Dicționar

Sf. Iacov („cel drept”)

— primul episcop al Ierusalimului, a făcut parte dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului; în anul 50 a condus sinodul apostolic din Ierusalim. A murit martir, ucis cu pietre de evrei, pentru credința sa fierbinte în Hristos (+62 d.Hr.). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 23 octombrie.

evreu

— protopărintele poporului evreu Israel.

Infern (lat. inferna,-orum — iadul, gr. Ἅιδης, ὁ — u aidis = iad, chinurile iadului și gr. γέεννα, ἡ — gheena = iad)

— se numește, în concepția religioasă, locul de ispășire după moarte, unde se duc sufletele celor păcătoși. În iconografia ortodoxă (Icoana Judecății de apoi), iadul este închipuit ca un râu de foc undeva în adâncul pământului, în care sufletele celor păcătoși sunt aruncate de diavoli și supuse la tot felul de chinuri (Ex. În pictura exterioară la mănăstirile din Moldova — la Sucevița, Voroneț, Moldovița ș.a. — este zugrăvită pe peretele de apus, la intrarea în biserică, această imagine a iadului, în icoana Judecății din urmă). În Noul Testament sunt numeroase locurile în care se vorbește despre iad (I Petru 3, 18-19; Romani 10, 7 etc), conceput chiar ca un foc chinuitor, cum citim în parabola spusă de Iisus despre „Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr”: murind și bogatul a ajuns „în iad” de unde „ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut... pe Avraam”, către care s-a rugat, „strigând...: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Luca 16, 23-24). Iadul ca loc de pedeapsă și cumplită suferință în lumea cealaltă rezultă și din finalul Parabolei talanților spusă pe Muntele Măslinilor, unde, într-un șir de cuvântări, caută să pregătească pe ascultătorii Săi pentru viața de apoi, când cei necredincioși vor fi aruncați „întru întunericul cel mai din afară”, unde, „va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei, 25, 30; 24, 51). Ca loc al pedepsei veșnice prin foc, iadul a fost numit și Gheena. Denumirea de Gheena vine de la numele unei vâlcele așezată la sud-est de Ierusalim și care se numea Ghe Hinom — valea lui Hinom (Iosua 15, 8) unde, pe vremea lui Solomon, când se instalase iar în țară închinarea la idoli, erau jertfiți copii zeului Moloch. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii au considerat acest procedeu ca o barbarie, iar locul, atât de odios, încât nu l-au mai socotit demn decât să se depoziteze în el gunoaiele și toate spurcăciunile, care trebuia să fie arse, fapt pentru care acolo se întreținea un foc continuu(MDNT, p. 47-48). De aici, probabil, și cuvântul „Gheenă”, cum se numesc crematoriile (locul de ardere a gunoaielor) din blocurile de locuit.

(Yahweh = „Eu sunt cel ce sunt”, în lb. ebraică)

— este unul din numele lui Dumnezeu, în religia mozaică. Sub acest nume S-a făcut cunoscut lui Moise pe muntele Horeb (Ieșire 3, 14). Acest Dumnezeu este unic și S-a făcut cunoscut, prin revelație, patriarhilor vechiului Testament, lui Moise și profeților. Poporul Israel se organizează pe baze teocratice, Iahve fiind conducătorul. El dă lui Moise, pe muntele Sinai, legislația sub forma Decalogului (Ieșire 20, 1-17) și apoi „Cartea Legământului”, care cuprinde toate îndatoririle morale și rituale, pe care să le respecte poporul Său ales (Ieșire, cap. 21-23; 25-31). Atributele lui Dumnezeu sunt: atotputernic, veșnic, omniprezent, atotștiutor, bun, drept (conceput ca și în creștinism). „Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, Dumnezeu, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate... Care iartă vina și răzvrătirea și păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuiește; Care pentru păcatele părinților pedepsește pe copii și pe copiii copiilor până la al teilea și al patrulea neam!” (Ieșire, 34, 6-7). În literatura rabinică, El apare ca un judecător aspru, neîndurător, de care omul trebuie să se teamă. Această teamă a fost interpretată însă, în concepția mai nouă și mai nouă și mai evoluată a iudaismului, ca respect, venerare și iubire de Dumnezeu.

— Schitul de la peștera Ialomicioara, pe valea râului cu același nume (munții Bucegi), are o bisericuță chiar la intrarea în peșteră, zidită, după legendă, de către Mihnea vodă (sec. XVI). Bisericuța, arsă și refăcută de mai multe ori, ține strânsă în jurul ei o mică colectivitate de călugări, dependenți de mănăstirea Sinaia.

— cel ami vechi dintre zeii romani, era sărbătorit ca zeu al intrărilor și ieșirilor porților, caselor și cetăților. Era închipuit având două fețe, simbolizând intrările și ieșirile, proprii fiecărei porți. Templul care-i era închinat avea două porți: una la răsărit și alta la apus. În timp de război, ușile erau deschise, spre a primi pe luptătorii întorși de pe câmpul de luptă, iar când era pace și luptătorii se aflau în cetate, ușile stăteau închise. Ianus era protectorul începuturilor oricăror lucrări, precum și al începutului anului și zilelor. Prima lună a anului, ianuarie, îi poartă numele. Serbările în cinstea lui, numite Agonalia, aveau loc în ziua de 9 ianuarie.

— o tichie pe care o poartă evreii habotnici.

— comemorarea anuală care se face în cultul iudaic la data decesului cuiva și când bărbații — rude de gradul I — , spun Kaddich (Kaddich-Kadiș este o rugăciune care se recită în credința că scapă sufletul celui decedat de la condamnare).

— era raiul, locul unde mergeau sufletele după moarte, în concepția eshatologică egipteană; era împărăția lui Osiris, pe care sufletele îl serveau, ducând o viață fericită și îmbelșugată, deoarece fertilitatea câmpiilor lui Iaru era mult mai mare decât aceea a văii Nilului (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982, p. 116).

— „orașul școlilor și al bisericilor”, cum l-a numit Nicolae Iorga, se poate mândri în primul rând cu biserica Trei Ierarhi, construcție măreață, ctitorie a Voievodului Vasile Lupu, domnul Moldovei (care a zidit-o în 1639). Trei Ierarhi a fost restaurată, ca și Curtea de Argeș, de același arhitect, Le Comte de Nouy, la sfârșitul sec. XIX. Acesta s-a străduit să-i păstreze forma originară, biserica fiind construită din piatră sculptată în întregime pe dinafară și împodobită în interior cu mozaicuri, picturi și bronzuri de o mare frumusețe.

— în religia islamică este numele îngerului căzut, ca și Lucifer, în păcatul mândriei, refuzând să se supună poruncilor lui Dumnezeu.

— cartea care cuprinde icoasele (vezi {icos}) tuturor sărbătorilor anului.

(gr. εἰκών, ἡ — eikon = asemănător; lat. imago; slv. ikona obruz)

— înseamnă, la origine, asemănare. După Sf. Ioan Damaschin, „icoana” este o asemănare, un model (παράδειγμα, τό — paradeigma = model), o reprezentare a cuiva; icoana duce gândul la cel reprezentat, la cel pictat, zugrăvit pe icoană (Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Traducere D. Fecioru, București, 1937, p. XXX și 113). Icoana, în înțeles religios, este reprezentarea unui personaj sfânt sau a unei scene biblice, pictată pe o hârtie, pe pânză, lemn, sticlă, metal sau zugrăvită pe zidul bisericii; icoana e încadrată într-un chenar sau un cadru de lemn sau alt material; icoana e sfințită și e folosită ca obiect de cult. După forma și materialele din care sunt făcute, icoanele pot fi imobile (fixe), cum sunt cele de pe pereții bisericii (icoane murale) și de pe catapeteasmă, și icoane mobile (majoritatea icoanelor); după destinația lor, icoanele pot fi în serviciul cultului public (icoanele din biserică, cele folosite în procesiuni etc.) și icoane în cultul particular (familiale — din casele credincioșilor, rutiere — icoanele de pe troițe, iconițe portabile — protectoare, care sunt purtate individual ș.a.). Doctrina despre rostul icoanei, despre rațiunea existenței ei este lămurită de Sf. Ioan Damaschinul cu argumente legate în primul rând de firea omenească: icoana există pentru că originalul nu poate fi prezent în fața ochilor (după trecerea din viață) și de aceea trebuie să ne mulțumim cu imaginea, cu copia, căci firea omenească limitată în timp și spațiu, nu poate avea conștiința directă a celor nevăzute, nici a celor trecute, viitoare sau depărtate în spațiu. Între icoană și prototip, adică între ce reprezintă icoana și ce e originalul (prototipul) nu există identitate. Icoana, ca reprezentare perceptibilă a divinului, este o necesitate care decurge din caracterul concret al sentimentului religios. Acest sentiment cere o apropiere nemijlocită de divinitate: ea nu este o simplă imagine sacră, ci ne dă sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și a sfinților. În credința poporului ortodox, icoana este locul unei prezențe tainice în chip haric sau ideal, a lui Hristos, a Sfintei Fecioare sau a celorlalți sfinți pe care icoana îi înfățișează. Creștinul se roagă dinaintea icoanej lui Hristos ca dinaintea lui Hristos Însuși, fără ca totuși să considere icoana ca fetișism sau idol. Împotriva acuzației de idolatrie dusă iconofililor (apărătorii icoanelor), Sf. Teodor Studitul (sec. IX) precizează deosebirea dintre icoană și idol: „icoana este imaginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. Idolul este o închipuire, icoana este însă asemănarea unui lucru real care a existat sau există: ex. icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului ș.a. Creștinii nu cinstesc icoanele ca pe divinități, ci prin ele se îndreaptă cu sufletul spre Dumnezeu rugând pe sfinți să fie mijlocitori în fața lui Dumnezeu pentru ei, cum ne învață „Mărturisirea Ortodoxă”. Primele icoane care au apărut deodată cu creștinismul, sunt icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului. Temeiurile pentru cinstirea icoanelor le găsim în Sf. Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodox. Cinstirea icoanei și închinarea la icoană îndreaptă gândul spre originalul ei și trezește în suflet iubirea, respectul, recunăștința care i se cuvine și cinstea care ar trebui dată prototipului; cine nu cinstește icoana nu cinstește nici prototipul ei, zice Sf. Ioan Damaschin, împreună cu Părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic: „Dacă nu te-nchini icoanei lui Hristos, nu te-nchini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu și chip cu totul asemenea”, după cum afirmă și Sf. Ap. Pavel: „Acesta (Hristos) este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); „de aceea — spune Damaschin — mă închin icoanei lui Hristos, ca Unul ce este Dumnezeu întrupat; icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu; icoanei Sfinților, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu, care au rezistat păcatului pană la sânge și au urmat pe Hristos, vărsându-și sângele pentru El, Care-și vărsa-Se mai înainte propriul sânge pentru ei; mă închin icoanei acelora care au călcat pe urmele Lui; zugrăvesc biruințele și patimile lor, pentru că prin ele mă sfințesc și mă aprind de râvna de a le imita. Dacă înalți biserici sfinților lui Dumnezeu, înalță și icoanele lor” (Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Traducere D. Fecioru, București, 1937.). Natura sau caracterul cultului Sfintelor icoane a fost stabilit dogmatic în Sinodul al VII-lea Ecumenic, care într-una din hotărârile sale prevede că icoanelor trebuie să li se dea aceeași cinstire ca și Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii și celorlalte lucruri sfințite și că această cinstire se poate exprima prin anumite semne văzute, ca tămâierea și aprinderea de lumânări și că cinstirea icoanelor nu e idolatrie și sensul cinstirii icoanelor sfinților este Dumnezeu, care rămâne totdeauna obiectul adevărat și ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca el. Cinstirea icoanelor înseamnă mărturisirea lui Dumnezeu. Doctrina cinstirii icoanelor a rămas normativă pentru sinoadele și teologii care s-au ocupat ulterior de această problemă, așa cum a fost stabilit la sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787. Așa e trecută și în cărțile simbolice — Mărturisirile de credință — ale Bisericii Ortodoxe ca: Mărturisirea de credință a lui Dositei al Ierusalimului, adoptată în Sinodul de la Ierusalim din 1672 ca Mărturisire de credință a întregii Biserici Ortodoxe; Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă. Aceasta formulează doctrina cinstirii icoanelor, în același spirit: „Noi, când cinstim icoanele și ne închinăm lor, nu ne închinăm văpselelor sau lemnelor, ci sfinților, ale cărora sunt icoanele. Pe ei îi cinstim ca pe niște slugi ale lui Dumnezeu. Deci închinarea Sfintelor icoane ce se face în Biserica Ortodoxă nu calcă porunca I din Decalog; pentru că această închinare nu este tot una cu aceea pe care o dăm lui Dumnezeu...” (Arhieraticon, ed. I a Sf. Sinod, București, 1899, p. 180-181). În cărțile de slujbă ale Bisericii noastre, doctrina cinstirii icoanelor este în același fel formulată: „Mă închin sfinților și cinstitelor icoane, adică lui Hristos însuși, Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor Sfinților; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu, ci înălțându-mă cu mintea la chipul ce înfățișează; de aceea și cinstea cea către acestea o trec la prototipuri” (Arhieraticon, ed. a III-a a Sfântului Sinod, București, 1926, p. 85). Molitfenicul precizează aceeași idee în Rânduiala pentru binecuvântarea și sfințirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos: „am pus această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa” (Molitf., ed.l 937, p. 523). Sfințenia icoanelor rezultă, pe de-o parte, din legătura dintre prototip și icoană, și pe de alta, din faptul că icoanele sunt sfințite printr-o slujbă specială. Sf. Ioan Damaschin zice: „Icoanele sunt sfințite prin numele lui Dumnezeu și umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh”. Pentru credinciosul ortodox este o mare deosebire între o icoană sfințită și una nesfințită: o icoană nesfințită nu este încă un obiect de cult, ci un simplu tablou religios. În Ortodoxie, icoana are un sens religios. În Ortodoxie icoana are un sens religios profund, ea nu e un simplu obiect de artă (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Teologia Icoanelor, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, București, 1952.). Cinstirea icoanelor se întemeiază și pe credința că slujba sfințirii dă icoanei harul ce o face vrednică de închinare și puterea de a ajuta pe cel ce se roagă la ea. Venerarea icoanelor se bazează mai ales pe credința că prototipul devine o prezență harică prin sfințirea icoanei și capătă o forță ce poate face minuni, dându-ne ajutorul pe care prin rugăciunile noastre îl cerem. În acest sens scrie Dimitrie Cantemir (în lucrarea „Loca obscurae”, trad.T. Bodogae, rev. B.O.R., 1973, 9-10, p.1089) despre acest adevăr: „Toate sfintele icoane, sfintele moaște și sfintele locuri au fost sfințite, au făcut și pot oricând să facă minuni, numai să existe însă la bază credința neclinită în Dumnezeu, singurul care face minuni și care dă har și dar de a face minuni, asemenea minunilor Domnului nostru Iisus Hristos...” Icoana, pictura bisericească în ansamblul ei, are un important rol catehetic: ea învață și educă. Prin intermediul icoanelor, credincioșii învață să cunoască viața Mântuitorului, faptele și minunile săvârșite de El pe pământ, virtuțile martirilor și sfinților care au murit pentru credința în Hristos. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceea este pictura pentru cei neînvățați, pentru că în ea chiar și cei neînvățați văd ce trebuie să urmeze...”, spune Sf. Grigorie cel Mare. Icoanele sunt un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un stimulent pentru cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de iubire, devotament și jertfă pentru Biserica lui Hristos. Vederea lor îndeamnă la fapte bune, la imitarea virtuții și evitarea viciilor. Biserica noastră Ortodoxă prăznuiește sărbătoarea icoanelor și biruința cultului lor în prima Duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei. Această sărbătoare a fost instituită în anul 842, de către împărăteasa Teodora a Bizanțului, spre a pune capăt mișcărilor iconoclaste ce au reînceput în timpul împăratului bizantin Leon Armeanul (813-820) și au continuat până la moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil (829-842), soțul Teodorei, care, după moartea lui, a restabilit cultul icoanelor, statornicind și sărbătoarea Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei), serbată întâia oară în 843.

