua aceasta, Iisus aflându-se în mormânt, după răstignirea Sa, Biserica creștină face parastase pentru pomenirea morților, deoarece ei s-au odihnit de toate cele pământești.

Sâmedru

(Sanctus Demetrus)

— denumire în popor a sărbătorii Sf. Dumitru, care se sărbătorește la 26 octombrie. Sfânt militar, face parte dintre martirii recrutați din armata romană, care mărturisind pe Hristos, au fost schingiuiți și uciși în timpul persecuției împăratului roman Maximilian (la anul 304 ); vezi și {Dimitrie Sf. — Izvorâtorul de mir}, {Sumedru}.

samgha

— comunitate monahală în budism.

samodiva

— diavolul, în vorbirea populară; expresie întâlnită în vorbirea dobrogeană (lb. bulgară samo-diva = zeiță rea , din turc. dev, dv = iv).

samoglasnica

(slv. samoglasnic = însuși glăsuitoare; gr. αὐτόμελο — automelo = muzică, cântare proprie)

— tropar cu melodie proprie, spre deosebire de troparele legate printr-o temă comună; samoglasnica servește ca model pentru stihirile (troparele) izolate ca: „asemănânda”, „podobiile”.

samovlastie

(siv. samovlastije)

— obște monahală de sine stătătoare. Primele mănăstiri din Şara Românească, Vodița și Tismana, erau samovlastice. Deși la început aceste două mănăstiri erau sub conducerea lui Nicodim, ele își păstrau, fiecare, soborul și avutul propriu, adică erau samovlastie, spre deosebire de stavropighie care era mănăstire dependentă de o mitropolie.

Sâmpetru

— termen popular pentru postul care precede sărbătoarea comună a Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie). Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă, acest post variază ca durată, de la an la an, deoarece începutul lui este în funcție de data variabilă a Paștelui. Acest post începe luni după Duminica Tuturor Sfinților (Duminica I după Rusalii). Paștile se serbează la o dată care variază între 4 aprilie și 8 mai, ceea ce face ca uneori sărbătoarea Tuturor Sfinților să cadă chiar cu trei-patru săptămâni înainte de 29 iunie, fie chiar după 29 iunie (cum s-a întâmplat în anii 1945 și 1956 și când, din această cauză, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se țină post cu trei zile înainte de Sf. Petru și Pavel, când sărbătoarea a căzut în săptămâna dinaintea Duminicii Tuturor Sfinților).

Samson

(ebr. Şimșon, de la ebr. șemeș = soare; sau de la șamen = putere, viteaz și șaman = a distruge; la Bet-șemeș, în apropiere de satul natal al lui Samson, se afla templul înălțat în cinstea zeului soare)

— în prima formă de organizare a statului evreu, conducerea o aveau Judecătorii. Samson a fost printre primii în această funcție (sec. XII î.Hr.) și foarte vestit pentru curajul și forța sa fizică, al cărei secret se afla în perii capului său, căci el fiind nazireu nu-și tunsese niciodată părul. Filistenii, dușmani ai poporului evreu, căutau mereu să-l prindă, căci, în războaiele dintre ei și evrei, Samson făcuse în rândurile lor foarte multe victime. Folosind un vicleșug, trimit la Samson o femeie foarte frumoasă, de care acesta se îndrăgostește. Femeia, pe nume Dalila, reușește în cele din urmă să afle secretul puterii lui Samson și într-o zi, pe când el dormea, Dalila îi tăie părul iar Samson își pierdu puterea. Filistenii îl prind, îl schingiuiesc și-i scot ochii, transformându-1 pe uriașul Samson într-un umilit și batjocorit cerșetor, prizonier în tabăra lor. Cu timpul, crescându-i părul, lui Samson îi revine puterea și el va plăti filistenilor umilința sa. Cu prilejul sărbătorilor pe care filistenii le dădeau în cinstea zeului lor Dagon, la templul din Gaza se adunase mulțime mare de oameni, împreună cu toate căpeteniile lor și petreceau. Ei l-au chemat pe Samson cel orb să le cânte spre a-i distra. Acesta, prefăcându-se că se sprijină de coloane, prinde în brațele sale puternice două coloane și începe să le zgâlțâie cu atâta forță încât prăbușește acoperișul templului și astfel au pierit cu toții sub dărâmăturile templului. Samson va pieri și el împreună cu ei, dar a preferat o moarte eroică decât o viață de orb umilit. Iudeii i-au răscumpărat corpul și l-au înmormântat la Tora, locul natal, unde era înmormântat și tatăl său Manoe.

Samuel

(ebr. Semuel)

— este ultimul dintre „Judecători”, formă de guvernământ a Statului evreu, înainte ca acesta să devină regat. Tatăl lui Samuel se numea Elcana și era levit (slujitor la templu), iar Ana, mama sa, a făcut multe rugăciuni la templu ca Dumnezeu să se îndure să-i dea un fiu. Ea a fost binecuvântată de preotul Eli de la templul din Şilo și Dumnezeu S-a îndurat de ruga ei și i-a dat un fiu care s-a numit Samuel. Acesta a fost închinat lui Dumnezeu și a crescut la templu, ducând o viață curată și slujind lui Iahve. În timplul său, filistenii pornesc război împotriva evreilor, cuceresc Şilo și iau cu ei Arca Legământului. Eli moare și în luptă cad și fiii săi. Samuel ajunge preot, ales de popor pentru credința sa și începe să aibă viziuni și convorbiri cu Iahve, ceea ce îl va impune și mai mult în ochii poporului israelit ca pe un mare profet. Samuel unește poporul, reușește să scuture jugul filistenilor care-i stăpânea de douăzeci de ani. Orașul Ramataim, unde se născuse Samuel, devine centrul politic și religios în locul orașului Şilo care fusese distrus de filisteni. Deși adversar al monarhiei, la cererea iudeilor, care doreau un rege, Samuel îl unge pe Saul rege. Totuși nu renunță la putere și conduce astfel încât viitorul rege să fie sub puterea sa. Saul este ales pentru că se trăgea din cel mai mic trib israelit, al lui Veniamin, dintr-o familie lipsită de influență și fusese crescut la școala de prooroci înființată de Samuel. Saul a fost educat în respectul față de legea lui Moise, față de preoți și de Dumnezeu și s-a dovedit un rege energic și viteaz. Totuși, din cauza unor acțiuni socotite ca potrivnice voii lui Dumnezeu, Saul este mustrat de Samuel, care-l va unge ca rege pe David. Samuel a rămas în istoria poporului evreu ca unul dintre marii lui prooroci și înțelepți. Preot și judecător, el a ridicat demnitatea poporului pe care l-a îndemnat la lupte pentru unitate și libertate, oprind expansiunea filistenilor. Biserica Romano-Catolică îl consideră ca sfânt și precursor al lui Hristos. Se crede că rămășițele lui ar fi fost transportate de Pulcheria, fiica împăratului roman Arcadie, (sec. V), la Constantinopol, unde l-a depus într-un mausoleu special.

Sân-Giorz

— este numit, în popor, Sf. Gheorghe, care se prăznuiește la 23 aprilie. Ca și Sf. Dumitru, a făcut parte din armata romană și a fost martirizat în persecuția din timpul lui Dioclețian.

Sân-Nicoară

(Sanctus Nicolaus)

— este numele dat, în popor, Sfântului Nicolae care se prăznuiește la 6 decembrie. Sfântul Mare Ierarh Nicolae a fost arhiepiscop în Mira Lichiei (Lichia din Asia Mică), numit și „făcătorul de minuni” și trecut de Biserică în rândul sfinților pentru viața lui curată, plină de fapte bune și alese. A murit în anul 340 sau 343. În anul 1087, moaștele sfântului au fost duse într-o biserică din orașul Bari (Italia) care-i poartă numele. Pomenirea lui se face în Martirologiul catolic la 9 mai (ziua când i-au fost transferate moaștele de la Lichia la Bari).

sanctificat

(lat. sanctificare,-atum)

— trecut în rândul sfinților.

sanctitate

(lat. sanctitas,-atis)

— titulatură pentru capii Bisericilor creștine (Ortodoxă, Catolică, Armeană).

sanctuar

(lat. sanctuarium,-ii = loc sfințit)

— loc sfânt, altar într-un lăcaș de cult (biserică, templu). În creștinismul ortodox este interzis a intra în altar femeilor și laicilor — celor care nu au legătură cu slujbele religioase. Sanctuarul ca loc sfânt consacrat ceremoniilor religioase a existat la toate popoarele, începând din preistorie. Cel mai adesea sanctuarele erau plasate pe locuri înalte, izolate (pe podișuri muntoase, în poienele din mijlocul pădurilor, la marginea unui râu) și se păstrau în generații succesive. Săpăturile arheologice au dat la iveală asemenea sanctuare dintre care cele mai multe erau doar niște temelii de piatră, mai înalte, în formă circulară sau pătrată, înconjurate de coloane de piatră sau chiar de lemn. Asemenea sanctuare, datând din epoca geto-dacică au fost descoperite la noi în cetățile dacice din Munții Orăștiei, precum și în Oltenia, la Bărboși, Bâtca Doamnei, etc. La Sarmisegetusa, un sanctuar circular avea rol de calendar, iar altul, un pavaj de piatră de andezit reprezentând soarele, avea rol de altar de sacrificii. Asemenea altare în aer liber, unde se aduceau sacrificii zeilor, s-au descoperit și în Grecia. Atestarea primelor temple de cult o fac poemele homerice Iliada și Odiseea (sec. VIII î.Hr.). Pe teritoriul țării noastre, singurele ruine de temple grecești s-au găsit la Histria (templul lui Zeus-Polieus, sec. V î.Hr. și templul Afroditei, sec. III î.Hr.). Şi la romani au exitat întâi asemenea altare de sacrificii, în aer liber, după care au urmat templele. În Dacia romană, săpăturile arheologice au dat la iveală numeroase sanctuare (la Ulpia Traiana-Adamclisi, jud. Constanța, la Apulum-Transilvania), închinate unor divinități orientale, dar și lui Jupiter și zeiței Juno-regina (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).

sangiak-scerif

— stindardul verde al profetului Mahomed, relicvă sfântă în islamism. Mahomedanii cred că acest stindard a fost trimis din cer și a fost dăruit lui Mahomed ca semn al victoriei. De aceea, în lupte, musulmanii porneau cu stindardul profetului sau cu unul asemănător.

sanhedriul

(ebr)

— denumire pentru tribunalul religios, la evrei; aici se împărțea dreptatea. Era format din 70 de membri, în afară de președinte. Acest tribunal L-a judecat și pe Iisus Hristos.

sannyasin

(„renunțător”)

— vati = ascet; priurayaka = călugăr cerșetor, în brahmanism; aceștia formau o castă — „sannyasin”.

Sânt

— popular „sfânt”; ex.: Sân Nicoară, Sânt Ilie, Sântă Mărie etc.

Sânul bisericii

(gr. ὁ να)ος — o naos)

— naosul, partea centrală din interiorul bisericii, cuprinsă între altar și pronaos.

Sânul lui Avraam

— termen din Parabola bogatului nemilostiv, prin care este denumit Raiul.

Sânziana

Sânziene

Săptămâna brânzei

— se numește săptămâna dinaintea „Lăsatului de sec” pentru Postul Paștilor.

săptămâna liturgică

(lat. septem = șapte și mane = dimineață, zi)

— este grupul de șapte zile liturgice, în împărțirea anului bisericesc sau liturgic. Împărțirea timpului în săptămâni nu era cunoscută în lumea greco-romană înainte de Hristos, care se servea de calendarul solar (egiptean). Săptămâna exista însă la iudei, care foloseau calendarul lunar împrumutat de la asiro-babilonieni. Lucrarea creației lumii, împărțită în șase zile, urmate de o zi de repaus, a devenit modelul și unitatea de măsură a activității omenești. Săptămâna liturgică începe cu Vecernia de sâmbătă seara și se încheie în sâmbăta următoare, cu slujba de la Ceasul al IX-lea (vezi {Ceaslovul}). Cele 52 de săptămâni ale anului bisericesc își iau numărul de ordine după cele două mari sărbători cu dată mobilă ale cultului ortodox: Pastile și Rusaliile. De aceea, șirul săptămânilor din cursul anului bisericesc ortodox începe cu Săptămâna Luminată (prima săptămână după Paști) și se încheie cu Săptămâna Sfintelor Patimi (ultima dinaintea Paștilor), numită și Săptămâna Mare (gr. μεγάλη ἐβομάς — megali evomas; lat. septimana maior). Aceste două săptămâni sunt cele mai importante săptămâni liturgice din cursul anului bisericesc. Calendaristic au importanță deosebită și săptămânile dinainte și de după marile sărbători: Rusaliile, înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Nașterea Domnului și Botezul Domnului. În cadrul săptămânii liturgice fiecare zi este închinată unuia sau unora dintre personajele sfinte și evenimentelor de seamă ale Istoriei sfinte, care stau în legătură cu Persoana și activitatea Mântuitorului, astfel: Duminica este sărbătoarea săptămânală a învierii Domnului; luni este închinată cinstirii sfinților îngeri, vestitori ai voii lui Dumnezeu și mijlocitori între Dumnezeu și oameni; marțea este închinată Sfinților prooroci, îndeosebi Sfântului Ioan Proorocul, înaintemergătorul și Botezătorul Domnului și cel mai mare dintre prooroci (Luca 7,28), numit și „mijlocitor” între Legea veche și Legea Nouă („... mijlocitorul Legii Vechi și a celei Noi...”, cum scrie în Octoihul Mare, Buc, 1975, p. 52); miercurea și vinerea sunt închinate Sfintei Cruci și Sfintelor Patimi ale Domnului; miercuri au făcut sfat cărturarii și arhiereii să-L prindă pe Iisus, iar vineri L-au răstignit pe cruce; joia este închinată amintirii sfinților Apostoli, este ziua când Iisus a luat cu Apostolii Săi ultima Cină pascală, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, dând Apostolilor puterea și porunca de a o săvârși întru pomenirea Sa. Sfinții Apostoli au fost primii și cei mai apropiați colaboratori ai Domnului și primii propovăduitori în lume ai credinței creștine. Cu ei începe șirul martirilor și sfinților creștini. Urmașii Apostolilor sunt Sfinții Părinți ai Bisericii creștine; ei sunt pomeniți tot joi, ca și Sfinții Apostoli; sâmbăta este închinată pomenirii tuturor morților și în primul rând Sfinților Mărturisitori și Mucenici, care au pătimit și au murit pentru credința în Hristos. Săptămâna liturgică reglementează succesiunea celor opt glasuri (ehuri) ale Octoihului din Anul liturgic.

Săptămâna luminată

Săptămâna mare

Săptămâna patimilor

în Săptămâna Patimilor sunt Deniile (comemorare a Patimilor Domnului).

Sarai

— călugăr ortodox din Banat (+1714), unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei românești din Transilvania, împotriva Bisericii Catolice și a Imperiului habsburgic, care în mod opresiv impune unirea cu Roma a Bisericii Ortodoxe Române de la 1700. Pentru protestele sale și pentru lupta înflăcărată de trezire și ridicare a satelor românești împotriva Uniației, Visarion Sarai este prins și întemnițat la Viena, unde a murit ca un martir în urma schingiurilor la care a fost supus. Recunoscându-l ca sfânt, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 10 oct. 1995. Pomenirea lui se face în calendarul ortodox la 21 octombrie.

sărbătoare

(gr. ἑορτή, ἡ — eorti; lat. feria, festum, festivitas, solemnitas, slv. prazdnic)

— cuvânt de origine latină (servstoria, de la servare = a păstra, a respecta). În calendarul creștin ortodox, sărbătorile sunt marcate cu semne tipiconale prin care se arată gradul sărbătorii: cele notate cu cruce roșie sunt sărbători mari, cu „ținere”, adică nu se lucrează în aceste zile, iar cele fără ținere se notează cu o cruce neagră. Zilele de sărbători se deosebesc de zilele de rând, pentru că în ele se săvârșește Sf. Liturghie în biserici (unde participă credincioșii) și în mănăstiri, unde se face serviciul divin în fiecare zi; în sărbători, slujbele sunt mai dezvoltate, mai solemne decât în celelalte zile. Sărbătorile sunt acele zile sfinte în care biserica comemorează fapte deosebite din istoria mântuirii, ca: Nașterea Mântuitorului, Învierea etc. și a persoanelor sfinte mai importante (Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul și sfinți dintre cei mai importanți și mai venerați de credincioși: Sf. Nicolae, Sf. Petru și Pavel, Sf. Gheorghe ș.a.). Sărbătorile religioase sunt vechi ca și religia și au existat la toate popoarele ca o formă de manifestare cultică. Lumea greco-romană, în cadrul căreia s-a născut creștinismul, avea sărbători (feriae), zile anumite consacrate cultului public al zeilor, când activitățile obișnuite se suspendau iar credincioșii mergeau la temple și altare pentru a îndeplini ceremoniile rituale, tradiționale; în afară de aceste sărbători publice erau și sărbători private, familiale (ex. cultul strămoșilor, numiți „Manes, Larii și Penații”), ale căror ceremonii se săvârșeau în interiorul locuințelor. Unele sărbători aveau caracter naturist, ca neomeniile (pentru „luna nouă și începutul anului”); altele aveau caracter agrar sau câmpenesc (legate de solstiții și echinocții); altele aveau caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste sau fericite din viața publică). Evreii aveau în afară de sărbătoarea săptămânală a „sabatului” și sărbători anuale, ca cea a Paștilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a împăcării sau Curățirii, Purim ș.a., toate amintind fapte din istoria lor religioasă și politică. Sărbătorile creștine s-au format după dublul model greco-roman și mozaic pe care îl oferea mediul geografic, politic și social în care s-a dezvoltat creștinismul. De aceea, la început primele sărbători creștine apar ca prelungiri (însă într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, cu care coexistă un timp apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: duminica (în locul sabatului), Pastile și Rusaliile (în locul celor două sărbători mari: Pasha, din luna I și Cincizecimea, din luna a treia a calendarului evreiesc). Duminica, Pastele și Rusaliile (Cincizecimea) sunt singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei veacuri creștine. Numai în secolul III apare Epifania (Botezul Domnului) care atunci era o sărbătoare comună cu Nașterea Domnului. Persecuțiile religioase sunt însă prilej pentru calendarul creștin, de a se îmbogăți cu o serie de sărbători consacrate martirilor și mărturisitorilor creștini. Acestea sunt primele sărbători de origine pur creștină și au caracter local. Încetarea persecuțiilor favorizează dezvoltarea cultului creștin precum și apariția marilor sărbători (sec. IV), începând cu sărbătorile Mântuitorului, ale Sfintei Cruci și, pe la sfârșitul secolului, apar, în documente, și cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului (Bunavestire și Adormirea), ale sfinților îngeri mai importanți din Vechiul și Noul Testament, precum și comemorarea unor evenimente din istoria Bisericii. Începând din sec. IV, sărbătorile locale capătă caracter tot mai general și, datorită influențelor și schimburilor reciproce dintre Răsărit și Apus (transportări de sfinte moaște, pelerinaje la mormintele lor și la Locurile Sfinte), se ajunge la transformarea unui număr tot mai mare de sărbători locale în regionale și universale ale Bisericii. Până în sec. VI se stabilesc mai toate sărbătorile, fiind prăznuite în toată lumea creștină, iar calendarul ajunge să fie aproape definitiv încheiat. El s-a format la început sub influența celui iudaic urmând o dezvoltare proprie a vieții religioase creștine. Calendarul păgân n-a exercitat decât o influență indirectă, reminiscențe păgâne supraviețuind doar în folclor (în datini, credințe și rituri legate mai ales de vechile sărbători păgâne, cu caracter naturist, înlocuite de cele creștine (ex. Crăciunul, 1 ianuarie, Rusaliile, 24 iunie). În instituirea sărbătorilor creștine, un rol principal l-au avut pietatea populară și mănăstirile, iar Biserica le-a recunoscut și le-a consacrat prin reprezentanții și conducătorii ei legali (episcopi și sinoade), consemnându-le în listele de sărbători (calendarele de mai târziu). Asemenea liste apar încă din sec. III, având numiri diferite: calendare, heortologhii, martirologhii, minologhii și sinaxare. Un rol hotărâtor în formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat sinaxarele mai vechi ale Bisericilor locale și a format un sinaxar complet al Bisericilor răsăritene din epocă, având la bază sinaxarul actual, fiind însă fundamental revizuit de marele cărturar pustnic din Athos (sec. XVIII), Nicodim Aghioritul, care a inclus și noii martiri și sfinții greci de după Schismă. În forma din Mineiele revăzute mai târziu de alt mare cărturar atonit, Vartolomeu de la mănăstirea Cutlumuș (sec. XIX), și cu adaosurile făcute ulterior de Bisericile Ortodoxe autocefale, Sinaxarul aghioritic este cel în uz astăzi în toată creștinătatea ortodoxă. Rolul sărbătorilor în viața religioasă a comunităților creștine este multiplu. În primul rând, ele întrețin în conștiința generațiilor de credincioși amintirea momentelor și faptelor memorabile ale personajelor sfinte, ale istoriei sfinte a mântuirii, având astfel un rost anamnetic (de aducere aminte); unele sărbători ne duc însă cu gândul la ce va fi în viitor, ca de ex. duminica Înfricoșatei Judecăți (duminica ce precede cu o săptămână începutul Postului Paștelui), care ne duce cu gândul la împlinirea făgăduinței divine despre răsplata și pedeapsa pe care o vor primi oamenii în viața viitoare, după ce vor fi supuși fiecare Judecății de apoi; sărbătorile au deci și un rost eshatologic. Ele au și un rost latreutic, fiind prilejuit și de forme de expresie ale cultului de adorare și venerare, prin preamărirea lui Dumnezeu și a sfinților. Presonajele sfinte care sunt preamărite cu prilejul sărbătorilor constituie, pentru credincioși, modele de urmat și îndemnuri spre virtute, ceea ce arată că sărbătorile au și un rost educativ și instructiv, un rost pedagogic; fiind prilejuri de meditație și reculegere prin participarea la sfintele slujbe, sărbătorile ne amintesc grija pentru suflet și mântuirea noastră cu ajutorul harului lui Dumnezeu, pe care îl primim în biserică prin Sfintele Taine, sărbătorile devenind astfel importante și din punct de vedere soteriologic. După obiceiul și importanța lor, sărbătorile se împart în patru categorii: sărbători sau praznice împărătești (ale persoanelor Sfintei Treimi); Sărbătorile Maicii Domnului (vezi {Maica Domnului}); Sărbătorile Sfinților îngeri și ale Sfintei Cruci (vezi {îngeri}, {Cruce}); Sărbătorile Sfinților mai de seamă, cu ținere: Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinții Petru și Pavel, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Botezătorul ș.a. (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

sărbătoarea azimilor

— este, la evrei, Sărbătoarea Paștelui, când se comemorează eliberarea din robia egipteană și se mănâncă azimă (pâine nedospită). În Ieșire 12, 34 și 39; 23, 15 se arată cum au ieșit evreii în mare grabă și au copt pâine nedospită să mănânce și au luat cu ei covețile cu pâinea nedospită și necoaptă, spre a nu fi surprinși și reținuți de egipteni.

sărbătoarea corturilor

— la evrei, are loc pe la jumătatea lunii octombrie și ține șapte zile. Se înconjoară sinagoga de șapte ori cu suluri de Tora și cu ramuri în mâini.

sărbătorile la evrei

— cele mai importante sunt: anul Nou — Roș Hașana (1 oct.); pocăința — Yom Kipur, sărbătoare fără fast și zgomot, care durează zece zile (Yom Kipur încheie ciclul de zece zile, timp în care se postește și se fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor săvârșite în tot anul); sărbătoarea Corturilor — Sukkot, pe la mijlocul lunii octombrie și care durează 7 zile, amintind timpul când și-au așezat corturile după ce au trecut Marea Roșie (se sărbătorește cu festivități, se înconjoară sinagoga de 7 ori, cu suluri de Tora în mâini și ramuri verzi); consacrarea — Hanukka, în amintirea purificării templului de către Iuda Macabeul (24 decembrie, 164 î.Hr.) (vezi {Hanukka}); Purim, în luna martie — sărbătoare în amintirea Esterei, eliberatoarea poporului evreu; paștele — Pesah (pasha) — durează 8 zile și începe la 15 Nisan (martie); se mai numește și sărbătoarea azimilor (vezi și {Pesah}, {Paștele}); cincizecimea — Savuot, ziua secerișului, a primițiilor și ziua când Moise a primit Legea, de la Dumnezeu; vezi {Cincizecimea}.

sărbătorile pelerinajului

sărbătorile bucuriei

— sunt la evrei Paștile (Pesah), Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor; tot sărbători ale bucuriei sunt și Hanukka și Purim (vezi {Hanukka}, {Purim}, {Pesah}). Un alt ciclu îl formează sărbătorile triste, din care fac parte Roș-Hașana (vezi {Hașana}) și Yom Kipur.

sarcofag

(σαρκοφάγος — sarcofagos)

— sicriu de lemn, bronz, piatră sau marmură, ridicat la suprafața solului sau în cavouri, în care erau depuse cadavrele sau cenușa acestora după incinerare. Sarcofagele așezate la suprafața solului erau adesea adăpostite de un mic acoperiș în formă de baldachin, sprijinit de mici coloane sau stâlpișori de piatră care se numeau „tegurium” sau „ciborium”. Unele dintre aceste vechi sarcofage constituie monumente interesante ale sculpturii în piatră prin măiestria cu care sunt împodobite așa cum se pot vedea la Roma, în cimitirul Vaticanului. Numeroase sarcofage sunt încadrate în monumente funerare ridicate peste ele (mausolee) în formă de construcții circulare sau octogonale. Cunoscute atât în Orientul antic cât și în lumea greco-romană, sarcofagele aveau aceeași formă de cutie (cista) rectangulară, bogat ornamentată cu pilaștri, coloane, reliefuri și picturi. Ele s-au descoperit și pe teritoriul țării noastre, iar cel mai cunoscut e sarcofagul lui Ovidiu, descoperit la Tomis.

sărindar

(gr. mod. τὰ σαρανταρια — i sarantaria = grup de patruzeci; slv. soroc)

— pomenire nominală a unui mort (sau a unui pomelnic întreg) la 40 de liturghii în șir, mai ales în primele 40 de zile după moartea cuiva; se întemeiază pe credința populară că în a 40-a zi de la moarte, după ce sufletul a străbătut vămile văzduhului și a vizitat raiul și iadul, se înfățișează la Judecata particulară, pentru a i se hotărî soarta provizorie, până la Judecata din urmă, soartă care se poate ușura prin rugăciunile și milosteniile (mijlocirile) făcute de cei vii pentru cei morți. La sfârșitul celor 40 de liturghii, se face liturghie specială cu parastas (dezlegare sau slobozirea sărindarelor). Un fel de sărindar sunt și așa-numitele capete sau capetele (se fac mai ales în Muntenia și Dobrogea), care constau în aducerea la biserică sau direct la mormânt, spre pomenirea mortului, a unei colivioare, cu un colac sau covrig mai mare (numit căpețel), puțin vin și lumânare. Preotul face parastasul pe scurt (trisaghion) și stropește mormântul cu vin.

Sarra

— personaj biblic; soția patriarhului Avraam, cel chemat de Dumnezeu spre a fi părintele „poporului ales” din care trebuia să vină Mesia, Mântuitorul lumii. Binecuvântată de Dumnezeu la bătrânețe, Sarra va naște pe Isaac din care se trage Iacov (Israel), părintele celor 12 seminții care au format poporul evreu-Israel (Facere cap. 17; I Petru 3, 6).

sarsailă

— nume popular pentru diavol.

satana

sati

— vechi rit funerar în hinduism, potrivit căruia soția mortului trebuia să fie arsă de vie la moartea soțului ei. Acest rit a fost interzis din anul 1822.

satiri

Saturn

— zeu roman de origine estruscă, zeu al soarelui, protector al semănăturilor și al celor săraci. Cultul lui era legat de schimbarea anotimpurilor, fiind adorat și ca zeu al timpului, ca și Cronos la greci.

Saturnaliile

(sărbătoarea lui Saturn)

și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor) — erau sărbători de iarnă ale romanilor și se serbau în același timp, de la 17-23 decembrie, când sclavii și sărăcimea petreceau și se ospătau. Saturnaliile erau legate de legenda „epocii de aur”, epocă în care ar fi fost stăpâni Cronos și Saturn, după ce Saturn a fost asimilat cu Cronos. De Saturnalii erau legate o mulțime de datini și de obiceiuri vechi pe care poporul nostru le păstrează, punându-le în legătură cu Nașterea Domnului și împrumutându-le sens și caracter creștin, ca de ex.: colindele, sorcova, plugușorul ș.a., la care s-au adăugat și altele, de origine pur creștină, ca: Vicleimul, Irozii, Steaua etc.

Saul

— primul rege al Israelului (1040-1010 î.Hr.). Născut în orașul Ghibea din părinți agricultori, Saul făcea parte din tribul lui Veniamin, cel mai mic dintre cei 12 fii ai lui Iacob, din care s-au tras cele 12 seminții care au format poporul Israel. Marele preot și profet Samuel, ultimul Judecător care a condus poporul evreu (vezi {Samuel}), îl unge pe Saul rege, la cererea poporului, dar numai pentru puterea politică, Samuel păstrându-și pentru sine preoția și autoritatea religioasă asupra evreilor. Saul, rege, obține o importantă victorie asupra filistenilor și continuă lupta împotriva regilor de peste Iordan: ai amoniților, moabiților, edomiților și amoreilor. Îi înfrânge, învinge și orașele cananeene care încă nu fuseseră cucerite de israeliți și astfel a reușit să formeze un puternic stat israelit. Saul Îl supără pe Dumnezeu prin neascultare și Acesta cere lui Samuel să-l ungă rege pe David, din neamul lui Iuda, din Betleem. Între timp, un duh rău pune stăpânire pe Saul și în momentele de criză el se liniștea doar ascultând cântarea din harfă. Fiind bun cântăreț din acest instrument, David este adus la curte, dar fără ca Saul să știe cele săvârșite de Samuel (că îl unsese rege pe David). Având loc o luptă cu filistenii, David, deși foarte tânăr, săvârșește o faptă de mare curaj, ucigând pe uriașul Goliat filisteanul, care a îngrozit armata israeliană, și astfel îi pune pe fugă pe filisteni și-și câștigă o mare faimă în rândurile poporului iudeu. Toate acestea îl umplu de mânie și invidie pe Saul care s-a gândit cum să-l piardă pe David. Îl făcu deci comandant peste 1000 de soldați ca să meargă și să lupte în război, sperând să-și afle astfel moartea. În ajunul unei noi lupte cu filistenii, spre a ști care va fi soarta războiului, Saul face spiritism și cheamă duhurile morților să-i spună ce va fi. Dumnezeu s-a mâniat pentru fapta săvârșită de Saul, și l-a pedepsit aspru: în lupta ce a urmat, Saul va muri împreună cu cei trei fii ai săi, printre care era și Ionatan, bunul prieten al lui David, care a plâns amarnic moartea lor. Statul înființat de Saul se prăbușește, fiind ocupat de filisteni; ajungând însă rege David, acesta va elibera și va reunifica statul evreu, întărind puterea lui politică și religioasă.