— se numesc cele două icoane mari așezate pe catapeteasmă, în dreapta (sud) și în stânga (nord) ușilor împărătești; spre sud este icoana împărătească a Mântuitorului, reprezentau du-L ca împărat ori arhiereu, șezând pe tron, ori ca prooroc și învățător, cu Sf. Evanghelie deschisă și binecuvântând; în stânga (la nord) împărătești stă icoana Maicii Domnului, ca Împărăteasă, șezând pe tron, cu pruncul Dumnezeiesc în brațe. Aceste două icoane, de proporții mari și zugrăvite cu grijă, se numesc împărătești, mai întâi pentru faptul că ele reprezintă icoanele principale din iconografia bisericii, în care cele două personaje sfinte, principal, din istoria mântuirii — Mântuitorul și Sf. Fecioară — sunt înfățișate singure, în slava lor cerească; în fața lor, credincioșii se închină la intrarea și la ieșirea din biserică. În al doilea rând, se numesc împărătești pentru că ele încadrează ușile numite împărătești. De aceea, în multe biserici, ele sunt ferecate în aur și argint și sunt împodobite cu pietre scumpe.

— sunt icoanele ce o înfățișează pe Sfânta Fecioară Maria. Tradiția atribue Sf. Evanghelist Luca primele reprezentări iconografice ale Maicii Domnului. Originalele lor nu s-au păstrat, dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru iconografia marială. Maica Domnului a fost reprezentată și singură ca Orantă — rugându-se pentru oameni (așa cum apare în icoana Deisis), dar cel mai frecvent este înfățișată ca Maica lui Dumnezeu cu Pruncul în brațe (vezi {Ipsotitera}) fie numai bust — cum o vedem în icoana împărătească de pe catapeteasmă și în icoanele mobile, în genera — fie în întregime, cum apare pe bolta altarului, stând pe tron, încadrată de îngeri. Tipurile de icoane atribuite Sf. Ev. Luca sunt: Hodighitria (Călăuzitoarea) și Glycofilusa (Dulce-iubitoarea). În afară de acestea, care sunt cele mai răspândite și mai cunoscute, mai sunt și alte tipuri iconografice ale Sf. Fecioare, ca cel aflat pe frescele din catacomba Priscilla (sec. II, Roma), numit Galactrofusa (Hrănitoarea cu lapte), care o înfățișează pe Maica Domnului, alăptându-și Pruncul. La Athos se află unele dintre cele mai vechi tipuri de pe iconostas: Panaghia Triherusa — Preasfânta cu trei mâini și Eleusa — Milostiva (vezi {Hodighitria}, {Glycofilusa} și {Eleusa}). Reprezentarea iconografică a Maicii Domnului ilustrează și momente din viața ei: Nașterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului și Adormirea Maicii Domnului.

— icoane provenite din Orientul arabo-sirian; sunt icoane ortodoxe, primite în dar de domnii și boierii români, din partea creștinilor ortodocși din Orientul apropiat, drept recunoștință pentru daniile și ajutoarele pe care Bisericile ortodoxe din aceste părți le primeau din partea românilor. Caracteristica acestor icoane constă mai ales în bogăția de imagini care le acoperă. De obicei ele reprezintă pe Iisus și Maica Domnului, cu scene inspirate din viața lor: în dreapta icoanei e pictat (în medalion) Iisus, înconjurat de scenele patimilor Sale; în stânga (tot în medalion) e reprezentat chipul Maicii Domnului, de asemenea înconjurat cu scene pictate, reprezentând diferite momente, începând din copilărie și până la moartea Sa. Sunt icoane de o deosebită frumusețe și mare artă. Aduse în țară, ele au fost podoabe de mare preț care au strălucit în bisericile și mănăstirile ctitorite de domnii și boierii români, datând mai ales de prin sec. XVII-XVIII. Din nefericire, azi numărul lor a scăzut foarte mult, din cauza lăcomiei și arivismului unor persoane, care le-au sustras și le-au înstrăinat, spre a se îmbogăți pe seama odoarelor sfinte. Icoanele melchite sunt cele mai orientale ale artei răsăritene și foarte fidele prototipului artei bizantine și postbizantine, cu înscrisuri arabe. Numele lor vine de la cuvântul Melchiți (sirianul melek = rege), cum îi numeau monofiziții din Orientul arab pe creștinii ortodocși și catolici de rit oriental.

— pictor de icoane.

— a însemnat în istoria Bisericii creștine o etapă de luptă împotriva cultului icoanelor, luptă declanșată în sec. VIII, când împăratul Leon al III-lea Isaurul, prin Edictul din anul 725, interzice cu pedepse aspre ca cineva să se închine în fața icoanelor. Motivul a fost, spunea el, că iudeii și mahomedanii refuzau a se face creștini, motivând că în Biserică, prin închinarea la icoane, se cultivă idolatria. Ca urmare, împăratul a poruncit ca toate icoanele să fie scoase din biserici și să fie distruse. Dușmanii cinstirii icoanelor s-au numit iconoclaști sau iconomahi (luptători împotriva icoanelor), iar cinstitorii icoanelor s-au numit iconofili sau iconoduli. Lupta dintre iconoclaști și iconofili a durat până în anul 787, când a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la Niceea, la care s-a hotărât cinstirea icoanelor și repunerea lor în biserici. S-a stabilit atunci adevărata învățătură despre icoane, explicându-se că: „Acestor icoane sfinte nu li se dă adorare, fiindcă adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerare sau cinstire; venerarea se reduce la persoana înfățișată pe icoană, iar nu la materia icoanei sau la chipul (fotografiat) de pe ea”. Cu alte cuvinte, cel ce se închină în fața unei icoane merge cu gândul și cu sufletul la sfântul care e înfățișat (zugrăvit) pe icoană și acestui sfânt își adresează rugăciunea sa. Aceasta nu este idolatrie. În acea epocă, mari apărători ai Sfintelor icoane au fost, în primul rând, cei trei mari „doctori ai doctrinei (teologiei) icoanelor”:

1. Sf. Ioan Damaschinul (+749) cu celebrele trei Cuvântări sau tratate apologetice împotriva iconomahilor (trad. rom. de Pr. D. Fecioru: Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, Buc, 1937);
2. Sf. Teodor Studitul (826) cu trei Antiretice împotriva iconomahilor;
3. Sf. Nichifor Mărturisitorul (806-815) cu trei Antiretice împotriva împăratului iconomah Constantin Copronim și cu Apologia sfintelor icoane — două tratate (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 414.)).

Lupta împotriva icoanelor a reizbucnit în sec. IX, declanșată de împăratul Leon Armeanul (813-820) și a durat până la moartea împăratului Teofil (842). Soția acestuia, împărăteasa Teodora, a restabilit definitiv cultul icoanelor, convocând un sinod la Constantinopol (842), când s-a stabilit și o zi a cinstirii icoanelor, numită Duminica Ortodoxiei, în prima Duminică din Postul Mare (Postul Sfintelor Paști); vezi și {icoana}.

— ramură a artelor frumoase care studiază reprezentarea în pictură a temelor religioase. Iconografia ortodoxă ne ajută să cunoaștem și să înțelegem tematica și simbolismul întregului ansamblu de pictură bisericească ce împodobește pereții interiori și exteriori ai bisericilor noastre. Acest ansamblu e format din teme, scene și personaje sfinte din Istoria Vechiului Testament și Noului Testament și din Istoria Bisericii creștine, atât din primele veacuri, cât și din cele următoare. Pentru fiecare subiect reprezentat în icoane este prevăzut un spațiu pe pereții bisericii. Erminiile zugravilor (cărți de pictură bisericească; vezi și {erminie}) cuprind rânduiala după care trebuie să fie așezate icoanele zugrăvite pe pereții bisericii, atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii (acolo unde se face și pictură exterioară). În toate icoanele murale și mobile, sfinții sunt înfățișați cu o aureolă — aureola sfințeniei — un cerc luminos în jurul capului, simbol al slavei cu care au fost încununați și însoțiți de anumite semne simbolice, caracteristice fie activității lor, fie felului morții martirice: o roată, o sabie, o lance, sulițe, fiare sălbatice etc. De asemenea, spațiile pe care sunt pictați sunt repartizate în funcție de specificul activității și rolul pe care l-au avut în ansamblul general al vieții Bisericii. Portretele ctitorilor (tablou votiv) sunt zugrăvite pe suprafața interioară a peretelui de vest al bisericii, în interiorul pronaosului, în dreapta ușii de la intrarea în biserică (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Programul icoanografic al bisericilor ortodoxe, în rev. BOR, nr. 5-6, București, 1974.).

(οἰκονόμος — oikonomos = cel ce administreză averea unei mănăstiri, episcopii)

— contabilul, cel ce ține evidența veniturilor și cheltuielilor în administrația unei mănăstiri; este un rang onorific ce se dă unor preoți care s-au distins printr-o activitate pastoral-culturală deosebită; distincția e reprezentată printr-un brâu roșu, pe care respectivul are dreptul să-l poarte.

(οἰκονομία — oikonomia)

— ca termen teologic, denumește planul divin de mântuire a omului; este lucrarea iubirii lui Dumnezeu față de oameni, căci El „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2,4), prin Iisus Hristos, în afară de care omul nu se poate mântui. Planul mântuirii (Iconomia divină) este pregătit în Vechiul Testament și realizat în Noul Testament, prin jertfa Mântuitorului.

— înseamnă ghicirea viitorului prin măruntaiele animalelor.

(εἰκονοστάσιον, τό — eikonostasion) sau analog (άναλόγιον, τό — analoghion)

— un fel de catedră îngustă și dreptunghiulară, pe care se așează icoana praznicală și crucea (la sărbătoarea înălțării Sfintei Cruci, 14 septembrie). Acestea se așează în ajunul sărbătorii respective și rămân până în ziua odovaniei (sfârșitul praznicului, al sărbătorii); vezi și {catapeteasmă}.

(ὀικοσἱ — oikos = casă)

— este una din cele două strofe a vechilor condace, așezate astăzi la sfârșitul odei a șasea, uneori al odei a treia din canoane (mai ales în Imnul acatist); vezi și {condac}.

— se numesc zilele a treisprezecea și a cincisprezecea de la mijlocul lunilor, în calendarul roman consacrat zeului Jupiter, ca Optimus Maximus, adică întrunind toate calitățile pe care religia romană le atribuia acestui zeu care, ca zeu al cerului, era: zeul ploii (Jupiter pluvius), zeul tunetului (Jupiter tonans), al fulgerului (Jupiter fulguralis) apărător al pădurilor (Jupiter silvanus), al ogoarelor (Jupiter terminus), al vitelor (Jupiter rumnus), patronul ospitalității (Jupiter hospitalis). Ca Jupiter Optimus Maximus, el a servit de legătură între triburile italice, ajutând la consolidarea unității statului roman; vezi și {calendar}.

(τὸ ἰδιόμελον — to idiomelon = cântare cu melodie proprie; slv. samoglasnic = însăși glăsuitoare)

— idiomela este o scurtă unitate imnografică, un tropar dintr-o strofă poetică izolată și independentă, cu compoziție și melodie proprie (originală), căreia o dată cu textul, autorul — imnograful — i-a compus și muzica. Idiomela nu servește ca model pentru alte strofe, așa cum servește irmosul. Printre autori de idiomele și canoane sunt: Cosma Melodul (sec. VII — VIII) și Andrei Criteanul (sec. VIII).

— limba ebraică formată pe baza limbii germane și vorbită de evreii askenaziți, adică evreii care fac parte din curentul iudaismului ortodox (conservator), de nuanță „askenazit”, răspândit mai ales în Europa de răsărit și în Statele Unite ale Americii. În sânul iudaismului actual există două curente principale: curentul ortodox (conservator), care respectă cu mai multă strictețe vechile tradiții și ritualul, și curentul reformat, influențat de ideile iluministe ale sec. XVIII și respectând cu mai puțină strictețe ritualul. Curentul ortodox este împărțit în două ramuri: „askenazit” și „sefard”. Iudaismul „sefard” (spaniol) este răspândit aproape numai în Africa de Nord și Orientul Mijlociu și folosește limba „ladino”, formată pe baza limbii spaniole (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982, p. 388.).

(lat. idolum și idolon; gr. ἐίδωλον, τό — eidolon = chip, reprezentare a unui lucru)

— „chip cioplit”, falsă divinitate (statuie închipuită ca om, animal, astru) la care se închină cineva, divinizând-o, figurine antropomorfe și zoomorfe, exprimând credințe religioase în forțe superioare antropomorfizate sau zoomorfizate (ex. sculpturi din diferite materiale — lut, piatră, os etc. — reprezentând oameni, animale, păsări). Aceste figurine au origini străvechi (încă din neolitic). Religia monoteistă oprește închinarea la idoli, considerând aceasta o nesocotire a lui Dumnezeu, care este spirit. În Vechiul Testament, a doua poruncă din Decalog cuprinde această interdicție: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt...” (Ieșire 20,4-5).

— închinare la idoli.

— închinător la idoli.

(εἰδωλολατρεία, ἡ — eidololatreia,-as compus din: ἐίδωλον, τό — eidolon = imagine, chip, idol și λατρεία, ἡ — latreia = serviciu, ceremonie religioasă)

— înseamnă adorarea imaginilor în sine, a idolilor, cultul idolilor.

— Irod cel Mare, numit și Idumeul (37 î.Hr. — 4 d.Hr.), rege al Iudeii în vremea căruia S-a născut Hristos. Irod a fost ucigașul celor 14 mii de prunci prin care a urmărit să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Fecioara Maria și bătrânul Iosif, vestiți de înger, au fugit atunci cu Pruncul în Egipt, unde au rămas până la moartea tiranului.

(ἰεράρχις, ὁ — ierarhis = prelat, ierarh, episcop, conducător)

— nume general dat gradelor superioare în monahism, după treapta de arhimandrit; episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh (v. Episcop). În Biserica creștină sunt trei grade ierarhice, care se deosebesc după gradul slujirii începând de la diacon, preot și episcop. Aceste trei trepte formează ierarhia bisericească, despre care Sf. Dionisie Areopagitul spune că este o imitare a ierarhiei cerești; episcopul este comparat cu chipul lui Hristos, preoții reprezintă tronul serafimilor, diaconii reprezintă pe heruvimi; vezi și {îngeri}, {preoție}.

— în ordine crescândă, de jos în sus.

(ἱερατικός — ieratikos = sacerdotal, preoțesc)

— ceea ce ține de cele sfinte, de preoție.

— Liturghier grecesc.

— este unul dintre cei patru profeți ai Vechiului Testament (Ieremia, Isaia, Iezechiel și Daniel). A trăit în a doua jumătate a sec. VII î.Hr. și era fiul preotului Hilchia din localitatea Anatot, „din pământul lui Veniamin” (Ier. 1, 1), aproape de Ierusalim. Ieremia a fost ales pentru misiunea de profet încă dinainte de nașterea sa (Ier. 1, 5). Şi-a început slujirea de profet în al treisprezecelea an al domniei regelui Iosia, pe când avea vreo 20 de ani (Ier. 25, 3) și și-a desfășurat activitatea timp de peste 40 de ani. Din cărțile scrise de el se vede că a dus o viață foarte zbuciumată, permanent în luptă cu conducătorii politici și religioși din cauza imoralității și necredinței lor, înfruntându-i numai cu puternica sa credință în Dumnezeu și în misiunea sa de profet. Fără trăire morală, zicea el, sacrificiile aduse la templu și tot cultul nu au nici o valoare în fața lui Dumnezeu, care singur este stăpânul universului și are toată puterea. Ieremia a prezis venirea lui Mesia și încheierea unui nou Legământ (Ier. 31, 31-33; 33, 14-15; 23, 5-6). Sfârșitul lui Ieremia se crede că ar fi fost tragic, deoarece, din cauza profețiilor sale amenințătoare la adresa celor necredincioși, el ar fi fost dus de compatrioții săi în Egipt, unde l-ar fi ucis cu pietre; după alte izvoare, el a fost dus în robie în Babilon, în vremea lui Nabucodonosor și ar fi murit acolo, la adânci bătrânețe. Cărțile sale, scrise din porunca lui Dumnezeu (Ier. 36,2), sunt cuprinse în Vechiul Testament, sub titlul Ieremia și Plângerile lui Ieremia.

(ιερὸς διάκονος — ieros diakonos = sfințit, hirotonit, diacon)

— călugăr hirotonit diacon.

(ιερευς μοναχός — iereus monahos = preot călugăr)

— călugăr monah hirotonisit preot.

— a sfinți, a preoți.

(ἱερουργία — ierurgia = lucrare, slujbă sfântă; εὐλογία — evlogia, εὐχὴ λόγος — evhi logos = cuvânt de rugăciune sau slujbă cu rugăciune)

— sunt slujbe și rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea omului în diferite momente și împrejurări din viața sa; sfințirea aceasta se face și asupra lucrurilor, obiectelor utile omului, ca și asupra naturii înconjurătoare. Ierurgiile stau, de obicei, în legătură cu Sfintele Taine și cu Sf. Liturghie (unele ierurgii se fac în biserică înainte de Sf. Liturghie — ex.: dezlegarea mirilor în a opta zi după nuntă, sau chiar în timpul Sf. Liturghii — ex.: sfințirea Mirului, sfințirea apei Botezului și după Sf. Liturghie — ex.: parastasul ș.a.). Ierurgiile, ca și Sf. Taine, lucrează prin aceeași putere nevăzută a harului dumnezeiesc, pe care ele îl mijlocesc pentru binecuvântarea și sfințirea omului. Totuși, ierurgiile se deosebesc de Sf. Taine prin aceea că Tainele sunt întemeiate, direct sau indirect, de Mântuitorul însuși și se referă exclusiv la viața omului și la persoana lui, sfințind momentele și actele sau împrejurările importante din cursul vieții lui, pe când ierurgiile sunt rânduite de Biserică și au o sferă de înrâurire mai largă, efectele lor aplicându-se nu numai la viața omului, ci și la natura și la făpturile necuvântătoare; din punct de vedere soteriologic, Tainele sunt fundamentale pentru mântuirea omului, unele fiind obligatorii pentru orice creștin (Botezul, Mirungerea și Sf. Euharistie), pe când ierurgiile nu au caracter de necesitate, lipsa lor necondiționând mântuirea, dar prezența lor sporind și întărind harul și sfințenia primite prin Sf. Taine. Sf. Taine lucrează în chip necesar, adică prin ele însele, fără a depinde nici de vrednicia primitorului, nici de a celui care le administrează, pe când efectul ierurgiilor depinde și de credința și vrednicia primitorului sau a celor pentru care se săvârșesc. Ierurgiile pot avea forma unor scurte rugăciuni sau molitfe care se fac la binecuvântarea prinoaselor, a primelor roade ale pământului (mere, struguri etc), prinoase de Paști care se aduc la biserică, rugăciuni pentru binecuvântarea meselor și pomenilor la parastase, a hainelor și lucrurilor ce se împart de pomană la moartea cuiva, binecuvântarea ogoarelor, a semănăturilor; molitfe pentru alungarea duhurilor necurate, pentru eliberarea omului și a lucrurilor de sub puterea diavolului. Aceste ierurgii se numesc exorcisme; ele au formă imperativă, de poruncă, de blestem, de jurământ, prin care sunt conjurate puterile răului să se îndepărteze, în numele Domnului, de la omul sau lucrul exorcizat, să nu-i mai facă nici un rău. Asemenea exorcisme avem la Botez; Molitfele Sf. Vasile, care se citesc la 1 ianuarie, după Liturghie; Molitfele Sf. Trifon care se citesc la 1 februarie pentru grădini, vii și holde, în categoria binecuvântărilor (benedictionis, evhologii), rugăciuni în care, prin semnul Sfintei Cruci, se invocă harul și ajutorul dumnezeiesc, intră și Rugăciunile pentru diferite trebuințe (v. la sfârșitul Liturghierului), Tedeum-urile și Polihroniul, adică rugăciunile pentru invocarea sporului și ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane sau pentru inagurarea și binecuvântarea începutului unei munci, al unui așezământ (instituție) ca de ex.: Tedeum la sărbători naționale, la începutul unui an școlar, la Anul Nou, la aniversări etc. Tot ierurgii sunt lucrările sau sfințirile care, prin efectele și importanța lor, se apropie de Sf. Taine, căci prin ele anumite persoane sau lucruri sunt nu numai binecuvântate, ci sunt consacrate, închinate (afierosite) unor scopuri sau întrebuințări sfinte (în cultul divin), fiind scoase din întrebuințarea zilnică, profană. Aceste slujbe, cuprinse în Molitfelnic sunt: sfeștanii sau aghiazme (slujbe pentru sfințirea apei), slujbe pentru sfințirea bisericii și a obiectelor de cult (vase sfinte, odăjdii, cruci, troițe, icoane, prapuri, cristelnițe, clopote), sfințirea Sfântului Mir ș.a. Tot aic i intră și diferitele hirotesii și rânduieli în legătură cu viața monahală (tunderea în monahism), acordarea gradelor preoțești (stavrofor, iconom), a gradelor clerului inferior (cântăreț, ipodiacon). Curățirile și dezlegările sunt rugăciuni și rânduieli care se fac pentru ca anumite persoane să fie dezlegate sau curățite de păcatele sufletești și trupești, făcute fără voie; rugăciuni prin care lucrurile sunt curățite de atingerea cu ceva spurcat. Asemenea ierurgii sunt legate de botez (molitfă la dezlegarea femeii la 40 de zile de la naștere); dezlegări de blestem, de jurământ; rugăciune la a opta zi de la cununie; ierurgii legate de sfârșitul omului — slujba înmormântării. Unele ierurgii, ca sfințirea bisericii, a Sf. Mir, a hirotesiilor, le face numai episcopul, celelalte le poate săvârșii preotul.

(„orașul păcii” în limba ebraică)

— vechea capitală a Iudeii. Se crede că în al II-lea mileniu î.Hr., aici era un centru al cultului zeului Bet-Sulman, de unde probabil și denumirea de Salem (Salim; v. PB), nume pe care îl avea în vremea lui Avraam, care eliberează orașul din robia regelui Elamului. În Salem (Salim) era atunci rege Melchisedec, care, spre mulțumire, întâmpină pe Avraam, eliberatorul, cu pâine și vin, elemente ce vor deveni fundamentale în Euharistia creștină (Facere 14, 18). Salim, așezat pe colina muntoasă Sion, se numea, în vremea când a fost cucerit de David, Iebus-Salem, după numele tribului cananeaan al iebuseilor care locuiau aici în vremea judecătorilor (etapă ce a precedat Regatul); în limba ebraică, în epoca persană (sec. VI î.Hr.), se numea Ierușalem, care elenizat, a dat Ierusalem sau Ierusalim. Întărind regatul prin unirea tuturor triburilor lui Israel, David și-a mutat aici capitala (sec. X î.Hr.); după moartea sa, Solomon, noul rege, a construit marele templu al lui Iehova, pe muntele Moria, mai la nord de Sion (969-962 î.Hr.), și astfel Ierusalimul devine centrul religios și simbol al unității poporului iudeu. Distrus de Nabucodonosor în 586 î.Hr., este refăcut după întoarcerea evreilor din robia babiloniană în timpul lui Zorobabel. Recade, după moartea lui Alexandru cel Mare, sub protectorat egiptean, apoi sub seleucizii sirieni, în vremea regelui Antioh al III-lea, regele Siriei (195 î.Hr.). În sec. I (î.Hr. — anul 63) cade sub stăpânirea romană; orașul este distrus la anul 70 d.Hr. sub împăratul Vespasian, de către fiul său Titus. Locul numit Golgota nu se afla în incinta orașului, ci cu o sută de metri mai la nord de zidul ce împrejmuia Ierusalimul; lângă locul Calvarului (Golgota) se afla mormântul din grădina lui Iosif din Arimateea, unde a fost îngropat Domnul Iisus (In. 19,17 și 41). Acesta a devenit locul cel mai sfânt pentru creștini; în anul 333 d.Hr., pe locul Răstignirii, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a înălțat Biserica învierii, după aflarea în acel loc a Crucii pe care Iisus a fost răstignit. În locul zidurilor dărâmate ale templului din Ierusalim, talmudiștii (rabinii savanți) au înălțat, prin credința și tradiția populară, un nou Ierusalim „Ierușalaim șel maala” (ebr. „Ierusalimul cel ceresc”), construit din credință și studiul Torei, constituind un simbol al permanenței și aspirațiilor spre unitate, tărie și speranță a iudeilor de pretutindeni, de două mii de ani încoace. Distrugerea templului nu a însemnat pentru ei distrugerea acestui simbol care s-a concentrat în „Ierușalim șel maala”, care e mereu prezent în rugăciunile și aspirațiile lor. În anul 135 d.Hr., împăratul roman Adrian a zidit, pe ruinele Ierusalimului, un oraș nou, cu numele Colonia Aelia Capitolina (Pr. T. Negoiță, Cunoști tu Şara Sfântă?, București, 1944, p. 27). În anul 638, Ierusalimul ajunge sub stăpânire arabă; este recucerit de cruciați (1099-1187 și 1229-1244); între 1260-1517 este sub dominația musulmană a mamelucilor, iar din 1517 până în 1917, sub a otomanilor. În 1922 devine centru administrativ al Palestinei, sub mandat britanic. După războiul israeliano-arab (1947-1948), Ierusalimul a fost împărțit: statul Israel nou înființat are capitala în partea occidentală a orașului, în afara vechilor ziduri, iar regatului Iordaniei îi revine orașul vechi. În 1967, după Războiul de șase zile, israelienii ocupă întregul oraș.

— călugări ai ordinului întemeiat de Ignațiu de Loyola (1491-1556), cu aprobarea papei în anul 1540. Scopul era combaterea protestantismului și propagarea catolicismului, educația creștină în spirit catolic a tineretului. Sub deviza „Omnia ad majorem Dei gloriam” căutau să-și ajungă nu numai obiectivele eclesiastice, dar și pe cele politice, având pretenții de dominare și îngăduindu-și practicarea unor metode nu totdeauna sincere și oneste, fapt care i-a făcut indezirabili în unele state, unde au și fost interziși. Ei au acaparat numeroase biserici și mănăstiri ale altor ordine călugărești, pe care le-au subminat, spre a domina numai ei, și prin orice mijloace. Şi-au întemeiat, în toate marile orașe, colegii și universități, în scopul pregătirii superioare a discipolilor și membrilor ordinului (în domeniul Teologiei și Filosofiei), ajungând să acapareze tot învățământul Europei de apus. Au reușit să câștige de partea lor nobilimea și burghezia, obținând toate privilegiile din partea papei, în acțiunea de propagare a catolicismului. Doctrina morală iezuită e acuzată de duplicitate și machiavelism, fiind puternic combătută de janseniști.