Sava

— originar din Capadocia (+523), este autorul Tipicului bisericesc în care sunt cuprinse rânduielile liturgice după care se desfășoară cultul creștin al Bisericii Ortodoxe (greacă, rusă, română, sârbă, bulgară). Sava a cunoscut și a învățat Tipicul în tradițiile păstrate de la o generație la alta de sfinți călugări: Cuviosul Eftimie cel Mare, sec. IV, care l-a moștenit de la alt cuvios, Teoctist, iar acesta de la Hariton Mărturisitorul (+278) ș.a. A colectat imnele și cântările compuse de aceștia și a întocmit un Tipic general, ce se întrebuința la Ierusalim și în Biserica răsăriteană. Tipicul compus de Sfântul Sava s-a amplificat în timp prin contribuția altor sfinți învățați, cum au fost: Sofronie, patriarhul Ierusalimului (+638), Sf. Ioan Damaschinul (sec. VII-VIII), Sfinții Teodor și Iosif Studitul (sec. VIII — IX) de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, și alți imnografi, fiecare contribuind cu multe cântări. Întocmirea Tipicului s-a încheiat prin sec. XVI, când a fost tipărit în lb. greacă (1586) de ieromonahul Ioasafat din Auplia, care l-a perfecționat și corectat, publicându-l sub titlul: „Tipiconul Sfântului Sava” precum era cunoscut și mai înainte, ceea ce arată că esența Tipiconului de azi din Biserica Ortodoxă este cel moștenit de la Sfântul Sava.

Sava Brancovici

Sava Gotul

— moaștele sfântului Sava Gotul, martir creștin (sec. IX) înecat în apele râului Buzău, au fost așezate în Biserica Episcopiei Buzăului de domnitorul Radu cel Mare. Biserica îl prăznuiește la 18 aprilie.

Savaot

— nume liturgic dat de creștini lui Dumnezeu; Iahve și Sabaot sunt nume din Vechiul Testament pentru Dumnezeu: „Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”, imn cântat de îngeri la Nașterea lui Iisus Hristos și intrat în Liturghia ortodoxă.

Scăldătoare

— formă veche pentru „cristelniță” sau „baptisteriu” (la uniții ardeleni, în Tipicul — Blaj și la Teodosie din Mitropolia Ungrovlahiei — Învățătura preoților pe scurt, Buzău, 1702; Iacov Putneanul — Sinopsă, Iași 1715, f. 4.4).

scara

Scara lui Iacov

— este o reprezentare iconografică, cu caracter simbolic, inspirată dintr-o scenă pe care o găsim descrisă în Vechiul Testament, în cartea Facerii cap. 28, 11-19. Iacov este al doilea dintre cei doi fii ai lui Isaac. Isaac era fiul lui Avraam, cel chemat de Dumnezeu să fie părintele unui neam ales, care să păstreze credința monoteistă și să respecte Legea, spre a se face vrednic, ca din mijlocul acestui neam (popor) să se nască Mesia (Mântuitorul) Cel promis de Dumnezeu oamenilor, spre a-i dezrobi din păcatul strămoșesc. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam în împlinirea acestui scop, iar binecuvântarea avea să treacă din generație în generație asupra primului născut de parte bărbătească din neamul lui Avraam, până la venirea lui Mesia. Fiindcă Iacov dorea să primească el de la tatăl lui, Isaac, această binecuvântare, a cumpărat de la Esau (Isav), fratele său, care se născuse primul, „dreptul de întâi născut”. Când Isav trebuia să meargă la tatăl său Isaac să primească binecuvântarea, a mers Iacov în locul său și a primit-o, căci Isaac, fiind bătrân și orb, nu l-a recunoscut. Simțindu-se înșelat, Isav a hotărât să-1 ucidă pe Iacov. Îndemnat de mama sa, Rebeca, Iacov a fugit din Canaan în Mesopotamia, la unchiul său, Laban. Aici a rămas 20 de ani, după care, împreună cu soția și cei 12 fii și o avere foarte mare, a hotărât să se întoarcă în Canaan. Dumnezeu l-a ocrotit pe Iacov, căruia i s-a descoperit de două ori: întâi printr-un vis, când Iacov pleca din Canaan și apoi în chip de înger, când Iacov revine după 20 de ani. Prima arătare din vis a fost când Iacov fugea spre Mesopotamia și, ostenit de drum, s-a oprit să doarmă noaptea într-un loc, punându-și o piatră drept căpătâi. Atunci „a visat că era acolo o scară sprijinită de pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-azis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ți-am spus». Iar când s-a deșteptat din somnul său, Iacov a zis: «Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!... Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!». Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineață, a luat piatra ce și-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz” (Facere 28, 12-19). Cercetările arheologice din sec. XIX și continuate până la jumătatea sec. XX au dus la concluzia ca vechimea acestei așezări ar data din mileniul IV î.Hr., când pe înălțimea lui se afla un altar închinat divinității numite El. În alt sector al săpăturilor de la Betel s-au aflat rămășițele unui templu datând din mileniul III, pe care se aduceau sacrificii sângeroase. În mileniul II, aflându-se sub ocupație egipteană, așezarea a cunoscut o epocă de înflorire, ca apoi să decadă și să fie reconstruită și fortificată în epoca regalității iudaice. După unele obiecte găsite în urma săpăturilor s-a presupus că pe la Betel trecea vestitul drum al tămâiei (Guy Racht, Dict. de l'arheologie, Paris, 1983, p. 148). În binecuvântarea lui Dumnezeu spusă lui Iacov se cuprinde una dintre profețiile mesianice și asupra Evangheliei lui Hristos ai căror adepți vor cuprinde toate neamurile pământului: „urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului”, căci Mesia întrupându-Se din neamul lui Iuda, prin El aveau să se binecuvânteze aceste neamuri, adică creștinii, cei botezați în numele lui Hristos-Mesia(Mântuitorul lumii). Creștinii ortodocși au făcut din visul lui Iacov un motiv de inspirație iconografică prin zugrăvirea lui în icoana „Scara lui Iacov” sau „Scara din viziunea lui Iacov”, pictată în pronaos și în pictura exterioară la bisericile mănăstirilor din Bucovina (Voroneț, Humor, Vatra-Moldoviței), unde tema e încadrată în marele ansamblu iconografic „Arborele lui Iesei”. Iconografia creștină interpretează „Scara” ca un omagiu sau o preînchipuire a Fecioarei Maria, prin care s-a făcut legătura cerului cu pământul. A doua arătare a lui Dumnezeu către Iacov a fost la întoarcerea acestuia, după 20 de ani, în Canaan. În noaptea premergătoare intrării lui Iacov în Canaan, Iacov a avut o întâlnire cu o putere necunoscută, cu care s-a luptat și a biruit-o; acea putere i-a vorbit, binecuvântându-l și schimbându-i numele: «De acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii si ai ieșit biruitor». Şi a întrebat și Iacov, zicând: «Spune-mi și Tu numele Tău!» Iar Acela a zis: «Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!». Şi l-a binecuvântat acolo. Şi a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică «fața lui Dumnezeu», căci și-a zis: «Am văzut pe Dumnezeu...»” (Facere 32,28-30). Iacov este părintele celor 12 seminții din care s-a născut poporul evreu, care s-a numit Israel, după noul nume dat de Dumnezeu lui Iacov.

Scara lui Iacov

Scazanii

— pentru cazanii, formă veche, numită „Canonicele îndatoriri ale preoților” (Buc. 1866, p. 19).

scene istorice

— în iconografia ortodoxă se întâlnesc în pictura exterioară a unora dintre bisericile noastre. Pe lângă ansamblurile cu vieți de sfinți, se văd și asemenea ansambluri cu caracter istoric (cu teme laice sau religioase); printre acestea se află scene istorice ca: „Asediul Constatinopolului” și „Cavalcada de la Pătrăuți”, aceasta din urmă fiind zugrăvită pe toată suprafața peretelui de vest al pronaosului, deasupra ușii de intrare, în biserica de la Pătrăuți (ctitorie a lui Ştefan cel Mare, 1481). Ansamblul îl reprezintă pe Constantin cel Mare, îmbrăcat ca împărat roman, cu coroana pe cap, mergând călare în fruntea unei procesiuni de sfinți militari, conduși de Sfinții Gheorghe și Dumitru. Arhanghelul Mihail arată împăratului o cruce albă, apărută pe cer. Aici avem transpunerea iconografică a evenimentului istoric relatat de istoricul latin Eusebiu în „Vita Constantini” (privitor la apariția pe cer a crucii Mântuitorului și cuvintele: gr. του το νικα — tu to nika = învinge prin aceasta). Sensul simbolic al scenei „Cavalcada de la Pătrăuți” este național, fiind legat de un moment istoric: Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, în lupta cu turcii trebuia să-i învingă pe acești dușmani ai crucii ca odinioară marele împărat Constantin în lupta împotriva păgânismului. În tabloul votiv al bisericii din Pătrăuți, cu hramul Sf. Constantin, acesta e înfățișat prezentând lui Hristos pe Ştefan și familia sa, care-i închină biserica. Scenă de largă desfășurare, „Asediul Constantinopolului” apare în pictura exterioară pe peretele de sud al Moldoviței (unde se păstrează mai bine ca la celelalte biserici moldovene), într-un registru inferior chiar sub scena ce reprezintă „Acatistul Maicii Domnului”, de care se leagă prin rugăciunea Acatistului; creștinii au învins în anul 626 pe dușmanii care au asediat Constantinopolul (perși sau avari). Pictorii bisericești fac confuzie între două momente istorice: „asediul Constantinopolului” de către perși sau avari în sec. VII și asedierea lui de către turci (1453). La biserica Arbore (Suceava), unde mai e reprezentată această scenă, reiese că aici e vorba de asediul din 626. La celelalte biserici (Moldovița, Humor, Probota, Sf. Gheorghe — Suceava), unde mai apare scena „Asediului”, se menționează „Şarigrad” și se reproduc elemente care lipsesc la Arbore, ca: „armata de artilerie”, „arcuri și săgeți”, elemente ce duc la concluzia că e vorba de asediul Constantinopolului din 1453. Scena prezintă o cetate fortificată, în jur marea furtunoasă, dușmanii asediază pe apă și uscat, pe ziduri ostașii creștini luptă împotriva asediatorilor turci, îmbrăcați în costume turcești, luptă cu săgeți, sulițe, artilerie. În interiorul cetății se vede o procesiune cu icoana Maicii Domnului și mulțimea care se roagă pentru izbândă. Pictura unor scene istorice se vede și la Hurez: Constantin cel Mare în lupta cu Maxențiu, când apare pe cer crucea (Istoria Artelor Plastice, vol. II, Bucure;ti, 1957, p. 54). Începând din sec. XVIII, atât în pictura exterioară a bisericilor din Moldova, cât și din Muntenia, apar tot mai numeroase elemente cu caracter laic, național sau local, cu caracter narativ și pitoresc (hore, lăutari), uneori în cadrul scenelor religioase sau în panouri independente, care arată tendința pictorilor de a se elibera de canonul Erminiilor zugravilor și de a îmbogăți cu teme noi vechea pictură bizantină (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 555).

schevofilachion

(gr. σκευοφυλάκιον, τό — schevofilakion = diaconicon; la catolici — diaconicum, vestiarum, receptorium, secretarium)

— era, în biserica veche, o clădire anexă, construită în peretele din afară, la început lipită pe peretele de sud al nartexului (vezi {nartica}). Mai târziu au fost integrate în biserică, sub forma unei firide, în latura de sud a absidei altarului, la bisericile ortodoxe. Aici se păstrau și se păstrează și azi odoarele, cărțile și veșmintele bisericești; de aceea se mai numește și veșmăntar sau diaconicon, pentru că era în grija unui diacon, iar la catolici, sacristie; vezi {diaconicon}, {Altar}.

schevofilax

— preot sau călugăr la catedrala patriarhală care are grijă de veșmintele, odoarele și vasele sfinte ale bisericii patriarhale.

Schimbarea la față

(gr. μεταμόρφωσις τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἱησοῦς Χριστός — I metamorfosis tu Kiriou imon Iisu Hristus; lat. Transfiguratio Domini nostri Jesus Christos; slv. Preobrejenie)

— mare praznic împărătesc, celebrat de Biserică la 6 august.

schimnic

— singuratic, pustnic, călugăr, anahoret.

schisma

(gr. σχίσμα, τό — shisma = ruptură, separare, dezbinare)

— în istoria Bisericii creștine a avut loc în sec. XI (1054) o asemenea dezbinare cunoscută sub numele de Schisma cea mare, prin care Răsăritul și Apusul, separate progresiv în decursul a mai multe veacuri, s-au constituit politic și religios în două lumi și două Biserici diferite; vezi {catolicism}, {primatul papal}, {Filioque}.

schismă

[gr. shisma, lat. schisma = separare, scindare, shismă]

situație de separare canonică și de întrerupere a comuniunii liturgice între scaunul de Roma și cel de Constantinopol, provocată de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul Sfintei Sofii, în numele papei Leon al IX-lea (mort cu trei luni înainte), împotriva patriarhului Mihail Cerularie. La rândul sau, patriarhul ecumenic excomunică delegația papală prezentă la Constantinopol. Deși în sens strict anatema din 1054 este o excomunicare personală care privește în mod direct cele doua scaune patriarhale, totuși ea a afectat profund relațiile ulterioare dintre cele doua mari părți ale Bisericii creștine.
În Ianuarie 1964, papa Paul al VI-lea vizitează Ierusalimul, unde se întâlnește cu patriarhul ecumenic Atenagoras I. În toamna aceluiași an, conferința panortodoxă de la Rhodos decide să se înceapă pregătirile necesare pentru deschiderea dialogului teologic ”pe picior de egalitate” cu Biserica romană. În ajunul încheierii Conciliului Vatican II, la 7 decembrie 1965, papa Paul al VI-lea, în catedrala Sfântul Petru din Roma, și patriarhul Atenagoras în catedrala patriarhală din Istambul, ridica în același timp anatema care dura între cele două Biserici de nouă secole. Cei doi șefi de Biserici își dau seama totuși că ”acest gest de dreptate și de iertare reciprocă nu este suficient pentru a pune capăt diferențelor, cele vechi și cele mai recente, dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă”. Practic, separarea continuă.

schismatici

— se numesc acei credincioși care s-au rupt din sânul Bisericii (bazată pe credința dreaptă lăsată de Iisus, în care au fost botezați) și ale cărei porunci și rânduieli nu le mai respectă.

schit

— mică așezare monahală, izolată (în munte sau pădure), dependentă de o mănăstire mai mare. Ex.: schitul Ialomicioara, dependent de mănăstirea Sinaia. Întemeiat în sec. XVI, în vremea lui Mihnea-Vodă, schitul, a cărui bisericuță e așezată în gura peșterii Ialomicioara, a fost distrus de un incendiu, a fost restaurat într 1993-1996 și resfințit în 1996, de ziua hramului Sfinții Petru și Pavel.

Schitul Golești

— biserică veche din vremea lui Matei Basarab (pe traseul Câmpulung-Muscel) în localitatea Golești, fostă proprietate a celor patru frați Golescu, ale căror morminte se află în curtea bisericii. În casa Goleștilor și-a găsit adăpost Tudor Vladimirescu (1821) și tot aici, Dinicu Golescu înființează prima școală română împreună cu cărturarul Aaron Florian. În 1866, aici a găzduit Principele Carol, la venirea lui în România.

scientologia

— este denumirea unui fenomen religios contemporan, descoperit de L. R. Hubbard, scriitor de literatură științifico-fantastică, și care publică în SUA, în 1950, cartea „Dianetica — știința modernă a sănătății mintale”, în care demonstrează în ce constă teoretic fenomenul. Scientologia conține înțelepciunea omenirii din ultimii 50000 de ani. Omul numit „Thetan” este la origine „o ființă perfectă” care poate crea universul fizic „MEST” (materie, energie, spațiu și timp) și se poate situa în exteriorul propriului corp. Această teorie exprimă idealul și scopul scientologilor. Considerând că omul nu folosește decât 10% din capacitatea sa intelectuală, ei își propun să-l instruiască spre a-l ajuta să devină perfect prin folosirea întregii capacități a intelectului. Cadrul adecvat devine „Biserica Ştiinței Americane”, înființată în 1954 și numită ulterior „Biserica Scientologică”, al cărei simbol este o cruce cu opt raze, care ar simboliza cele opt căi ale învățăturii. Pentru inițierea în taina realizării omului „perfect”, scientologia publică felurite cărți care instruiesc gradat și au rolul de a stârni ambiția și dorința de perfecționare, în așa măsură, încât cei antrenați în această cursă, constatând că nu pot totul, cumpără continuu carte după carte, până-și cheltuiesc ultimele resurse financiare, și atunci, profund decepționați, se sinucid. „Scientologia” are în lume peste 150 de organizații și un mare număr de publicații (camuflate sub diverse denumiri). Una dintre aceste organizații se află și în România sub numele de „HELP Rumänien” (Ajutor pentru România) și care este încadrată în organizația de ajutorare internațională MNI (Mission Network International); camuflată sub acțiunea de ajutorare „HELP Rumänien” se află o campanie publicitară pentru doctrina și adepții lui Hubbard (Din „Tagesanzeiger”, Zürich, 21, III, 90).

scolastica

— sistem filosofico-religios, izvorât din dogmele învățăturii creștine și apărut în Evul Mediu, în Biserica Catolică. Învățământul scolastic folosește metoda de predare discursiv-rațională, adică scolastica/ și dialectica. Credința se explică pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematică și filozofică. Logica și rațiunea ca metode se folosesc în întreaga Teologie (dogmatică, morală, drept canonic), ca și în ordinea socială a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are îndoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale și așa reușește să ajungă la cunoașterea, la înțelegerea lui Dumnezeu și a nemuririi sufletului. Logica aristotelică și teoria cunoașterii îl ajută până la o limită, dincolo de care ajută numai credința. Harul divin, credința și faptele bune sunt mijloacele de îndreptare și de mântuire. Teologia scolastică a fost numită Teologia transformată în „filozofie aristotelică încreștinată”. Teoreticianul acestei Teologii este Toma d'Aquino (1225-1274), dar adevăratul părinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+1109), a cărui deviză Credo ut intelligam („crede ca să poți înțelege”) explică concepția scolastică, bazată pe acordul dintre dogmă și rațiune. Mulți îl consideră însă întemeietorul scolasticii pe profesorul de teologie și filosofie de la St. Genevieve din Paris, Petru Abelard (+1142) care, spre deosebire de Anselm, afirma că trebuie să plecăm inductiv de la îndoială, adică întâi trebuie să înțelegem și apoi să credem — intelligo ut credam. Alături de direcția naționalist-dogmatică, s-a manifestat încă de la început și o altă cale de cunoaștere, cea intuitiv-mistică, după care Dumnezeu și adevărul nu se caută cu mintea, ci se simte cu inima. Printre adepții acestei concepții mistice se află Petru Eremitul, Francisc de Assisi, Toma de Kempis ș.a.

scolastica

scolastică

sistem filosofico-religios, izvorât din dogmele învățăturii creștine și apărut în Evul Mediu, în Biserica Catolică. Învățământul scolastic folosește metoda de predare discursiv-rațională, adică scolastică și dialectică. Credința se explica pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematică și filozofică. Logica și rațiunea ca metode se folosesc în întreaga Teologie (dogmatică, morală, drept canonic), ca și în ordinea socială a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are îndoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale și așa reușește să ajungă la cunoașterea, la înțelegerea lui Dumnezeu și a nemuririi sufletului. Logica aristotelică și teoria cunoașterii îl ajută până la o limită, dincolo de care ajută numai credința. Harul divin, credința și faptele bune sunt mijloacele de îndreptare și de mântuire. Teologia scolastică a fost numită Teologia transformată în ”filozofie aristotelică încreștinată”. Teoreticianul acestei Teologii este Toma dAquino (1225 - 1274), dar adevăratul părinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+ 1109), a cărui deviză Credo ut întelligam (”crede ca să poți înțelege”) explică concepția scolastică, bazată pe acordul dintre dogma și rațiune.

scolasticism

scrieri patristice

— se numesc scrierile (operele) Sfinților Părinți ai Bisericii, ca de ex. Dionisie Areopagitul, Sf. Atanasie cel Mare (sec. I — II), Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nissa (sec. III — IV) ș.a.

Scriptura

Scutecele Mântuitorului

— numele unei mâncări de post care se consumă seara, în Ajunul Crăciunului, și care constă în două turtite din făină de grâu coapte, sau două feliuțe de pâine, unse cu miere sau sirop de zahăr și presărate cu nucă pisată.

secta

(lat. secta,-ae = sectă, curent-școală, partid; gr. αἵρεσις, ἡ — airesis = erezie, sectă, școală)

— în limbaj teologic, erezie denumește și învățătura greșită care stă la baza ruperii de Biserică, dar și gruparea ruptă de Biserică, iar secta denumește numai gruparea în sine, deși erezia (în lb. greacă) și secta (lb. latină) denumesc aceeași realitate, adică ceea ce rezultă din ruperea, separarea unei părți dintr-un întreg, erezia fiind învățătura greșită pe care o răspândește o sectă. Deci sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii și care răspândesc învățături greșite față de adevărurile credinței stabilite de Biserica creștină. Adevărata credință este numai în unitatea credincioșilor în sânul Bisericii care a păstrat Evanghelia lui Hristos așa cum e cuprinsă în toate cele 4 Evanghelii și în scrierile Sfinților Apostoli. Aceștia au trasmis învățătura lui Hristos prin ucenicii lor, care au primit și au transmis harul, rânduind preoți și episcopi. Acest har, primit de Sfinții Apostoli la Cincizecime de la Duhul Sfânt și învățătura primită de ei de la Hristos, s-a trasmis până azi și se va trasmite până la sfârșitul veacurilor prin urmașii lor, care sunt slujitorii Bisericii. Sf. Apostol Pavel îndeamnă astfel pe Timotei, pe care îl rânduise episcop: „Din această pricină, îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1,6). Învățătura păstrată în scris în Sf. Scriptură a fost completată cu învățătura trasmisă oral, prin Sf. Tradiție: „Şine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ți s-a încredințat, păzește-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălășluiește întru noi” (II Timotei 1, 13-14). Slujitorii Bisericii, purtătorii harului primit de la Duhul Sfânt prin Taina Preoției, sunt aceia care transmit dreapta învățătură a lui Hristos, păstrată în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, îndrumă pe credincioși și-i lămuresc, spre a nu rătăci prin interpretarea proprie a acestei învățături. Un semn al mărturisirii dreptei credințe este Sf. Cruce pe care, făcând-o, credincioșii arată credința lor în unitatea Sfintei Treimi și jertfa mântuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a răstignit, pentru mântuirea neamului omenesc. Renunțând a face semnul Sf. Cruci, cei rătăciți, sectanții, neagă aceste adevăruri pe care se fundamentează Biserica lui Hristos. Sectanții care și-au făcut religia lor, redusă la discursuri (numite de ei predici) și la cântări (coruri proprii) și lecturi, au dat cultului un caracter laic, renunțând la toate dogmele Bisericii creștine. Ei au dat creștinismului „un caracter raționalist, neduhovnicesc, lipsit de prezența reală a lui Hristos în oameni și în lume”. În Epistolele Sf. Apostol Pavel, trimise de el către Bisericile pe care le-a întemeiat în timpul călătoriilor sale misionare în diferite orașe, se vorbește despre asemenea „rătăciți” de la dreapta credință, care răstălmăcesc adevărul Evangheliei lui Hristos și răspândesc învățături greșite printre creștini: „Iar de învață cineva altă învățătură și nu se ține de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreapta credință, acela e un îngâmfat care nu știe nimic, suferind de boala discuțiilor și a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricați la minte și lipsiți de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câștig. Depărtează-te de unii ca aceștia” (I Timotei 6, 3-5). Sf. Apostol Pavel consideră că acești rătăciți de la credința cea dreaptă sunt călăuziți de orgoliu și de dorința de emancipare de sub Lege: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci — dornici să-și desfete auzul — își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme” (II Timotei 4, 3-4). El consideră că diavolul este cel ce îndeamnă la asemenea acțiuni: „Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască...” (II Tesaloniceni 2, 9-10). Sf. Ev. Ioan îi numește antihriști: „Iar acum mulți antihriști s-au arătat... Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit” (I Ioan 2, 18-19). Ca și în vremea Apostolilor, și în veacurile care au urmat până azi, mulțimi de secte au răsărit în ogorul Bisericii creștine, și mai ales după apariția protestantismului (sec. XVI) au ajuns la ordinul miilor ca într-un proces continuu de fărâmițare să ajungă azi la cifra de 6000, răspândindu-se pretutindeni în lume. În România sunt de asemenea numeroase secte neoprotestante (născute din sânul protetantismului), dintre care mai răspândite: baptiștii, adventiștii, penticostalii, pocăiții sau nazareii, evangheliștii sau creștinii după Evanghelie, și cei mai agresivi, martorii lui Iehova.

sectanți

— membrii unei secte.

sectologie

— disciplină teologică al cărei obiect urmărește expunerea sistematică și documentară a învățăturilor Bisericii Ortodoxe, expunerea învățăturii ortodoxe și combaterea sectelor. Cunoașterea doctrinelor sectare și combaterea lor are ca scop întărirea în credință a membrilor Bisericii și readucerea în sânul ei a celor rătăciți.

Secu

— mănăstire din jud. Neamț, în apropiere de Mănăstirea Neamțului; construită pe valea râului Secu la începutul sec. XVII, în apropierea unui schit care data din sec. XVI. Ctitorul mănăstirii Secu este boierul Nestor Ureche, mare vornic al Şării de Jos (tatăl cronicarului Grigore Ureche). Centru de evlavie și cultură, mănăstirea a pregătit monahi-cărturari, printre care se remarcă Varlaam, devenit Mitropolit al Moldovei (1632-1653), al cărui mormânt se află în mănăstire, lângă peretele de miazăzi al bisericii. Mănăstirea Secu (la 10 km depărtare de mănăstirea Neamț) a avut o intensă viață bisericească și culturală. Sub influența vieții culturale de la mănăstirea Neamț, la Secu s-au tradus cărți de ritual. Şi la Secu ucenicii lui Paisie de la Neamț au influențat viața pioasă. Secularizarea averilor mănăstirești (sec. XIX) s-a resimțit ca în toate mănăstirile care, pierzând mare parte din suportul material, au lăsat să slăbească intensa viață culturală din trecut și multe mănăstiri s-au ruinat; mănăstirea Secu se afla în aceeași situație până la jumătatea secolului nostru, când a început restaurarea ei cu ajutorul Patriarhiei Române și a Comisiei Monumentelor. Ca și la Neamț, se păstrează și aici parte din bibliotecă, odoare bisericești, Evangheliare slave, manuscrise (sec. XVII) și Evanghelii din diferite epoci ș.a.

sedelne

(lat. sedeo = șed; gr. κάθημαι — katimai = a ședea, κάθισμα τό — katisma to = ședere)

șezânde sau catisme — sunt psalmi care se cântă sau se citesc în timpul slujbelor, ori izolați (ex. Ps. 103, la începutul Vecerniei), ori în grupuri mici, ori înșirați unul după altul, cum sunt cei șase psalmi de la începutul Utreniei, ori grupați în cele 20 de secțiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecerniei și Utreniei. Aceste catisme sunt numite și sedelne, pentru că în timpul citirii sau cântării lor credincioșii pot ședea pe scaune sau în strană.

sefard

vezi {idiș}, {iudaismul}, {așchenazi}.

Sefora

— soția lui Moise, fiica preotului letro din țara Madian, unde se refugiase Moise de teama Faraonului.

Selafiil

Sem

— fiii lui Noe, singurul descendent al lui Adam care împreună cu familia sa a scăpat după potop (Facere 9, 18-19).

Şema Israel

(„ascultă Israel”)

— este un fel de „crez” iudaic, este rugăciunea pe care trebuie s-o rostească zilnic evreul credincios, dar nu și femeile și copiii. „Şema Israel” („Ascultă Israele!”), „Domnul Dumnezeul nostru, Unul este” — rugăciune care împreună cu alte rugăciuni, ce de asemenea se rostesc în fiecare zi, subliniază monoteismul iudaic.

semidale

— se numeau niște pâinișoare făcute din faină de grâu, pe care vechii creștini le împărțeau a doua zi de Crăciun (26 dec.) în cinstea Sfintei Fecioare Maria, la sărbătoarea „Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

semiluna

— emblema islamismului (forma lunii în primul pătrar și o stea), imprimată și pe drapele.

seminar

— ca organizație școlară se numește școala medie în care se pregătesc viitorii preoți.

seminție

— popoare, neamuri omenești; cele 12 seminții ale lui Israel, adică descendenții celor doisprezece fii ai lui Israel (Iacov, descendent din Isaac, fiu al lui Avraam, din care a luat naștere poporul evreu).

semiți

— nume dat popoarelor descendente din Sem, fiul mai mare al lui Noe. Aceste popoare trăiesc în sud-vestul Asiei și nordul Africii, asemănându-se între ele ca limbă și trăsături fizice. Acestea sunt: evreii, arabii, sirienii, libanezii, iordanienii ș.a.

semn apotropaic

semne muzicale

— semnele care arată în scris sunetele muzicale, după cum cuvântul vorbit se arată prin litere. Sunetul muzical place, și prin aceasta se deosebește de zgomot. Ca însușiri ale sunetelor muzicale avem: înălțimea, durata, intensitatea și timbrul. Numirile sunetelor în muzica bisericească (psaltică sau bizantină) se deosebesc de sunetele muzicii lineare sau occidentale, deși sunt tot șapte la număr. În muzica psaltică aceste sunete sunt: Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo, care corespund sunetelor muzicale lineare: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si. Înlănțuirea lor în ordinea înălțimii formează gama sau scara muzicală. În muzica psaltică sunt patru feluri de semne: vocale, timporale, consonante și ftorale. Semnele vocale sunt: suitoare, coborâtoare și un semn păstrător al sunetului dinaintea lui, semn care nici nu urcă, nici nu coboară, care se numește ison (de unde zicala „ține isonul”, referitor la cineva care vrea să fie pe placul cuiva, susținându-i întocmai opiniile). Semnele vocale suitoare se numesc: oligon, petasti, două chendime, chendimă, ipsili (se deosebesc după numărul de trepte pe care le urcă). Semnele vocale coborâtoare (deosebindu-se după numărul de trepte pe care le coboară) poartă denumire de: epistrof, iporoi, elafron, hamili. Semnele timporale arată durata unui sunet. Ele se așează deasupra sau dedesubtul semnelor vocale, marcând durata mai lungă sau mai scurtă și se numesc: clasma și gorgon. Când se menționează și numărul de bătăi ale notei sub care se scriu, aceste semne poartă denumirea de: apli, clipii, tripli, argon, diargon, digorgon, trigorgon. Semne consonantice sau semne de expresie și ornament sunt semnele care se scriu pe lângă semnele vocale, spre a marca expresia cântării. Sunt în număr de cinci: varia, omalon, antichenoma, psifiston, eteron. În muzica psaltică se practică un anumit fel de cântare, legată de o anumită scară, cântare care se numește glas sau eh (ehuri). Cântările bisericești folosesc opt glasuri sau ehuri. Pentru a cunoaște felul scării unei cântări muzica psaltică folosește ca mijloace niște semne, numite: mărturii și florale.

semne tipiconale

semnificația creștină a zilelor săptămânii

semnul lui Cain

Semnul Sfintei Cruci

Şeol

— în eshatologia iudaismului este numele locuinței morților. În Cartea Iov (10, 22) este conceput ca „țara de întuneric și neorânduială unde lumina e totuna cu bezna”. Profetul Isaia consideră șeolul ca un fel de iad, unde arde un fel de „foc mistuitor”, „jarul cel de veci”, în meleagurile „cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 15). După Cartea Iov (3, 19); în șeol se duc, după moarte, laolaltă, sufletele, fără alegere: împărații și dregătorii lor, cei nelegiuiți și cei în lanțuri, „mic și mare acolo sunt tot una”. Totuși, pentru cei drepți se află și un loc de pace și odihnă: „El intră în pace în groapă. Cel care umblă pe calea cea dreaptă se odihnește în sălașurile sale”, dar „Cei fără de lege n-au pace, zice Domnul” (Isaia 57,2 și 21). Răsplata celor drepți va fi că ei se vor bucura de vederea lui Dumnezeu: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea și ochii mei îl vor privi, nu ai altuia” (Iov 19, 26-27). Păcatul poate fi iertat prin pocăință, mai ales la sărbătoarea Yom-Kypur și în ceasul morții. Pocăința va fi însoțită de mărturisirea păcatelor și de fapte de milostenie. Va exista o judecată din urmă și învierea de apoi: „împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăși ne va învia cu înviere de viață veșnică” (II Macabei 7, 9). În Noul Testament, Mântuitorul prezintă, în parabola „Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr”, o concepție deosebită despre lumea de dincolo, atribuind evreilor credința în rai și iad, credință ilustrată prin cele două personaje din lumea iudaică: săracul Lazăr, care se află în fericirea raiului, numit metaforic „sânul lui Avraam”, și bogatul nemilostiv, chinuit de sete, în focul iadului, îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i umezească buzele cu un strop de apă. Şeolul apare aici ca un un loc diferențiat, foarte asemănător concepției creștine (Luca 16, 19 ș.u.).