— semn muzical psaltic.

— de la numele sfântului care se sărbătorește la 20 decembrie, Sf. Ignat, ziua în care gospodarii obișnuiesc să taie porcul de Crăciun, numită și ignatul.

(ἰχθύς, ὁ — ihtis = pește, fiind format din inițialele numelui lui Iisus Hristos ιχ — IH; Fiul lui Dumnezeu θέος — teos = Dumnezeu și υἱός — iios = fiu; numele de Mântuitor σωτήρ, ὁ — sotir)

— criptogramă (nume ascuns, conspirativ) pentru Iisus, care era reprezentat sub chip de miel, păstor, pește, ca semn de recunoaștere a creștinilor între ei, în epoca persecuțiilor, sec. I — IV. Aceste simboluri creștine s-au descoperit în urma săpăturilor arheologice pe vechi obiecte creștine din primele veacuri. Astfel, s-a găsit la Potaissa (Turda, în Ardeal) o gemă, o piatră prețioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor, purtând pe umeri un miel; în stânga este un copac cu două crengi înclinate deasupra Păstorului, iar pe o ramură se află o pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă. În jurul corăbiei se află criptograma IHTIS — nume dat lui Iisus, prin asociere cu minunile Sale: pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor și peștilor, alegerea primilor apostoli din rândul pescarilor.

— denumire dată locului de cult la unele triburi africane. Acest loc are forma unui cerc cu diametrul de 2-3 metri. În interiorul cercului se așterne iarbă și se plantează un ficus. Aici vin să se odihnească spiritele conducătoare ale tribului și tot aici sunt culcați bolnavii de a fi vindecați de aceste spirite.

(în lb. ebraică „Dumnezeul meu este Domnul”)

— profet din Vechiul Testament (sec. IX î.Hr.), s-a remarcat prin numeroase minuni, rezultat al profundei sale credințe în Dumnezeu. Printre cele mai de seamă a fost aducerea timp de trei ani a secetei în regatul lui Ahab, ca pedepasă pentru că a introdus în Iudeea cultul lui Baal. Sf. Ilie se retrage în această perioadă la pârâul Cherit, fiind hrănit de corbi; apoi este trimis de Dumnezeu la o văduvă din Sarepta Sidonului. Făina acesteia din vas nu va scădea, iar untdelemnul nu se va împuțina, până nu va trece seceta. Sf. Ilie îl va învia cu puterea rugăciunii, pe fiul acestei văduve. Spre a rușina pe preoții zeului Baal, a pus la încercare puterea lor și a zeului Baal, alături de puterea rugăciunii în Dumnezeul Cel adevărat, hotărând să ridice fiecare câte un rug pe muntele Cârmel pe care să ardă jertfe și să aducă rugăciuni pentru încetarea secetei. Condiția era ca rugul să nu fie aprins de om, ci de Dumnezeul fiecăruia din cele două tabere: închinătorii lui Baal și închinătorii lui Iehova. Rugul care se va aprinde în urma rugăciunilor va fi o dovadă a adevăratului Dumnezeu. În urma rugăciunilor Sfântului Ilie, rugul său s-a aprins cu foc venit din cer și ploaia s-a revărsat peste țara pustiită de secetă. Toți preoții mincinoși ai lui Baal au fost uciși de poporul care a revenit la adevărata credință într-un singur Dumnezeu. O altă mare minune care s-a făcut cu acest profet iubit de Dumnezeu a fost sfârșitul său: el n-a murit ca un om, ci a fost răpit la cer de puterea lui Dumnezeu. Poporul nostru a creat în legătură cu el multe legende. Biserica îl cinstește la 20 iulie. Poporul român cinstește în mod deosebit numele lui și crede că atunci când plouă și tună, Sf. Ilie se plimbă în cer cu carul său de foc. Lângă Câmpulung-Muscel (jud. Argeș) se află „muntele bâlciului”, unde din timpuri străvechi se ținea târgul anual de Sf. Ilie, muntele fiind foarte însorit (helios — Soare). Sf. Ilie este ocrotitorul jud. Argeș.

Vezi și {Sf. Antimis}, {Masă (Sf. Masă)}.

— neprihănit, neîntinat.

— oficiant în cultul islamic (mahomedan), în religia mahomedană nu există o preoție propriu-zisă, ci funcționari religioși. Aceștia au diferite denumiri, potrivit cu funcția pe care o au de îndeplinit în cadrul cultului, care se reduce în esență la rugăciunea rituală pe care musulmanii (mahomedanii) o pot face în orice loc socotit curat din punct de vedere religios. Ei au însă și clădiri speciale, numite moschei sau geamii, care servesc pentru rugăciunile în comun, printre care un loc deosebit îl ocupă rugăciunea de Vineri la amiază. Conducătorul acestor rugăciuni publice, făcute în comun de credincioși, se numește imam sau khatib; o altă funcție este aceea de sheykh, adică acel care predică sau are un grad mai înalt în conducerea comunității. Alt slujitor în cadrul cultului este muezinul (muezin), al cărui rol este de a se urca în balconul de lângă vârful minaretului (turnul moscheii) de unde, cu o voce puternică, cheamă pe credincioși la rugăciune în zilele de vineri și de sărbători. Toate aceste servicii sunt îndeplinite în moscheele mai mici de un singur oficiant, care este imamul. Şeful religios al unei comunități mai mari, unde există o moschee principală cu mai mulți oficianți, se numește muftiu (müfti = judecător, în lb. turcă). Conducătorul cultului islamic dintr-o țară se numește Marele Muftiu sau Sheykh-ul islam (șeic), căruia califul îi încredința conducerea tuturor funcționarilor religioși (IR, p. 174); vezi și {calif}, {islamismul}.

— divin, transcendent; forță statornică ce există și acționează neschimbat (imanența divină — dreptatea divină).

(ebr. „Dumnezeu este cu noi”)

— numele dat lui Mesia în Vechiul Testament.

— veșmânt antic în forma unui șal lung, dreptunghiular, din stofă, bumbac, aruncat pe un umăr și înfășurat într-un anume fel în jurul corpului și brațelor, căzând până jos, pe deasupra tunicii (hiton); .

— învoire dată de episcopul locului, unui preot pensionar de a putea sluji la o biserică.

— formă de îngropare a celor excomunicați (cei blestemați de Biserică pentru păcate grele împotriva Bisericii și scoși din rândurile ei). Aceștia erau aruncați, când mureau, departe, în mijlocul câmpului și acoperiți cu pământ și pietre, fără a li se face un mormânt.

(„urmarea lui Hristos”)

— carte de pietate creștină atribuită lui Toma de Kempis. Thomas a Kempis (cu adevăratul nume Thomas Emerken) scriitor mistic german, născut la Kempen (Renania), 1380-1471; a făcut parte din mișcarea misticilor eclectici germani, organizați în acele organizații pioase (ca Fratres devoti-Fraterheren — „frații de viață comună”), care aplicau, prin viața frățească, principiile creștine a trăirii mistice și cunoașterii lui Dumnezeu cu inima, mai mult decât cu rațiunea. Din asemenea asociații făceau parte credincioși din toate straturile sociale, de la aristocrați, cărturari, diplomați, burghezi și până la oamenii cei mai simpli, atât laici cât și călugări, toți mânați de dorința de a trăi o viață creștină adevărată, în a căror activitate intra și scrierea și tipărirea de cărți pentru educarea religioasă a tineretului. Una dintre aceste cărți este și „Imitatio Christi” — Urmarea lui Hristos — tipărită cel mai mult, după Biblie; se cunosc peste 3000 de ediții, în toate limbile. Este străbătută de o adâncă evlavie, de totală încredere în voința lui Dumnezeu, de îndemn la lepădarea de grija lumească și unire cu Hristos, prin taina împărtășaniei. Pentru conținutul ei profund creștin, pentru evlavia și forma clară, simplă, în care este expusă, ea a devenit una dintre cele mai populare cărți, accesibilă tuturor. A fost tradusă și tipărită în lb. română în 1647, la mănăstirea Dealu, de cărturarul Udriște Năsturel.

(„Imaculata concepție” sau „neprihănita zămislire”)

— dogmă proclamată de Biserica Catolică (în 1854), susținând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar. Această dogmă nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, deoarece ea caută să excepteze pe Maica Domnului de la legile firești ale neamului omenesc și în același timp să egalizeze lucrarea ei cu a Fiului și a Sfântului Duh, făcând-o împreună-răscumpărătoare cu Fiul și împreună-mijlocitoare cu El. În concepția dogmatică ortodoxă, Sf. Fecioară, pentru curăția și credința ei, a fost aleasă de Dumnezeu să-L nască pe Fiul Său, fără a fi fost însă nevoie ca ea însăși să se nască fără păcatul originar. Ea a fost însă curățită de păcatul strămoșesc (originar) în clipa în care Logosul, întrupându-Se și-a format Sieși firea omenească; iar de la naștere până atunci acest păcat (la Fecioara Maria) a fost „amorțit”, „adormit”, a rămas în stare de potentă, neactualizat prin păcate personale, printr-un har special, pe care l-au avut profeții și drepții, dar mai mare decât la aceștia (Luca 1, 15); de aceea și calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, pururea-fecioria ei și cinstirea mai presus de a tuturor creaturilor văzute și nevăzute. Venerarea ce se dă Sfintei Fecioare depășește pe a tuturor creaturilor, dar n-o umbrește pe a Fiului ei și Dumnezeu; ea rămâne modelul veșnic neatins de alte creaturi în curăție și sfințenie. Cinstirea mai presus de a tuturor celorlalți sfinți a Sfintei Fecioare Maria a fost numită la sinodul al VII-lea ecumenic iperdulie — ὑπερδουλεία, ἡ (Teologie Dogmatică și Simbolică pentru Institutele Teologice, – colectiv: prof. N. Chițescu, pr. prof. Isidor Todoran și pr. prof. I. Petreuță – București, 1958, p.760-762).

(ὕμνος, ὁ — imnos)

— poezie religioasă de laudă și slăvire a lui Dumnezeu și a sfinților, care se cântă în timpul săvârșirii slujbelor în cadrul cultului bisericesc. Poezia religioasă în cultul ortodox își are rădăcinile în imnografia bizantină (canoane, tropare, condace, stihiri etc.) care este o adevărată enciclopedie teologică versificată sau o teologie popularizată sub forma imnelor și a poeziei. Prin această imnografie, dogma ortodoxă și-a găsit cele mai frumoase formule de exprimare, în formele cultului ortodox.

— disciplină care se ocupă cu studiul poeziei creștine religioase, adică al imnelor folosite în cultul bisericesc.

— se numesc creatorii textelor imnelor religioase, dar și creatorii muzicii imnelor religioase (ex. Roman Melodul, sec. VI, Sf. Ioan Damaschin, sec. VII-VIII, Cosma de Maiuma — Melodul — , sec. VII — VIII, Cucuzel etc).

— cântare de laudă și mulțumire către Maica Domnului, scris în 24 strofe, drept recunoștință că a salvat Constantinopolul de o mare nenorocire, atribuit mai multor autori, dintre care plauzibil se crede a fi Roman Melodul.

(φῶς ἱλαρόν — fos ilaron)

din rânduiala Vecerniei este unul dintre cele mai vechi imne bisericești de inspirație creștină cu caracter dogmatic, în care se formulează pe scurt și în mod simplu învățătura corectă ortodoxă; este un imn trinitar și hristologic în același timp, atribuit lui Antinoghen, episcopul Sevastiei, din Asia Mică, martirizat în persecuția lui Dioclețian, la începutul sec IV. „Lumină lină” este un imn apărut în lupta împotriva ereziilor, cu scopul de a apăra dreapta credință a Bisericii și de a combate învățăturile greșite eretice. La început a avut caracter extraliturgic, dar cu timpul a pătruns în cult, în rânduiala diferitelor slujbe. Imnul este adresat lui Hristos, care este „Lumina cea lină”, aducătoare de bucurie, a slavei Tatălui ceresc, dar totodată arată cu precizie distincția celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, cât și unitatea lor în Dumnezeirea ei („Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sf. Duh, Dumnezeu...”). În vechime, imnul se cânta când pe cer se ivea luceafărul de seară, iar în biserici se aprindea sfeșnicul cu lumina menită să împrăștie întunericul serii. Această lumină care apărea în mijlocul credincioșilor adunați pentru rugăciunea de seară era ca o prezență simbolică a Mântuitorului (Ioan 8,12), iar rostirea imnului în acel moment, voia să spună că în haosul și întunericul în care se zbătea omenirea în epoca Legii vechi, venirea lui Mesia era ca Luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de nădejde (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Istoria și explicarea Vecerniei, în rev. BOR, nr. 5-6, București, 1966.).

(lat. comunicatio = comunicare; gr. koinonia, I Teia koinonia = Sfânta comuniune, Euharistia)

— moment important, indispensabil în cadrul Sf. Liturghii, în Biserica Ortodoxă, când, după săvârșirea Sf. Euharistii, urmează împărtășirea credincioșilor (după împărtășirea clericilor) cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului, sub forma pâinii și vinului euharistie. Preoții se împărtășesc la fiecare Sfântă Liturghie (fiind, conform canoanelor, totdeauna pregătiți), iar credincioșii numai când s-au pregătit prin post și spovedanie. Fiecare creștin ortodox trebuie să se împărtășească în cele patru posturi de durată din cursul anului bisericesc (Crăciun, Paște, Sfinții Petru și Pavel și Adormirea Maicii Domnului sau Postul Sfintei Marii) sau măcar o dată pe an în Postul Paștelui.

— sacrilegiu, pângărire a celor sfinte.

(lat. implacabili,-i)

— neîndurător, de neînduplecat, de neîmblânzit; dreptatea este implacabilă, ca și legea, după cum spuneau latinii: „Dura lex sed lex”.

— blestem.

— legătură nepermisă între persoane de același sânge mamă-fiu, tată-fiică, frate-soră, păcat de moarte, păcat condamnat nu numai de Biserică, dar și de legile civile.

(gr. hairitismos, proskinisis = închinare, de la hairetao = a face semnul crucii, — spre deosebire de klino = a închina averea bisericii; domnii români închinau Ia Sfântul Munte Athos câte o biserică și averile ei; a închina un pahar de vin cu prietenii etc.)

— închinarea, facerea semnului crucii este un gest ritual specific creștin. Este semnul mărturisirii credinței creștine și al slăvirii lui Dumnezeu. Închinarea este cel mai frecvent act liturgic, atât în cultul public cât și în cultul particular. La intrarea în biserică preotul (și credincioșii) se închină făcând semnul sfintei cruci, în numele Sfintei Treimi pe care o mărturisim, rostind: în numele Tatălui (și mâna dreaptă, cu trei degete adunate — cel mare, arătător și mijlociu — se duce la frunte) și al Fiului (mâna dreaptă se duce pe piept) și al Sfântului Duh (mâna se așează pe umărul drept), „Amin” (și ducem mâna la umărul stâng). Închinarea sau semnul sfintei cruci se face în biserică în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii și slujbelor religioase, și în orice altă împrejurare a vieții, când credincioșii cer ajutorul lui Dumnezeu, aducându-I în același timp și mulțumiri pentru binefacerile Sale. Închinarea nu se face la fel în toate confesiunile creștine: ortodocșii se închină cu trei degete (pe care le duc la frunte, la piept la umărul drept și la umărul stâng, simbolizând că: din Tatăl S-a născut Hristos, a coborât pe pământ și șade de-a dreapta Tatălui), însoțind semnul cu cuvintele: „în numele Tatălui, Fiului și al Sfântului Duh”; catolicii fac închinarea cu toată palma întinsă; monofiziții (armenii), care cred că Iisus a avut o singură fire, numai firea divină, se închină cu un singur deget. Închinarea se face cu fața la sărit (acolo e răsăritul soarelui, „acolo este Raiul și Hristos”). Formula însoțitoare: „În numele Tatălui...” este cea mai veche și generală (Matei 28, 19); ea s-a transmis prin Sf. Tradiție: Mântuitorul trimite pe Apostoli la propovăduire spre a încreștina noroadele „Botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Semnul crucii arată credința în Sfânta Treime, în mântuirea omului prin răstignirea lui Iisus Hristos; înseamnă credința în jertfa Lui și hotărârea creștinului de a răstigni pe omul cel păcătos din el. Semnul crucii îndepărtează duhul cel rău, care este păcatul. Biserica Ortodoxă începe și sfârșește toate slujbele și rugăciunile prin semnul Crucii, invocând puterea ei sfințitoare prin care Sfintele Taine ajută la sfințirea și mântuirea omului. Semnul Sfintei Cruci însoțește îngenuncherile și mătăniile la rugăciune.

(etimologic derivă de la verbul latin „inquirere” = a ancheta).

Inchiziția a fost inițiată pe la sfârșitul sec. XII, de papa Lucius al III-lea și adoptată de Biserica de Apus, sub papa Inocențiu al III-lea, în sinodul IV Lateran (1215). La început avea forma unei anchete pe care un judecător o făcea la sesizarea unui acuzator; acuzatorul era însă responsabil și căuta să-și dovedească acuzațiile; prin noua procedură inchizitorială nu mai era nevoie de dovezi; simplul denunț, anonim, era suficient să acuze și să aducă pe banca acuzării pe cineva, care era obligat să-și însușească acuzația, să recunoască vina (că este eretic, hoț, vrăjitor etc.) și, dacă se grăbea să retracteze (dar fără a nega, chiar dacă nu era vinovat) scăpa cu o pedeapsă mai ușoară, iar dacă nu, era supus unei întregi proceduri inchizitoriale, care se desfășura astfel: se dădea un timp de 15-30 zile, numit „de grație”, ca cel denunțat să se prezinte singur și să se recunoască vinovat, fapt care-l scutea de judecată, primind doar o pedeapsă mai ușoară; dacă nu se prezenta era arestat, cercetat, interogat, erau audiați martorii, care puteau spune orice, căci audierea lor era secretă, și dacă acuzatul tot nu-și însușea acuza, urma vexarea (constrângerea) care era uneori atât de cumplită, constând în schingiuiri și torturi inimaginabile, încât rareori cel vexat, dacă nu recunoștea, mai scăpa cu viață. Tribunalul de judecată era format din oameni din orașul respectiv, aleși dintre preoți, călugări, judecători etc, toți vrednici de încrederea inchizitorului, care, după ce făcea judecata și se rostea sentința, convoca o ședință publică, unde se lua hotărârea definitivă, în funcție de acuzat. La această ședință participa foarte multă lume. Şedința se numea acto dafe („act de credință”), căci în cadrul ei, condamnații trebuiau să apostazieze (să se lepede de erezie) și să facă act de credință. Dacă făceau actul de credință, negând cele susținute până atunci, puteau fi iertați sau primeau o pedeapsă mai ușoară, dacă nu, puteau fi și arși pe rug. La început, inchizitorul era un delegat al episcopului, dar începând din sec. XIII, aceștia erau reprezentanți sau legați ai Vaticanului, pentru ca acțiunea inchizitorială, care devenise acum o instituție permanentă, o veritabilă putere judiciară, să fie cât mai sigură și intransigentă. Papa Grigorie al IX-lea (1233) încredințează chiar în acest scop acțiunea ordinelor călugărești ale dominicanilor și mai apoi franciscanilor. Inchiziția era atât de puternică, încât devenise o putere suprastatală. Papalitatea acordase Inchiziției toate prerogativele în scopul de a apăra catolicismul și puterea Bisericii catolice (pe plan religios și civil). Dușmanii ei, care trebuiau să fie nimiciți, erau în primul rând sectele și ereziile (valdenzii, albigenzii, catarii etc), vrăjitoria (deosebit de răspândită în Evul Mediu), toți apostații (cei care se lepădau de credința catolică), evreii și chiar criminalii de drept comun. Pedepsele erau grele și adesea prin arderea pe rug, care se aplica acelora care îndrăzneau să aibă păreri proprii și mai ales să le susțină până la capăt, atitudine socotită o crimă împotriva Bisericii catolice. Printre cei arși pe rug de Inchiziție au fost și mari personalități ale științei și ale credinței, ca Giordano Bruno (1548-1600) și Girolalo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican, predicator de mare forță morală care a îndrăznit a denunța imoralitatea clericală, fapt pentru care Papa Alexandru al VI-lea l-a excomunicat, sfârșind ars pe rug ca eretic. Unul dintre cei mai cruzi inchizitori a fost considerat Toma de Torquemada, călugăr dominican, inchizitor general al Spaniei, intransigent în aplicarea legilor Inchiziției (1420-1498). Inchiziția a fost reorganizată în sec. XVI (de papa Paul al III-lea — 1542) ca o formă de combatere a protestantismului și sectelor generate de el, dar treptat ea a fost desființată în sec. XVIII-XIX. Stând sub influența politică și slujind apoi interesele monarhice, Inchiziția a ucis adesea nevinovați și oameni de înaltă valoare.

— procedeu de înmormântare, prin arderea cadavrelor (vezi și {înmormântare}). Biserica creștină nu admite incinerarea.

(lat. incognoscibilu,-e)

— care nu poate fi cunoscut cu rațiunea; divinitatea este incognoscibilă, ca și minunile.

— termen liturgic pentru căldură — apa caldă binecuvântată care se toarnă în Sf. Potir, după sfărâmarea sfintelor (în „învățătura preoților pe scurt, de șapte taine ale Bisericii”, Buzău, 1702, fila 16, v.)

(lat. in cunabula = leagăn, început)

— carte care aparține primelor tipărituri de la începutul tipografiei (1455-1500).

(lat. indictio = perioadă, răstimp)

— începutul indictului, adică începutul anului nou bisericesc (1 septembrie), e perioada de 15 ani, din care anul 1 se numește indictul întâi, și după trecerea acestor 15 ani începe iarăși cu 1 și urmează alt indict. Prin anumite calcule se poate afla orice indict de la începutul erei creștine (Orologiu, 1896; ed. II-a, p. 156). Indict își are denumirea de la plata soldelor militarilor romani. Aceste plăți care se făceau la anumite date fixe, se numeau indictiones.

— zeu vedic.

— procedeu de câștigare a mântuirii prin plata unei sume de bani, în schimbul căreia penitentul primea o rugăciune scrisă, ce-i aducea iertarea păcatelor, nu numai a celor prezente, ci și a celor trecute și viitoare. Aceste hârtii cu rugăciuni scrise și vândute penitentului după taina Spovedaniei, în cadrul Bisericii Catolice, din Evul Mediu și Renaștere, purtau numele de indulgențe. Indulgențele se vindeau pe sume de bani diferite, în funcție de greutatea păcatelor ce trebuia să fie iertate și de răstimpul pentru care se plătesc: o lună, un an sau chiar pentru toată viața și chiar pentru cei din purgatoriu. Indulgențele au constituit, pentru Biserica apuseană, un mare izvor de venituri, din care s-au putut construi biserici, spitale, școli și altele, dar au susținut și luxul și opulența conducătorilor ei. Abuzul cu indulgențe a fost și o cauză a apariției protestantismului.

(lat. inefabili,-e)

— inexprimabil, care nu poate fi explicat în cuvinte.

(lat. in+fallibilis, de la fallere = a greși; in+fallo-fallere = a nu greși, a rămâne credincios, fidel)

— care nu poate greși nu se poate înșela. Infailibilitatea este un atribut al Bisericii care, învățând credința cea adevărată, este luminată de Sfântul Duh și ferită de greșeli. Izvoarele de credință ale Bisericii sunt Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, bazată pe învățătura Sfinților Apostoli și a sinoadelor ecumenice, prin care s-a închegat și păstrat unitatea ei dogmatică. Această unitate este rezultatul consensului general al reprezentanților Bisericii, al sinodalilor, asistați de Duhul Sfânt, în formularea adevărurilor de credință, spre a nu greși. Această putere de a nu greși, adică infailibilitatea, nu se poate atribui unui singur om, așa cum s-a întâmplat în Biserica de Apus, care, în Conciliul Vatican I (1870, ses.VI) îl proclamă pe papa (episcopul de la Roma) ca infailibil. Infailibilitatea papală contravine învățăturii despre autoritatea colectivă a Bisericii, pe care înșiși Sfinții Apostoli au fundamentat-o prin sinodul apostolic pe care l-au ținuit la Ierusalim (an 48-49 d.Hr.), iar tradiția patristică a continuat-o, dovedind că un singur om nu poate lua hotărâri și nu poate formula dogme pe care să le impună întregii colectivități eclesiastice. De aceea, Biserica Ortodoxă a respins infailibilitatea papală.

(lat. infernus,-a,-um = de jos; infernum locum = locul de jos)

— iad, locul morților, de jos, din mormânt, sinonim cu suferința și chinul, loc de ispășire a păcatelor, gheena; vezi și {iad}, {tartar}.

— era, în epoca romană, semnul de recunoaștere a sfințeniei și inviolabilității celor care o purtau; ea consta într-o legătură de lână roșie și albă, pusă în jurul capului și înfășurată ca un turban. De acestea atârnau în amândouă părțile capului niște panglici. Infula era purtată la început de preoți și vestale, mai târziu o purtau și împărații (ca Pontifex maximus, adică „Mare preot”, funcție pe care și împărații romani și-o asumau) și magistrații mai înalți, deoarece erau socotiți sacrosancți.

(γονυκλισία, ἡ — gonuclisia; lat. genuflexio)

— prosternarea și ridicarea ochilor spre cer este un gest ritual care însoțește rugăciunea (nu numai în creștinism); Mântuitorul Se roagă în genunchi. El a mers cu ucenicii pe Muntele Măslinilor și „îngenunchind, Se ruga...” (Luca 22,41); s-a prosternat, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22,42). Gestul îngenuncherii, ca expresie a recunoașterii totale a voii lui Dumnezeu, îl găsim în Noul Testament, atât la Mântuitorul, Care înainte de patimile sale a îngenunchiat și S-a rugat în grădina Ghetsimi (Marcu, 14, 36), cât și la Apostolii și Ucenicii Săi. Arhidiaconul Ştefan îngenunchiază și se roagă în timp ce se pregătește să moară lovit cu pietre de dușmanii lui Hristos, în care Ştefan crede și Căruia îi încredințează sufletul său: „Şi scoțându-l afară din cetale, îl băteau cu pietre ... pe Ştefan, care se ruga și zicea: „Doamne, Iisuse, primește duhul meu! Şi, îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea a murit” (Fapte 7, 58-60). Şi Apostolul Petru se ruga în genunchi pentru învierea Tavitei: „Şi Petru a îngenunchiat și s-a rugat, și întorcându-se ... a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea și-a deschis ochii ... Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o și, chemând pe sfinți (creștini) și pe văduve, le-a dat-o vie” (Fapte 9, 40-41). Gestul îngenuncherii (așezarea în genunchi) la rugăciune era în uz și la evrei, de la care a trecut și în creștinism . Este un gest care exprimă smerenie în fața lui Dumnezeu și profundă cinstire a Lui. Exprimă și pocăința și părerea de rău pentru păcatele săvârșite. Îngenuncherea se face în timpul rugăciunii particulare și cultice (în timpul Sfintei Liturghii).