Sepher-Zu-Zahar

Septuaginta

— s-a numit cea mai veche traducere a Vechiului Testamant, din limba ebraică în limba greacă. După tradiție, traducerea a fost făcută de 72 de învățători, în 72 de zile. Prin rotunjirea numărului ea s-a numit traducerea celor 70 de unde și numele de Septuaginta. Se poate ca numărul traducătorilor să fi fost mult mai mare, iar traducerea începută în sec. III în vremea regelui Ptolomeu Filadelful (284-247), la Alexandria, în Egipt, s-a terminat în sec. II î.Hr. și s-a făcut pentru nevoile religioase ale iudeilor din Alexandria și din diaspora, unde se vorbea lb. greacă. În jurul acestei traduceri s-au creat o serie de legende, care i-au atribuit un caracter sfânt. Astfel, se spune că traducătorii au lucrat fiecare separat dar, confruntând textele, s-a văzut că erau cu totul asemănătoare. După apariția creștinismului și mai ales, după dărâmarea Ierusalimului (anul 70 d.Hr.), iudeii au înlăturat această traducere, considerând-o o profanare a Sf. Scripturi, care trebuia să rămână în limba ebraică, cea vorbită de strămoșii poporului iudeu. La creștini însă autoritatea Septuagintei a crescut, ea devenind cu timpul chiar textul de referință pentru traducerile ulterioare ale Sf. Scripturi. Pentru că unele copii ale Septuagintei au fost bănuite de falsificare a traducerii inițiale, Origen (185-255), mare cărturar și scriitor creștin, întocmește un studiu comparativ al traducerilor Septuagintei, pe șase coloane, întocmind un text nou, cu observații critice, în care adaugă ceea ce lipsea după textul ebraic, sau înlătură ceea ce era în plus față de original, în textul grecesc. După numărul șase al coloanelor de studiu, lucrarea lui Origen s-a numit Exapla. În sec. VII (anul 638), mahomedanii, cucerind orașul Cezareea, au distrus marea bibliotecă a orașului și atunci a pierit și lucrarea lui Origen, din care s-au păstrat doar fragmente și o parte din notele critice și comentarii în lucrarea lui Ieronim, Vulgata, care a folosit Exapla. Începând din sec. II, după răspândirea creștinismului în Apus, unde se vorbea limba latină, au apărut și în această limbă traduceri ale Sf. Scripturi, care s-au făcut din grecește, după textul Septuagintei. Cea mai cunoscută era traducerea făcută în Italia, care a purtat numele de Itala. Din aceasta nu s-au păstrat decât fragmente, căci traducerea s-a pierdut în timp, fiind înlocuită de altă traducere, tot în limba latină populară (vulgară, vorbită), cunoscută sub numele de Vulgata, făcută în sec. IV de scriitorul creștin Fericitul Ieronim (347-420). Până azi știința teologică consideră lucrarea lui Ieronim ca fiind cea mai bună, pentru fidelitatea și exactitatea redării în traducere a textelor originale (ebraic, pentru Vechiul Testament, și grec, pentru Noul Testament) față de toate traducerile făcute în limba latină. În primele veacuri s-au mai făcut traduceri ale Sf. Scripturi și în alte limbi: coptă (egipteană), armeană, etiopiana, gruzină etc.

sepulcral

(lat. sepulcralia,-ae = de mormânt, sepulcrum și sepulchrum = mormânt, îngropare)

— care amintește de moarte, de mormânt.

serafic

— îngeresc, pur, neprihănit, curat.

serafim

serânda

Set

— fiul lui Adam, dăruit de Dumnezeu în locul lui Abel, cel ucis de Cain: „Eva, femeia sa... a născut un fiu și i-a pus numele Set, pentru că și-a zis: «Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain»” (Facere 4,25).

Sfânt

(lat. sanctus, gr. ἅγιος — aghios)

— sunt acei oameni pe care Biserica creștină îi cinstește pentru viața lor curată, pentru lupta și adesea chiar jertfa vieții lor pentru biruința creștinismului în lume. După moarte, răsplata lor este fericirea de a se afla în lumina și slava cerească și a vedea strălucirea feței lui Dumnezeu. Sfinții sunt invocați de credincioși ca exemple și icoane de viață creștină, vrednice de urmat, precum și ca mijlocitori la Dumnezeu. Prin harul pe care îl au și prin rugăciunile lor, sfinții cărora noi ne rugăm ne apără și ne ocrotesc, mijlocind între noi și Dumnezeu și câștigând pentru noi mila și îndurarea lui Dumnezeu. Rămășițele pământești ale sfinților, acolo unde s-au mai păstrat, sunt sfinte moaște, pe care Biserica ne învață să le cinstim, pentru că ele conțin aceleași daruri dumnezeiești și puteri supranaturale care au însuflețit pe sfinți cât au fost în viață. În Vechiul Testament ni se povestește despre profetul Elisei, ucenicul Sfântului Ilie, care după ce murise Elisei, un mort pe care l-au îngropat alături de locul unde se aflau osemintele lui Elisei, atingându-se de osemintele Iui Elisei, a înviat. Minunea s-a întâmplat pentru că profetul Elisei, ca și Sf. Ilie, trăise o viață de mare sfințenie și credință în Dumnezeu. Pe lângă sfintele moaște, creștinii cinstesc și orice lucru sau obiect provenit de la sfinți și pe care aceștia le-au purtat sau le-au atins. Aceste obiecte rămase de la ei se numesc relicve sfinte (reliquae = rămășiță). La început erau numiți „sfinți ” toți creștinii (adică adepții sau închinătorii lui Hristos care primiseră botezul și trecuseră la o viață nouă și curată, fiind renăscuți prin har — Romani 1, 7; II Corinteni 13, 12 ș.a.). După ce denumirea de creștin s-a generalizat, noțiunea de sfânt s-a restrâns, arătând numai pe eroii credinței creștine, pe aceia care s-au distins prin: zelul misionar (în răspândirea Evangheliei), viața exemplară, suferințele îndurate ca mărturisitori și trăitori ai credinței în Hristos sau activitatea lor socială și merite deosebite, puse în slujba semenilor și pe care Biserica îi cinstește, pomenindu-i de-a pururi. În șirul sfinților sunt trecuți:
patriarhii, proorocii și drepții Vechiului Testament, adică acele personalități distinse ale Legii Vechi care au cultivat credința monoteistă în sufletele oamenilor și au prezis venirea lui Mesia;
apostolii și ucenicii direcți și indirecți ai Mântuitorului, primii propovăduitori ai Evangheliei și misionari, ca: Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care au murit martiri la Roma, Sf. Apostol Andrei, care a răspândit creștinismul pe pământul țării noastre etc; martiri și mărturisitori, ca Sf. Arhidiacon Ştefan, ucenic al Mântuitorului și primul martir creștin, ucis cu pietre de evrei pentru credința lui creștină, precum și nesfârșitul șir de martiri uciși în numeroasele persecuții din primele veacuri, dezlănțuite împotriva creștinilor. Pentru toți se roagă Biserica și îi pomenește la sfintele slujbe, și dintre care multe nume sunt trecute în calendar (Minei, Sinaxar). Chiar dacă nu toți cei trecuți în calendar au murit ca martiri, Biserica îi pomenește căci și-au închinat, într-un fel sau altul, întreaga viață lui Hristos; unii au fost pustnici venerabili, care și-au petrecut viața în singurătatea pustiului, postind și rugându-se lui Dumnezeu necontenit pentru păcatele tuturor oamenilor. Călugări cuvioși, ierarhi, canonizați pentru activitatea lor de mari păstori, organizatori și conducători ai Bisericii în epoca de închegare a învățăturii ei, ca: Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur, Sf. Nicolae, mari teologi și făcători de minuni (taumaturgi), cum sunt Cosma și Damian (1 noiembrie), Sf. Pantelimon (27 iulie) etc. Sfinții sunt proslăviți după moarte și încununați în cer, de fericirea veșnică. Biserica îi serbează în ziua morții lor, care a fost vestită de îngerul Domnului. Nașterea Sf. Fecioare (la 8 sept.) și Adormirea ei (la 15 august); Sf. Ioan Botezătorul (Nașterea la 24 iunie și Tăierea capului la 29 august).
În calendarul ortodox sunt menționate și alte zile în care sunt pomeniți și în care se amintesc evenimente legate de viața lor. Rugăciunile lor sunt cele mai primite de Mântuitorul, lângă Care ei sunt mijlocitori pentru oameni, așa cum îi vedem în icoana Deisis (vezi {Deisis}), sus, lângă crucea de pe catapeteasmă. Înțelesul noțiunii de sfânt se conturase încă din sec. IV-V în Biserica creștină, când pe baza doctrinei și lucrărilor consacrate de tradiția ortodoxă, Sf. Sinod al unei Biserici autocefale (de sine stătătoare) avea dreptul de a consacra „sfânt” (sfințit) pe acei credincioși care au trăit după anumite exigențe ascetice și creștine, prin care au dat dovadă, în primul rând, de o credință dreaptă, adevărată (ortodoxă) și statornică, dovedind puterea de a sluji fără clintire credința și Biserica Ortodoxă. Se adaugă la acesta și recunoașterea sfințeniei lor prin cultul spontan pe care li-1 acordă acestor drepți poporul dreptcredincios. Așa s-au impus și au fost primiți în rândul sfinților martirii primelor veacuri creștine, iar pe pământul țării noastre un număr de sfinți care au pătimit aici sau li s-au adus rămășițele sfinte la noi, din alte părți. Printre aceștia, cinstiți de întreaga Ortodoxie amintim pe martirii aflați în vechiul pământ al Dobrogei: Epictet și Astion, Dasius, Bretanion și Teotim, ultimii doi episcopi de Tomis; apoi sunt martirii aflați la Niculițel și ale căror moaște sunt acum la mănăstirea Cocoș, din județul Tulcea: Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos, toți martirizați în vremea lui Dioclețian și Valens (sec. IV), Sf. Sava Gotul, din părțile Buzăului, unde a murit înecat, în timpul persecuției lui Atanaric, regele vizigoților (sec. IV) și Ioan Casian, călugăr din Sciția Minor (sec. IV-V) născut la Cassâi (de unde Cassianu), satul Casimcea de azi, jud. Constanța. A plecat în Apus, unde a întemeiat obști monahale și a introdus aici rânduieli din monahismul grec. Toți sfinții pomeniți în calendarul creștin, au fost trecuți acolo după ce au fost canonizați de Biserică. Canonizarea înseamnă recunoașterea oficială a cultului acestor sfinți și trecerea lor în canonul, catalogul sau listele sfinților. Acest canon s-a completat mereu de-a lungul veacurilor creștine și chiar în vremea noastră mai sunt canonizați, adică trecuți în rândul sfinților și personalități care au trăit mai aproape de epoca noastră. În acest scop și Biserica Ortodoxă Română a hotărât, în ședința din 28 februarie 1950, să înceapă acțiunea de canonizare a unor sfinți de origine română și să generalizeze, în toată Biserica Ortodoxă Română, atât cinstirea acestora, cât și a unor sfinți mai vechi, de origine străină, dar ale căror sfinte moaște au fost aduse și se păstrează întregi în țara noastră. Acești sfinți canonizați în 1955, pe baza hotărârilor din 1950, sunt sfinți trăitori în diferite regiuni ale țării noastre, și dintre care unii și-au jertfit chiar viața pentru apărarea Ortodoxiei românești. Sfântul Ioan Valahul, martirizat de turci la 12 mai 1662, la Constantinopol, originar din Valahia (Şara Românească), neomartir, cinstit și în Biserica greacă, Sf. Ioan de la Râșca, episcop din Moldova, sec. XVIII, pomenit la 1 iunie. Cuviosul sfânt Iosif cel Nou de la Partoș (sec. XVII, mitropolitul Banatului între 1650-1653), pomenit la 15 septembrie, ale cărui moaște se află în catedrala de la Timișoara (care pentru viața lui curată și puterea de a face minuni era socotit sfânt, fiind recunoscut de un sinod local (1686), format din arhiereii din Mitropolia de atunci a Banatului. Era înmormântat la mănăstirea Partoș (azi biserică de sat), de unde i-au fost aduse moaștele la Timișoara, în 1956. Mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici, sfinți „mărturisitori” care n-au fost uciși, dar au suferit pentru apărarea credinței ortodoxe, ca mitropoliți ai Ardealului (sec. XVII), au zi de pomenire la 24 aprilie. Canonizați ca „mărturisitori” pentru apărarea credinței ortodoxe din Ardeal, sec. XVIII, sunt cuvioșii ieromonahi Visarion Sarai, Sofronie de la mănăstirea Cioara și țăranul drept-credincios Nicolae Oprea (Miclăuș) din Săliștea Sibiului, toți cu zi de pomenire la 21 octombrie. În Muntenia este Sf. Ierarh Calinic Cernicanul (sec. XIX), fost episcop de Râmnic, venit de la mănăstirea Cernica, unde fusese stareț și unde se și află înmormântat (+1868). În aceeași ședință a Sf. Sinod din octombrie 1955, s-a hotărât și generalizarea cinstirii în toată țara, în Biserica Ortodoxă Română, și a unor sfinți mai vechi, de origine străină, a căror sfinte moaște au fost aduse și se păstrează întregi în țara noastră, dar care erau cinstite cu un cult local (regional) și anume: Sf. muceniță Filofteia (sec. XII), ale cărei moaște se află la Curtea de Argeș, în biserica lui Neagoe Basarab (vezi {Filofteia}), Cuviosul Nicodim de la Tismana (+ 26 dec. 1406), ce se pomenește la 26 dec. și din ale cărui moaște se mai păstrează la mănăstirea Tismana numai degetul mare de la mâna dreaptă. Originar din părțile Prilepului (Macedonia), a venit în Şara Românească după jumătatea sec. XIV, unde întemeiază primele mănăstiri de la noi: Vodița și Tismana, unde și este înmormântat. Moaștele sale au fost luate, nu se știe de cine și nici unde au fost duse. Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV), martirizat de turci la Cetatea Albă, în Basarabia, la 1330 și ale cărui moaște se află în biserica Sf. Gheorghe din mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava (pomenit la 2 iunie). Sf. Grigore Decapolitul, pomenit la 20 noiembrie, are moaștele la mănăstirea Bistrița (Vâlcea); a suferit ca mărturisitor pentru apărarea cultului icoanelor (sec. XI), iar moaștele lui au fost aduse în sec. XV de boierii Craiovești și depuse în biserica mănăstirii Bistrița din Oltenia, zidită de ei, unde se află și acum. Sf. Paraschiva cea Nouă, pomenită la 14 oct., are moaștele la catedrala mitropolitană din Iași (vezi {Paraschiva}); Cuviosul Dimitrie cel Nou Basarabov, ale cărui moaște se află în Catedrala patriarhală din București, se sărbătorește la 27 octombrie. Părți din moaștele altor sfinți se mai păstrează la noi, aduse în țară din diverse locuri, mai ales de la Sf. Munte Athos și din diferite împrejurimi, cele mai multe cumpărate de voievozii români și depuse în bisericile ctitorite de ei și în bisericile unor mănăstiri mai mari (Neamț, Putna, Secu, Rașca, Slatina, Cernica, Horezu ș.a.), precum și în unele biserici catedrale și biserici mari din orașe. Ex.: la Craiova, în catedrala mitropolitană se păstrază capul Sf. mucenițe Tatiana (+13 ianuarie); capul și mâna dreaptă a Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului (+11 august) și capetele sfinților mucenici Serghie și Vach (+7 oct.). Toate au fost păstrate înainte la Curtea de Argeș, de unde au fost aduse la Craiova; capul Sf. Grigore Decapolitul (+25 ian.) se afla la mănăstirea Slatina din Moldova, unde au fost aduse de ctitorul mănăstiri, Domnitorul Alexandru Lăpușneanu. La biserica Zlătari din București se păstrează părți din moaștele Sfântului Ciprian, la Horezu se află un deget din moaștele Sfântului Andrei, moaște cumpărate de Domnitorul Constantin Brâncoveanu de la Constantinopol (vezi {Andrei}) La biserica Sf. Gheorghe Nou se află mâna dreaptă a Sf. Nicolae, al cărui trup se află în Italia, într-o biserică din orașul Bari. În ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992 s-a făcut canonizarea unui alt șir de sfinți români, autohtoni, fixându-se și ziua de pomenire a fiecăruia dintre ei: Sf. cuvios Ioan de la Prislop (13 sept.), Sf. ierarh martir Antim Ivireanu (27 sept.), Sfinții preoți mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel (21 oct.), Sf. cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (25 noiembrie), Sf. cuv. Daniil Sihastrul (18 dec), Sf. cuv. Gherman din Dobrogea (29 febr.), Sf. ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (24 april.), Sf. ierarh Ghelasie de la Râmeți (30 iunie), Sf. ierarh Leontie de la Rădăuți (1 iulie), drept-credinciosul Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt (2 iulie), Sf. cuvios Ioan Iacob Hozevitul (5 august), Sfânta cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august) și Sfinții martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache (16 august). În aceeași ședință a Sf. Sinod s-a hotărât proclamarea solemnă a generalizării cultului sfinților români canonizați în 1955 și proclamați atunci cu cinstire locală (vezi mai sus), cât și a sfinților români autohtoni care au trăit pe pământul țării noastre sau, fiind născuți în alte părți, au fost martirizați în părțile noastre, fiind cinstiți ca sfinți și de alte biserici; sunt în număr de 24 de sfinți după cum urmează: sfinții mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat (9 dec), Sf. cuv. Paisie de la Neamțu (15 nov.), Sf. mucenic Dasie (20 nov.), Sf. mucenic Hermes (31 dec), Sf. cuv. Antipa de la Calapodești (10 ian.), Sfinții Ermil și Stratonic (13 ian.), Sf. Bretanio, episcop de Tomis (25 ian.), Sf. cuv. și mărturisitor Ioan Casian (29 febr.), Sf. mucenic Montanus-preotul și soția sa Maxima (26 martie), Sf. Irineu, episcop de Sirmium (6 apr.), Sf. mucenic Sava de la Buzău (12 april.), Sf. Teotim, episcop de Tomis (20 april.), Sfinții mucenici Pasicrat și Valentin (24 april.), Sf. mucenic Iuliu Veteranul (27 mai), Sf. mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip — de laNiculițel (4 iunie), Sfinții mucenici Nicandru și Marcian (8 iunie), Sf. Nifon, patriarhul Constantinopolului, primul Mitropolit al Şării Românești, sec. XIV (11 iunie), Sf. mucenic Isihie (15 iunie), Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie), Sfinții mucenici Epictat și Astion (8 iulie), Sf. mucenic Emilian de la Durostorum (18 iulie), Sfinții mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venus (21 august), Sf. mucenic Lup (23 aug.). În aceeași ședință din 20 iunie 1992, Sf. Sinod a hotărât instituirea „Duminicii Sfinților Români” și care va fi prăznuită în prima duminică ce urmează după „Duminica Tuturor Sfinților”. În iconografia bisericilor noastre ortodoxe, locul acestor sfinți români va fi în pictura murală, în naos, dar ținând seama că unii dintre ei — ca de ex. sfinții Calinic Cernicanul, Iosif cel Nou de la Partoș, Ilie Iorest, Sava Brancovici — au fost și arhierei (episcopi și mitropoliți), ei vor putea fi zugrăviți în altarul bisericii, în registrul de jos, unde sunt pictați ierarhii; chipurile sfinților Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, care au fost ieromonahi (preoți-călugări), se vor picta în naos, printre sfinții zugrăviți în registrul inferior, mai aproape de pronaos, unde pot fi văzuți și venerați de credincioșii de ambele sexe (e cazul în bisericile de sat, unde se mai păstrează tradiția ca femeile să stea în pronaos). Sfinții Ioan Valahul (Românul) și Oprea Nicolae (Miclăuș), care au fost simpli mireni, vor fi zugrăviți în naos, mai înspre apus, ori în pronaos, în costum de epocă, local. O frumoasă reprezentare iconografică a acestor sfinți se află în pictura murală din bisericuța schitului Vovidenia de la Mănăstirea Neamț. Dacă spațiul de pictat în biserică este insuficient, chipurile acestor sfinți se vor zugrăvi pe icoane separate (icoane mobile), care se pot fixa pe pupitre speciale, ce se așează în biserică în locuri accesibile, unde să poată fi văzute și venerate de credincioși (Liturgica generală, București, ed. 1985, p. 272-299).

sfeșnic

(slv. svestniku)

— suport de metal, marmură, de formă cilindrică, având în partea de sus un orificiu în care se înfig lumânări. Sfeșnicul poate avea unul sau mai multe brațe, fiecare cu simbolismul său. Sfeșnicul cu un braț, numit primikirion, semnifică unitatea Sfintei Treimi; sfeșnicul cu două brațe, numit dikirion, simbolizează cele două firi ale Mântuitorului (Dumnezeu și Om); sfeșnicele cu trei brațe, trikirion, simbolizează cele trei Persoane ale Sfintei Treimi; sunt și sfeșnice cu șapte brațe, care simbolizează cele șapte daruri ale Sf. Duh și sfeșnice cu douăsprezece brațe, simbolizând pe cei doisprezece Apostoli ai Domnului. În bisericile ortodoxe se află în fața icoanelor împărătești de pe catapeteasmă două sfeșnice cu câte trei brațe de lungimi diferite (brațul din mijloc este mai înalt), numite sfeșnice împărătești.

sfeștanie

(slv. sveștenije)

— slujbă de sfințire (a casei, a ogorului etc.) constând din rugăciuni și stropire cu apă sfințită, pe care preotul o face la solicitarea credincioșilor; vezi {aghiasma}, {ierurgii}.

sfetoc-sfetose

— are două înțelesuri: sfetoc, în Moldova se numește pămătuful (mănunchiul) de busuioc cu care preotul stropește cu aghiazmă casele credincioșilor când merge cu botezul; derivă din slv. țveaț = „floare”; al doilea înțeles al acestui cuvânt este „lumină”, folosit în Oltenia și denumește inscripția ce se pune pe icoana unui sfânt cu numele lui, precum și inscripția de pe ruloul ce stă în mâna sfântului și pe care se află scris un verset din Sfânta Scriptură.

sfintele specii

— denumire folosită în catolicism pentru a numi elementele Sfintei Euharistii (Pâinea și Vinul euharistie).

Sfintele Taine

sunt lucrări sfinte și sfințitoare în care preoții și (sau) episcopii împărtășesc în chip vazut harul lui Dumnezeu cel nevăzut. Numărul celor șapte taine este pus în legătură cu cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3).
Ele sunt:
Botezul
Mirungerea (Ungerea cu Sfântul Mir)
Spovedania (Mărturisirea; Pocăința)
Împărtășania (Euharistia)
Cununia
Maslul
Preoția (Hirotonia).

sfințenie

— cea mai înaltă sferă de valori care implică prezența harului divin. Sfințenie înseamnă trăirea duhovnicească, viața harică, viața în Dumnezeu, în Hristos — desăvârșirea vieții morale a omului. Modelul divin e Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu, fără păcat. Sfințenia este îndumnezeirea omului. Atanasie cel Mare spune: „ Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”. Prin Botez, creștinul devine „hristofor”, purtător de Hristos (în numele Căruia s-a botezat). „Eu sunt vița, voi mlădițele”, spune Iisus, ceea ce arată că fiecare creștin prelungește în viața sa pe aceea a lui Hristos, în viața Sa pe pământ, dacă împlinește învățătura Lui. Harul lui Dumnezeu este cel care-l ajută și-l întărește: „îți este de ajuns harul Meu” (II Corinteni 12,9).

Sfinți cu moaște la noi în țară

vezi {sfânt}, {sfinți}.

Sfinți români

vezi {sfânt}, {sfinți}.

Sfinții Trei Ierarhi

sfinx

(gr. σφίνξ, ἡ — sfinx)

— cuv. grecesc, provenit din limba egipteană (Shenspankh = „Statuie vie”), un monstru mitologic, androcefal, fiind reprezentat printr-un leu cu cap de om (bărbat sau femeie), leul fiind la egipteni simbolul puterii suverane, păzitorul porților de răsărit și de apus ale lumii subterane și păzitorul locurilor de cult. Sfinxul ca reprezentare este de origine egipteană; cea mai mare statuie a unui sfinx este cea de la Gizeh, ridicată din ordinul faraonului Kefren. Dorința de a asimila sfinxul cu divinitatea templului pe care îl proteja, a dus la modificarea chipului, ce seamănă adesea cu al faraonului, punând în loc un cap de șoim sau de berbec cu coroană (cum e la templul funerar de la Karnak, închinat zeului Amon și restaurat în epoca contemporană, când a fost mutat la distanță de țărmul Nilului, spre a nu fi inundat de hidrocentrală). Sfinxul a devenit, prin mileniul I, o figură răspândită în Orient și în Grecia antică (Creta, Cipru, Minois), fiind reprezentat fie prin sculpturi, fie prin bazoreliefuri pe vase sfinte, pe amfore etc.

sfita

shahadah

— se numește în islamism formula exprimată în inițiale a uneia din cele două mărturisiri de credință islamice și anume: „Nu este Dumnezeu afară de Allah, iar Mahomed este profetul său”. Această mărturisire se face la intrarea în islamism și pe patul de moarte, fie de muribund, fie de cei din jurul său și se rostește atunci continuu, pentru ca sufletul decedatului să o rețină și să poată răspunde repede la judecată, când va fi întrebat de cei doi îngeri ai morții și judecății: Nakir și Munkar.

shariah

— în care sunt cuprinse cele cinci obligații rituale, pe care moraliștii musulmani le consideră „stâlpii credinței” și sunt obligatorii pentru toți credincioșii musulmani: mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul (Ramadanul) și pelerinajul la Mecca. Unii teologi mahomedani adaugă și „războiul sfânt”.

sheyc

șheyk

shismă

sibile

(lat. sibylla,-ae)

— profetese, ghicitoare în cadrul oracolelor antice (la Delphi-Grecia, la Cumae — în sudul Italiei ș.a.), având darul de a prevesti evenimente viitoare. Ele au prevestit, desigur în chip nebulos, confuz, pe Mesia și au avut un rol în pregătirea psihologico-intelectuală a lumii păgâne pentru venirea și primirea Lui. Pentru aceasta, sibilele s-au bucurat de cinstea de a fi reprezentate în pictura bizantină. Așa se explică prezența lor în pictura exterioară a bisericilor moldovene. Ele reprezintă lumea păgână care n-a făcut parte din Biserică, dar au dorit-o, au prevestit-o.

sibilin

(de la Sibile)

— ascuns, enigmatic. Cărțile sibiline erau colecții oraculare pe care le consultau cei vechi și Senatul roman, în vremuri de cumpănă pentru Stat.

sicarii

— erau evreii patrioți care au provocat răscoala din anul 66 d.Hr. Împotriva romanilor, recurgând la violențe chiar și împotriva iudeilor romanizați; urmarea mișcărilor provocate de zeloți a fost distrugerea Statului evreu de către romani, care, în vremea împăratului Vespasian, au distrus Ierusalimul și au ras marele templu de pe fața pământului, provocând marea diasporă iudaică (70 d.Hr.).

Sichem

— prima capitală a regatului Israel de nord după moartea împăratului Solomon, când Statul a fost împărțit în două: Israel în nord, cu capitala la Sichem și Iudeea în sud, cu capitala la Ierusalim. În anul 724 î.Hr., când Regatul de nord este ocupat de asirieni, Sichemul este distrus și locuitorii deportați. După întoarcerea din exil, orașul devine centrul sectei samarinenilor, cu numele de Samaria, lângă muntele Garizim, unde samarinenii și-au zidit un templu. După cucerirea romană, sec. II î.Hr., Sichemul este distrus din nou și se zidește aici cetatea romană Flavia Neapolis, pe ale cărei ruine mai există azi un mic orășel, Nablus, în care se mai află câteva sute de urmași ai vechilor samarineni din Palestina.

Sicriul legii

Sidim

— denumirea biblică a văii unde se aflau cetățile Sodoma și Gomora în vremea lui Avraam, pe care Dumnezeu le-a pedepsit prin foc, scufundându-le, iar în locul acelei văi se află azi Marea Moartă (Facere 14, 3).

Sihar

— veche cetate din Samaria (în nordul Palestinei), unde se afla fântâna săpată de patriarhul Iacob (Israel), fântână la care a avut convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă (Ioan 4, 1-42).

sihăstrie

(gr. ἡσυχαστήριον, τό — isihastirion = loc de retragere, trăire în singurătate)

— schit izolat în singurătatea munților.

sihastru

(gr. ἡσυχαστής, ὁ — isihastis = solitar)

— care trăiește în singurătate, călugăr pustnic, eremit. Ex: Daniil Sihastrul — călugăr sfânt, trăitor într-o peșteră în care a și murit, în apropiere de mănăstirea Putna; vezi și {eremit}, {sfinți români}.