(gr. ἄγγελος — aggelos = înger, vestitor; lat. angelus)

— în concepția ortodoxă este o ființă necorporală (spirituală), supranaturală, un obiectiv al cultului, ca și sfinții. Îngerii au fost creați de Dumnezeu înainte de a fi lumea. Ei sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni, vestitori ai voii și poruncilor divine, slujitori ai mântuirii oamenilor, ocrotitori și ajutători ai omului. Îngerii constitue idealul de perfecțiune și puritate și sunt reprezentați în iconografie ca niște copii sau tineri cu aripi. Scriitorul bisericesc Dionisie Areopagitul (autor foarte controversat, pentru care a fost și numit Pseudo-Dionisie Areopagitul) vorbește despre îngeri într-una din lucrările sale intitulată „Despre ierarhia cerească”, arătând că această ierarhie este formată din nouă cete îngerești împărțite în trei triade: 1. Serafimii, Heruvimii, Tronuri (Scaune); 2. Domnii, Puteri, Stăpânii; 3. Începătorii, Arhangheli, Îngeri. Acestea sunt nume ale cetelor îngerești, căci nume individuale se cunosc numai trei: arhanghelii Mihail, Gavriil și Rafail. Despre toate aceste cete îngerești ne vorbește Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, precum și Sfinții Părinți ai Bisericii (Ignatie Teoforul, Irineu, Clement Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie cel Mare sau Dialogul, Fer. Augustin, Ioan Damaschin ș.a.). Ierarhia cerească (lumea spirituală) a fost creată prin voința lui Dumnezeu, Care a rânduit și slujirile fiecărui rang: „...întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16). Despre rostul și slujirea îngerilor, Biserica creștină și-a formulat învățătura în Mărturisirea Ortodoxă, în care scrie că: „îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu din nimic, pentru ca să-L preamărească și să-L servească și afară de aceasta, să servească în lume oamenilor, povățuindu-i la împărăția lui Dumnezeu. Ei se dau și pentru apărarea orașelor, a împărățiilor, a țărilor, a mănăstirilor, a bisericilor și a oamenilor, clerici și mireni..., de asemenea păzesc și pe prunci. Ei aduc înaintea măririi dumnezeiești... rugăciunile și milosteniile noastre și alte faceri de bine... În Vechiul Testament, mai înainte de a fi dată Legea prin Moise, îngerii învățau pe strămoșii noștri Legea și voia lui Dumnezeu și le arătau calea mântuirii, după cum mărturisește Dionisie... Iar pe urmă, după ce s-a dat Legea, îi învățau și-i povățuiau spre cele bune... Ei de asemenea descoperă lucrările dumnezeiești... și, după porunca lui Dumnezeu, se află pretutindeni, lângă fiecare om, ne păzesc de toată primejdia și alungă pe dușmanul sufletelor noastre, care muncește fără milă pe om, dacă vede că Dumnezeu îl îngăduie să facă aceasta” (Mărturisirea de credință..., Ed. 1952, p. 19). La început, toți îngerii au fost în comuniune cu Dumnezeu, dar ulterior, abuzând de libertatea lor, și îndemnați de căpetenia lor, Lucifer, care a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, o parte dintre îngeri L-au părăsit pe Dumnezeu, Care i-a creat, și căzând în păcatul nesupunerii și mândriei, și-au pierdut puritatea și vrednicia demnității corespunzătoare firii și menirii lor, devenind îngeri răi, diavoli sau satana, cauză a răului pentru ei și pentru toate făpturile. Sf. Ioan Damaschin spune: „Dintre puterile îngerești, întâistătătorul cetei celei mai de jos (Lucifer), satana, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut spre bine și nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate, cu toate acestea n-a suferit luminarea și cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voința lui liberă, s-a mutat de la starea sa naturală la o stare contrară naturii sale și s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui... Mulțimea nenumărată de îngeri, așezați sub ascultarea lui, s-a dezlipit, a urmat lui și a căzut împreună cu el. Așadar (demonii), cu toate că erau de aceeași natură cu îngerii, totuși au devenit răi, înclinându-și de bună voie voința lor, de la bine spre rău”. Acești îngeri căzuți, diavolii, au fost pedepsiți de Dumnezeu, Care i-a alungat din lumina feței Sale, aruncându-i în întunericul cel veșnic, în împărăția iadului, dupăcum spune Mântuitorul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,18). Sf. Apostol Petru scrie într-una din Epistolele sale: „Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată” (II Petru 2, 4). Această cădere a însemnat rupere definitivă de Dumnezeu, împietrire în rău, pentru care nu mai e posibilă nici pocăința nici mântuirea, așa cum spune Sf. Ioan Damaschin: „Ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte”. Această posibilitate a pocăinței s-a pierdut pentru totdeauna pentru diavol, după ce, pe lângă păcatul mândriei — care i-a adus căderea — a păcătuit și prin invidie, căci a ispitit pe om, creatura lui Dumnezeu, pură și fericită inițial, tocmai pentru a-l face și pe om să păcătuiască și să-și piardă astfel și el fericirea și curăția în care fusese creat să trăiască. Fiindcă urăște adevărul și face totul împotriva voinței lui Dumnezeu, diavolul este caracterizat, în numeroase texte ale Noului Testament, ca „tatăl minciunii”, căci „de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el... căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8,44), ca „cel ce înșeală pe toată lumea” și pe care Arhanghelul Mihail și îngerii lui l-au aruncat din cer: „Mihail și îngerii lui au pornit război... și a fost aruncai balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se chiamă diavol și satana, cel ce înșeală toată lumea...” (Apocalipsa 12, 7 și 9), cel care și pe Iisus Hristos a încercat să-L ispitească (Luca 4, 3-13). Omul poate să se împotrivească înșelăciunii și ispitirii diavolului prin puterea credinței în Dumnezeu, prin post și rugăciune, așa cum Iisus Însuși a arătat (Luca 4); omul este liber să slujească lui Dumnezeu sau diavolului care-l ipitește, dar nu-i poate hotărî voința de a rămâne credincios lui Dumnezeu, Care dă har și putere celor statornici în credința în El: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Supuneți-vă deci lui Dumnezeu. Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și se va apropia și El de voi... Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța” (Iacov 4, 6-8 și 10). Cultul îngerilor buni, slujitori ai voii lui Dumnezeu și ocrotitori ai oamenilor, a fost susținut din epoca apostolică și patristică și există nu numai în Biserica creștină ci și în alte credințe, ca cea mozaică și islamică. Biserica Ortodoxă le-a închinat sărbători speciale: 8 noiembrie, 26 martie, 6 septembrie și le-a consacrat o zi de pomenire săptămânală, ziua de luni; alte forme de cinstire a lor sunt Acatistele și Paraclisele, ca rugăciuni speciale adresate îngerilor, hramurile de biserici cu numele Sfinților Arhangheli, ca și numele purtate de credincioși:Anghel, Angela, Mihail, Gavriil (Gabriel), Rafael, Serafim etc. În Ceaslov, între rugăciunile dimineții este și una închinată îngerului păzitor. Rugăciunea către îngerul păzitor este printre primele pe care le învață fiecare copil ortodox (Înger, îngerașul meu...).

— înhumare, înmormântare.

— este ritualul de așezare în mormânt al unui mort, fie că trupul e întreg și e lăsat să putrezească, fie că este mumifiat sau incinerat. Ritualul înmormântării este diferit de la o epocă la alta, așa cum au arătat săpăturile arheologice. După forma mormântului și a ceremoniei funerare, se remarcă morminte plane și morminte în formă de tumuli, fie cu obiecte funerare, fie fără, așezate în groapă sau în urne, prin incinerare. Pe teritoriul României s-au descoperit toate aceste forme de înhumare, cu scheletele uneori chircite, în morminte plane, așezate în preajma locuințelor sau în cimitire — necropole (în Dobrogea, în Muntenia). Cu timpul, mai ales după răspândirea creștinismului, s-au creat necropole pentru așezările rurale sau urbane. Excepție au făcut, atât la noi, cât și în apus, capetele încoronate sau înalții prelați și ctitorii, care au fost înmormântați în incinta bisericilor și marilor catedrale.

— în lucrarea sa „Ardem sau înmormântăm morții”, publicată în 1931, Părintele Prof. I. Popescu-Mălăești a documentat pe baza Sfintei Scripturi și a Tradiției bisericești că un preot creștin nu are voie să săvârșească slujba religioasă celor care se incinerează (se ard) și nici sinucigașilor. El a combătut traducerea greșită în unele cărți de slujbă (panihide, molitfelnice) a cuvântului ebraic „ephar” cu „cenușă” („Eu sunt pământ și cenușă”). Acest cuvânt „ephar” este folosit o singură dată în Vechiul Testament cu sensul de „cenușă”, pe când în restul textelor e folosit cu înțelesul de „țărână”, deci corect: „Eu sunt pământ și țărână”, iar „țărâna să se întoarcă în pământ cum a fost” (Ecclesiast 12, 7). Deși cartea prof. Mălăești face aceste precizări, totuși s-a continuat traducerea greșită a termenului „ephar” în tipărirea noilor ediții ale molitfelnicelor și panihidelor cu „cenușă” în loc de „țărână”. Acest lucru este total interzis de Biserica creștină. „Nu este îngăduit creștinului a se arde”, așa cum se menționează și în Pravila bisericească de la Govora, 1640-1641, care spune categoric în glava 378: „să nu ardeți trupurile morților”. Învățătura Bisericii creștine care susține înhumarea și nu incinerarea morților este susținută de textele Sfintei Scripturi: „căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19); sunt cuvintele lui Dumnezeu, rostite către Adam când acesta a păcătuit și a fost pedepsit prin alungarea din rai. La învierea Sa de-a treia zi, Iisus a înviat cu trupul, n-a fost o simplă arătare (Toma i-a pipăit urmele cuielor). Sf. Apostol Pavel scrie Corintenilor: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3,16). Deci, cu ce drept poate fi ars acest trup, numit templu al Duhului Sfânt? Înhumarea morților e susținută de Biserică pe baza învățăturii Sf. Scripturi în legătură cu sfârșitul lumii și judecata de apoi, când vor învia și trupurile, și împreună cu sufletul vor primi judecata. În acest înțeles avem textul de la Ioan: „Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19,25). „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 53).

(lat. innocens,-tis — care nu face vreun rău, nevătămător, nevinovat)

— curat sufletește, fără gând ascuns, nevinovat.

(innocentia,-ae — nevinovăție)

— curăție sufletească, puritate.

(pentru enorie)

— termen vechi (in Prăvilioară, București, 1781, p. 40 v. 41).

— inscripție poruncită de Pilat spre a fi pusă pe crucea răstignirii lui Iisus, inițialele reprezentând numele, persoana celui răstignit, în concepția romană: Iisus (Hristos) Nazarineanul, Regele Iudeilor (Iesus Nazarenns Rex Iudaiorum).

(Ἡ ὑραπαντή — Iipapanti sau Ἡ ὑραπαντὴ τοῦ Χριστοῦ — I ipapanti tu Hristou; lat. Cocorsus)

— numită în popor și Stretenia (vechiul slv.), când se prăznuiește aducerea la templu, la 40 de zile de la naștere, a Pruncului Iisus, Care a fost întâmpinat și luat pe brațe de către bătrânul preot Simeon, care a recunoscut în acest Prunc pe Mesia și L-a mărturisit: „El L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 28-30). La catolici, sărbătoarea aceasta se numește Curățirea Sfintei Marii (Festum purificationis Beatae Mariae, Virginis) pentru că după obiceiul Legii, la 40 de zile de la nașterea copilului, mama trebuia să vină la templu pentru curățire, obicei care se mai păstrează și azi în Biserica Ortodoxă. Data sărbătorii este la 2 februarie (v. Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p.204-206). Organizația Mondială a Tinerilor Ortodocși (Syndesmos) a decretat ziua de 2 februarie „Ziua Internațională a Tineretului Ortodox”.

— raporturi între confesiunile creștine (ortodoxie, catolicism, protestantism).

vezi și {cultul marial}, {Maica Domnului}, {praznice împărătești}.

— Vohodul mic, adică Ieșirea cu Sf. Evanghelie și purtarea ei solemnă din altar, prin mijlocul Bisericii (naosului) și apoi aducerea ei pe Sf. Masă în altar, simbolizând ieșirea la propovăduire a Mântuitorului.

— numele părinților Sfintei Fecioare Maria; Biserica îi prăznuiește pe 9 septembrie, a doua zi după 8 septembrie, ziua de naștere a Fecioarei Maria. Sf. Ioachim se trăgea din neamul lui David, care era din neamul lui Iuda, unul dintre cei 12 fii ai lui Israel.

(gr. μεζοπρόρος — mezoproros = înainte; πρόδρομος, ὁ — prodromos = înainte mergător)

— ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos, despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și al lui Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau Drăgaică (vezi și {Sânziene}). Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o viață aspră de post și rugăciune. Întorcându-se în mijlocul oamenilor, la vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-l primească pe Fiul Său, care urma să vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei... Şi eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,26-27 și 33-34). „Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan” (Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie, „Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august, „Tăierea capului Sf. Ioan” — zi de post și de rugăciune.

— Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

— este autorul Evangheliei care-i poartă numele și al cărții profetice Apocalipsa, ultima carte din Noul Testament; este și autorul a trei Epistole (cuprinse în Noul Testament). Originar din Betsaida, oraș în Galileea (nordul Palestinei). La început este ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, care-l trimite împreună cu Andrei la Iisus, și cei doi vor fi astfel cei dintâi ucenici, care-L vor urma pe Mântuitorul (Ioan 1, 35; Matei 10, 3; Marcu 3,17). Iubit de Iisus pentru neprihănirea vieții sale, Ioan a luat parte la evenimente importante din viața și activitatea Domnului, ca: Schimbarea la față de pe Tabor; învierea fiicei lui Iair; Cina cea de Taină, când își odihnește capul pe pieptul lui Iisus; în grădina Ghetsimani; pe muntele Golgota, unde Iisus e răstignit și-i încredințează lui Ioan pe Maica Domnului. Ioan e primul care crede în învierea lui Iisus și-L recunoaște, când acesta se arată apostolilor pe malul lacului Ghenizaret (Ioan 21, 7). După înălțarea Domnului la cer, Ioan, împreună cu Petru, predică în Samaria. Pe la anul 42, în timpul prigoanei lui Irod, se retrage la Efes, împreună cu Maica Domnului și în 49-50 participă la Sinodul Apostolic din Ierusalim. Stabilit la Efes, desfășoară o activitate intensă de propovăduire a Evangheliei, pentru care este prigonit. În vremea împăratului roman Domițian, este surghiunit în insula Patmos, unde are vedeniile pe care le va descrie în Apocalipsa. Scapă de cazne și de moarte, în chip miraculos, și, după moartea lui Domițian, va reveni la Efes. Ioan întemeiază, organizează și conduce bisericile din Asia Mică. Acestora le trimite primele două Epistole, iar a 3-a, unui credincios, Gaiu, îndemnând la păstrarea credinței adevărate. La Efes și-a scris Evanghelia, la adânci bătrânețe (între anii 92-100). Sf. Policarp, contemporan cu el și ucenic, a lăsat mărturii despre Sf. Ev. Ioan, pe care le cunoaștem de la Sf. Ieronim și Irineu (sec. II d.Hr.). Scopul fundamental al Evangheliei lui Ioan este a mărturisi dumnezeirea lui Hristos (Ioan 20, 31). Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Ioan nu insistă asupra nașterii trupești a lui Iisus, ci numai asupra celei din vecie: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul...” (Ioan 1,1). Din viața și cuvântările lui, Ioan alege pe cele ce privesc dumnezeirea Sa (2, 11; 5, 18 ș.u.). Simbolul Sf. Ioan este Vulturul, spre a arăta înălțimea Evangheliei sale. Porunca de bază a învățăturii lui Iisus, și care se desprinde pregnant din tot ce a scris Ioan, este dragostea de aproapele. Fiind foarte bătrân, nu mai vorbea la adunări, dar spunea numai aceasta: „Fiilor, iubiți-vă unii pe alții”. Întrebându-l ucenicii și frații de ce repetă mereu numai aceasta, el le-a răspuns: „Pentru că porunca lui Dumnezeu este, și de se va împlini numai aceasta, ajunge!”