șiism

— curent religios în sânul islamismului, devenit religie de stat în Iran și Yemen (vezi și {islamismul}). Partizanii lui se numesc știți.

sikiții

(de la sikh, derivat din sikkha = discipol)

— discipoli ai sikhismului, doctrină combinată din hinduism și islamism, care înlocuiește politeismul hinduist cu monoteismul islamic, desființează castele și asceza, considerând că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Intemeitorul sikhismului este Beba-Nanak, fiu de aristocrat (ksatrya) din Pubnjab (Pakistan), sec. XV. Doctrina lui este o reformare a hinduismului. Nanak a purtat titlul de „guru” (învățător) și urmașii săi au fost numiți tot guru, fiecare având obligația să-și lase ca urmaș un alt guru. În sec. XVII, șikhismul se transformă într-o organizație militară cu scopul de a lupta împotriva tiraniei mongole care se impusese atunci în India. Separându-se de mahomedanism și hinduism, secta șikhiților ajunge să-și întemeieze prin forță armată un imperiu, după prăbușirea imperiului mongol din India. Astăzi șikhismul se apropie tot mai mult de hinduism. Centrul cultului șikhist se află în orașul Amristar (India) unde au celebrul „Templu de aur”, construit de ei în sec. XVI.

silene

Siloam

— lacul Siloamului, unde Iisus a vindecat pe orbul din naștere. Fiindcă vindecarea s-a făcut în zi de sâmbătă, fariseii l-au dat pe orb afară din sinagogă. Acest orb poate fi socotit primul prigonit în numele lui Hristos.

simbol

(gr. σύμβολον, τό — simbolon)

— semn, element prin care o idee abstractă devine intuitivă prin reprezentare și poate fi mai exact înțeleasă. În religia creștină, simbolul a însemnat și un semn de recunoaștere a celor ce au crezut și cred în Iisus Hristos. Astăzi acest semn este crucea. Creștinii din primele veacuri se recunoșteau între ei prin simboluri folosite pentru reprezentarea Mântuitorului: desenul unui pește, al unui miel, al viței de vie și chiar pasărea Phoenix, simbol al renașterii la păgâni, devenit pentru creștini simbolul învierii Domnului. Mielul și vița de vie sunt simboluri bazate pe texte din Sf. Scriptură: Sf. Ioan Botezătorul se referă la jertfa Mântuitorului când îl numește „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Referindu-se la propovăduirea învățăturii Sale, Mântuitorul se compară simbolic cu butucul viței de vie: „Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Creștinii mai foloseau și alegoria „bunului păstor”, despre care se vorbește în Vechiul și Noul Testament, ca de o prefigurare a Mântuitorului: „Eu sunt păstorul cel bun... și sufletul îmi pun pentru oi...”, zice însuși despre Sine (Ioan 10, 14 și 15). Așa era reprezentat în catacombe (în fresce) și e reprezentat și azi în iconografia creștină (vezi și {reprezentări ale Mântuitorului}). Chipurile ascetice și spiritualizate ale sfinților zugrăviți pe icoane sau pe pereții bisericilor (în stilul bizantin), cu privirile ațintite parcă spre lumea cerească, reprezintă imaginea vie a umanității în efortul ei de înălțare spirituală și de apropiere de Dumnezeu. Icoana înfricoșatei Judecăți de apoi, pictată pe pereții exteriori sau în pronaosul vechilor biserici, are un scop eshatologic, căci prin reprezentarea raiului și iadului reușește să sugereze antropomorfic, să facă inteligibilă imaginea celor ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii. Icoana devine astfel un simbol, mijloc de înălțare spirituală, nu un scop în sine.

simbol liturgic

— se numește orice formă de cult prin care, în virtutea unor analogii, se sugerează sau se închipuie o idee religioasă, o învățătură de credință, un fapt abstract din istoria mântuirii sau ceva din cele neperceptibile. Prin simboluri se înțeleg cuvinte, gesturi și materii sensibile, care nu numai semnifică, ci și cuprind în chip neînțeles anumite realități spirituale. Simbolurile sunt niște învelișuri care acoperă mai mult sau mai puțin „rațiunile” tainelor. Pentru cei care le săvârșesc (clerul), ele sunt descoperite, dar pentru cei pentru care se săvârșesc, ele rămân ascunse. Astfel au căpătat caracter de simbol: materiile folosite la săvârșirea cultului, numite și simboluri naturale: pâinea, apa, vinul, tămâia, lumânarea etc; gesturile liturgice: închinarea, îngenuncherea, metania; formule din rânduiala Liturghiei („Ușile, ușile!”, „Să luăm aminte...” ș.a.), au primit treptat semnificații sau înțelesuri derivate, superioare, strict religioase, spirituale. Cu timpul ele au fost puse în legătură cu anumite dogme sau adevăruri de credință, cu idei și concepte din domeniul transcendentului. Așa de ex. apa ca element curățitor concret, a devenit și simbol religios, al curăției sufletești și trupești cu care omul este dator să se apropie de Dumnezeu în rugăciune; lumina lumânării, a candelei, este nu numai aceea care înlătură întunericul, ci și simbol al cunoașterii și înțelepciunii și totodată al strălucirii divine; gestul îngenuncherii, al închinăciunii, este expresia umilinței omului în fața lui Dumnezeu, simbolul respectului față de Creatorul Atotputernic. Simbolurile religioase sunt realizate și prin mijlocirea artei (arhitectură, sculptură, pictură, muzică) pusă în slujba cultului. Arta religioasă spiritualizează materia, dând formelor estetice sensuri înalte, care să ajute la înțelegerea unor realități neperceptibile pe căile naturale ale simțurilor omenești. În cultul ortodox, acest rol îl îndeplinește mai ales pictura (iconografia).

simboluri naturale

— se numesc în Liturgică acele mijloace materiale cu caracter simbolic, folosite în cultul Bisericii creștine ortodoxe pentru a exprima cât mai concret ideile și adevărurile religioase abstracte și a le face înțelese de credincioși. Aceste materii care devin în cult mijloace ale cinstirii lui Dumnezeu sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, tămâia, lumânarea și lumina în general. Pâinea și vinul sunt, în cult, materia Sfintei Euharistii, instituite ca atare de Hristos însuși. Care le-a întrebuințat la Cina cea de Taină; ele sunt folosite și la alte Taine și ierurgii: la cununie, la slujba litiei, la sfințirea bisericii, la slujbele funebre (colacii la înmormântare și parastase). Şi în Vechiul Testament, pâinea este folosită ca materie de jertfă, simbolizând recunoștința față de binefacerile lui Dumnezeu; o prefigurare a Jertfei Euharistice o găsim aici în pâinea și vinul cu care regele-preot Melchisedec l-a întâmpinat pe Avraam. În cultul creștin, pâinea și vinul simbolizează trupul și sângele lui Hristos, în care se prefac prin sfințirea Darurilor, la Sf. Liturghie. Apa care se amestecă cu vin în Sf. Potir, simbolizează apa care a curs odată cu sângele din coasta lui Hristos pe cruce; apa și vinul au devenit astfel cele două izvoare ale vieții harului: apa Botezului și sângele Sfintei împărtășanii (zice Sf. Simeon al Tesalonicului). Apa ca element natural de spălare a necurățiilor avea un rol important în Vechiul Testament, așa cum prin potop Dumnezeu a curățat pământul de fărădelegile oamenilor. În primele veacuri creștine se practica spălarea mâinilor într-un bazin din fața bisericii (atrium), înainte de intrarea credincioșilor în biserică, ceea ce simboliza curăția spirituală. Obiceiul s-a păstrat până în veacul al VI-lea, credincioșii practicând spălarea mâinilor și înainte de a lua Sf. Împărtășanie. Practica a rămas până azi numai pentru preoții slujitori, care-și spală mâinile în diferite momente ale Sfintei Liturghii, aceasta simbolizând atât curăția trupească, cât mai ales curăția sufletească pe care trebuie să o aibă preotul în slujirea celor sfinte (așa cum arată și Psalmul 25,6-11, care se citește la începutul liturghiei, în timpul spălării mâinilor). În ritul ortodox al Botezului, pruncul se afundă de trei ori în apă, în întregime, ca simbol al curăției trupești și sufletești, iar apoi preotul își spală mâinile pentru săvârșirea Tainei Ungerii cu Sf. Mir, care se administrează îndată după Botez. Untdelemnul, alt simbol natural, a fost folosit nu numai ca un element indispensabil pentru hrana omului și ca un balsam pentru vindecarea rănilor (v. Parabola „Samarineanului milostiv”), ci și ca materie de jertfă, simbolizând pacea și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra celui botezat. În creștinism untdelemnul e folosit în cult la diferite ungeri rituale: la Botez, la Sf. Maslu (când se face slujbă specială unui bolnav și preotul îl unge de șapte ori cu untdelemn sfințit, pentru tămăduirea și curățirea lui de păcate), la sfârșitul liturghiei, când se miruiesc credincioșii. Natura penetrantă a untdelemnului simbolizează puterea divină care e introdusă prin ungere în lucruri și oameni și le apără de stricăciune (vezi {Sf. Mir}). Tămâia (gr. θυμίαμα, τό — timiama, lat. libanum), este o rășină a arborelui numit boswelia, care crește în Africa și India. Rășina aceasta se pisează și se amestecă cu alte aromate, spre a avea un miros mai plăcut. Tămâia era folosită în toate religiile păgâne și în cultul iudaic ca element de sacrificiu public și privat. Tămâia arzând era simbolul rugăciunii (Ps. 140, 2; Apoc. 5, 8). În creștinismul ortodox, tămâia este un element nelipsit la toate sfintele slujbe. La Sf. Liturghie se cădește cu tămâie, mai ales în acele momente când se subliniază prezența simbolică a Mântuitorului. Tămâia, prin mireasma ei subliniază frumusețea actelor de cult, crează o atmosferă de sfințenie, integrându-se în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ofrandă și simbol al rugăciunii și faptei bune („Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...” — Ps. 140, 2). Tămâia este, în cultul ortodox, strâns legată de credința în viața viitoare, ea fiind un element esențial în toate slujbele legate de cultul morților (înmormântare, pomeniri, parastase). Tămâierea mormintelor și ofrandelor pentru cei morți este un ritual străvechi la românii ortodocși. Un alt simbol natural, ca parte constitutivă a cultului, este lumina rezultată din arderea lumânărilor și a untdelemnului din candele. Lumina aceasta este și expresia rugăciunii materiei, integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, preotul Aaron arde tămâie și aprinde candele în fața chivotului Legii (Ieșire 30, 23-33). Însuși Dumnezeu poruncește să ardă lumină pe altarul Său (Levitic 24, 2-3). La evrei, candela avea forma unui sfeșnic cu 7 brațe, așezate pe o țeava pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braț. Lumina este socotită ca simbol al bucuriei împărtășirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35, 9). Lumina este un atribut al divinității și o condiție a vieții. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină (ce va risipi întunericul răului și necredinței): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi... Luminează-te, luminează-te, Ierusaiime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 9, 1; 60, 1). Mântuitorul însuși se numește pe Sine „Lumină”: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46); „Eu sunt Lumina lumii...” (Ioan 8, 12). Arătând simbolismul luminilor din biserică, Sf. Simion al Tesalonicului le compară cu stelele, iar policandrul cel mare din mijlocul boitei bisericii, în formă de cerc luminos (gr. χόρος — horos = cer, cerc), spune că închipuie tăria cerului și planetele. Candelele aprinse au aceeași semnificație ca și lumânările. În credința poporului nostru, lumina lumânării călăuzește pe cel mort în lumea de dincolo, credință consemnată de poetul George Coșbuc în poezia de inspirație populară „Moartea lui Fulger”: „Şi-n loc de galben buzdugan / Făclii de ceară ți-au făcut / în dreapta cea fără temut... / Cu făclioara pe-unde treci / Dai zare negrelor poteci / în noaptea negrului pustiu... / Pe-un drum de veci” (în vol. „Balade și idile”).

Simeon al Tesalonicului

arhiepiscop (+1429), reprezentant de frunte al ierarhiei și teologiei grecești din perioada finală a istoriei Bizanțului. Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV). Scrierile sale au, în parte, cuprins dogmatic („împotriva Eresurilor”, „Explicarea Simbolului credinței”, „Despre Preoție”), dar, în majoritate, au cuprins liturgic. Ele explică simbolismul locașului sfânt — „Explicare (gr. ερμηνεία, ἡ — ermineia) despre Sfânta Biserică” — și slujba sfințirii ei, veșmintele și vasele liturgice, hirotonia și funcțiile lor („Despre hirotonie”), dar cele mai multe sunt consacrate descrierii și explicării doctrinare și simbolice a slujbelor Bisericii (cele 7 Taine, cele 7 Laude) și diversele forme de rugăciune („Despre dumnezeiasca Rugăciune”) și parte din ierurgii, ca rânduiala călugăriei („Despre pocăință”), rânduiala înmormântării, pomenirile morților („Despre sfârșitul nostru și orănduielile îngropării...”) etc. Ca și Nicolae Cabasila, Sf. Simeon a făcut o explicare a Liturghiei („Despre Sfânta Liturghie”) care nu o egalează pe a marelui său înaintaș. Caracterul predominant al explicării lui Simeon este cel polemic. El combate cu multă competență atât practicile liturgice eterodoxe, dar mai ales practica liturgică latină (azima, împărtășirea sub o singură formă, obiecțiile latine împotriva epiclezei, întârzierea mirungerii copiilor, hirotonia prin ungere în loc de punerea mâinilor etc). Caracteristic pentru explicarea Liturghiei la Sf. Simeon este nu numai polemica (combaterea practicilor și inovațiilor latine și a ereziilor liturgice mai vechi), ci și pledoaria pentru păstrarea nealterată a practicii sau tradiției liturgice ortodoxe. Pentru acest motiv, explicarea Liturghiei Sfântului Simeon, deși inferioară celei a lui Cabasila, a fost cultivată și folosită de ortodocși mai mult decât cea a lui Cabasila, care a fost apreciată mult de catolici, atât pentru valoarea ei, cât și pentru caracterul ei irenic (lipsit de polemică, evitând chestiunile de amănunt prin care Liturghia ortodoxă se deosebește de cea catolică și care constituie obiect de polemică interconfesională). Locul cel dintâi, ca valoare și extensiune, în opera liturgică a Sf. Simeon, îl ocupă nu explicarea Liturghiei, ci a veșmintelor și obiectelor liturgice, a bisericii și a sfintelor slujbe, el fiind în această materie singurul interpret ortodox și deci singura călăuză, neavând nici înaintași și nici urmași. Explicarea sa se bazează — în majoritatea cazurilor — pe înțelesul direct al formulelor sau textelor liturgice. Marele ierarh nu este însă numai un tâlcuitor al slujbei ortodoxe, ci și un restaurator sau orânduitoral ei: el a așezat canoane la Utrenia cântată, după Ps. 50, căci la această slujbă, după vechiul tipic al Bisericii din Constantinopol, nu erau prevăzute canoane. A orânduit de asemenea să se facă înălțarea pâinii în cinstea Sfintei Fecioare, la fiecare Utrenie, după Cânt. 9. El este totodată un mare animator al spiritului liturgic, făcând apeluri numeroase către clerici de a nu-și uita slujba, adică misiunea, funcția lor harismatică sau sfințitoare. Tratatul său „Despre preoție” este în fond o caldă pledoarie pentru slujba Liturghiei, care constituie culmea darurilor supranaturale conferite clericilor prin hirotonie, și pe care îi îndeamnă să o săvârșească cât mai des pentru sfințirea credincioșilor. Opera Sf. Simeon are, în întregimea ei, semnificația și valoarea unei ultime și mari apologii a Ortodoxiei. Ea urmărește să explice și să expună pentru fiecare dintre instituțiile și tradițiile de cult ale Bisericii Ortodoxe temeiurile dogmatice, istorice și simbolice care le justifică și prin care ele se valorifică în tezaurul dogmatic și liturgic al creștinătății, mai ales în comparație cu particularitățile și inovațiile catolice de atunci. Opera Sf. Simeon al Tesalonicului a fost tipărită pentru prima dată la noi în țară de patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Iași, în 1683. Această ediție este folosită de J.P. Migne, care o retipărește în vol. 155 al Patrologiei sale, în secolul trecut. Chezarie, episcop al Râmnicului, o traduce în limba română și o tipărește la București, în 1765, sub titlul: „Voroavă de întrebări și răspunsuri”. Va fi retipărită în 1865-1866, cu titlul: „Tractat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe”, București, de tipograful Toma Teodorescu. În 1929, Pr. M. Bulacu publică la Oradea: „Voroavă de întrebări și răspunsuri, a lui Simeon arhiepiscopul Tesalonicului”. Forma de expunere a operei Sf. Simeon este de întrebări și răspunsuri, formă ce va fi folosită mai târziu de catehismele și erminiile liturgice ortodoxe. Simeon al Tesalonicului a fost canonizat de Biserica greacă în zilele noastre, recunoscându-l oficial ca sfânt.

Simeon al Tesalonicului

Simeon Metafrastul

— creatorul calendarului ortodox. În sec. X, el face o compilație din diversele sinaxare mai vechi, ale Bisercilor locale (vezi {sărbători}). La baza acestei compilații stă primul sinaxar constantinopolitan. Sinaxarul lui Simeon a fost revizuit în sec. XVIII de către Nicodim Aghioritul (mare cărturar, călugăr la Athos). Revizuind și completând Sinaxarul lui Simeon Metafrastul, Nicodim realizează cel mai complet Sinaxar (calendar) ortodox. Acest Sinaxar aghioritic, la care Bisericile Ortodoxe autocefale au mai făcut fiecare unele adaosuri, este cel mai folosit astăzi în toată creștinătatea ortodoxă.

Simeon Metafrastul

simonie

— păcat împotriva Duhului Sfânt, care constă în încercarea de a cumpăra harul cu bani. Denumirea vine de la numele unui vrăjitor, Simon Magul, din Samaria, care ascultând o predică a diaconului Filip s-a botezat. Văzând minunile pe care le făcea Sf. Apostol Petru, cu puterea credinței în Iisus și cu ajutorul harului pe care îl avea de la Duhul Sfânt, Simon Magul, crezând că harul se poate vinde și cumpăra și ar deveni un mijloc de câștig dacă l-ar avea făcând și el minuni, s-a dus la Sf. Apostol Petru și oferindu-i bani i-a cerut să-i vândă harul, ceea ce, desigur i-a fost refuzat, încercarea lui fiind socotită o impietate. Biserica creștină condamnă simonia (Fapte 8, 18-24).

simonie

sinagoga

(gr. συναγωγή, ἡ — sinagoghi = adunare)

— instituție religioasă care apare în lumea iudaică în timpul exilului babilonian (sec. VI î.Hr.), când, datorită împrejurărilor istorice, evreii trebuiau să-și îndeplinească obligațiile culturale; pentru aceasta și-au întemeiat case de rugăciuni în jurul cărora s-au strâns ca într-un fel de parohii, și aceste adunări ca și clădirea în care se adunau au luat numele de sinagogă. După distrugerea definitivă a templului din Ierusalim (anul 70 d.Hr.), sinagoga a devenit singurul loc de cult, atât pentru evreii din Palestina, cât și din diaspora. În sinagogă, sacrificiile de la templu sunt înlocuite de rugăciuni, lecturi din cărțile sfinte și interpretarea lor de către rabinii învățați care au luat locul preoților.

sinagoga

(gr. συναγωγή, ἡ — sinagoghi = adunare)

Sinai

— peninsulă între Marea Mediterană și nordul Mării Roșii, la est de Canalul de Suez; în pustiul Sinai se află muntele Sinai la poalele căruia evreii, călăuziți de Moise, și-au așezat tabăra, după ieșirea din robia egipteană („Iar în luna a treia de la ieșirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului... au ajuns în pustia Sinai... au tăbărât acolo în pustie, în fața muntelui” — Ieșire 19, 1 și 2). Pe muntele Sinai a fost chemat Moise de Dumnezeu să primească Tablele Legii (Decalogul), precum și toate poruncile după care aveau să se organizeze evreii pe plan religios, moral și social, pe timpul celor 40 de ani cât au rătăcit în pustie până la întoarcerea lor în Canaan, țara strămoșilor lor. Muntele Sinai a devenit sfânt și pentru creștini, care au înălțat aici o mănăstire închinată sfintei mucenițe Ecaterina (sec. IV), la care nu contenește pelerinajul credincioșilor.

Sinai

Sinaia

— Mănăstirea Sinaia, care se numea inițial Podul Neagului, după numele satului din care s-a dezvoltat stațiunea Sinaia în vremea primilor regi ai României, Carol I și Elisabeta. Mănăstirea cu biserica veche, din incinta interioară, datează din sec. XVII, când a fost întemeiată de Spătarul Mihai Cantacuzino (1690) și închinată Muntelui Sinai, de la care și-a luat numele și apoi l-a dat și localității Sinaia. Biserica mare a mănăstirii este ctitorie regală (portretele votive îi înfățișează pe regele Carol I și pe regina Elisabeta, care au înălțat castelul Peleș în spatele mănăstirii, pentru reședința regală).

Sinaia

sinapti

sinaxă

(σύναξις, ἡ — sinaxis = adunare)

sinaxă euharistică — adunare euharistică, pe care o realizează Biserica creștină prin adunarea credincioșilor în sf. locaș, pentru a participa la Sf. Liturghie, al cărei centru îl constituie Sf. Euharistie.

sinaxă

(σύναξις, ἡ — sinaxis = adunare)

sinaxar

(τό συναξάριον — to sinaxarion = viața sfinților)

sau Menolog — parte din Minei care cuprinde viețile sfinților (vezi {minei}); calendar ortodox care menționează numele și mucenicia sfinților prăznuiți în fiecare zi a anului bisericesc. Sinaxar se numește și tema iconografică, specifică picturii murale, reprezentată în pronaos. Sinaxar (în Ceaslov) cuprinde troparele și condacele pentru toți Sfinții din fiecare zi a lunii respective.

sinaxar

(τό συναξάριον — to sinaxarion = viața sfinților)

sincel

(σύγκελλος, ὁ — sinkellos)

— grad monahal acordat de episcop (chiriarh), la recomandarea Consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective, unui monah pentru evidențierea meritelor acestuia. Astăzi este doar un grad onorific, dar în trecut (până prin sec. X-XI ) sincelul era un fel de consilier al episcopului, după moartea căruia putea să ocupe scaunul episcopal, rămas vacant. Această favoare revenea protosincelului, adică celui mai vârstnic (dacă erau mai mulți sinceli).

sincel

(σύγκελλος, ὁ — sinkellos)

sincretism

— amestec de credințe de proveniențe diferite, contopite într-o singură religie. Exemple de sincretism religios găsim în perioada elenistică (323-331 î.Hr.), când pătrund în Grecia cultele orientale, cum era cultul zeiței Isis și al zeului Serapis, vechiul rege egiptean Osiris, reprezentat în religia greacă de Asklepios. Sincretismul religios ajunge la apogeu în epoca romană (începând din anul 31 î.Hr.), pregătind sfârșitul religiei romane. Acum apare un amestec de credințe și ritualuri orientale cu credințe și rituri greco-romane în care predomină elemente astrale din religia siriană, încorporate în mithraism (de la zeul persan Mithra), cult predominant și aproape unic spre sfârșitul religiei romane. Filosofia neoplatonică, în frunte cu Plotin, contribuie și ea la constituirea acestui sincretism. Un exemplu de religie sincretistă azi este Islamismul, care și-a constituit doctrina din Biblie și Talmud, din creștinism, de la perși și din vechile credințe ale arabilor. Alt exemplu de sincretism este Mișcarea ecumenistă, în care se vrea a se realiza un nou amestec de credințe de proveniențe diferite, contopite într-o singură religie universală.

sincretism

sindereza

sinedriu

(de la gr. συνέδριον, τό — sinedrion<-i> = sfat, adunare, senat; la evrei sanhedrin)

— era tribunalul religios mozaic, format din adunarea șefilor religei mozaice, care se ocupa de organizarea cultului, a învățământului religios și de împărțirea dreptății. Sinedriul era compus din 71 de membri, împreună cu președintele care purta titlul de Nasi (care era de obicei și Marele preot). Clasele care compuneau sinedriul erau trei: a arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor. Clasa arhiereilor, în vremea patimilor Mântuitorului, avea în frunte pe Caiafa, marele preot, ales înainte de venirea lui Pilat ca guvernator roman la Ierusalim. Ajutorul lui Caiafa era bătrânul Ana, care fusese Nasi înainte de alegerea lui Caiafa. Urmau apoi șefii celor 24 de familii de preoți care făceau pe rând cu săptămâna serviciul la templu. A doua clasă, cea a cărturarilor era formată din evreii învățați care interpretau Legea, iar poporul îi numea „rabi”, „raban”. În rândul acestora existau dispute doctrinare care vor duce la direcții contradictorii. Una o reprezentau fariseii care se opuneau influențelor eleniste și străine, dar apărau Legea și tradiția, fiind reprezentanți ai curentului popular. Spre deosebire de farisei erau saducheii, reprezentanți ai aristocrației, foarte conservatori și exigenți din punct de vedere religios, în schimb favorizau influențele elenistice (grecești). Cărturarii saduchei erau în majoritate preoți, pe când „rabi” erau fariseii, dintre care este cunoscut învățatul Gamaliel, din neamul lui David, care, la judecarea lui Iisus, a fost unul dintre apărătorii Domnului; printre discipolii lui Gamaliel a fost și Sf. Apostol Pavel. A treia clasă care forma sinedriul era clasa bătrânilor poporului, formată din reprezentanții celor douăsprezece seminții ale lui Israel, pe care Evangheliile îi numesc „căpeteniile poporului” și cărora le reveneau mai ales problemele de magistratură. Unul dintre aceștia a fost și Iosif din Arimateea, ucenic în ascuns al Mântuitorului, cel care L-a îngropat pe Iisus (Matei 27, 57-59).

sinedriu

(de la gr. συνέδριον, τό — sinedrion<-i> = sfat, adunare, senat; la evrei sanhedrin)

sinergie

(συνεργία, ἡ — sinerghia = ajutor, cooperare)

— este, în domeniul credinței, acea conlucrare tainică dintre harul lui Dumnezeu și voința omului, necesară mântuirii. Omul singur numai cu dorința și voința sa nu se poate mântui, dar cu ajutorul harului care se dă omului la cererea acestuia prin rugăciuni și Sf. Taine și cu faptele bune, omul poate dobândi viața veșnică. Sinergia este colaborarea dintre cele două voințe în vederea aceluiași scop: mântuirea omului. Dumnezeu dorește aceasta, dovadă că pe însuși Fiul Său L-a trimis pe pământ în acest scop, dar și omul trebuie să dorească și să dovedească prin credință și acțiune acest lucru. Sf. Apostol Petru spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 5). Omul singur, fără ajutorul harului lui Dumnezeu nu se poate mântui, căci: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

sinergie

(συνεργία, ἡ — sinerghia = ajutor, cooperare)

singhel

singhelie

— se numește actul prin care episcopul deleagă și trimite în numele său pe preot ca să funcționeze într-o anumită parohie. În Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1868, Andrei Şaguna precizează: „prin singhelie se dă lui (preotului care a primit hirotonia) darul exercitării funcțiunilor sfințite”.

singhelie

sinod

(lat. concilium, sinodus; gr. σύνοδος, ἡ — sinodos = adunare)

— în cadrul instituției Bisericii, este adunarea episcopilor (ierarhilor) în scopul de a dezbate problemele ei specifice. Problemele de doctrină și de disciplină (canonice), care stau la baza întregii Biserici creștine, s-au fixat în răstimpul primelor opt veacuri, în cadrul celor șapte Sinoade ecumenice, numite astfel pentru că episcopii participanți reprezentau întreaga Biserică din imperiu (și din Răsărit și din Apus), Sinoade pe care Biserica Ortodoxă le recunoaște și le respectă hotărârile. După înființarea Statelor naționale, Biserica Ortodoxă s-a organizat de sine în fiecare Stat. Astfel s-a organizat și Biserica Ortodoxă Română, având ca for suprem Sfântul Sinod (la care participă ierarhii din toate provinciile țării), pentru rezolvarea problemelor ei generale, de ordin spiritual, disciplinar și administrativ, cu atribuția de a păstra unitatea dogmatică, canonică și a cultului, atât în Biserica Ortodoxă Română, cât și cu Biserica Ecumenică a Răsăritului și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În Biserica Ortodoxă, Sinodul este compus din: patriarh, mitropoliți, arhiepiscopi, arhierei vicari, episcopi, episcopi vicari, vicari patriarhali. Președinte este patriarhul. Sinodul se întrunește în două sesiuni anuale, iar la nevoie se convoacă în sesiune extraordinară. La consfătuirile Sf. Sinod pot fi chemați reprezentanți ai clerului (de mir și mănăstiresc) și ai învățământului teologic.

sinod

(lat. concilium, sinodus; gr. σύνοδος, ἡ — sinodos = adunare)

sinod ecumenic

[gr. oikoumeniki sinodos, lat. concilium = adunare de episcopi, care reprezintă întreaga Biserică]

formă colegială în care se exprimă episcopatul universal în materie de doctrină și de disciplină.
Cu toate că episcopul are o destinație locală determinată, el are o răspundere colegială în problemele de interes general ale Bisericii.

sinodalitate

— colaborarea între clerici (o treime) și mireni (două treimi) în toate cele trei sectoare ale administrației bisericești: parohia, protopopiatul, eparhia.

sinodalitate

— colaborarea între clerici (o treime) și mireni (două treimi) în toate cele trei sectoare ale administrației bisericești: parohia, protopopiatul, eparhia.

sinodicu

— denumire pentru cartea (condica, registrul) în care este consemnată istoria unei mănăstiri: „Fiecare mănăstire va avea o condică legalizată de autoritatea eparhială, sub numele de «Sinodic al mănăstirii» sau «Carte de aur a mănăstirii». În Sinodic se vor trece numele ctitorilor și ale tuturor binefăcătorilor mănăstirii, cu arătare de anul când s-a înființat mănăstirea, de numele persoanelor ce au contribuit, și cu ce anume au contribuit, precum și anul când s-a făcut vreo binefacere mănăstirii și de cine anume” (Legiuirile B.O.R., Buc. 1953, p. 415). Sinodicul se păstrează la stăreție.

sinodicu

sinopsis

(σύνοψις, ἡ — sinopsis = prescurtare, rezumat)

— carte de slujbă prescurtată; breviar, carte de rugăciuni la catolici.

sinopsis

(σύνοψις, ἡ — sinopsis = prescurtare, rezumat)

— carte de slujbă prescurtată; breviar, carte de rugăciuni la catolici.

sinoptic

— expunere asemănătoare a unor probleme, teme, fapte, istorii. Se numesc Evanghelii sinoptice primele trei, scrise de: Matei, Marcu și Luca, pentru că ei, spre deosebire de evanghelistul Ioan, redau cu același mod de înțelegere viața, activitatea și învățătura Mântuitorului, toți trei punând accent mai mult pe omenitatea Mântuitorului. Prin ei îl putem vedea și auzi pe Mântuitorul stând, vorbind, rugându-Se și pătimind. Evanghelistul Ioan scrie o Evanghelie pnevmatică (înduhovnicită), în care accentul se pune pe dumnezeirea lui Hristos, pe învățătura Sa, încărcată de simboluri, din care reiese divinitatea, atotînțelepciunea și sensul eshatologic.

sinoptic

sintereza

— se numește dispoziția morală din sufletul nostru; elementele fixe, stabile, înnăscute, ale conștiinței morale, adică dispoziția sufletului nostru de a cunoaște ce e bine și ce e rău.

sintereza

șintoismul

(din cuvântul chinez șinto = „calea spiritelor”)

— este religia oficială a statului japonez. Cunoaște trei etape de dezvoltare: prima, numită a „vechiului șintoism”, cu rădăcini străvechi, durează până în sec. VI după Hristos, și are mai puțin un caracter religios, fiind un amestec de tradiții diferite, aduse de grupurile etnice care au venit timp de 500 de ani și au compus rasa japoneză. Erau venerate diferite divinități naturiste, spiritele strămoșilor casei imperiale și însuși împăratul, Mikado-ul, considerat ca fiu al zeiței „Soarelui”; nu aveau temple, ci un modest sanctuar care consta dintr-o colibă acoperită cu paie. A doua perioadă începe în sec. VI d.Hr., când se introduce budismul în Japonia și durează până în sec. XVII. Se formează acum în religia japoneză un sincretism religios numit Şinto, cuprinzând în afară de influențe budiste și influențe ale confucianismului și daoismului. A treia perioadă, după 1700 până azi, se caracterizează prin acțiunea de înlăturare din religia japoneză a elementelor budiste, confucianiste și daoiste, în scopul de a se reveni la vechea religie populară japoneză. Deși a trecut prin atâtea etape, șintoismul este astăzi aproape același, ca acum 2000 de ani. Primele scrieri șintoiste apar abia în sec. V d.Hr., când s-a introdus scrierea chineză în Japonia. Ele au caracter istoric, liturgic (ceremonii religioase) și poetic (poezii religioase). Divinitățile cultului șintoist se numesc Kami („cei de sus”, „cei superiori”). Kami sunt personificări ale forțelor naturii, dar și ale spiritelor strămoșilor și eroilor morți. Cărțile șintoiste conțin o cosmogonie (explicare a lumii) și o teogonie (explicare a divinităților) originale, urmărind să demonstreze originea supranaturală a poporului japonez. Împăratul însuși este considerat zeu, devenit om, „zeu vizibil” (Ara-hito-Kami). La moarte, el trece în rândul spiritelor divine (Kami). Cultul șintoist este foarte simplu. Templele numite „mya”, construite din lemnul alb al unui arbore sfânt, sunt lipsite de podoabe. Cel mai celebru templu șintoist este Nai-Ku („templul intern”), consacrat zeiței Amaterus și așezat într-o pădure. Datoria fiecărui șintoist este să-l viziteze cel puțin o dată în viață, el fiind tot atât de important pentru un șintoist, cum este Mecca pentru musulman. Preoții șintoiști (Kannusi, „maestrul lui Kami”) sunt căsătoriți, se rad pe cap ca „bonzii” (preoți budiști — chinezi și japonezi); ei poartă un costum special numai în timpul serviciilor la templu, când aduc jertfe și recită rugăciuni. La unele temple există și „preotese”. Acestea sunt fiicele preoților, și rămân la templu numai până la căsătorie; rolul lor este de a dansa, la sărbătorile templului, dansul numit Kagura. Marele preot al religiei naționale este împăratul. Ofrandele aduse la templu pentru iertarea păcatelor sunt legumele și fructele. Alături de ofrande, în cultul șintoist, au mare importanță rugăciunile recitate de preoți în fața unei Kami-dana (o masă sanctuar) care se află nu numai în templu, dar și în colțul sacru din locuințe. Rugăciunea solemnă este Oharai (rugăciunea marii purificări). Şintoiștii practică magia și mantica (ghicitul) prin diferite elemente și semne (o carapace de broască, un os de cerb etc). Considerându-se popor de origine divină, șintoiștii japonezi socotesc inutile dogmele și legea, considerând că acestea sunt sădite în suflet și se înțeleg de la sine, de aceea un șintoist nu poate greși, căci prin ființa sa știe cum să se poarte. Normele lor de viață sunt: dragostea de patrie, cinstirea zeilor, sentimentul puternic al familiei, atitudine stoică în fața suferințelor, seninătate în fața morții, disciplină voluntară riguroasă, loialitate și puternic simț al onoarei. Când onoarea le este pătată își fac harakiri (se sinucid prin spintecarea pântecului). Cultul morților ocupă un loc important în șintoism. Deși admit existența unui infern sau „o țară a tenebrelor”, ei cred că sufletele celor morți rămân în preajma mormântului și a familiei, participând la întâmplările celor vii. De aceea fiecare familie are un sanctuar, o kami-dana, pe care stă o cutie de lemn („casa sufletului”), în care se păstrează o tăbliță cu numele celui mort. Rugăciunea preotului face ca sufletul să intre în această „casă a sufletului”, de unde supraveghează întreaga desfășurare a vieții familiei în zilele de ceremonii închinate morților. La acest sanctuar se aduc atunci ofrande și flori. În unele locuri se pun mici lampioane luminate, pe apă sau la fereastră, având o panglică pe care sunt scrise rugăciuni. Rolul lor este să ajute sufletele în drumul lor de întoarcere în lumea cealaltă. Dintre religiile care au pătruns în Japonia s-a impus mai pregnant și a cuprins mase largi din toate straturile sociale budismul, fiind considerat religia Japoniei, deși șintoismul fusese declarat religie de stat și fiecare japonez îl cultivă prin tradiție, împletindu-l cu sentimentul patriotic.

sintron

(θρόνος, ὁ — thronos = tron) sau „scaunul cel înalt, de sus”

— se numește scaunul așezat la mijlocul peretelui de răsărit, în altar, pe care stă episcopul în timpul liturghiei, când se citește Apostolul, închipuind pe Mântuitorul; în dreapta și în stânga sintronului se află înșirate 12 scaune (șase de-o parte și șase de alta) pe care se așează preoții (prezbiterii) coliturghisitori; ele închipuie pe cei doisprezece Sfinți Apostoli.

sintron

(θρόνος, ὁ — thronos = tron) sau „scaunul cel înalt, de sus”

sion

— nume dat Ierusalimului de la „Muntele Sionului”, una din colinele vechiului oraș, la nord de „scăldătoarea Siloamului”.

sion

— nume dat Ierusalimului de la „Muntele Sionului”, una din colinele vechiului oraș, la nord de „scăldătoarea Siloamului”.

Şir Hașirim

(ebr. „Cântarea Cântărilor”)

— carte din Vechiul Testament, scrisă de Solomon.

sit tibi terra levis

(lat. „Fie-ți țărâna ușoară”)

— frază ce se scria în mod obișnuit pe pietrele funerare la romani. Ea avea scopul să ușureze ieșirea sufletului din mormânt, pentru a participa la mesele date de rude în amintirea celui decedat. Aceste mese (ca și parastasele noastre) se dădeau în fiecare an în ziua de 22 februarie. Familia adunată la masa comună trebuia să lase deoparte toate certurile și nemulțumirile. Cei morți aveau locuri rezervate la această masă. Zeii familiali prezidau masa, sub chipul unor statuete.

sit tibi terra levis

(lat. „Fie-ți țărâna ușoară”)

Şiva

— al doilea mare zeu al hinduismului, alături de Brahma (Vișnu), provenit din vechiul zeu vedic, Rudra („Urlătorul”), zeu al furtunii. În ființa lui Siva se răsfrâng credințe populare preariene, din India. Închipuit sub forme înspăimântătoare, înfășurat în șerpi, are ca animal sfânt taurul. E zeul furtunii, dar și al nașterii și reînvierii. De cultul lui Siva e legat și cultul zeiței Parvati (zeița munților), numită și Durga, Mahadevi etc. Ea e considerată ca energie activă a lui Şiva (șakti), cu ajutorul căreia acesta stăpânește pământul. Şiva, în lb. ebraică „doliul”, se ține 7 zile de către rudele de gradul întâi la iudei. În cele șapte zile de șiva se fac rugăciuni în casa mortului, dimineața și seara, cu un „minian” (zece bărbați).

Skaloian

Slatina

— Mănăstirea Slatina din Moldova (jud. Suceava), ctitorie a lui Alexandru-Vodă Lăpușneanu (a doua jumătate a sec. XVI) care (călugărit sub numele de Pahomie) este înmormântat aici în biserică, lângă fiica sa Teofana. Restaurată, mănăstirea Slatina este azi unul dintre marile ansamble monastice cu chilii întărite de ziduri și turnuri și toate anexele necesare.

Slatina

slavoslovie

slon

— forme vechi pentru Pridvor, pentru Pronaosul bisericii; slon derivă de la soln, sol (soare), însemnând partea de apus a bisericii, care este expusă la soare.

slon

— forme vechi pentru Pridvor, pentru Pronaosul bisericii; slon derivă de la soln, sol (soare), însemnând partea de apus a bisericii, care este expusă la soare.

slujbe bisericești

(lat. officium; gr. ἀκολουθια, ἡ — acoluthia; slv. pozleadevania = slujbă divină)

— se numesc acele rânduieli sau formulare de rugăciune după care se oficiază cultul public al Bisericii prin care comunitatea credincioșilor aduce lui Dumnezeu prinosul (ofranda) ei de laudă, de cinstire, de mulțumire și de slăvire și prin care cere și obține de la El harul și ajutorul Său. Fiecare slujbă se face cu un scop anume, și de aceea aceste slujbe diferă între ele ca formă, structură și rânduiala, păstrând însă același plan: ele încep cu o binecuvântare (formulă de introducere), au un cuprins (o parte principală) în care se exprimă scopul fundamental al slujbei respective, iar la sfârșit au un otpust sau apolis (o formulă de încheiere). Rânduiala slujbelor e compusă din rituri sau ceremonii ce se constituie, la rândul lor, din formele de exprimare ale cultului, care sunt: rugăciunile (sub formă de molifte, ectenii) și formulele sacramentale, prin care se exprimă scopul slujbei respective, adică ideile, sentimentele și nevoile imediate ale Bisericii; cântările sau imnele liturgice, sub diverse forme — tropare, stihiri, condace, canoane, catavasii etc. — care exprimă funcția latreutică a cultului (cinstirea și lauda Iui Dumnezeu); lecturi din cărțile sfinte (pericope biblice, ca: paremii, psalmi, catisme, apostole, evanghelii), din scrierile Sfinților părinți (omilii, predici, sinaxare, vieți de sfinți etc.) care ajută la împlinirea scopului didactic al cultului; acte liturgice, adică gesturi sau mișcări rituale (îngenuncheri, facerea semnului sfintei cruci, vohoade sau procesiuni — ieșiri, binecuvântări etc), care formează partea ceremonială (rituală) a cultului; mărturisirea credinței ca formă de exprimare a cultului (se face prin diferite formule sacramentale și imne, în care se exprimă în formă poetică și pe înțelesul credincioșilor, diferite adevăruri de credință, dar mai ales prin Crez sau Simbolul credinței). Aceste elemente componente ale rânduielii Slujbelor bisericești sunt dozate în anumite proporții și se succed într-o anumită ordine, fapt din care rezultă forma sau structura individuală, specifică fiecărei slujbe divine. Astfel, în unele slujbe, rolul preponderent îl are rugăciunea, în toate variantele ei (de cerere, de pocăință, de laudă, de mulțumire etc), ca de ex. rânduiala împărtășirii (v. Liturghierul și Ceaslovul). În alte părți ale slujbei predomină lecturile biblice (ca la Vecernia din Sâmbăta Paștilor, când se face și Liturghia Sfântului Vasile); în altele predomină imnele sau cântările liturgice (ca în slujba Prohodului din Vinerea Mare). De asemenea, felul slujbelor se deosebește și prin ordinea și succesiunea formelor liturgice (ex. cununia ș.a.m.d.). Slujbele bisericești se pot împărți în mai multe categorii, după: extensiunea, scopul, locul și timpul în care se săvârșesc. După extensiune (lungime) sunt trei feluri de slujbe: molifte, rânduieli și slujbe divine propriu-zise, care au în plus Apostol și Evanghelie. După timp, loc și scop se împart în: slujbe cu caracter periodic și cu caracter ocazional. Slujbele cu caracter periodic formează serviciul divin public al Bisericii pentru fiecare zi liturgică. Ele se fac în ceasuri sau momente, perioade și zile anumite din timpul anului bisericesc; se repetă în fiecare zi (în mănăstiri) sau în fiecare sărbătoare (în bisericile din enorii) și în succesiune fixă. Din această categorie fac parte Laudele bisericești (Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasurile III, VI și IX). Toate aceste slujbe corespund funcției latreutice a cultului, adică au drept scop cinstirea lui Dumnezeu și a sfinților. Ele au caracter eclesiologic, fiindcă se săvârșesc numai în biserică și pentru toți credincioșii. Slujbele cu caracter periodic se mai numesc și unele de importanță secundară, care, cu timpul, au intrat în rânduiala Ceaslovului, ca: rugăciunea de dimineață, de seară, de la masă, acatiste și canoane de rugăciuni în cinstea unor sfinți. Slujbe cu caracter ocazional, cu scop harismatic, corespund funcției harismatice (sfințitoare) a cultului, de împărtășire a harului lui Dumnezeu; ele sunt destinate pentru binecuvântarea și sfințirea diferitelor lucruri, persoane, momente și situații (împrejurări) din viața religioasă a credincioșilor (aghiasmă, sfeștanie, moliftă, acatiste, Tainele Cununiei, Hirotoniei, Sf. Maslu etc) între aceste categorii de slujbe latreutico-harismatice, și având ambele scopuri, se află Sfânta Liturghie, pentru că în rânduiala ei stă slujba celei mai sfinte taine, săvârșită în beneficiul tuturor credincioșilor — Sf. Euharistie — și slujba celei mai înalte laude și cinstiri care, prin jertfa liturgică, Biserica o aduce lui Dumnezeu.

slujbe bisericești

(lat. officium; gr. ἀκολουθια, ἡ — acoluthia; slv. pozleadevania = slujbă divină)

slujbe pentru morți

vezi și {parastase}, {moșii de iarnă}, {moșii de vară}, {rânduieli pentru cei morți}, {moarte}.

slujbe pentru morți

vezi și {parastase}, {moșii de iarnă}, {moșii de vară}, {rânduieli pentru cei morți}, {moarte}.

slujire sacerdotală

(sacerdotium = preoție)

— slujire preoțească, sacramentală, sfântă (pe care o săvârșesc preoții în cadrul cultului religios).

slujire sacerdotală

(sacerdotium = preoție)

— slujire preoțească, sacramentală, sfântă (pe care o săvârșesc preoții în cadrul cultului religios).

smerenie

— evlavie, cucernicie; a smeri = a înfrânge, a supune (Biblia de la București 1688 ed. București, 1988, p. 206.

smerenie

— evlavie, cucernicie; a smeri = a înfrânge, a supune (Biblia de la București 1688 ed. București, 1988, p. 206.

smiha

(ebr.)

— certificat dat de unul sau de mai mulți rabini care atestă celui ce dorește să devină rabin, că respectivul și-a însușit suficientă învățătură spre a învăța pe alții și spre a judeca pe alții.

smiha

(ebr.)

smirna

smriti

(„tradiția”)

— se numesc scrierile care formează tradiția sfântă din literatura indiană. Dintre acestea fac parte cărțile: „Sutras” (fir, fir conducător) — un fel de manuale scoțând în evidență învățăminte tradiționale, privitoare la cult și viața morală. Locul lor îl vor lua codurile de morală și politică, numite „Satras” („reguli”, „cărți”). Dintre acestea cel mai cunoscut este „Manava-Dharma-Sastra” („Codul legilor lui Manu”).

smriti

(„tradiția”)

Snagov

— Mănăstirea Snagov (în jud. Ilfov, între București–Ploiești), așezată pe o insulă, în mijlocul lacului Snagov. Datează din secolul XIV. Prestigiul ei crește în vremea lui Antim Ivireanul, mitropolitul-martir care este aici egumen și întemeiază o tipografie din teascurile căreia ies primele cărți de slujbă în limba română, precum și în slavonă și greacă (sec. XVII-XVIII).

Snagov

sobor

(slv. suboru și gr. σύναξις, ἡ — sinaxis = sobor, adunare)

— sinod; slujbă săvârșită de un număr mare de preoți; sărbători care stau în legătură cu praznicele împărătești, pe care le urmează. Se numesc „soboare” pentru că se referă la adunările liturgice ale credincioșilor, pentru sărbătorirea lor. Aceste sărbători, „soboare”, sunt: Soborul Sfinților Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, 9 sept. (a doua zi după praznicul Nașterii Maicii Domnului); Soborul Născătoarei de Dumnezeu, 26 dec. (a doua zi după praznicul Nașterii Domnului); Soborul Sf. Ioan Botezătorul, 7 ian. (a doua zi după praznicul Botezului Domnului); Soborul Dreptului Simeon și al proorociței Ana, 3 febr. (a doua zi după întâmpinarea Domnului); Soborul Sfinților Apostoli, 30 iunie (a doua zi după Sf. Apostoli Petru și Pavel).

sobor

(slv. suboru și gr. σύναξις, ἡ — sinaxis = sobor, adunare)

sobornikardu

soborovanie

șofar

(lb. ebr. „cornul de berbec”)

— instrument de suflat folosit de evrei în timpul unor ceremonii religioase: în întâmpinarea Anului Nou (Roș-Hașana), cu scopul de a chema pe credincioși să se trezească din amorțeală; se sună în ajunul Sabatului și al zilelor de sărbători, în caz de excomunicare din cadrul comunității etc. Semnificațiile religioase ale sunării din șofar sunt multe: celebrarea primei zile a creației, avertismentul dat credincioșilor spre pocăință (mai ales de Roș-Hașana), reamintirea revelației de pe muntele Sinai; distrugerea templului, credința puternică a lui Avraam, capabil să-I sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac, pregătirea sufletească a credincioșilor pentru ziua Judecății, venirea lui Mesia ș.a.

Sofia

Sola Fide

(în lat. „numai prin credință”)

— doctrină religioasă în protestantism, după care mântuirea omului se face numai prin credință. Doctrina Bisericii Ortodoxe respinge această concepție și învață că mântuirea omului se face prin credință, fapte bune și ajutorul harului Sfântului Duh pe care omul îl primește prin Sfintele Taine și ierurgii (în primul rând prin: Sf. Botez, Sf. Mir și Sf. Euharistie, fără de care nu se poate numi creștin).

Sola Fide

(în lat. „numai prin credință”)

solee

(σωλέα, σωλεάς, σωλείον — solea, soleas, soleion)

sau chor — este locul din fața absidei altarului, mai înălțat decât restul pardoselii naosului. În dezvoltarea arhitecturii interioare a bisericii, la început, soleea avea o suprafață mai mare decât azi și era astfel lărgită, încât să încapă pe ea toți clericii inferiori (de obicei foarte numeroși în epoca veche), și tot aici erau scaune pentru laicii cărora li se acorda o cinste deosebită, împreună cu împăratul și dregătorii împărătești, iar mai târziu s-a plasat aici chiar scaunul episcopului. Soleea era îngrădită cu un grilaj scund de metal. Astăzi soleea a rămas doar ca o prelungire de un metru sau doi a postamentului altarului (de care se desparte prin catapeteasmă), cu o înălțime de două, trei trepte față de naos. Pe solee se poate săvârși o parte a Sfintei Liturghii: diaconul citește ecteniile (rugăciuni de cerere), preotul citește Evanghelia (când nu se duce pe amvon), arhiereul binecuvintează, aici vin credincioșii în fața ușilor împărătești pentru a se împărtăși, aici se rânduiesc preoții la slujba înmormântării (când sunt mai mulți). Soleea se mai numește chor deoarece în vechime aici stăteau cântăreții care dădeau răspunsurile la sfintele slujbe.

solee

(σωλέα, σωλεάς, σωλείον — solea, soleas, soleion)

Solomon

— fiul lui David, este primul rege al Israelului care a primit coroana în mod ereditar, fiind încoronat de David însuși înainte de moarte și uns rege de preotul Şadoc. A moștenit de la tatăl său un stat puternic și foarte întins și a domnit 40 de ani (972-932 î.Hr.). Solomon a făcut din Ierusalim o strălucită capitală, împodobită cu construcții și palate și mai ales cu templul măreț și bogat, închinat lui Iahve, devenit simbol al religiei poporului evreu. A reorganizat armata și a construit orașe fortificate. A dezvoltat meșteșugurile, comerțul, a reorganizat administrația statului și ierarhia funcționărească, a înflorit agricultura. Flota maritimă aduce din țări depărtate mărfuri exotice, aur și cupru, pe care le prelucrau meșteri iscusiți în cuptoarele de topire a minereurilor. Faima bogățiilor lui Solomon, a somptuoaselor sale palate și a marii lui înțelepciuni s-a răspândit în lumea întreagă, ceea ce atrăgea la Ierusalim soli din toate părțile, pentru încheierea de tratate comerciale și de prietenie. Unul dintre acești oaspeți a fost și faimoasa regină din Saba (vezi {Saba}). După moartea lui Solomon, statul israelit s-a divizat, măcinat de conflicte sociale interne și corupție. Cele două state în care s-a împărțit, Israelul și Iudeea, s-au măcinat în războaie fratricide, până în sec. VIII, când Israelul cade în robia asiro-babiloniană și cele zece triburi sunt duse în exil; în sec. VI (anul 586) cade și Iudeea sub caldeeni. De la Solomon (atribuite lui) se păstrează în Vechiul Testament trei cărți canonice, care reflectă înțelepciunea și dragostea lui de Dumnezeu: Cântarea Cântărilor (poem alegoric, reflectând legătura de credință și dragoste față de Iahve), Eclesiastul și Proverbele, cărți filosofice pline de înțelepciune; vezi și {Eclesiastul}, {Proverbele}.

Solomon

soma

— băutură sfântă a vechilor indieni, considerată hrana zeilor, fapt pentru care era divinizată în vadism. Se prepara din planta „soma” din care se storcea sucul și se aducea ofrandă zeilor, fie simplu, fie amestecat cu lapte, miere, apă și făină de orez. Era un fel de ambrozie care dădea nemurire zeilor. Soma devine cu vremea o zeitate care făcea minuni, dând vigoare zeilor și oamenilor, potolind mânia și prelungind viața oamenilor. Ca și „haoma” la perșii antici, soma era considerată leac împotriva morții.

soma

sonorul

— denumire în Ardeal, pentru Epitaful sau Prohodul din Vinerea Mare (în lucrarea „Sonorul ce se cântă de bine-credincioși în Sfânta și Marea Vineri, la slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos”, Brașov 1939, Bibliot. Academiei Române, 1,166.057).

sonorul

soroace

soroc

(slv. suroku)

— termen pentru pomenirea individuală a morților; sunt slujbe cu rugăciuni, care se fac la următoarele termene: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua și ziua a patruzecea (la șase săptămâni după moarte), la trei luni, la șase luni, la nouă luni și douăsprezece luni (un an) după moarte; apoi în fiecare an, în ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte. În unele părți (mai ales în Moldova) se obișnuiește să se facă pomenirea și la 20 sau 21 de zile (trei săptămâni) după moarte, obicei rămas probabil de la romani (pomenirile la trei și nouă zile existau și la grecii antici, iar romanii făceau pomenirea de nouă zile, numită nevemediale sacrificium). Despre cultul morților, adânc înrădăcinat în tradiția poporului român drept credincios, ne vorbesc și documentele istorice și scriitorii clasici. Astfel, într-un hrisov din 1466 al lui Ştefan cel Mare către mănăstirea Zografu de la Athos, se apreciază că în schimbul daniei prevăzute, să i se facă Domnitorului „soroacele” după moarte: de ziua a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, de o jumătate de an și de un an (vezi: I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, p. 102). În nuvela „Sultănica” de B. Delavrancea, citim: „Doamne ferește,... biata Stanca n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Şi pe deasupra, mai va parastase la nouă zile, la trei și șase săptămâni; la trei, la șase, la nouă luni; la anul, la anu și jumătate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creștinești pentru mântuirea sufletului, și cine poate la șapte ani, scoate oasele din sânul pământului, pentru sfânta moliftă. După șapte ani, omul e curat, că e țărână. Şi țărâna cu oasele binecuvântate se vor întrupa în ziua d-apoi, mai curat ca lacrima, în fața tronului de lumină veșnică” (B. Delavrancea, Nuvele, Buc. 1967, Ed. pt. Lit., p. 27). După interpretarea teologică sau simbolică, se arată că pomenirea mortului la trei zile se face în cinstirea Sfintei Treimi, prin care ne mântuim și în amintirea învierii Domnului, în a treia zi, ca o dovadă că cei morți vor învia (I Corinteni 15, 20); la nouă zile se face pomenire pentru ca cel mort să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cu cele nouă cete ale sfinților, și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul a murit pe cruce și a făgăduit tâlharului raiul pentru care ne rugăm să aibă parte și morții pomeniți. Pomenirea la patruzeci de zile (șase săptămâni) se face în amintirea înălțării la cer a Mântuitorului (care a avut loc la patruzeci de zile după învierea Sa), ca tot astfel să se înalțe la cer și sufletele celor pomeniți. Pomenirea la un an se face după obiceiul primilor creștini, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor; termenul de șapte ani e număr sfânt, amintind cele șapte zile ale creației. Cărțile de slujbă ale Bisericii noastre Ortodoxe dau și o explicație fiziologică sau naturală, bazată pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui putrezire (Triodul, în Sinaxarul din sâmbăta lăsatului sec de carne).

soroc

(slv. suroku)

Sosigene

soteriologie

(de la ὁ σωτήρ — o sotir = mântuitor)

— se numește învățătura ortodoxă despre mântuire; vezi {mântuire}, {anamnetic}.

soteriologie

(de la ὁ σωτήρ — o sotir = mântuitor)

— se numește învățătura ortodoxă despre mântuire; vezi {mântuire}, {anamnetic}.

sotir

Soveja

— mănăstirea Soveja (Dobromirna), construită cu cheltuiala lui Matei Basarab în 1645-1646, ca semn al împăcării cu rivalul său, Vasile Lupu, Domnul Moldovei. În textul pisaniei, Matei Basarab îl numește „prea iubite frate al nostru”; numele de Dobromirna (slavon) înseamnă „bună pace”, mănăstirea fiind menită să afirme relațiile statornice între cei doi domni — de altfel pentru prea scurt timp. Mănăstirea se află în Vrancea, în muntele Soveja, pe râul Dobromir. În 1646, Matei Basarab o numește „mănăstirea Domniei mele, Dobromirna, de la Soveja”.

Soveja

spălările rituale

— fac parte din formele de expresie ale cultului. Ele constau în spălarea mâinilor de către slujitori înainte de începerea Sfintei Liturghii. Acest ritual simbolizează curăția sufletului de orice gânduri rele, după cum se vede din psalmul pe care îl rostește preotul în timpul săvârșirii acestui ritual: „Spăla-voi întru cele nevinovate mâinile mele...” (Liturghier, 1950, p. 13) și după cuvintele Sf. Chiril al Ierusalimului: „Spălarea este un simbol că trebuie să vă curățiți de toate păcatele și fărădelegile. Mâinile noastre sunt simbolul faptelor noastre” (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 750.). Spălările rituale erau rânduite după porunca dată de Dumnezeu lui Moise și pentru preoții Vechiului Testament.

spălările rituale

spășenie

(slv. supasenije)

— termen folosit în vechile cărți bisericești cu înțeles de „mântuire” („Învățătura preoților pe scurt de 7 taine a Bisericii”, Buzău, 1702, fila 25 r.). În înțeles curent este pocăință, smerenie, recunoaștere a greșelii.

spășenie

(slv. supasenije)

sperjur

— jurământ fals.

sperjur

— jurământ fals.

Spiridon

— biserica Sf. Spiridon Nou din București, frumoasă catedrală zidită de Domnitorul Ghica Vodă, în 1766, pe temeliile unei vechi biserici. La jumătatea sec. XIX, din cauza deteriorării, a fost rezidită de Domnitorul Barbu Ştirbei și a fost pictată, în 1860, de Gh. Tattarescu. Primul ctitor a adus aici moaștele Sf. Spiridon din cetatea Trapezunt, din Corfu, unde acesta a fost episcop în sec. IV. El a participat la Sinodul I Ecumenic (anul 325) și în disputele trinitare a demonstrat intuitiv dogma Sfintei Treimi, luând în mână o cărămidă pe care strângând-o au ieșit din ea elementele componente: focul, lutul și apa; Sf. Spiridon le-a asemănat simbolic cu unitatea Sf. Treimi: focul este Tatăl, lutul este Fiul Care S-a întrupat, iar apa e Duhul Sfânt Care a plutit pe fața apelor la creația lumii. Biserica Sf. Spiridon a fost restaurată după cutremurul din 1977, când a fost grav avariată.

Spiridon

spirit eclesiastic

— conștiință de comunitate în Biserica creștină. Spiritul eclesiastic a stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii comunității creștine s-au integrat în viața liturgică a Bisericii (frecventând biserica și împărtășindu-se cu Sfintele Taine). Sfântul Duh sau Sfântul Spirit, cum îl numesc catolicii (Spiritus Sanctus).

spirit eclesiastic

spiritism

— practică ocultă de chemare a spiritelor morților, în scop chiromantic. Reminiscență păgână, vrăjitorie; reluată în sec. XIX și răspândită în America și în alte țări; practicată și în Vechiul Testament (Saul cheamă duhul lui Samuel, pentru care este aspru mustrat de acesta și pedepsit). Biserica creștină condamnă spiritismul.

spiritism

spiritual

— ce ține de suflet. Spiritualism — doctrină filosofică idealistă, contrară materialismului; spiritualismul admite existența lui Dumnezeu și a supranaturalului în general, ca și nemurirea sufletului și imaterialitatea lui.

spiritual

spiritualitate

(lat. spiritualitas)

— viață spirituală, independentă de materie, care cultivă valorile spirituale; spiritualitatea creștină, adică ansamblul valorilor morale creștine care au influențat viața societății umane, în aparițiile ei cele mai înalte, având ca bază doctrina creștină.

spiritualitate

(lat. spiritualitas)

spovadă

— Spovedanie.

spovadă

— Spovedanie.

spovedanie

— „mărturisirea păcatelor” în fața preotului; constituie partea principală a Tainei pocăinței, prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după botez, și prin care se împacă cu Dumnezeu și cu Biserica. Spovedania a fost numită și al doilea botez, pentru că lacrimile pocăinței țin locul apei botezului. Taina pocăinței constă din: căința sau părerea de rău pentru păcatele săvârșite; mărturisirea păcatelor, adică spovedania; îndeplinirea canonului de pocăință (numit epitimie sau certare) dat de preotul duhovnic (preotul care a primit mărturisirea); dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe care o dă Sf. Duh prin duhovnic. Spovedania sau mărturisirea păcatelor se face ori de câte ori credinciosul creștin își simte sufletul împovărat de păcate; de datoria lui și conform poruncii a patra a Bisericii, mărturisirea păcatelor trebuie să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi din cursul anului bisericesc (al Paștilor, al Crăciunului, al Sfintei Mării și al Sfinților Apostoli Petru și Pavel). După fiecare mărturisire urmează și împărtășania (dacă preotul dă dezlegare). Rânduiala mărturisirii este cuprinsă în cartea de slujbă bisericească numită Molitfelnic. Orice credincios este obligat să se spovedească cel puțin o dată pe an (în postul Paștilor, numit și Postul Păresimilor sau Patruzeci mii). Preotul duhovnic este obligat prin canoanele (legile, rânduielile) bisericești să păstreze secretul spovedaniei (Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române prevede înlăturarea din preoție a duhovnicului care a trădat secretul spovedaniei). Şi clericii (diaconi, preoți și arhierei) sunt obligați să se spovedească. Numai copiii până la șapte ani nu sunt supuși la obligația mărturisirii, ci primesc Sf. Împărtășanie fără spovedanie.

spovedanie

șruti

(„revelație”)

— se numește literatura sfântă, de inspirație divină a indienilor (Brahmanele, Upanișadele, Vedele).

stâlp;

— slujba religioasă care se face mortului acasă, înainte de înmormântare, sau pe drum, și care constă în citirea unui mare număr de pericope evanghelice (11-15); vezi {pericope}.

stâlp;

— slujba religioasă care se face mortului acasă, înainte de înmormântare, sau pe drum, și care constă în citirea unui mare număr de pericope evanghelice (11-15); vezi {pericope}.

stareț

vezi {mănăstire}, {egumen}.

stareț

vezi {mănăstire}, {egumen}.

stavrofor

— purtător de cruce; rang onorific acordat unui preot.

stavrofor

— purtător de cruce; rang onorific acordat unui preot.

stavrolații

(σταυρός, ὁ — stavros = cruce și cuv. armean chazus = cruce)

— iconoclaști (dușmani ai icoanelor), dar adoratori ai crucii, al cărei cult l-au exagerat până la idolatrie. Sinodul VII de la Niceea (787) și cel de la Constantinopol (869) formulează doctrina Bisericii privitoare la cultul Sfintei Cruci și al sfintelor icoane, precizând că cinstirea lor trebuie să fie egală (ca și aceea dată Sfintei Evanghelii).

stavrolații

(σταυρός, ὁ — stavros = cruce și cuv. armean chazus = cruce)

stavropighie

vezi {mitropolit}, {samovlastie}.

stavropighie

vezi {mitropolit}, {samovlastie}.