(în lb. gr. Hrisostom)

— patriarhul Constantinopolului (+407), a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai literaturii patristice și al Bisericii creștine din sec. IV. Dintre numeroasele sale scrieri, care au contribuit la consolidarea autorității și învățăturii Bisericii, sunt: Despre preoție, temeinic îndreptar pentru pregătirea preotului adevărat; celebrele sale Omilii (Predici), ținute, cele mai multe, la catedrala din Constantinopol și care i-au adus, pe drept cuvânt, numele de „Gură de Aur”; o lucrare de bază pentru organizatea cultului este Liturghia, care cuprinde rânduiala slujbei Sf. Liturghii în Biserica Ortodoxă, în tot timpul anului bisericesc, în afară de zilele când sunt rânduite Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Sf. Grigorie Dialogul. Pe lângă Liturghie, Sf. Ioan Hrisostom a contribuit la dezvoltarea cultului creștin, îmbogățindu-l cu un număr mare de tropare și antifoane la slujbele de noapte, precum și numeroasele cântări și rugăciuni cuprinse sub titlul Facerea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în Evhologhiu, Ceaslov.

— sfânt român din Transilvania, martirizat pentru credința lui ortodoxă (+1662), canonizat de Biserica noastră în 1992.

(ebr. „ziua iertării”)

— cea mai mare sărbătoare din an în calendarul mozaic (5 octombrie = 10 Tișri), numită și „sâmbăta sâmbetelor”. Se numea „a iertării”, căci se ținea în amintirea coborârii lui Moise de pe muntele Sinai, cu Tablele Legii, când a găsit pe evrei închinându-se la idoli, și rugându-se Moise lui Dumnezeu, ei au fost iertați pentru păcatul lor. E o zi de post și rugăciune, iar în Tora scrie: „În această zi, Dumnezeu vă va ierta, ca să vă purifice de toate păcatele voastre”. Pentru fiecare evreu, aceasta este ziua împăcării cu Dumnezeu, cu toți oamenii și cu sine însuși.

— unul dintre cei 12 profeți mici ai Vechiului Testament, care a scris cartea Iona din care aflăm viața și activitatea sa. Pedepsit de Dumnezeu pentru neascultarea poruncilor Lui, Iona a fost înghițit de un chit (pește uriaș) în pântecele căruia a stat trei zile și apoi a fost aruncat afară pe țărmul mării. Aceasta simbolizează șederea lui Iisus trei zile în mormânt și învierea Sa cea de a treia zi. Biserica pomenește numele lui Iona în calendarul ortodox la 21 septembrie.

— sensul de Bobotează, dar și numele celui mai mare râu care străbate țara Israel de la nord la sud și se varsă în Marea Moartă.

— discipol în ascuns al Mântuitorului, el este cel care coboară de pe cruce trupul Celui răstignit și-L îngroapă într-un mormânt nou din grădina casei sale, care se afla în apropiere de Golgota (Matei 27, 59-60 și celelalte Evanghelii).

(ἰῶτα — iota, numită ebraic Iod) și cirta (κεραία, ἡ — keraia)

— litere din alfabetul ebraic: „iota” — cea mai mică literă, iar „cirta” — vârful literelor ebraice; „nici o iotă și nici o cirtă” — cu sensul de stabilitate, neschimbare; în acest sens sunt folosite de Mântuitorul: „Căci adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (Matei 5, 18), vorbind mulțimilor despre împlinirea cu respect a Legii sfinte, din care nu se va știrbi nimic.

(de la ebr. Iuob = cel dușmănit, cel persecutat)

— personaj biblic, care a dat și numele unei cărți din Vechiul Testament: Cartea Iov. Cartea tratează marea temă a suferinței: de ce suferă omul drept pe pământ? Iov apare ca un model de răbdare în suferință și statornicie în credința în Dumnezeu. Ca un leitmotiv, în fața oricărei lovituri a sorții el nu rostește decât cuvintele: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. Iov era un om bogat, binecuvântat cu o familie numeroasă; fiii și fiicele sale trăiau în armonie și cu credință în Dumnezeu, iar Iov avea toate motivele să fie fericit. El aducea în fiecare zi jertfe și slavă lui Dumnezeu, mulțumindu-I. Diavolul, invidios pe fericirea lui Iov și spre a-L supăra pe Dumnezeu, se duce la Acesta și-i spune că nu din credință și dragoste adevărată aduce Iov jertfe lui Dumnezeu, ci în momentul când și-ar pierde fericirea, Iov L-ar blestema și L-ar părăsi pe Dumnezeu. Dând diavolului libertatea de a pune la încercare sinceritatea credinței lui Iov, acesta îl supune pe Iov la felurite încercări, răpindu-i treptat totul: mai întâi copiii, apoi averea și, nereușind să-l facă pe Iov să blesteme pe Dumnezeu, se atinge și de trupul său, pe care îl umple de bube și lepră, încât Iov, alungat de toți, ajunge să zacă la marginea orașului pe o grămadă de gunoi, unde câinii veneau și-i lingeau rănile. Îndemnat de niște prieteni, care vin să-l vadă, să-L blesteme pe Dumnezeu, Iov nu se clintește din credința sa în El și în dreptatea Lui, continuând să-L binecuvânteze. Rușinat, diavolul își recunoaște înfrângerea, iar Iov este răsplătit de Dumnezeu, Care îi restituie tot ce-i fusese răpit, făcându-i parte de fericirea dinainte. Iov a rămas pentru omenire un model a ceea ce trebuie să fie legătura dintre om și Dumnezeu. Ideea de bază a cărții este că suferința și nenorocirile care se abat fără motiv asupra celor drepți și buni sunt numai încercări de la Dumnezeu pentru a le pune la încercare credința și statornicia iubirii lor față de El. Pe acești oameni, care în ciuda oricăror nenorociri nu se clintesc din credință, Dumnezeu îi va răsplăti, nu numai în viața de dincolo, dar și aici pe pământ. Iov, personajul principal al acestei cărți, este un asemenea exemplu de neclintită încredere în voia și dreptatea lui Dumnezeu, pentru care este răsplătit chiar în viața aceasta.

(ὑπακοή, ἡ — ipakoi = ascultare, răspuns) sau subascultător

— denumire care se dădea în vechime răspunsurilor (refrenelor) cântate de popor în cântarea responsorială a psalmilor. Ipacoi este o stihiră (tropar) izolată, constând din anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute și consacrate în uzul liturgic, care se repetau ca un refren după fiecare verset al psalmului, așa cum a rămas până azi în finalurile cântărilor Treimei, în cântările finale din icoasele și condacele Acatistelor și în cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau Vecerniei Mari („Bine ești cuvântat, Doamne, Cel ce ai făcut toate”, sau „Aleluia”, de la cântarea Ps. 1: „Fericit bărbatul care...”) ori refrenul „Că în veac este mila Lui” (Ps.135), din cântarea Polieleului Utreniei, la sărbătorile Mântuitorului și ale sfinților. Astăzi, ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc înainte de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor și praznicului respectiv și se numesc așa de la ὐπακούω — ipakoio = a asculta cu atenție sau ascultare supusă, fiindcă citirea (rostirea) lor trebuie ascultată cu multă atenție, ca o vestire sau proclamare solemnă. În Tipicul bisericesc (ed. 1925, p. 293, cap. „Tălmăcire pe scurt despre numirile sau titlurile date deasupra Cântărilor”) se spune: „Ipacoi se tălmăcește subascultător, adică ascultare supusă, și se cântă în zilele duminicilor, în Sărbătorile împărătești și ale Crucii...”; arătând supusa ascultare a Mironosițelor, care s-au dus la mormântul lui Hristos și, văzându-L, s-au supus ascultării la cuvintele Lui, și în locul întristării au primit bucuria și mai vârtos Născătoarei de Dumnezeu; de aceea „ipacoi” sau subascultarea se citește în zilele Învierii. Tot, simbolic „ipacoi” (ascultare, ascultător) se referă la Mântuitorul, Adam cel Nou, Care prin ascultare, împlinind voia Tatălui a șters neascultarea vechiului Adam, pe care l-a adus astfel la starea cea dintâi, de curăție, fără păcat.

— cinstirea deosebită care se acordă Sfintei Fecioare Maria în cultul ortodix; vezi și {dulie}, {latrie}, {immaculata conceptio}.

(ὀ ὑποδιάκονος, ὁ — ipodiakonos, o ipiretis; lat. subdiaconus, subminister)

— era în Biserica primară un slujitor care făcea parte din clerul inferior, cu atribuții în cadrul cultului, dar și social-administrativ. Erau rânduiți prin hirotesie; în cadrul cultului, pregăteau sfintele vase la Sf. Lirurghie, ajutau arhiereului să-și îmbrace veșmintele pentru slujba divină, ajutau pe diacon la slujba altarului, aveau grijă de iluminarea bisericii și de toate cele necesare serviciului divin, îngrijeau mormintele martirilor; în plus aveau aceleași atribuții și sarcini ca și femeile diaconițe (femei care făceau parte din clerul inferior, ca și ipodiaconii, fără a avea, ca iei, vreo atribuție în cadrul cultului): supravegheau ușile bisericii, supravegheau ordinea (în partea rezervată bărbaților), ajutau pe preot la botez, ungând cu mir sfințit pe cei botezați, făceau catehizare pentru primirea sfintei taine a botezului, ajutau pe diaconi la servirea agapelor, vizitau pe bolnavi și le duceau Sf. Împărtășanie, ajutau la înmormântări și aveau dreptul de a se împărtăși împreună cu clerul inferior. Astăzi ipodiaconii nu se mai păstrează în Biserica Ortodoxă decât la catedralele mitropolitane și prin mănăstiri. În Biserica catolică ei se mențin, dar sub denumirea de acolut (vezi {acolutul}). Ipodiaconii, acolo unde s-a mai păstrat, poartă în timpul Sf. Liturghii, veșminte diaconești.

— pregătirea pentru hirotonie ca episcop a ipopsifiului, adică a celui ales în acest scop; ipopsifierea se face la vecernia dinaintea zilei hirotoniei, când se citește decretul de alegere ca episcop, iar a doua zi, înainte de a se începe Sf. Liturghie, candidatul face declarații solemne de credință și devotament pentru apărarea Ortodoxiei. Candidatul semnează declarațiile, care se dau Mitropolitului spre păstrare; de ele depinde și hirotonia ca episcop.

(ὑποψήφιος, ὁ — ipopsifios = candidat, ales secret, prin scrutin)

— alesul pentru arhierie, înainte de a fi hirotonit, purta numele de ipopsifiu.

(ὑπόστασις, ἡ — ipostasis; ὑπόσταση, ἡ — ipostasi = stare)

— stare.

— mod de existență, adică posibilitatea persoanei de a fi în altul și totuși a fi autonomă. În dogma creștină a Sfintei Treimi, acest mod de existență este caracteristic pentru persoanele Sfintei Treimi; Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Sf. Duh, Una de-o ființă, dar întreit ca persoană. Persoanele Sf. Treimi sunt egale, una sunt. Strict ortodox, enipostazierea înseamnă comuniune de viață, de gândire, de voință, comuniune care se efectuează la nivelul supraindividual, acolo unde opoziția dintre unul și multiplu, dintre existența particulară și cea universală este — în realitate — depășită. Această împărtășire este posibilă numai în lumea spiritului. Individul, ca persoană umană, trebuie să reprezinte expresia cea mai înaltă a spiritului. Bazați pe această concepție, teologii creștini arată că în fața lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali, pentru că biopsihic toți sunt creaturi ale aceluiași Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Toți se împărtășesc de aceeași purtare de grijă, și în ființa fiecăruia sălășluiește același suflet nemuritor, care le dă calitatea de a fi chip al lui Dumnezeu, persoană în sensul de plenitudine spirituală (Nestor Vornicescu, vol. „Pace pe pământ”, Studii și articole, București, 1986, p. 97).

(ὕψιστος — ipsistos = suprem, cel mai înalt; Ὕψιστος — Ipsistos = Cel mai înalt, Dumnezeu)

— adepți ai unei învățături religioase care propovăduia adorarea unui singur Dumnezeu, „cel mai înalt”, învățătură care nu era nici creștinism curat, nici iudaism. Ipsistarii lepădaseră idolii și jertfele păgânești, dar venerau focul și lumina; respectau legea divină cu privire la mâncări oprite, dar respingeau tăierea împrejur (botez iudaic). Despre ipsistari vorbește Sf. Grigorie de Nazianz, în Apologia Sf. Vasile (trad. Pr. N. Donos).

(ὕψωμα, τό — ipsoma = înălțare; ὑψόω — ipso = a înălța)

— slujbă la parastasul trupurilor neputrezite: „să ridice și ipsomă întru ajutorul tuturor” (text în Prăvălioară, București, 1781, f. 28 v. și LS, cap. Taine și ierurgii).

(ὑψωτυτέρα — ipsotitera, ὕψος, τό — ipsos = înălțare, exaltare)

— icoana Maicii Domnului, „Cea mai înaltă decât cerurile”, prezentată în iconografia ortodoxă ca „împărăteasă” îmbrăcată în haină aurită, având pe genunchi pe Iisus, și încadrată de obicei de doi îngeri în adorare.

(εἰρηνικά — irinika = în pace, cu pace)

— a trăi în bună înțelegere, în pace.