Stavropoleos

— biserica de pe strada din spatele fostului palat al Poștelor (azi Muzeul de Istorie Națională), din Calea Victoriei, a fost zidită în sec. XVIII (anul 1722) de arhiereul Ioanichie (pe ruinele unei biserici mai vechi, din sec. XVII); restaurată de arhitectul Mincu la începutul sec. XX (anul 1904), biserica și-a păstrat stilul brâncovenesc care-i dă o mare frumusețe.

Stavropoleos

steaua

(ἀστήρ, o<, ἀστέρικος, ὁ — astir, astericos = stea; lat. stella; slv. sveazda, cum se mai numește în vechile cărți de slujbă)

— este un obiect liturgic format din două arcuri în formă de semicerc, unite la mffjloc (sus) printr-un cui (șurub) surmontat de o mică cruce sau stea, în așa fel încât steluța să se poată închide și deschide după voie. Steluța se așează ca o mică boltă peste Sf. Disc, după ce s-au așezat pe el Darurile (Agnețul și Miridele) pregătite la Proscomidie. Peste steluță se pune acoperământul cu care se acoperă Sf. Disc, împiedicând astfel atingerea acoperământului de Sf. Daruri. Se crede că folosirea ei în cult datează de prin sec. al XII-lea (când pomenește de ea patriarhul Sofronie al Ierusalimului). Steluța simbolizează la Proscomidie steaua care a călăuzit pe magi la Betleem, vestind Nașterea Domnului (de altfel această interpretare reiese și din formula biblică rostită de preot, când așează steaua peste disc: „steaua... a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul” — Matei 2,9). După Vohodul Mare (Ieșirea cu Darurile), steaua are alt simbol: pecetea pusă pe mormântul Domnului.

steaua

(ἀστήρ, o<, ἀστέρικος, ὁ — astir, astericos = stea; lat. stella; slv. sveazda, cum se mai numește în vechile cărți de slujbă)

stejarul din Mamvri

— locul unde Avraam și-a așezat cortul la venirea lui în Canaan, în ținutul Hebron. Aici, la stejarul din Mamvri i s-a arătat Dumnezeu, sub chipul a trei călători, semnificație a primei arătări a Sfintei Treimi. Această temă a Sf. Treimi este redată sub chipul a trei îngeri (în vizită la Avraam, la stejarul din Mamvri) de către marele pictor rus, Rubleov (sec. XVI), într-o icoană celebră.

stejarul din Mamvri

stih

— sunt forme ale poeziei imnografice întrebuințate în cântările bisericești din cultul creștin ortodox. Stihira (τὰ στίχηρα — ta stihira, de la στίχος, ὁ — stihos = șir, linie, stih sau vers), numită și tropar, este o compoziție imnografică în formă de versuri sau strofe, grupate în serie (numite și tropare în serie), care se cântă la Vecernie (la „Doamne strigat-am” și la Stihoavnă), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine și ierurgii. Se numesc stihiri, pentru că la origine sunt (ca structură externă) versuri sau strofe, cât și pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau verset din psalmi, care se cântă recitativ, și care reprezintă, de fapt, resturi din psalmii ce se cântau odinioară în întregime și care au fost înlocuiți cu timpul de stihiri ale poeziei imnografice mai noi, intrate în cult. După conținutul lor, aceste stihiri (tropare) în serie sunt foarte diverse; stihiri ale învierii, stihiri ale Crucii și ale învierii, stihiri ale Născătoarei de Dumnezeu, stihiri ale Sfintei Treimi etc. Cele mai vechi stihiri (tropare) au intrat în uzul liturgic din sec. V (ca: stihirile anatolicești, aparținând imnografului Anatolie, patriarh al Constantinopolului și care se cântă la Vecernie și laudele dumnezeiești; ele preamăresc patimile, pogorârea la iad și învierea Mântuitorului).

stih

stihar

(στοιχάριον, τό — stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica)

— este un veșmânt liturgic în forma unei cămăși de noapte, cu mâneci largi, acoperind corpul de la gât până la glezne, avându-și originea în tunica lungă până la glezne pe care o purtau preoții Vechiului Testament (Ieșire 39,27). Denumirea de stihar provine de la dungile sau șirurile de purpură (broderie) cu care era împodobit și care se numeau stihuri (στίχοι — stihoi, lat. clavi). Deși stiharul este un veșmânt liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezintă unele deosebiri după formă și culoare: la diaconi stiharul este un veșmânt exterior, cu mâneci largi și culoare — în general — albă; la preoți și arhierei, stiharul a devenit veșmânt interior, deoarece peste el se îmbracă: la preoți, felonul (sfita), iar la arhierei sacosul și mantia. Culoarea albă a stiharului simbolizează curăția spirituală a persoanelor sfințite care îl îmbracă așa cum arată și vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (cap. 1, 13; 4, 4; 6, 11). Vedenia îl arată pe Dumnezeu-Tatăl, în slava cerească, înconjurat de 24 de bătrâni și de sfinți martiri îmbrăcați în haine albe și lungi. Deoarece diaconii, în oficiul lor liturgic, închipuie pe îngeri, stiharul simbolizează strălucirea și curăția spirituală a îngerilor, care apar adesea, arătându-se oamenilor în veșminte albe și strălucitoare (ex. îngerul ce s-a arătat femeilor mironosițe la mormânt în ziua învierii). Stiharul este îmbrăcat în timpul slujirii Sf. Liturghii și altor servicii divine în biserică, de către toți sfințiții slujitori.

stihar

(στοιχάριον, τό — stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica)

stihie

— forță oarbă a naturii, irezistibilă, distrugătoare, duh rău, nălucă.

stihie

— forță oarbă a naturii, irezistibilă, distrugătoare, duh rău, nălucă.

stihoavnă

(τὰ ἀπόστιχα — ta apostiha)

— este o cântare în cadrul serviciului divin al Vecerniei care urmează după ectenia cererilor; stihoavnă este formată dintr-o serie de stihuri, strofe sau tropare (patru sau cinci), dintre care a doua și a treia sunt întotdeauna precedate de câte un stih. Acest stih poate fi un verset din psalmii care se cântau odinioară în întregime în acest moment al Vecerniei. Cu timpul se intercalează strofe din noua poezie imnografică creștină, iar din vechii psalmi n-au mai rămas decât câte un stih sau două care preced stihirile a doua, a treia, a patra.

stihoavnă

(τὰ ἀπόστιχα — ta apostiha)

stil

stilismul

— mișcare religioasă în cadrul Bisericii Ortodoxe, din care fac parte credincioșii păstrători ai stilului vechi, adică ai calendarului neîndreptat, rămas în urmă cu 13 zile. Mișcarea stilistă a luat naștere la noi începând cu anul 1924, când Biserica noastră a adoptat (de la 14 oct. 1924) calendarul îndreptat, conform recomandării Conferinței interortodoxede la Constantinopol, din 1923 (calendarul neo-iulian sau „constantinopolitan” sau stilul nou). Stiliștii nu țin sărbătorile conform prevederilor Calendarului respectat de Biserică, ci le cinstesc cu 13 zile mai târziu. Problema aceasta a calendarului a dus la ruperea unității Ortodoxiei, căci nu numai indivizii izolați sunt stiliști, cum e cazul în Biserica Ortodoxă Română, ci și Biserici Ortodoxe naționale sunt stiliste (Rusia, Serbia, Ierusalimul).

stilismul

stiliști

— calendariști.

stiliști

— calendariști.

stiluri arhitectonice ale bisericilor

în Răsărit — stilul bizantin; în Apus — stilul basilical, romanic, gotic, Renaștere (Renaissance), baroc, rococo, neo-clasicist.
STILUL BIZANTIN în arhitectura bisericească — este o evoluție a stilului bazilical, specific primelor locașuri de cult creștine (vezi {Biserica}); stilul bazilical, în formă de navă simplă s-a menținut (în forme evoluate) în Apus, pe când în Răsărit începe a fi înlocuit (de prin sec. VI) printr-o artă nouă, arta bizantină, ale cărei prime monumente arhitectonice (bisericile din Asia Mică și Sf. Sofia din Constantinopol) nu sunt de fapt decât niște bazilici cu cupole. Stilul bizantin este rezultat din amestecul elementelor clasice elenistice și cele orientale în arta construcției, venite prin intermediul Siriei și Asiei Mici din Persia, Mesopotamia și Armenia, unde sunt specifice construcțiile de plan central (poligonal-octogonal, cruciform, rotund etc.) și cupola. Linia dreaptă, atât în plan orizontal cât și vertical și unghiurile drepte, ascuțite, ale tipului basilical, încep să fie înlocuite cu linia ovală, curbă sau în formă de arc (în cerc perfect, semicerc), specifice arhitecturii orientale. Linia curbă și zidurile rotunde, care apăreau la basilică numai la absida altarului și la arcurile ce legau capetele coloanelor interioare se înmulțesc acum: pereții drepți sunt alternați cu pereți rotunjiți (abside) sau cilindrici (hemiciclu) nu numai la altar, ci și la zidurile laterale lungi, iar sistemul de acoperire al basilicilor cu plafon plate înlocuit cu acoperișul rotund sau boltit, fie sub forma bolți lor cilindrice, sprijinite pe arcuri dublouri, fie sub formă de sferă în porțiuni (semicalote), care acoperă absidele, sau sub foama cupolei (boltă numită și calotă), așezată în centrul edificiului (naosului) și sprijinită pe ziduri cu ajutorul pandantivilor (cele patru triunghiuri sferice dintre arcurile de susținere); cu timpul cupola își va restrânge dimensiunile și se va înălța deasupra acoperișului cu ajutorul tamburului (cilindric sau poligonal) străpuns de ferestre, care va lua denumirea de turlă. Apariția turlei va modifica planul general al bisericilor, căci ea va marca punctul de întretăiere a navei longitudinale cu nava transversală (chalcidicul), din a căror încrucișare rezultă o cruce greacă (cu brațe egale) sau latină (cu brațul dinspre vest mai lung). Apare astfel planul central cruciform, care devine predominant și caracteristic în arhitectura bizantină. Biserica corabie, a planului bazilical, devine astfel biserica cruce a noului stil, evocând instrumentul sfânt al mântuirii: crucea. Când brațul tansversal al crucii nu depășește zidurile laterale el rămâne înscris numai în interior, dar când depășește zidurile laterale, ieșind în afara lor, planul cruciform devine aparent, adică vizibil și la exteriorul edificiului, iar când ieșiturile brațului transversal nu se termină cu ziduri drepte, ci se rotunjesc prin ziduri semicirculare (abside), atunci aceste două abside laterale ale naosului împreună cu cea principală a altarului (care formează brațul de est al crucii) dau naștere planului triconic triabsidal (cu trei abside), trilobat sau treflat, care va deveni specific stilului bizantin (acest plan apare încă din sec. VI, la biserica Nașterii Domnului din Betleem, refăcută sub Justinian). Această împărțire a bisericii în sens transversal delimitează pregnant cele trei părți ale interiorului: altar, naos și pronaos. Între naos și altar apare catapeteasma care înlocuiește treptat grilajul inițial (vezi {catapeteasma}), iar între naos și pronaos se va ridica un zid despărțitor, străpuns de o ușă centrală și două laterale, care va înlocui vechile coloane ce vor rămâne doar ca stâlpi de susținere ai bolții sau sunt adosate (lipite) în zidurile laterale pentru a le consolida. În esență trăsăturile stilului bizantin sunt: predominarea planului cruciform (înscris sau aparent) și a planului treflat: împărțirea în sens transversal a interiorului în altar, naos, și pronaos; extinderea absidelor la pereții laterali și acoperișul boltit, având o cupolă centrală (turlă) deasupra naosului și uneori cupole secundare deasupra pronaosului; contrastul dintre exteriorul sobru, simplu și interiorul bogat decorat: multă pictură, absența statuilor, sculptura reducându-se doar la capitelurile coloanelor și ancadramentelor ușilor și ferestrelor; materialul de construcție, în general, cărămida și piatra. Aceste trăsături esențiale se vor păstra permanent la bisericile bizantine, variind doar modul în care vor fi îmbinate, după epoci, regiuni și posibilități materiale. Prima epocă de înflorire a stilului bizantin în arhitectura bisericească este a împăratului Justinian și a urmașilor săi (sec. VI-VII). Cel mai măreț monument al arhitecturii bizantine din această perioadă este biserica Sfânta Sofia (închinată înțelepciunii divine) din Constantinopol, ctitorie a împăratului Justinian. Sf. Sofia este, pentru Orient, ceea ce este pentru Occidentul catolic, Biserica Sf. Petru din Roma (în stilul Renașterii) sau Catedrala Notre Dame din Paris (în stil gotic). Justinian a construit-o pe locul altei bazilici, numită tot Sf. Sofia și care fusese ctitoria lui Constantin cel Mare (sec. IV), dar pe care o distrusese un incendiu în 532. Mândru de frumusețea ctitoriei sale, se zice că Justinian ar fi exclamat la terminarea ei: „Te-am învins, o Solomoane!” (referire la templul măreț pe care Solomon îl înălțase la Ierusalim, în sec. X î.Hr.). Sf. Sofia este o imensă basilică, cu baza aproape pătrată (77 x 71,70 m), al cărei interior este împărțit, ca și la vechile basilici, în trei nave: una centrală, mai mare, cu absida de răsărit a altarului luminată de trei ferestre și două nave laterale, mai înguste, deasupra cărora se înalță două etaje de galerii. Deasupra navei centrale se înalță o cupolă încadrată de două semicupole (la răsărit și la apus) și de alte șase cupole mai mici. Măreția acestei bazilici o constituie cupola centrală, minune arhitectonică, prin mărimea și înălțimea ei (diametrul de 31 m și înălțimea de 54 m), încât pare suspendată în văzduh, luminată de cele patruzeci de ferestre ce-i înconjoară baza. Baza e susținută de patru arcuri puternice, sprijinite pe pilaștri de marmură, aduși, se crede, din templul Dianei din Efes. În interiorul navei centrale și la galeriile laterale se află încă peste 100 de coloane de marmură, aduse tot din Efes și din templul lui Aurelian de la Roma. Pereții bazilicii sunt acoperiți cu marmură multicoloră și mozaicuri de aur, iar mobilierul din fildeș, aur și argint, împodobit cu pietre scumpe, sculptura artistică masivă, totul contribuind la astmosfera de fast și strălucire, ce o caracterizează. Aspectul inițial al acestei biserici s-a schimbat din cauza vicisitudinilor istorice. Ea a avut de suferit în primul rând din cauza unor cutremure care au prăbușit în 558, cupola centrală, refăcută în 562. Pentru consolidarea zidurilor exterioare i s-au adăugat contraforți (sec. X). În sec. XV (anul 1453), după cucerirea Constantinopolului de către turci, biserica a fost transformată în moschee. La cele patru colțuri i s-au ridicat minarete, iar pe cupola centrală s-a înălțat semiluna. În interior, peste mozaicuri s-a întins vopsea și pereții s-au acoperit cu versete din Coran. În 1847 (sub sultanul Abdulah Medgid), biserica a fost restaurată de arhitectul italian Fossati și a rămas monument istoric. Stilul bizantin reprezentat în această primă fază (sec. VI) de bazilici cu cupolă, ce păstrează galeriile de deasupra navelor laterale, care vor dispărea în epocile următoare, se limitează acum la Grecia (ex. biserica Sf. Sofia din Tesalonic, Sfinții Apostoli, Sf. Irina din Constantinopol ș.a.). Arta bizantină va avea o perioadă de decadență în epoca iconoclastă (sec. VIII-IX), după care începe a doua ei fază de înflorire, care va ține până în sec. XII — epoca împăraților din dinastiile bizantine ale Macedonenilor și Comnenilor (867-1057; 1081-1185). Eliberat de orice influențe din afară, se va dezvolta acum, în epoca a II-a, stilul bizantin pur, dominat de teologie și monahism. Bisericile vor avea dimensiuni mai mici, păstrând însă vechiul plan de cruce greacă (+) și lungind brațul răsăritean și mai ales pe cel de vest al crucii (ț) pentru lungirea naosului, ieșind astfel din forma de cruce înscrisă în pătrat (ex. Sf. Sofia ș.a.); cupola este înălțată cu ajutorul turlei cilindrice sau poligonale, se înmulțesc cupolele, la fața bisericii apar arcade, se împuținează stâlpii din interior, lărgind spațiul, iar tavanul se înalță. Se decorează pereții exteriori (faianță și cărămidă aparentă, rozete, brâie), se înalță contraforturi spre a susține zidurile apăsate de cupolele grele și numeroase. Monumente reprezentative din această epocă: Biserica Nouă (Nea basiliki) din Constantinopol, zidită de împăratul Vasile Macedoneanul, replică la Sf. Sofia, zidită de Justinian. Biserica Nea va deveni modelul clasic al bisericii bizantine, servind ca model constructorilor ce vor urma; a fost distrusă de turci după 1453, ca și alte biserici din Constantinopol, care au fost transformate în geamii. Stilul bizantin specific acestei faze va deveni normativ pentru Ortodoxia răsăriteană, iar în Apus, o capodoperă a acestui stil este biserica San Marco din Veneția (sec. X-XI). Sicilia va deveni o adevărată provincie a stilului bizantin al acestei epoci, zidindu-se aici biserici în acest stil la: Palermo, Messina, Cefala, insulele Torcello etc. Se construiesc biserici cu cupole și în Franța, Rusia, Armenia (sec. XI). A III-a etapă de dezvoltare a stilului bizantin începe după cruciade (sfârșitul sec. XIII), pe timpul împăraților bizantini din dinastia Paleologilor și Cantacuzinilor, până la căderea Constantinopolului (1453). În această etapă, stilul bizantin este adoptat de popoarele ortodoxe din Balcani, căpătând specific regional, prin crearea unor tipuri noi, diverse și originale (ca la biserica Sfinții Apostoli și Sf. Ecaterina din Tesalonic, sec. XIII-XIV, sau de la Muntele Athos, biserica Pantocrator ș.a, iar la San Marco, baptisteriul — Veneția etc.)
STILUL ATONIT, care se dezvoltă în Balcani (la sârbi și bulgari) manifestă o tendință de revenire la stilul bizantin cu forme mai vechi (tradiționale) caracterizat prin: construcții de biserici de proporții mai mici, cu două abside laterale, altar triconic, cupole mici, ridicate pe tambururi înalte și zvelte, nartex dublu (vezi {nartica}), surmontat uneori de un turn clopotniță de stil romanic și precedat de un portic; preocupare pentru decorarea fațadelor prin alternarea materialului de construcție (piatră și cărămidă), sculpturi la chenarele de la uși și ferestre, utilizarea faianței policrome pentru decorarea zidurilor exterioare (influență venită prin turci, de la italieni și arabi); interioarele sunt și ele cu decorații foarte bogate. Caracteristice sunt: mănăstirea Hilandar din Athos (sec. XIII), bisericile din Serbia: Pavlița pe Ibar (sec. XIII), Nagoritcino, Matejici (cu 5 cupole), Studenița, Lesnovo (toate din sec. XIV), Ravanița, Crușevaț, Frușca-Gora — masiv muntos cu 12 biserici mănăstirești, toate din sec. XIV-XV); în Bulgaria: biserica din Boiana (sec. XIII), Trapezița, Târnovo (sec. XIX) ș.a.; vezi Stiluri arhitectonice la bisericile românești.
STILUL RUSESC, cu specific propriu, este stilul bizantin care, din sec. XIV înainte, suferă puternice influențe nordice (scandinave) și orientale (mongole, armene, georgiene și persane). Se caracterizează prin: mulțimea și varietatea formelor cupolelor (semicerc, glob, ou, butoi, pară, ceapă etc.) și a turlelor (late, înguste, înalte, ca minaretele turcești) ca de ex. Biserica Sf. Vasile din Kremlin, care are 17 turle; decorația variată a fațadelor și acoperișurilor cu ornamente din faianță, pietre multicolore, zugrăveli frapante (galben, roșu, verde, alb, albastru), sculpturi ornamentale (orientale și apusene), pilaștri și brâie pentru decorarea fațadelor etc. Arhitectura bisericească rusă ajunge la apogeu în sec. XVI, când elementele stilului vechi bizantin se contopesc cu influențe apusene (Renaștere, gotic, baroc). Reprezentative pentru stilul rusesc sunt bisericile: Uspenia (Adormirea) din Moscova (sec. XIV), Blagoveștenski (Blagoveștenia sau Bunavestire) din Moscova, sec. XVI, având 9 cupole; Sf. Vasilii Blajenâi (Sf. Vasile) din Moscova, având 17 turle (sec. XVI), ctitorie a țarului Ivan cel Groaznic; și tot în Moscova, Sf. Ioan Bogoslovul (sec. XIV-XV), cu influențe mongole; vezi Stil arhitectonic bisericesc la români.
STILURI ARHITECTONICE ALE BISERICILOR DIN APUS: basilical, romanic, gotic, Renaștere, baroc, rococo.
STILUL BASILICAL (cuv. basilica de la gr. βασιλική — basilichi, care înseamnă locaș împărătesc, de la βασιλεύς, ὁ — basileus = rege, împărat) — este cel dintâi stil arhitectural în care s-au construit bisericile creștine, atât în Răsărit cât și în Apus. Basilicile erau la păgâni edificii publice în care aveau loc întrunirile cetățenești, politice, judecățile; asemenea construcții au servit și primilor creștini ca locașuri de adunare, de unde numele de basilica s-a dat și primelor biserici creștine, începând din epoca lui Constantin cel Mare (sec. IV). Aceste basilici civile aveau forma unor săli dreptunghiulare, lungi. Împărțite în trei secțiuni longitudinale, numite naosuri (nave), despărțite între ele prin coloane, unite la partea superioară prin arcuri longitudinale (arhivolte) sau prin grinzi orizontale (arhitrave, epistylium), de lemn sau piatră, care susțineau plafonul. Nava din mijloc era mai largă și mai înaltă, iar cele laterale, mai înguste și mai scunde. Intrarea se făcea printr-un capăt al sălii, iar în celălalt capăt era o încăpere semicirculară (firidă), numită absidă (ἁψίς, ἡ — apsis) sau concha (κόγχη, ἡ — coghi = scoică), în care pe o estradă (ἐξέδρα, ἡ, βῆμα, τό — exedra, vima = un loc mai înalt) se afla tribuna oratorilor, judecătorilor. Elementul decorativ al interiorului îl constituie decorul sculptural al coloanelor. Fiecare coloană se compunea din: baza (soclul), stilobatul sau fusul (corpul principal) și capitelul. Sculpturile care împodobeau capitelul aparțineau unuia din cele trei stiluri ale artei clasice grecești și romane: doric (cel mai simplu, în forma unor inelușe scobite la bază, și având deasupra o formă de perinuță turtită, acoperită cu o placă); ionic (în care sculptura forma două volute sau linii curbe, învârtite în formă de melc); corintic (cel mai împodobit, având forma unui coș înconjurat cu două rânduri de frunze de acant, peste care se arcuiesc două volute). Uneori și tavanul era sculptat, iar pereții erau acoperiți cu picturi în frescă sau mozaic. Pardoseala era din lespezi de marmură în culori diferite ori mozaic cu ornamente geometrice, florale, animaliere. Constantin cel Mare a dăruit creștinilor unele din aceste clădiri, care au fost tranformate în lăcașuri de cult, făcându-se doar unele modificări: absida semicirculară a devenit locul altarului, iar tribuna oratorilor a devenit cathedra sau jețul episcopului care prezida adunările de cult, iar în jurul lui au fost așezate în semicerc scaunele preoților coliturghisitori (slujitori ai Sf. Liturghii împreună cu episcopul), formând syntronul sau presbiteriul. Cu timpul altarul s-a despărțit de restul sălii printr-un grilaj, care a devenit catapeteasma (vezi {Biserica}). Locul din fața absidei, mai înălțat, s-a lărgit și a devenit soleea (v. Solee). Restul sălii a devenit locul credincioșilor, numit naos, iar la capătul dinspre intrare s-a făcut pronaosul (vestibulum) rezervat catehumenilor (vezi {catehumeni}). Cu timpul, la partea de la intrare s-a adăugat o încăpere, o tindă numită nartica sau paradis, pentru că pe peretele fațadei de la intrare era zugrăvită icoana lui Adam și Eva în rai (simbolizând ideea că raiul cel pierdut se regăsește în biserica lui Hristos). Cu timpul, pe lângă basilicile de origine păgână amenajate în biserici, s-au construit și basilici creștine, destinate anume ca locașuri de cult, construite după planul și forma basilicilor greco-romane, care au dat naștere stilului basilical numit și stilul vechi creștin în arhitectura bisericească, împrumutând modelul elenistic, basilica creștină nu devine o copie, ci reprezintă rezultatul unei evoluții care a urmărit etapele de dezvoltare a cultului creștin, adaptându-se nevoilor acestuia, începând din sec. IV; la dezvoltarea noului stil al basilicii creștine au contribuit și tradițiile locale, deosebite prin variante arhitectonice și decorative. Apar astfel două tipuri principale de basilici: unul oriental și altul occidental. Tipul oriental (în Asia Mică, Armenia, Mesopotamia, Siria, Egipt) se caracterizează prin înlocuirea plafonului drept cu cel boltit, navele laterale au bolte semicirculare, iar uneori nava centrală are o cupolă; se observă tendința spre formele rotunde (tip martiryon) — construcții centrale, rotunde sau octogonale, cu acoperiș boltit, ridicate pe mormintele martirilor în primele veacuri creștine, și basilici cu cupole (care vor face trecerea la stilul bizantin) având fațada monumentală flancată de două turnuri puternice (de influență siriană) și trecute mai târziu în arhitectura bisericilor apusene. Coloanele din interior s-au transformat în pilaștri masivi de piatră pentru a susține plafonul greu sau zidurile laterale. Cele mai multe din bisericile creștine din Răsărit au fost distruse (în sec. VII, de arabi și mai târziu, de turci și chiar de cruciați). Ruinele lor au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice (sec. XIX-XX). Tipul basilical occidental (basilica latină) continuă să păstreze planul longitudinal, cu galerii deasupra navelor; cele mai vechi aveau altarul spre apus și intrarea spre răsărit, până în sec. V (ca la Santa Maria Maggiore din Roma — datând din sec. IV). Elementul specific basilicilor occidentale este transeptul sau chalcidicul, adică nava transversală (dintre altar și naos) care atenua lungimea exagerată a edificiului; acest transept dă basilicii forma de T (cruce latină). Absida altarului se mărește și sub ea se zidesc cripte funerare. De aceea au fost scoase din altar scaunele clericilor și așezate pe solee, care s-a întins spre interiorul naosului. În Italia (la Roma și Ravenna) s-au păstrat multe din vechile basilici creștine: Sf. Pavel Fuori le Mura (din afara orașului), din Roma (zidită de Constantin cel Mare, sec. IV, refăcută, în urma unui incendiu, după vechiul plan); Sf. Ioan din Laterna, tot ctitoria lui Constantin și refăcută (în sec. X, XVIII, XIX); Basilica Sf. Sabina, sec. V, care-și păstrează aspectul inițial, ca și basilica Santa Maria-Maggiore (zidită în sec. IV de papa Liberius și refăcută în sec. V de papa Sixt III, vestită pentru mozaicurile sale) ș.a. Aceluiași tip basilical aparțin și basilicile din nordul Egiptului (Alexandriei); cele mai vestite sunt basilicile de la mormântul Sf. Mina (martir egiptean, sec. III), la vest de Alexandria, distruse de arabi în sec. VI (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, Stiluri arhit): vezi {Biserica}.
STILUL ROMANIC. Elementele fundamentale ale stilului basilical persistă sub diverse forme și în sinteze noi, în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi. Stilul romanic, inexact numit romano-bizantin și latin, este cel dintâi stil de artă propriu al Apusului din Evul Mediu, avându-și începuturile în Franța și nordul Italiei (Lombardia). El s-a format în perioada sec. VIII-XII, fiind rezultat din contopirea vechii arte galo-romane cu influențe orientale. Arta galo-romană era provenită din arta galilor romanizați și cultura națională a popoarelor germanice, stabilite în Apus (goți, alemani, germani, franci, anglo-saxoni). Influențele orientale au fost aduse în Apus atât de maurii din Spania, cât și de pelerini, călugări, comercianți, iar din sec. XI de cruciați, care pun în contact cultura apuseană cu cea bizantină și arabă. Stilul romanic este specific religios, majoritatea construcțiilor aparținând mănăstirilor, pe lângă marile ordine călugărești apusene medievale, ce exercitau în epocă o puternică influență asupra tuturor domeniilor de viață (filozofie, artă, cultură). Construite pentru a cuprinde mari mulțimi de oameni, bisericile în stil romanic se caracterizează prin dimensiunile lor mari, masivitatea construcției, aspect sobru, greoi în exterior, obscur în interior, cu lumină puțină, cu decorații fantastice. Unele, ca niște cetăți, au ziduri groase, cu creneluri, uși și ferestre strâmte (ex. bisericile cetăți ale sașilor din Ardeal, bisericile din Royat, în Franța, sec. XII). Privind caracterele generale ale acestui stil se observă: plan lipsit de unitate (cruciform, treflat, cu două abside, combinație de tip basilical cu tip cruciform), material de construcție mai ales piatră (rar construcții din lemn), ziduri masive cu contraforți, fațada de apus monumentală, ridicată pe soclu înalt, cu trepte înalte, cu portaluri uriașe, bogat decorate și flancate de turnuri pătrate sau octogonale (unul fiind clopotniță). Uneori apare turnul și deasupra transeptului (a navei transversale) cum e turla de deasupra naosului în bisericile de stil bizantin. Interiorul e împărțit în mai multe nave, delimitate prin coloane cu capiteluri sculptate și legate între ele prin arcuri semicirculare în jurul altarului, numite deambulatorii. Deambulatoriile sunt flancate din loc în loc de absidiole sau capele razante, unde se păstrează relicve sfinte (moaște). Pe aceste deambulatorii (coridoare) circulă credincioșii care vin să vadă și să se închine în absidiole la sfintele moaște sau oseminte de sfinți. Cu timpul, navele laterale au tavanul boltit; caracteristic bisericilor apusene, de orice stil, este chorul (o solee mult avansată în naos, vezi {solee}). Chorul este ca și altarul mai înalt decât restul bisericii, pentru că sub el, ca și sub altar, sunt construite cripte. Un loc important în ornamentația interiorului bisericilor apusene îl ocupă sculptura figurativă (animale fantastice, oameni), inspirate din manuscrisele figurate (manuscrise cu miniaturi) bizantine și apusene. Stilul romanic se numește și stilul arcului rotund, deoarece folosește, în construcție, la legătura dintre coloane, cât și ca element decorativ (la fațade, galerii), arcul roman (un semicerc perfect). Şi ferestrele, la început mici și puține, mai târziu multe și mari, sunt terminate tot în formă de arc rotund, cu bogate ornamente și vitralii (din sec. XII). Dintre monumentele reprezentative ale stilului romanic se mai păstrează restaurate, în Franța: Capela Palatină (biserica palatului lui Carol cel Mare, anul 805), biserica mănăstirii benedictine din Cluny, cea mai mare biserică creștină a epocii (sec. XIII), cu cinci nave, două transepte, altar cu deambulatoriu și cinci capele razante (distrusă în 1789, în Revoluția franceză), biserica Saint Germain (Toulouse), Saint Pierre din Moissac etc. În Anglia: Capela Sf. Ioan, a turnului din Londra, biserica din Canterbury, Winchester etc. Asemenea biserici s-au ridicat și în Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Austria, Spania și Portugalia (biserica Sf. Iacob, din Santiago, unde se pretinde că se află moaștele Sf. Iacob Apostolul); în Italia (unde stilul romanic s-a dezvoltat mai puțin), avem catedrala din Pisa (sec. XI), biserica Sf. Paul, cu faimosul turn înclinat; Modena, Parma, Florența (biserica San Miniato al Monte, sec. XI-XII). Stilul romanic a fost adus de cruciați în Răsărit (Cipru, Rodos); ex. Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, reclădită de cruciați în sec. XII. Şi la noi în Ardeal s-au construit biserici în acest stil, de către sașii catolici (ex. Catedrala catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, din Cisnădie, Noul-Săsesc, Sebeș etc). În stilul romanic s-au construit și baptisterii.
STILUL GOTIC, ogival, al arcului ascuțit, este un nou stil arhitectural, care apare în Franța (sec. XII) și va înlocui stilul romanic târziu, de tranziție spre gotic, ce se conturase deja în regiunile din nordul Franței (Ile-de-France), unde se ridicaseră biserici romanice, cu turnuri foarte înalte și ascuțite. E numit și stilul german pentru că va atinge apogeul dezvoltării în Germania. În perioada romanică, bisericile cele mai importante erau abațiile (bisericile marilor mănăstiri ale ordinelor călugărești); în gotic sunt catedralele, adică marile biserici din orașele în care se află o catedră (scaun) sau sediu episcopal. Ele sunt subvenționate de credincioșii laici, patronate de cler (episcopi) și de suverani (Plantageneții, Ludovic cel Pios etc.) și construite de corporațiile de meșteri ambulanți, din care vor rezulta mai târziu acele asociații de zidari liberi, ce se vor numi Francmasoni. Specific stilului gotic, ca și în cel romanic, este planul bisericii în formă de cruce latină (T), dar construcțiile sunt foarte mari; zidurile masive din romanic sunt înlocuite cu ziduri mai subțiri, mai înalte, sprijinite de contraforți în formă de proptitori înguști și înalți (arcuri butanate), care sprijină greutatea bolților. Între ei, în marile catedrale se construiesc capele laterale, cu podoabe de statui și sculpturi pe zidurile contraforților. Ca și la bazilici, interiorul acestor catedrale gotice e împărțit în mai multe nave longitudinale, delimitate prin șiruri de coloane subțiri, elegante, sau fascicole de coloane. Navele laterale, mai joase decât nava centrală, au galerii deasupra. Impunătoarele fațade ale bisericilor gotice sunt împărțite în registre (zone): trei orizontale și trei verticale, împodobite cu rozete de piatră, în registrul orizontal de jos al fațadei principale sunt portaluri impunătoare, sculptate și încununate de frontoane ascuțite, cu turnulețe piramidale în unghiuri. Sus, deasupra fațadei sunt zidite două turnuri laterale, foarte înalte, în mai multe etaje, în plan pătrat, hexagonal sau octogonal, dintre care unul servește drept clopotniță. Afară de intrarea principală (dinspre apus) sunt și intrări laterale, pe ambele laturi (sud și nord). Intrarea de apus e îngrădită de un atrium închis (sau de o curte pavată) unde, în Evul Mediu, se reprezentau misterele religioase. Caracteristic stilului gotic este arcul frânt sau ascuțit (spre deosebire de romanic, unde avem arcul rotund), rezultat din întretăierea a două segmente de cerc și ogiva sau bolta ogivală, boltă sprijinită pe două arcuri diagonale care se întretaie în punctul de cheie al bolții. Aceste ogive sunt construite din piatră în relief și sunt independente de bolta pe care o sprijină. Locul cupolei simple și joase din romanic îl ia bolta foarte înaltă (atinge 56 m). Arcurile diagonale încrucișate (adică ogivele) care o susțin și care, fiind împărțite în patru sau mai multe compartimente triunghiulare, sprijinite pe nervuri, ajută înălțarea cât mai sus a bolților. Bolțile se termină în vârfuri ascuțite, în formă de săgeată (flèche). În construcțiile gotice dispare nartica de la intrarea fațadei, precum și criptele de sub chor (pe care le au bisericile de tip romanic), dar se mențin deambulatoriile formate din șiruri de coloane, iar absidele altarului, mai mult poligonale, sunt flancate spre exterior de mici capele. Ferestrele sunt foarte numeroase, largi, terminate în rozetă, împărțite longitudinal prin coloane, având geamuri multicolore (vitralii translucide). Astfel interiorul e foarte luminos. Vitraliile redau o minunată iconografie a sticlei colorate. Suprafața zidurilor e redusă de mulțimea ferestrelor, a căror lumină creează impresia de spiritualizare a materiei (ex. catedrala din Chartres-Franța are 125 de ferestre înalte, 9 rozete mari și 97 rozete mici și mijlocii). În ornamentația interioară domină sculptura monumentală (statui gigantice, reprezentând figuri umane, uneori fantastice). Sculpturile sunt așezate în firide, pe fața zidurilor sau lipite de coloanele de susținere (andosate). Totul în interiorul acestor biserici e somptuos și scump: mobilierul (bănci, scaune, confesorii, amvoane), pardoseală de marmură, tapițerii fine, vase sacre și odăjdii ornate cu pietre scumpe etc. Unele biserici au colecții de covoare orientale vechi, de o mare valoare (ex. și la noi, la Biserica Neagră din Brașov). Stilul gotic cu specificul lui: bolți ogivale, edificii de mare eleganță și echilibru care, învingând greutatea zidurilor, se înalță spre cer, ca un simbol al aspirațiilor spre înălțimi ale sufletului omenesc, atinge apogeul în sec. XIV prin marile catedrale din: Amiens, Colonia (Köln), Rouen, Saint-Quentin ș.a. El va evolua însă în acest secol spre forme exagerat de bogate în ornamentații exterioare, reducând liniile la sinuozitățile formei de flacără (flamme), de unde denumirea de stil„ flamboyant”, „rayonnant”, căruia goticul îi dă naștere. Dintre cele mai vestite catedrale gotice cităm: La Sainte Chapelle și Notre Dame din Paris, catedrala de Reims (a încoronării regilor Franței), catedrala din Rouen, împodobită cu o dantelărie de piatră sculptată în stil „flamboyant”. În Germania, cea mai desăvârșită realizare a stilului gotic este catedrala din Köln (Colonia), din sec. XIII, terminată în secolele următoare, iar turnul de la fațadă, înalt de 166 m, s-a terminat abia în sec. trecut. E inegalabilă prin dimensiunile și armonia proporțiilor construcției, bogăția, măiestria și varietatea decorului sculptural și statuar, în piatră. În Anglia, la Westminster, în Londra, e biserica abațială (sec. XIV-XV), o capodoperă a stilulu gotic normand. În Cehia sunt catedralele Sf. Agnes și Sf. Vitus din Praga ș.a. În Italia, reprezentativă e catedrala din Milano (cu fațada terminată abia în sec. XIX), una dintre cele mai mari din lume. Pentru goticul „flamboyant” este Domul din Milano, a cărui fațadă seamănă cu o pădure de turnuri și catedrala Sf. Ştefan din Viena (sec. XIV). Construcții de dimensiuni uriașe și opere de artă arhitectonică și sculpturală monumentală, realizate din materiale scumpe și costisitoare, catedralele gotice din Apus sunt opera colectivă a generații întregi de artiști, fiind construite în decurs de secole.
STILUL RENAŞTERII (RENAISSANCE) în arhitectura bisericească are ca model formele simple ale artei clasice greco-romane și se dezvoltă în Italia în cadrul larg al curentului numit Renaștere, care înflorește în sec. XV, pornind din Florența, apoi Roma și Veneția. Se revine la linia orizontală a vechilor edificii creștine de tip basilical, care se va combina acum cu linia curbă a stilului bizantin și roman și se va renunța la sensul vertical al catedralelor gotice. Planul de construcție este variat: circular, dreptunghiular, cruciform. Arhitectura bisericilor de tip renascentist de la basilica cu trei nave este de tip cruciform (cruce greacă cu brațe egale, cu navele laterale boltite și cupolă centrală pe navele de mijloc). Pentru a da cât mai multă lumină interiorului chorul dintre altar și naos se lățește, nava centrală se mărește, cele laterale se îngustează, fiind împinse spre zidurile laterale. În centrul edificiului domină o singură cupolă de mari dimensiuni (domul, caracteristic bisericilor Renașterii). Multe ferestre încheiate în arc rotund, ovale sau pătrate, străpung pereții cupolei, dând lumină abundentă interiorului bisericii. Fațadele exterioare ale zidurilor sunt acoperite cu marmură sau faianță colorată; dispar contraforții și arcurile butante, iar la fațada principală predomină turnul central (nu cele laterale, ca în gotic). Pictura în ulei, care ia în Renaștere un mare avânt, devine mijlocul decorativ pentru împodobirea interiorului bisericii. Pictura și sculptura se dezvoltă independent, nu mai sunt acum doar niște auxiliare ale arhitecturii. Noul stil arhitectonic depășește edificiile religioase care sunt mai puține decât cele romanice și gotice. În stilul Renașterii se construiesc edificii civile (palate, vile, edificii publice etc). Spre deosebire de artiștii rămași anonimi ai monumentelor din perioada romanicului sau goticului, artiștii Renașterii sunt personalități marcante, genii universale, ca: Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio și Michelangelo (pictor, arhitect și sculptor). În domeniul arhitecturii bisericești, monumentul cel mai reprezentativ al artei Renașterii este marea biserică a Sf. Petru din Roma (construită în sec. XVI, când a fost începută, și finisată în sec. XVII). A fost patronată de un șir de papi și realizată de arhitecți, sculptori și pictori celebri, ca: Alberti, Bramante, Rafael, Michelangelo, Maderna (care a adăugat fațada la începutul sec. XVII). Are planul unei cruci cu brațe egale, înscrisă într-un pătrat și dominată de o cupolă gigantică (cu diametrul de 42 m). Brațele crucii se termină cu abside, iar între ele se ridică patru cupole mai mici și mai scunde. Interiorul, de o bogăție fabuloasă, este acoperit peste tot cu marmură foarte scumpă. Este cea mai mare biserică din toată lumea creștină: are la bază o suprafață de 21000 mp, înălțimea 133 m și are 25 de altare. Încap în ea treizeci de mii de oameni. Biserici în stil renascentist mai sunt în Roma: Biserica Gesu (a lui Iisus), biserica Sf. Ignațiu (1689), Tempietto (monument circular, cu cupolă făcută de Bramante), pe locul unde se crede că a fost martirizat Sf. Petru. La Florența avem domul (Santa Maria del Fiore, sec. XIV), cu marea cupolă a lui Brunelleschi, adăugată în sec. XV (42 m diametru); capela Pazzi, biserica San Lorenzo și Santo Spirito, construite de Brunelleschi pe plan basilical, cu plafonul drept, din lemn sculptat, aurit. La Veneția: bisericile Santa Croce, San Salvatore, San Giorgio Maggiore, Santa Maria dei Miracoli și Sf. Zaharia; alte biserici în același stil mai sunt la: Pavia, Mantua, Rimini, Milano (biserica Santa Maria del la Grazie, decorată de Bramante; aici se află vestita frescă „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci). În Franța, unde, ca în tot nordul Europei, domină goticul, până spre sfârșitul sec. XVI, sunt biserici în stil renascentist la Luneville, Nancy, biserica Saint-Louis (Versailles), catedrala din La Rochelle ș.a. În Germania, biserica Sf. Mihail din München, biserica iezuiților din Köln (sec. XVII).
STILUL BAROC, generat de excesul de ornamente, în care degenerează stilul Renașterii ca stil arhitectonic bisericesc, numit și stilul iezuit (fiindcă a fost cultivat de călugării iezuiți), își ia numele de la cuvântul spaniol barrueco (scoică, perlă asimetrică), adică ciudat, neobișnuit. Acest stil a apărut în Italia ca o reacție religioasă împotriva stilului profan al Renașterii, reacție dirijată de autoritatea Bisericii Catolice. Barocul a căutat să dezvolte formele clasice din Renaștere și să le amplifice: edificii monumentale, cu fațade fastuoase, turnuri duble, cupole înalte și diforme, ferestre cu forme neregulate etc. În interior se lărgește nava centrală, iar cele laterale aproape dispar, în pictură se renunță la temele predilecte ale Renașterii, teme profane și păgâne (nuduri și motive mitologice); ornamentația devine în baroc excesivă: cu coloane răsucite, spiralate, ornate cu figuri fantastice, volute etc. Se îndoiesc liniile drepte, se arcuiesc cele ovale, bogăția de ornamente acoperă toate suprafețele, astfel încât edificiile devin mai mult pretexte pentru conglomerate de ornamente bizare. Luxul și bogăția interiorului impresionează prin risipa de aur, argint, brocarturi și mătăsuri. Artiștii reprezentativi ai barocului sunt: arhitecții Borromini, Bemini, Longhi, Sardi etc, pictorul Caravaggio (+1610). Monumente religioase în stil baroc întâlnim în diverse țări ale Europei: în Italia, la Roma — biserica Santa Agnese (Borromini), capelele Sf. Andrei-Quirinal și Sf. Cecilia, la Florența — biserica Santa Maria-Novella ș.a; în Franța — biserica Sf. Gervais și Saint-Paul (Paris) etc; în Germania — biserica Sf. Gaetan din München, catedrala din Passau; în Austria — domul din Salzburg ș.a.; în Elveția — biserica iezuiților din Lucerna; în Spania — biserica Sf. Andrei din Valencia; în Rusia — biserica Arătarea Domnului din Leningrad (1761); în Belgia; în Olanda (Namur) etc.
STILUL ROCOCOeste o ultimă formă a barocului exagerat din a doua jumătate a sec. XVIII. Își ia numele de la franțuzescul rocaille = scoică, adică rotund, încărcat (numit și stilul perucă). Apare în Italia, dar va fi mult cultivat în Franța, mai ales în epoca regilor Ludovic al XIV-lea și al XV-lea, de unde și denumirea de stil Louis quatorz și Louis quenz. Liniile drepte sunt înlocuite cu linii curbe, cercul cu ovalul. Este o artă feminizată, cu accente pe amănuntele și rafinamentul decorului, rezultat al fanteziei și al capriciului personal al artistului. Arhitectura nu mai are aproape nimic religios, edificiile semănând prea puțin a biserici. Stilul rococo se manifestă mai ales pe plan laic (palate, mobilier, tapițerii, decorațiuni) și doar câteva biserici: Sf. Magdalena (sec. XVIII) la Roma, de arhitectul Sardi, biserica Annunzziata și Sf. Clara din Neapole, biserica iezuiților din Veneția ș.a.; în Franța, Oratoriul din Avignon, Capela palatului din Versailles; în Germania, biserica Sf. Fecioară (Freuenkirche din München) și Hofkirche din Dresda, biserica din Münster, Würzburg ș.a. Bisericile se remarcă prin eleganța și bogăția decorului, mai ales la fațade.
STILUL NEOCLASICIST în arhitectură, apare ca un aspect al Renașterii târzii, în arta Apusului, ca și stilul baroc și rococo. Neoclasicismul se manifestă însă ca o reacție împotriva formelor bizare și artificiale, în care barocul și rococoul înecaseră puritatea stilului inițial al Renașterii sec. XV-XVI. Manifestând o admirație excesivă pentru arta clasică păgână și spre deosebire de Renaștere, care recreează arta antică, neoclasicismul nu va face decât s-o copieze fidel. Bisericile de stil neoclasic seamănă cu templele antice (coloane, linii drepte), transeptul lipsește, iar absida altarului își reia forma clasică de semicerc (ca în basilicile păgâne și creștine din antichitate). În interior bolțile sunt decorate cu basoreliefuri și picturi în frescă. Neoclasicismul a dat opere de arhitectură religioase și laice. Din Franța, unde a apărut, s-a răspândit în tot Apusul. Un monument religios reprezentativ este biserica Sainte-Genevieve din Paris, construită în a doua jumătate a sec. XVIII, ca un templu grec, cu coloane și cupolă înaltă de 80 m, transformată în timpul Revoluției franceze în Panteon național sau mausoleu. Aici sunt îngropate personalitățile ilustre ale Franței. Neoclasicismul va reveni la tipul cel mai pur al artei creștine antice, stilul basilical, în care se vor construi în Franța numeroase biserici (Sainte Madelein-Paris, Saint Germain-an-Laye), Saint Louis din Maçon (Belgia) etc.
STILUL ARHITECTONIC BISERICESC ÎN SEC. XIX-XX. STILURI MIXTE, ECLECTICE, COMPOSITE, rezultat al combinării în același monument a elementelor diverse, luate din toate stilurile și formele trecutului, ducând la o mare varietate arhitectonică. Ex. bisericile Sacré-Coeur din Paris și Westminster (Anglia) sunt contruite în stil compozit romano-bizantin. În Germania secolului XIX s-a manifestat tendința de revenire la formele pure ale vechilor stiluri arhitectonice bisericești în vremea domniei lui Ludovic I, regele Bavariei, care a construit, la München, capitala regatului său, patru biserici în cele patru stiluri: basilical (Sf. Bonifaciu), bizantin (biserica Tuturor Sfinților, în palatul regal), romanic (biserica Sf. Ludovic, a Universității) și gotic (biserica parohială din cartierul Au). Aceste biserici au fost construite cu scopul de a servi ca modele pentru bisericile viitoare. Astăzi, folosirea noilor materiale de construcții bisericești, ca cimentul și betonul-armat, au dus la unele construcții bisericești cu totul diferite de tradiția acestor edificii (la care se folosea, în trecut, cărămida, piatra, lemnul), realizându-se biserici cu aspecte bizare ca de ex. Notre-Dame din Raincy, în Franța sau biserica zgârie-nori din New-York, cu 8 etaje, cu 5 capele, zeci de camere pentru conferințe, bibliotecă, muzeu și toate dependințele necesare confortului cotidian; un exemplu de modernism în arhitectonica eclesiastică este și biserica confesiunii calvine din București sau, în Franța, lângă Lyon, la Cede, biserica ridicată de arhitectul francez Le Courbet ș.a.
STILURI ARHITECTONICE BISERICEŞTI PE PĂMÂNT ROMÂNESC sunt reprezentate, de-a lungul timpului, de toate tipurile, începând cu stilul basilical din epoca paleocreștină (sec. IV) și sfârșind cu stilul bizantin, în diferitele lui forme, incluse în arhitectura bisericilor românești. Primele biserici creștine, ale căror urme (temelii, resturi de ziduri etc.) descoperite prin săpături arheologice, atât pe pământul Dobrogei (Sciția Minor), cât și în alte părți ale țării (la Sucidava, lângă Celei-Oltenia, la Morisena, azi Cenad, în Banat) au tipul basilical elenistic, cu trei nave de mici dimensiuni, construite din piatră, având uneori și anexe (baptistere, cripte sau gropnițe, diaconicoane etc); erau biserici parohiale sau cimiteriale. Au fost distruse de avari (sec. VII), o dată cu cetățile în care s-au aflat (Tomis-Constanța, Callatis-Mangalia, Axiopolis lângă Cernavodă, Histria Tropaeum Traiani-Adamclisi, Dinogeția-Iglița, jud. Tulcea, Noviodunum-Isaccea ș.a.). În Dobrogea s-au păstrat și cele mai vechi biserici de stil bizantin, datând din epoca în care Dobrogea era încadrată ca un ducat al imperiului bizantin (sec. X ș.a.). Din sec. X datează urmele unor bisericuțe săpate în masivul de cretă de la Basarabi, bisericuța cimiterială de plan pătrat și cupolă din fosta cetate romano-bizantină, (azi satul Garvăn-Tulcea) și biserica de la Cetățuia (lângă Niculițel-Tulcea), cea mai veche biserică cu plan treflat descoperită la noi (din sec. X-XI), descoperite prin deceniul șapte al secolului nostru. Din sec XIII s-au păstrat resturi de biserici de tip protobizantin (bizantinul cel mai simplu), construite din piatră și cărămidă, cu formă dreptunghiulară, despărțite în pronaos, naos și absida altarului (două bisericuțe, la Turnu Severin). În epoca de început a organizării statelor feudale românești (sec. XIII-XIV) se construiesc la noi, sub influența catolică, câteva biserici de tip romanic și gotic (biserica de tip gotic, catolică, la Câmpulung-Muscel și la Turnu Severin, iar de tip basilical romanic, biserica ortodoxă din Câmpulung, care se află sub actuala biserică a lui Negru Vodă și în care sunt îngropați primii Basarabi). Organizarea statului și Bisericii (sec XIV) în Şara Românească, consacră definitiv stilul bizantin ca stil oficial de artă a Bisericii românești (organizată ca mitropolie la 1359, sub directa dependență de Patriarhia ecumenică din Bizanț). Influența Bizanțului se va exercita direct, prin meșteri aduși de la Constantinopol, și indirect, prin meșteri veniți din regiunile ortodoxe sud-dunărene — Bulgaria, Serbia, Muntele Athos sau din Orient — Armenia, Turcia. De tip bizantino-constantinopolitan (bizantinul cel mai pur) avem biserica de zid (piatră și cărămidă) Sân-Nicoară și biserica Sf. Nicolae Domnesc, păstrate până azi în Curtea de Argeș, construite înainte de 1352. Prin masivitatea și soliditatea construcției și prin frumusețea frescelor (multe din sec. XVI) biserica Sf. Nicolae Domnesc este monumentul cel mai valoros al artei bizantine din țara noastră și cea mai veche dintre bisericile românești, păstrate în forma originară. Cuceririle turcești din Balcani vor face ca influența bizantină să nu mai poată pătrunde la noi în mod direct, ci prin intermediul Serbiei și Bulgariei, unde se creaseră importante monumente bizantine, dar cu adaptări locale. Astfel, vor începe să apară pe teritoriul țării noastre biserici de tip sârbo-bizantin, cum sunt: Vodița, zidită de Nicodim la 1370, azi doar ruine, Tismana, refăcută în sec. XVI, XVIII, XIX, Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, 1386, restaurată și cel mai bine păstrată, ca și Brădet și Cotmeana, din aceeași epocă. Specificul stilului sârbo-bizantin este sistemul de acoperire a naosului, unde bolta principală (turla și cupola) se sprijină pe patru arcuri mari (două longitudinale și două transversale), având pilaștri de susținere adosați, adică lipiți de ziduri, degajând astfel tot spațiul din naos, spre deosebire de biserica de stil purbizantin, Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, la care stâlpii ce susțin bolta se află în interiorul naosului, nu adosați. Sistemul de adosare va fi de acum generalizat în construcția bisericilor românești. Influențe sârbo-bizantine, amestecate cu influențe de origine turcească, armeană și georgiană vor apărea la două monumente din Şara Românească: mănăstirea Dealu și vestita biserică a lui Neagoe Basarab (1512-1521) de la Curtea de Argeș, zidită pe locul vechii catedrale mitropolitane (din sec. XIV). Biserica mănăstirii Curtea de Argeș a fost restaurată în a doua jumătate a secolului XIX, de arhitectul francez Lecomte du Nouy. Ca bisericile de tip sârbo-bizantin, ele au plan treflat, dar au extins pronaosul care, foarte lărgit la Curtea de Argeș, a devenit gropniță domnească. Această biserică este un monument unic, singular în întreaga arhitectură românească și răsăriteană, atât prin masivitatea și silueta ei zveltă, cu turlele răsucite, cât, mai ales, prin bogăția ornamentelor exterioare, formate din panouri cu rame de marmură, brâu median, rozete, cornișe, toate sculptate cu felurite motive, mai ales florale. Prin filieră atonită (Sf. Munte) se exercită o ultimă fază a influenței bizantine indirecte asupra arhitecturii bisericești românești, în vremea lui Neagoe Basarab, care a zidit două monumente de tip atonit: biserica mănăstirii Snagov (1517), zidită pe locul alteia mai vechi și fosta catedrală mitropolitană din Târgoviște (dărâmată și înlocuită cu alta de către Lecomte du Nouÿ). Stilul atonit, combinație de stil constantinopolitan și sârbesc, se concretizează, în biserica mănăstirii Snagov, prin păstrarea pilaștrilor care susțin bolta naosului, în interiorul naosului (pur bizantin, ca la Sf. Nicolae Domnesc), dar adoptă planul treflat al bisericilor de tip sârbo-bizantin și manifestă tendința de înmulțire a turlelor. Noul stil atonit se vede aici și în pronaosul în formă de pridvor deschis la început, dar închis ulterior și transformat în pronaos. Acest pronaos are, în mijloc, ca și naosul, patru stâlpi puternici care susțin o turlă tot atât de mare ca și cea de pe naos. Peste absidiolele altarului (proscomidiar și diaconicon) se ridică două turle mai mici. După Neagoe Basarab, în tot cursul secolului XVI, se constituie, în arhitectura bisericească din Şara Românească, o școală care se va dezvolta.
STILUL VECHI ROMÂNESC sau MUNTENESC. Este o școală de meșteri constructori, decoratori, care nu mai copiază modele străine, ci, pornind de la vechile construcții din țară, transformă elementele străine într-un spirit nou, adaptat gustului, posibilităților și condițiilor locale. Ca urmare, se ridică biserici de mici dimensiuni, mai mult la țară, și ctitorii boierești. Ele au, în general, plan treflat, de tip sârbesc, mai rar dreptunghiular sau cruciform, pronaos cu o turlă, despărțit de naos prin zid, cu o ușă sau prin coloane, au naos cu turlă și altar semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole (proscomidiar și diaconicon). Element nou, la început, este pridvorul cu arcade deschise. Ca decor exterior: brâul median, care încinge toată biserica și desparte suprafața fațadelor în două registre decorate cu panouri terminate în arcade; alternanța fâșiilor orizontale de cărămizi aparente cu fâșii de cărămizi tencuite, care înlocuiesc piatra, formând compartimente dreptunghiulare, prin cărămizi aparente, netencuite, așezate vertical, din loc în loc (câte una sau două, alăturate). Câteva dintre bisericile mai importante din sec. XVI, zidite în stil românesc sunt: biserica Curtea Veche din București, ctitorie a lui Mircea Ciobanul, înainte de 1559, bolnița mănăstirii Cozia (1542, zidită de Radu Paisie), biserica Mărcuta din București (sfârșitul sec. XVI, 1588-1592) cu unele modificări ulterioare. Cea mai frumoasă dintre acestea este biserica fostei mănăstiri Mihai-Vodă, din București (ctitorie a lui Mihai Viteazul, 1591), la care frumusețea sculpturală a fațadelor reprezintă chintesența supremă a formelor decorative, folosite până atunci. Alt aspect al stilului arhitectural vechi românesc îl reprezintă bisericile zidite în epoca lui Matei Basarab: tip nou de biserici, cu plan simplu, dreptunghiular (mai rar trilobat), format din naos (fără turle) cu o singură absidă poligonală (la altar), o singură turlă-clopotniță pe bolta pronaosului (cu scară) și pridvor deschis, susținut de coloane circulare sau octogonale. Biserici reprezentative pentru acest stil, în sec. XVII: Arnota (1633), Brebu și Călinești (Prahova), Plumbuita (lângă București), Polovragi (Vâlcea), Golești-Argeș ș.a. Deosebită este biserica Stelea din Târgoviște (zidită de Vasile Lupu, 1645) la care se îmbină elementele muntenești cu cele moldovenești (turle cu duble baze, dintre care una stelată, sistem dublu de arcuri pentru sprijinirea turlelor, nervuri de piatră în formă de funie răsucită, chenare cu baghete încrucișate la uși și ferestre, tendință de înălțare), caracteristici ce vor fi adoptate și de alte biserici muntene ulterior. Între 1656-1659 se zidește biserica mitropolitană din București, azi catedrală patriarhală (plan treflat, pronaos lărgit cu 12 stâlpi de susținere, patru turle, pridvor deschis sprijinit de stâlpi din zid, restaurată în 1960). Stilul românesc cunoaște o nouă dezvoltare, în a doua jumătate a sec. XVII, prin ctitoriile boierilor Cantacuzini: biserica mănăstirii Cotroceni (demolată), biserica Doamnei, Colțea (toate din București), biserica mănăstirii Sinaia, Filipeștii de Pădure-Prahova, Fundenii Doamnei, lângă București etc. Acestea se disting prin decorația interioară sporită, ca și în exterior, unde se remarcă o bogată ornamentație la coloanele din pronaos și pridvor, și chenarele de la uși și ferestre. În acest nou aspect evoluat artistic al stilului românesc, se află premizele unui nou stil românesc, numit: STILUL BRÂNCOVENESC.
STILUL BRÂNCOVENESC. El înflorește sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și reprezintă maturizarea și desăvârșirea stilului autohton, în arta construcției bisericești. Ctitoriile brâncovenești au plan triconic, cu turla-clopotniță pe pronaos, pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi frumos sculptați și se remarcă prin armonia și eleganța proporțiilor, cu multe podoabe sculpturale de influențe apusene, ale stilului Renașterii. Reprezentative sunt bisericile: Sf. Gheorghe Nou din București (1707, refăcută în sec. XIX și XX), Mănăstirea Hurezi, cu întregul complex arhitectonic (1691 și restaurată ultima dată în a doua jumătate a sec. XX), Biserica palatului de la Mogoșoaia (1688, restaurată). După Brâncoveanu, se vor construi și alte biserici în același stil, ca: biserica mănăstirii Antim din București (ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul, +1716), mănăstirea Văcărești (ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, 1716-1722), biserica Crețulescu din București (1722), biserica Stavropoleos (1724-1730), București. Deși sec. XVIII va însemna o epocă de recesiune economică și socială pentru Şările Române, datorită situației politice grele (epoca fanariotă) și care se va resimți și în domeniul artei bisericești, totuși în acest secol se vor mai ridica locașuri bisericești apreciabile. Planul de construcție dreptunghiular sau treflat păstrează noua evoluție arhitectonică din Muntenia, remarcată în sec. XVII: aceleași construcții de dimensiuni mai mici (mai ales în mediul rural), dar just și elegant proporționate, cu forme și colorit de bun gust în decorul interior și exterior; se remarcă pronaosul lărgit cu turnul de clopotniță, pridvor deschis pe stâlpi, fațade decorate cu brâu median, arcade, panouri dreptunghiulare ori medalioane, formate din cărămizi aplicate în tencuială. Asemenea biserici s-au ridicat, în sec. XVIII, numeroase în București: Biserica Scaune, Mântuleasa, Sf. Elefterie-vechi, Batistei, Sf. Ştefan ș.a., precum și în alte localități din țară: schitul Balamuci (lângă Căldărușani), Sf. Îngeri (Argeș), Toți Sfinții (Rm. Vâlcea) ș.a. În sec. XX se remarcă în arhitectura bisericească o evidentă decadență artistică.
STILUL MOLDOVENESC este, în arhitectura bisericească, un stil compozit, care a rezultat din elementul autohton (la început mici bisericuțe de lemn, mai târziu de piatră și zid) peste care se suprapun influența bizantină și influențe apusene (romanic și gotic). Influența bizantină se reflectă în planul predominant treflat sau dreptunghiular, împărțirea interioară și elemente de decor exterior. De la gotic au venit contraforții care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolților, înălțimea bisericilor, elemente decorative cu sculptură în piatră la chenarele ușilor și ferestrelor ca și la pietrele de la morminte, forma acoperișurilor, turlelor și clopotnițelor. În stilul moldovenesc se văd și influențe armenești (mai puternice decât în Muntenia) în liniile arcurilor înclinate, elemente de decor exterior, tendința de înălțare și strâmtare a turlelor. Cele mai vechi biserici moldovenești de zid păstrate până azi sunt din epoca întemeierii Moldovei (sec. XIV): Sf. Nicolae (Rădăuți), probabil ctitorie a lui Bogdan, întemeietorul Moldovei (1359) și Sf. Treime din Siret (probabil ctitoria lui Lațcu-Vodă). Biserica Sf. Nicolae (Rădăuți) are plan basilical cu trei nave longitudinale și cu galerie continuă, deasupra celor laterale (influența stilului romanic); are arcuri încrucișate la cadrele ușilor și ferestrelor, iar zidurile sprijinite de contraforți (influența gotică), și e împărțită în pronaos, naos, altar (influența bizantină). Sub Alexandru Lăpușneanu (sec. XVI) i s-a adăugat un exonartex (pridvor închis). Biserica Sf. Treime din Siret are plan treflat, pronaos îngust, dreptunghiular, acoperit cu boltă semicilindrică și naos acoperit cu calotă sferică. Dintre bisericile zidite de Alexandru cel Bun (prima jumătate a sec. XV), ca: Moldovița Veche, Sf. Nicolae din Poiana Siretului și vechiul Humor, nu se mai păstrează decât ruine, ele fiind înlocuite cu stiluri noi. Epoca lui Ştefan cel Mare (a doua jumătate a sec. XV și începutul secolului XVI) aduce maturizarea stilului moldovenesc, care se remarcă pintr-un sistem propriu local, de supraînălțare a bolților (turlelor) prin suprapunerea arcului încrucișat și prin bazele înstelate de la exteriorul turlelor, prin bogatul decor extern al fațadelor (încrustate cu ceramică, piatră, cărămidă). Putna, prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare, zidită în stil moldovenesc (1466-1484), nu mai păstrează azi nimic din prima ei formă, fiind restaurată fundamental în sec. XVII-XVIII. Bisericile construite în sec. XV și rămase în forma originară până azi au planuri și forme de construcție foarte variate: unele de tipul vechi romanic (plan drept, fără abside și fără turle), ca Sf. Nicolae-Rădăuți, Dolhești, Bălinești (zidită de logofătul Tăutu), Volovăț (zidită de Ştefan cel Mare); altele au plan treflat (trilobat), cum sunt Sf. Treime din Siret sau Vechea Moldovița; iar altele adaugă la acest plan o turlă pe naos, ca Pătrăuți, Sf. Ilie din Suceava, Voroneț, Popăuți, Sf. Gheorghe din Hârlău (cel mai reprezentativ monument din epoca lui Ştefan cel Mare, mai ales prin frumusețea fațadelor). Tot din sec. XV avem biserici al căror tip de construcție îmbină un stil mixt: dreptunghiular și trilobat, fără turle la exterior, dar cu calote în interior și mici abside scobite în grosimea pereților laterali ai naosului, cu arcuri și console în trepte și unele arcuri piezișe. Deosebită e biserica mănăstirii Neamț (1497), cu plan treflat alungit prin adăugirea exonartexului (pridvor închis) la vestul pronaosului și a unei încăperi între pronaos și naos (unde se află gropnița mormintelor ctitorilor). Gropnița se regăsește și la biserica din Dobrovăț (1504). Stilul moldovenesc evoluează în sec. XVI, atingând apogeul sub domnia lui Petru Rareș. Se realizează un nou tip de biserici, toate având gropnița, ca la Neamț, și în plus, vor adăuga tainița (camera tezaurului), deasupra gropniței. Elementul nou este acum și pridvorul deschis (la intrarea spre vest) și pictura exterioară, în locul decorului sculptural al fațadelor. Astfel se realizează monumentele unice în arta bisericească a Răsăritului, cum sunt bisericile mănăstirilor: Probota, Humor, Moldovița (toate din prima jumătate a secolului XVI), Sucevița (ctitoria Movileștilor, 1582-1584) ș.a. În sec. XVII se suprapune o influență orientală (armeană, arabă, caucaziană), venită prin Rusia și care se va reflecta în splendidele decoruri exterioare, sculptate în piatră, de la mănăstirea Dragomirna (ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca, 1609) și la biserica Trei Ierarhi (Trisfetitele) din Iași (ctitoria lui Vasile Lupu, 1639). Asemenea influențe se remarcă și la alte biserici: Solea (zidită de Ştefan Tomșa), Bârnova (din Iași) și Cetățuia (ctitoria lui Duca Vodă), toate din sec. XVII. Totuși se observă începutul unei decadențe a stilului moldovenesc încă de la sfârșitul sec. XVI datorită influențelor muntenești (se înlocuiește zidul despărțitor dintre pronaos și naos cu o triplă arcadă, sprijinită pe doi stâlpi, se măresc ferestrele din naos și altar, ca la bisericile: Galata (1584, zidită de Petru Şchiopul), Aroneanu (din Iași), Barnovschi (1624, Iași), biserica mănăstirii Secu ș.a. Vechiul stil moldovenesc începe să se altereze de pe la jumătatea sec. XVII datorită unor influențe venite din Apus: neoclasic (fațada de la Golia), baroc, muntenesc (evidente în decorul exterior). Spre sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, influențe ale stilului neoclasic, aduse la noi prin intermediul Rusiei, dau naștere câtorva biserici, ca: Rotunda, din Lețcani (1793), cu naos de formă rotundă, Sf. Spiridon (Iași) și Frumoasa (Iași). În sec. XIX și XX se ajunge aproape la dispariția vechiului stil românesc în arhitectura bisericească, datorită puternicelor influențe occidentale și rusești (evidente în Moldova), în tendința de înmulțire a turlelor cu linia cepiformă (sub formă de bulb de ceapă). Se restaurează, denaturându-se stilul originar, valoroase monumente de artă (Tismana, Arnota, Antim, Sf. Spiridon din București, Bistrița-Oltenia, Curtea de Argeș, Trisfetitele-Iași. O tendință de restabilire a stilului autentic este însă evident în restaurarea altor monumente reprezentative, ca: Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, Cozia, Snagov, Mihai Vodă și Curtea Veche din București, biserica mănăstirii Dealu, catedrala patriarhală din București și mare parte din bisericile lui Ştefan cel Mare (Moldova). Revenirea la vechile tradiții ale arhitecturii clasice bizantine ale stilului autentic moldovenesc și brâncovenesc (Muntenia) se observă în construcțiile noi de catedrale și biserici (ex. catedralele din Sibiu, Tg. Mureș, catedrala din Constanța, Sf. Elefterie Nou și Sf. Vineri-Grivița, din București).
STILUL ARHITECTONIC BISERICESC DIN TRANSILVANIA. Condițiile istorico-politice specifice Transilvaniei, care a trăit veacuri de dominație străină, au împiedicat aici dezvoltarea unei arte arhitectonice ortodoxe, în măsura în care aceasta s-a manifestat în Moldova și Şara Românească. De aceea, bisericile de zid mai puțin impunătoare, au suferit în mai mare măsură influența stilurilor apusene (romanic, gotic), specifice bisericilor catolice și protestante de pe teritoriul Transilvaniei. Biserici de piatră care s-au păstrat și care datează din sec. XIII — XIV (sau mai vechi) sunt: biserica din Densuș-Hațeg (cu plan bizantin dar cu turla de pe naos pe bază cubică de tip romanic, susținută de patru stâlpi de piatră, așezați în mijlocul naosului și legați prin arcuri centrate; bisericile din Strei, Sântă Măria Orlea (azi calvină), Seghiște, Remetea (Beiuș), cu plan de navă dreptunghiulară, altar semicircular cu boltă cu nervuri, naos cu boltă semicilindrică (pe fațada de apus a bisericii se înalță turnul clopotniță, de tip romanic, cu influențe gotice). În a doua jumătate a sec. XIV, ucenicii lui Nicodim, veniți din Şara Românească, ridică biserica mănăstirii Prislop, cu plan treflat (turlă pe naos). Bisericile din sec. XIV-XV: Zlatna, Ribița, Crișcior, au evidente influențe romanice și gotice (turn clopotniță la fațada de apus, plan dreptunghiular romanic, contraforți, nișe, cadre de uși și ferestre cu chenare în arcuri ascuțite (gotice). Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, cu influențe bizantine (plan treflat în formă de cruce greacă) are influență romanică (turn clopotniță, pe fațada de vest). Stilul moldovenesc treflat se vede aici numai la biserica zidită de Ştefan cel Mare la Vad, Feleac (lângă Cluj); influențe muntene apar în stilul bisericilor înălțate în sudul Transilvaniei de domni ai Şării Românești (Şchei-Brașov, Zărnești, Geoagiu, Poiana Mărului, Sâmbăta, Făgăraș, ctitorii brâncovenești din sec. XVII-XVIII). Dar bisericile mai numeroase și caracteristice pentru arhitectura religioasă a românilor din Transilvania sunt bisericile de lemn. Dintre acestea puține s-au mai păstrat din sec. XIII-XIV (Ieud-Maramureș — 1364, Apșa de mijloc — 1400), cele mai multe datând din sec. XVII-XVIII. Construite din lemn tare (stejar, tisă etc), ele sunt înălțate pe temelii de piatră și așezate pe coline. În general de mici dimensiuni, au planul de construcție dreptunghiular (adesea treflat), cu o singură navă despărțită transversal în naos și pronaos (tindă) iar la răsărit altarul (o absidă mai îngustă decât nava, de formă pătrată sau poligonală). Pronaosul are tavan drept, iar naosul un tavan în formă de boltă semicirculară. La intrare, fie la vest, fie la sud se află un fel de portic deschis, iar acoperișul, în două pante din șindrilă, e foarte înalt și cu streșini joase și largi, protejând ferestrele și pereții. Specificul bisericilor de lemn îl constituie turnul-clopotniță de foarte mare înălțime, așezat pe pronaos și înălțat spre cer ca o săgeată, semănând cu turnul unei catedrale gotice. Cele mai deosebite dintre aceste biserici se pot vedea la: Fildul de Sus, Bârsana, Cuhea (Bogdana), Ieud, toate în Maramureș; în vârful turnului se află o cruce înfiptă într-unul sau mai mulți bulbi de metal. Turnurile au influențe gotice, dar ele reprezintă o realizare a artei populare în construcții, prin adaptarea artei străine la planul local. Biserici de lemn se află și în alte regiuni ale țării (Oltenia, Muntenia, Moldova). O asemenea biserică strămutată din Maramureș se află și la mănăstirea de la Techirghiol, jud. Constanța. Bisericile de lemn din celelalte regiuni ale țării, în general, sunt lipsite de turnul clopotniță și sunt de mici dimensiuni.

stiluri arhitectonice ale bisericilor

în Răsărit — stilul bizantin; în Apus — stilul basilical, romanic, gotic, Renaștere (Renaissance), baroc, rococo, neo-clasicist.

stoicism

— sistem filozofic în Grecia și Roma antică potrivit căruia oamenii trebuie să trăiască după rațiune, nu după afecte, plăceri și pasiuni; să pună virtutea mai presus de orice și să fie tari în fața oricăror încercări ale vieții; tărie, fermitate morală.

stoicism

stola

strana

(de la slv. strana = parte; gr. τὰ στασίδια — stasidia = scaun de biserică, strană, sedilia)

strane — se numesc scaunele fixe, despărțite prin brațe, scaune care se înșiră de-a lungul pereților, în interiorul bisericii, în naos și pronaos, începând de la ușile laterale ale altarului și până la intrarea în pridvorul bisericii. La extremitățile dinspre altar, se află la capătul șirului din fața icoanei împărătești a Mântuitorului jețul arhieresc (tronul) pe care stă arhiereul, când se află în biserică și asistă la slujbă (dar nu slujește); în partea dinspre nord, în capul șirului din fața icoanei împărătești a Maicii Domnului se află jețul autorității civile (oficial). Strănile din absidele naosului (în partea de sud și de nord) sunt strănile cântăreților. Strană se numește și formația celor care cântă în biserică, așezată în cele două sânuri (abside), de nord și de sud ale naosului. Strana poate fi numai cântărețul sau două mici coruri. În mănăstiri, călugării care cântă la strană sunt grupați (o grupă la nord și una la sud) și cântă alternativ (antifonic).

strana

(de la slv. strana = parte; gr. τὰ στασίδια — stasidia = scaun de biserică, strană, sedilia)

strastnic

— carte de slujbă bisericească, cuprinzând slujba Sfintelor Patimi și a învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Cu acest titlu a fost tipărită la Blaj în 1773 și retipărită după această ediție, cu același titlu, în 1929. Pentru această carte de slujbă se mai folosește și denumirea de Stretnic și Strejnic.

strastnic

Strei

— biserica din satul Strei, pe malul râului cu același nume, azi înglobat în orașul Călan (jud. Hunedoara), biserică importantă pentru valoarea ei de monument istoric datând din sec. XIII, construită din piatră neșlefuită. Biserica a fost restaurată în anii 1969-1972. Are formă de navă cu altar pentagonal și turn clopotniță. Este pictată în interior și exterior. Sub tencuiala ei s-a descoperit în sec. XVIII o inscripție în limba slavonă, datând din sec. XIV (1313), care menționează că biserica a fost ridicată de cneazul Balea și preotul Naneș, și zugrăvită de meșterul Teofil. Este cea mai veche inscripție păstrată. S-au descoperit resturi de pictură murală din 1313, considerate ca cele mai vechi cunoscute până azi în țara noastră. De aici s-a dedus că biserica ar data din sec. XII, fiind ridicată pe locul unei mai vechi biserici de lemn. O pisanie de lângă un tablou votiv arată că biserica a fost restaurată la începutul sec. XV (1408-1409) de cneazul Cândraș și soția sa Nistoria.

Strei

strepozanie

vezi {pomană}, {pomeni}.

strepozanie

vezi {pomană}, {pomeni}.

Stretenie

(din v. slv.; lat. Occursus = întâmpinare; gr. Ἡ ὑπαπαντή — I ipapanti = întâmpinare sau Ἡ ὑπαπαντὴ τοῦ Χριστοῦ — I ipapanti tou Hristou = Purificarea lui Hristos)

— nume dat în popor praznicului împărătesc întâmpinarea Domnului (sărbătorit la 2 februarie), cu referire la tradiția iudaică de a duce la templu, spre purificare, mamele pruncilor, la patruzeci de zile după ce au născut (obiceiul păstrat și în tradiția ortodoxă). Când Sf. Fecioară Maria, conformându-se Legii, a mers la templul din Ierusalim, cu Pruncul în brațe, a fost întâmpinată de bătrânul preot Simeon, care luând Pruncul a rostit: „Acum, slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2,29). Această sărbătoare e trecută la ortodocși printre sărbătorile închinate Mântuitorului, căci El este Cel „întâmpinat”, fiind pe primul plan, pe când la catolici, pe primul plan stă Maica Domnului, care a venit la templu pentru „curățire”, după Lege. De aceea ei numesc sărbătoarea „Curățirea Sfintei Marii”. În Răsărit, sărbătoarea datează din sec. IV, iar în Apus, din sec. V, când Papa Gelasius (+494) a înlăturat o străveche sărbătoare păgână, numită „Lupercalia”, în cinstea zeului Pan, supranumit și Lupercus (adică ucigătorul de lupi și ocrotitorul turmelor). Era și sărbătoarea fecundității și sărbătoarea lui Februs (nume dat de romani zeului Saturn). Practica lustrațiilor păgâne se înlocuia cu aceea a curățirii Sf. Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis sau Presentatio Domini). Începutul acestei sărbători datează din vremea lui Justinian. Se spune că izbucnind o epidemie, care a durat mai mult timp, s-au făcut atunci slujbe și procesiuni religioase și epidemia a încetat. Pentru comemorarea acestei minuni s-a stabilit la 2 februarie data sărbătorii întâmpinarea Domnului. Istoricii bisericești spun că în această lună se sărbătoreau la romani Lupercaliile, și pentru a le înlătura, s-a stabilit în februarie celebrarea acestei sărbători creștine.

Stretenie

Stricenie

— formă bănățeană pentru Stretenie (Gospodne) — întâmpinarea Domnului (cuvânt vechi, la Damaschin Udrea, Viața Sf Iosif cel Nou, 1701, ms. p. 19, cit. din rev. „Mitropolia Banatului”, 1956, 7-9, p. 115.)

Stricenie

striga

(cuv. latin pentru „vrăjitor”; Stregoni-Strighe, zeiță romană, ajunsă patroana „rozătoarelor”)

— a dat în lb. română cuvântul strigoi care denumește un fel de stafie a unui mort, care înspăimântă pe cei vii și care, în mentalitatea poporului, iese din mormânt la miezul nopții spre a le suge sângele. Strigoii pot fi oameni vii care trăiesc printre ceilalți oameni. Ei se nasc cu „căiță” (un fel de tichie de piele). Când ajung maturi ei își pun căița pe cap și devin invizibili. Strigoilor li se atribuie puteri supranaturale: pot intra în case prin porți și ferestre ferecate, se pot contopi cu fiarele sălbatice fără a fi sfâșiați și pot face tot felul de răutăți vrăjitorești: provoacă molime, sluțesc oamenii, aduc secetă „legând” ploile, iau mana de la vaci, se pot transforma în diverse animale (câini, pisici, lupi, broaște ș.a.). Se spune că strigoii ies mai ales în nopțile sărbătorilor Sfinților Gheorghe și Andrei. Ca oameni, strigoii pot fi oameni obișnuiți, comportându-se ca toți ceilalți, dar când vine noaptea ei se dedau la tot felul de acțiuni, iar în zori se întorc acasă extenuați și după un somn adânc, se comportă normal fără a-și mai aminti nimic din întâmplările nopții (când se strâng pe câmpuri pustii și se luptă între ei cu ciomege, cu topoare și furci). Strigoii se mai numesc și vampiri, moroi, stafii. Credința în vampiri era foarte răspândită la slavi. Dacă se bănuia că cineva ar fi fost vampir, i se dezgropa cadavrul spre a-l împiedica să mai facă cuiva rău; se întorcea cadavrul cu fața în jos, i se tăia capul și i se așeza între fluierele picioarelor sau sub picioare; i se înfigeau ghimpi sub unghii, i se străpungea inima cu un țăruș de plop și craniul cu un cui lung. Aceste practici s-au dovedit reale, deoarece săpăturile arheologice au scos la iveală schelete care purtau asemenea urme.

striga

(cuv. latin pentru „vrăjitor”; Stregoni-Strighe, zeiță romană, ajunsă patroana „rozătoarelor”)

studitul

Iosif Studitul și Teodor Studitul

— doi ieromonahi de la mănăstirea Studion din Constantinopol (sec. VIII-IX), autori ai celor mai multe din Canoanele Triodului, socotiți și autorii Triodului pentru faptul că ei au adunat toate cântările din Marele Post, adică tot ce se cânta până atunci, le-au sistematizat și au adăugat și compozițiile lor proprii: canoane, stihiri, tropare și trei tripestnițe. Teodor Studitul (+826) este și un mare apărător al icoanelor, scriind trei Antiretice împotriva iconomahilor.

studitul

Iosif Studitul și Teodor Studitul

Stupă

— monumente funerare în India, în care au fost depuse urne cu părți din cenușa funerară a lui Buddha (decedat, aproximativ pe la 483).

stupă

— monumente funerare în India, în care au fost depuse urne cu părți din cenușa funerară a lui Buddha (decedat, aproximativ pe la 483).

subdivo

— se numeau, în antichitatea creștină, cimitirele construite la suprafața pământului, spre deosebire de catacombe (hipogee), care erau cimitirele subterane, din epoca persecuțiilor împotriva creștinilor (sec. I-IV).

subdivo

Sucevița

— mănăstire de maici în jud. Suceava, ctitorie a familiei Movileștilor (Ieremia și Simion, domni ai Moldovei) la sfârșitul sec. XVI, primul monument reprezentativ în arhitectura bisericească din această epocă în Moldova. Are un pridvor pe stâlpi, intrare laterală, ziduri sprijinite pe contraforți și ferestre înguste de jur-împrejur și un turn mic, îngust. Frumusețea și strălucirea i-o dau ferestrele care o împodobesc în interior și exterior, reflectând marea artă a meșterilor zugravi ai timpului.

Sucevița

Sucot

— denumire în lb. ebraică pentru sărbătoarea iudaică a Corturilor sau a Colibelor, care durează opt zile și are loc toamna 15-21 Tișri (luna octombrie). În cea de-a opta zi (Simvat-Tora), se termină de citit Tora, al cărei ciclu reîncepe imediat. Sărbătoarea amintește de colibele țăranilor care-și munceau câmpul în antica Iudee, dar și de colibele în care s-au adăpostit strămoșii evreilor dezrobiți din Egipt, în drumul lor spre Canaan (Levitic 23, 42-43). Sucot este însă mai ales sărbătoarea recoltei, asemenea vechilor Saturnalii la romani sau Bacanale la greci.

Sucot

sudariu

— marama (pânza) cu care a fost învelit capul lui Iisus, când a fost pus în mormânt.

sudariu

— marama (pânza) cu care a fost învelit capul lui Iisus, când a fost pus în mormânt.

Sudiil

sufism

— mistica islamică. Teologia sufistă este panteistă, practicând misterul cufundării în nonexistență (un fel de „nirvana” a indienilor). Unii sufiști ajung să se creadă chiar dumnezei: „Eu sunt Dumnezeu”, declara marele mistic Husain ibn Mansur al Halladi, care, pentru această îndrăzneală, a fost crucificat la Bagdad, în 922. Pentru a se evita asemenea rătăciri dogmatice în mistica islamică, marele teolog musulman Al Ghazali (sec. XI) a redactat codul misticii musulmane: Renașterea științei religioase, în care sistematizează doctrina sufistă, punând-o de acord cu ortodoxia musulmană. Se formează astfel confrerii sau ordine religioase, practicând în comun pietatea conform legii musulmane. Confreriile au luat ființă în sec. XII — XIII și există și azi. Ele sunt formate numai din bărbați și uneori au caracter de ordine monahale, ca în creștinism, deși monahismul contravine învățăturii lui Mahomed. În afară de confreriile sufiștilor, care au depus votul sărăciei, ascultării și castității, în general membrii confreriilor musulmane nu trăiesc în mănăstiri, ci sunt căsătoriți și locuiesc la casele lor, adunându-se săptămânal în anumite clădiri, unde, sub conducerea șefului confreriei, îndeplinesc riturile reglementare ale ordinului (rugăciuni, spălări rituale, citiri din Coran etc). Confreriile au un rol mare în islamism, întreținând pietatea în popor și ferind islamismul să devină sec și formalist.

sufism

sufragan

— episcop sufragan, adică subordonat mitropoliei în care a fost ales, hirotonit și înscăunat într-o episcopie (eparhie) în care își are reședința și care este subordonată mitropoliei respective.

sufragan

Sumedru

(de la lat. Sanctus Demetrus)

— nume dat în unele părți ale țării noastre Sfântului Dumitru. Sf. Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care se sărbătorește de Biserica Ortodoxă Română la 26 octombrie, a fost diacon al episcopului din Sirmium, care era și locul său de naștere. Moaștele sfântului (sau o parte din ele) au fost ridicate și duse din Mitrovița la Tesalonic, unde au fost depuse la 26 octombrie 413, într-o biserică anume construită. Aceasta a rămas și ziua pomenirii lui în calendarul ortodox. După datele cuprinse în Sinaxarul grecesc (tradus și în cel românesc, pentru 26 oct.), Sf. Dimitrie este prezentat ca un sfânt militar, ca și Sf. Gheorghe, și a fost martirizat în anul 303, în vremea persecuției lui Maximian; vezi {Sâmedru}, {Dimitrie (Sf.) Izvorâtorul de Mir}.

Sumedru

(de la lat. Sanctus Demetrus)

sunniții

— sunt, în islamism, credincioșii ortodocși, păstrători ai primelor învățături transmise de la Mahomed, prin tradiție.

sunniții

— sunt, în islamism, credincioșii ortodocși, păstrători ai primelor învățături transmise de la Mahomed, prin tradiție.

superstiții

(superstitio,-onis)

— false credințe și practici religioase, rămășițe ale vechilor religii păgâne, care contravin religiei creștine (ex. dacă ți se bate ochiul stâng, vei avea un necaz; dacă te-ntorci din drum, vei avea o nereușită etc). Superstiția este o judecată falsă, prin care se atribuie cauze supranaturale unor lucruri, sau se așteaptă de la ele efecte supranaturale, în contrast cu rațiunea, care nu vede în manifestările lor nimic care să iasă din ordinea firească (ex. ți-a ieșit în cale un iepure sau cineva cu gălețile goale, prin urmare îți va merge rău). Tot superstiție este și credința că în unele zile nu trebuie să se întreprindă acțiuni majore (negoț, afaceri etc). Izvorul superstițiilor se află în ignoranță.

superstiții

(superstitio,-onis)

supplicatio

(lat. suplicatio = rugăciune publică)

— era, la romani, o rugăciune specială, solemnă pe care poporul și conducătorii statului o făceau împreună, în anumite împrejurări (în cazuri de calamități naturale — foamete, epidemii, catastrofe etc), implorând zeii să îndepărteze nenorocirile, dar și în împrejurări fericite, ca victoriile în războaie, când aduceau zeilor ofrande de mulțumire.

supplicatio

(lat. suplicatio = rugăciune publică)

supranatural

— acțiune, fenomen ce depășește legile naturii; divinitate, ceea ce este acceptat numai prin credință religioasă.

supranatural

— acțiune, fenomen ce depășește legile naturii; divinitate, ceea ce este acceptat numai prin credință religioasă.

sutana

(fr. soutane, gr. τό ἀντερί — to anteri)

anteriu — haină preoțească în formă de robă, lungă până la glezne, pe care o poartă preoții și călugării.

sutana

(fr. soutane, gr. τό ἀντερί — to anteri)

anteriu — haină preoțească în formă de robă, lungă până la glezne, pe care o poartă preoții și călugării.

svastica

svetilne

(slv. svetâ = lumină)

— „Svetilnă” se cheamă astfel ca cerere a trimiterii luminii celei de sus, la fel cum spune și textul: „Trimite lumina Ta...” (Sinopsis, Iași, 1751, f. 53v); se mai numesc și luminânde (τὰ φοταγωγικὰ — ta fotagoghika = luminătoare), fiind o categorie de stihiri sau tropare izolate care se cântă înainte de Laude (în rânduiala Utreniei). Se numesc așa pentru că odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă și pentru că, în mai toate cântările care poartă acest nume e vorba de lumină. Svetilnele au, după text, și ideea de „lumină”, și pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminânde” se potrivește, după conținut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod și Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, și îndeosebi pentru cele 11 svetilne ale învierii, care se cântă la Utrenia de duminică, termenul de trimitere este mai potrivit pentru conținutul lor, în care se vorbește despre trimiterea sfintelor femei la Apostoli, de către Iisus, în ziua învierii Lui, precum și de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovăduire după înviere, și de făgăduința trimiterii Sf. Duh, făcută de Mântuitorul înainte de înălțarea Sa la cer. Ideea de trimitere desprinsă din conținutul lor a dat acestor svetilne ale învierii și denumirea de Exapostilarii (τὰ ἐξαποστιλλάρια — exapostillaria, de la ἐξαποστέλλω — exapostello = a trimite). Se mai numesc așa și pentru că odinioară, în biserica cea mare din Constantinopol, se trimitea un cântăreț în mijlocul bisericii spre a executa aceste cântări. Aceste 11 svetilne sunt în legătură cu cele 11 Evanghelii ale învierii, pe care le comentează (parafrazează); au fost alcătuite de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în sec. X.

svetilne

(slv. svetâ = lumină)

svezda

svita

syntagma

— colecție de legi, nomocanon. Syntagma lui Matei Vlastares (apărută în 1335, la Tesalonic) cuprinde toate legile civile și bisericești în vigoare în sec. XIV, în imperiul bizantin. Sintagma lui Vlastares are o largă răspândire în lumea slavă, de unde pătrunde și în Şările Române. Extrase din Syntagma lui Vlastares stau la baza primelor cărți de legi la noi (Pravila aleasă a lui Eustratie Logofătul — 1632, Îndreptarea Legii — 1653, Cârja Arhiereilor — Iași, 1754) etc.

syntagma

syntomon

(σύντομον — sintomon = scurt, concis, prescurtat în cuvinte puține)

— cântare psaltică în stilul irmologic.

syntomon

(σύντομον — sintomon = scurt, concis, prescurtat în cuvinte puține)

— cântare psaltică în stilul irmologic.

Dervent

Rostiri

Dicționar

Cugetări

Donații

Publicații

Rugăciuni

Proiecte

Pomelnice

Contact

Dicționar

Facebook