(εἱρμολόγιον — irmologhion)

— carte de slujbă bisericească, în care sunt cuprinse cântările numite irmoase și alte cântări pentru uzul cântăreților la strană; vezi {irmos} și {catavasii}.

(εἱρμός — irmos = legător)

— se numește prima strofă dintre cele două ode care compun un canon. Irmosul servește ca model pentru celelalte strofe (stihiri) ale odei, cărora le dă melodia și numărul de versuri și silabe din care se compun. Irmosul servește ca model de cântare și ca legătură odelor unui canon. Totalitatea irmoaselor din odele unui canon formează un fel de rezumat sau extras al canoanelor și poartă numele de catavasie (καταβάσια — catavasia = coborâre), pentru că, în timpul cântării, cântăreții coboară lin din străni și vin în mijlocul bisericii. La cele nouă cântări (ode) ale canoanelor se cântă catavasii în toate duminicile de peste an, la sărbătorile împărătești ale Maicii Domnului și ale sfinților cu polieleu și doxologie. Catavasiile acestor sărbători se cântă la răstimpurile prevăzute în cărțile de slujbe (ex. Între 1-11ianuarie se cântă catavasiile Bobotezei, de la Paști până la miercurea a patra se cântă catavasiile Sf. Paști). Irmoasele și catavasiile din Minee, Penticostar și Triod, cu privire la sărbătorile mari, sunt adunate în cartea numită Irmologhion.

— nepoată a regelui Irod cel Mare, mama Salomeii, a fost soția regelui Irod Antipa, în vremea căruia a pătimit și S-a răstignit Iisus Hristos; la îndemnul Irodiadei, regele a poruncit tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, care îndrăznise să judece și să acuze pe rege și familia sa de păcate grele în fața lui Dumnezeu.

— fiul lui Avraam și al Sarrei, s-a născut la bătrânețe și a fost ca un dar pentru credința lor nestrămutată într-un singur Dumnezeu. La porunca lui Dumnezeu, Care pune la încercare credința lui Avraam, acesta este gata a aduce jertfă pe Isaac, singurul său fiu, dar Dumnezeu îl salvează spre a se împlini, prin neamul lui, destinul mesianic (Facere 17, 19; 21, 1-4).

(εἰσάγειν — isagein = a introduce)

— introducere în Sf. Scriptură sau studiu de cunoaștere a Sfintei Scripturi, cu scopul de a apăra caracaterul ei divin, de a o face cunoscută în înțelesul ei corect și adevărat și de a împărtăși aceste cunoștințe tuturor oamenilor. Introducerea în Sf. Scriptură se mai numește și Studiul biblic. Lucrările sau scrierile care tratează probleme în legătură cu autoritatea și interpretarea Sfintei Scripturi se numesc opere isagogice. Sf. Adrian Monahul (+440) este primul care folosește termenul isagogie. Opere isagogice-istorice au scris: Fericitul Augustin (+430) — „De doctrina christiana”; Theodor de Mopsuestia (+428), Theodoret de Cyr (+458), Cassiodor, sec. VI — „De institutione divinarum scripturarum” etc. Părintele Introducerii, în sensul modern al studiului, a fost Richard Simon (sec. XVII) care folosește metoda istorico-critică în tratarea problemelor biblice.

(ebr. Ieșaiahu = mântuirea lui Iahve)

— este unul dintre cei patru profeți mari ai Vechiului Testament (Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel). A trăit în sec. VIII î.Hr., în Iudeea, luptând pentru înnoirea și întărirea vieții religioase a poporului său. El a profețit venirea Mântuitorului, aducând date atât de exacte și amănunțite despre El și despre împărăția mesianică, încât a fost supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”. În profeția sa, Isaia a dat lui Mesia numele de Emanuel („Dumnezeu este cu noi”, Isaia 7, 14): „Domnul meu va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”.

— poreclă dată lui Iuda, trădătorul, vânzătorul lui Iisus. Din această poreclă a luat naștere, în limbile paleoslavă și română, o variantă pentru denumirea căpeteniei diavolilor, Scaraoțchi (Rev. CM, p. 2).

— mișcare spirituală panortodoxă, pornită de la Muntele Athos, din mănăstirea „Marea Lavră”, fondată de Sf. Athanasie Atonitul, în 963. Isihasmul este un mod de trăire mistic-religios, specific vieții monahale, îndeosebi la călugării de la mănăstirile din Muntele Athos. Aceștia trăiau încă din vremuri vechi o viață de pustnici, în asceză aspră și viață mistic-contemplativă, în tăcere (gr. ἐν ἡσυχία — en isihia = tăcere) de unde și denumirea de isihaști. De la preocupările muncii manuale, acești călugări au trecut la viața contemplativă, urmând învățăturile Sf. Dionisie Areopagitul (sec. I-II) și ale Sf. Simeon Noul Teolog, celebru mistic din sec. XI, care susținea că printr-o contemplație continuă, exercitată mult timp, se poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu, încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiești chiar cu ochii trupești. Pentru a ajunge la această trăire se folosea o anumită metodă: cu ochii deschiși trebuia să se concentreze gândul în așa măsură la rugăciune, încât să nu se mai înregistreze, de privirea celui ce se roagă, nimic din lumea materială înconjurătoare, ci doar lumina divină. Şinuta din timpul acestei rugăciuni cerea ca bărbia să fie aplecată spre piept, iar privirea să se fixeze pe un punct al corpului, pe abdomen, timp în care se rostea continuu o rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, reținându-se în același timp și respirația. Practicanții acestei metode, numită și rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea isihastă, la început nu vedeau nimic, dar prin exercițiu ajungeau să poată vedea o lumină, pe care o socoteau dumnezeiască, fiind asemenea cu aceea pe care Apostolii au văzut-o pe muntele Tabor, în ziua Schimbării la față a Domnului. În istoria isihasmului se declanșează însă o dispută, datorită unui călugăr grec, din Calabria, Varlaam, care-i acuză pe isihaști de superstiții și fals misticism, afirmând că lumina taborică este o lumină creată, ea nu este identică cu Dumnezeu, ci e mărginită și vremelnică, asemenea oricărei creaturi, căci dacă va fi identică cu divinitatea ar fi veșnică, dar și invizibilă. Teoriile lui Varlaam sunt combătute de susținătorul isihasmului, Grigorie Palama, un nobil învățat, care se retrăsese în 1318 la Muntele Athos, ducând o viață mistică și ascetică. Palama susține, împotriva lui Varlaam, că lumina taborică nu este creată, ci este o emanație divină, veșnică, este o lucrare dumnezeiască, o combinare între veșnicie și vremelnicie, între lumea de sus și cea de jos. Proporțiile luate de această dispută au dus la convocarea unui sinod (la Constantinopol, 1341) care s-a pronunțat în favoarea isihasmului. Acest rezultat îl determină pe Varlaam să treacă la catolicism, combătând și mai vehement isihasmul. Isihasmul a fost definit ca doctrină a Bisericii de Răsărit, la sinodul din 1531, ținut la Constantinopol; atunci au fost înfierați, alături de Varlaam, și alți adversari ai doctrinei isihaste. Printre cei care l-au susținut au fost teologi de frunte ca: Nil Cabasila și Nicolae Cabasila (1371) arhiepiscopul de Tesalonic, Simeon (1429) și monahul de la Athos, Nicodim din Naxos, care i-a dat și un nou avânt. Într-un sinod ținut la 1368, pe când Isidor era patriarh al Constantinopolului, Grigorie Palama, care fusese și episcop al Tesalonicului, a fost trecut de Biserica Ortodoxă în rândul sfinților. Isihasmul s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, prin intermediul textelor adunate la sfârșitul sec. XVIII sub numele de Filocalia. Concepția isihastă va influența și paisianismul românesc; Paisie, întemeietorul lui, trăind un timp la Athos, a scris o lucrare de reguli monahale, cu titlul „Rugăciunea minții”.

— viață de singurătate și liniște.

— (de la „islam” = renunțare la sine și supunere totală față de Dumnezeu) — religie monoteistă; asemenea iudaismului și creștinismului, își revendică originea din Avraam și anume printr-unul din fiii acestuia, Ismail (fiul lui Avraam și al sclavei Abgar). Întemeietorul islamismului este un personaj istoric, pe nume Mahomed. El a trăit în sec. Vi d.Hr. în Arabia și făcea parte din puternicul trib al coraisiților, care aveau în grija lor marele sanctuar kaaba din Mecca. Bogat prin căsătorie, Mahomed are posibilitatea să călătorească mult, datorită afacerilor comerciale, și să cunoască astfel marile religii monoteiste, creștină și mozaică. Ajutat și influențat de învățătura hanifilor (credincioși monoteiști diferiți însă de iudei și creștini), Mahomed se va considera el însuși hanif, propovăduitor al adevăratei învățături despre Dumnezeu, păstrată de la Avraam și pe care creștinii și iudeii, zicea el, au falsificat-o. Mahomed apare într-un moment istoric propice, în care necesitatea unui reformator se impunea, atât pe plan religios cât și politic. Creștinismul și iudaismul, răspândindu-se în Arabia, provocaseră o anumită stare de spirit împotriva religiei idolatre și de căutare a ceva nou, a unei religii înnoitoare, care să corespundă noilor nevoi spirituale ale vremii. La aceasta se adaugă și starea politică, socială și economică grea a Arabiei, fărâmițată în triburi și a cărei unificare se impunea mai ales pentru a face față pasiunii celor două mari puteri vecine: imperiul bizantin și Persia. Mahomed (Muhammed = „cel lăudat”), înclinat spre religiozitate, trăind adesea retras de lume în rugăciune, asceză și post, pe la vârsta de 40 de ani are viziuni în care îngerul Gabriel i-a arătat primele texte din cartea sfântă, numită Coran și i-a poruncit să propovăduiască. Principalele idei ale noii învățături, pe care Mahomed se considera chemat să le facă cunoscute arabilor, erau: Dumnezeu este Unul, judecător drept și atotputernic, a cărui judecată va fi cumplită pentru cei păcătoși; omul trebuie să se supună și să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a descoperit lui Mahomed ca ultimului dintre profeții Săi și îl cheamă să propovăduiască arabilor monoteismul. Mahomed rânduiește ca practici rituale: spălări, rugăciuni, recitări din Coran, împlinirea dreptății, milostenii etc. Primii adepți ai lui Mahomed au fost cei din familia sa, dar tribul coraișiților îl alungă din Mecca socotindu-l mag și vrăjitor, căci învățătura sa monoteistă dăuna intereselor comerciale ale acestor idolatri. Mahomed se refugiază la Iathreb (oraș care se va numi Medina, „Orașul profetului” — Medinat an Nabi). Această fugă s-a numit Hegira (hojra — „emigrare”) și de la această dată începe era musulmană (anul 622 d.Hr.). De la această dată, activității de predicator a lui Mahomed i se adaugă și cea politică. După ce organizează viața religioasă a Medinei, conform învățăturii sale, ajutat de adepții săi, în număr de câteva sute, pornește lupta împotriva orașului Mecca, în anul 630, și care îi deschide porțile ca unui cuceritor. Mahomed distruge idolii de la Kaaba și orânduiește ritualul cultului islamic conform învățăturii păstrate, zicea el, de la Avraam, părintele arabilor. Treptat Mahomed supune întreaga Arabie, păstrându-și ca reședință orașul Medina. În anul 632 face un pelerinaj de „adio” la Mecca și precizează toate amănuntele cultului islamic. Moare la Medina, în același an. Mormântul său va deveni al doilea loc sfânt, după Mecca, pentru adepții islamismului. Glorificat ca profet pentru excepționalele sale însușiri, Mahomed a fost absolvit de credincioșii săi pentru păcatele omului, rămânând pentru ei doar un trimis al lui Dumnezeu. Învățătura sa a fost fixată în scris de urmașii săi, califii (Kalifa = locțiitor al profetului) Abu-Bekr, Omar și Otman, care au redactat-o sub titlul Al-Qur-an (Coran) sau recitare sau „ceea ce trebuie citit”. În afară de acest izvor doctrinar, islamismul mai are și un al doilea izvor, numit Hadith (comunicare, istorisire) format din relatări tradiționale codificate în sec. al II-lea al erei musulmane (sec. VIII-IX d.Hr.). În aceste relatări tradiționale se lămuresc mai amănunțit modalitățile de împlinire a diferitelor ritualuri menționate în Coran. Aceste izvoare doctrinare sunt completate și de comentariile unor învățați musulmani, precum și de așa numitele „igma” sau „consens”, învățături scoase din similitudini pentru anumite situații. Doctrina islamică este un sincretism, un amestec de elemente religioase diferite ca proveniență și factură. Mahomed le-a luat din iudaism (Biblie și Talmud), din creștinism, din tradițiile religioase ale perșilor și arabilor. Formula de bază a teologiei mahomedane ortodoxe este shahadah adică: „Nu este Dumnezeu afară de Allah, și Mahomed este profetul său”. A doua formulă de bază cuprinde o mărturisire de credință în Dumnezeu, îngeri, cărți sfinte și viața viitoare. Allah, ca un zeu suprem la vechii arabi politeiști, este spiritualizat, afirmându-se unicitatea sa. Lui Allah i se atribuie 99 de însușiri pe care Coranul și Hadith le enumeră și pe care credincioșii mahomedani trebuie să le cunoască și să le recite cu ajutorul unor mătănii (din 99 de mărgele). Dumnezeu este creatorul a tot ce există, este atotputernic și milostiv. O trăsătură negativă a doctrinei musulmane este concepția despre predestinație sau fatalism. Dumnezeu n-a creat pe om liber, ci i-a creat și faptele pe care acesta, în mod inevitabil, trebuie să le împlinească. Această doctrină încearcă să fie rectificată astăzi de erudiții teologi musulmani, ținând seama de cerințele lumii moderne, în care omul are partea sa activă de responsabilitate. Îngerii creați de Dumnezeu au căpetenie pe Gabriel, cel care a revelat lui Mahomed învățătura divină pe muntele Hira (lângă Mecca). În afară de îngeri, islamicii mai cred în spirite (jinn), bune și rele, cele rele fiind conduse de Ilie, îngerul trufiei (Lucifer). Credința în spirite e o reminiscență din politeism, pe care Mahomed n-a putut s-o înlăture. Coranul vorbește despre profeți, admițând 25 de profeți trimiși de Dumnezeu, șase fiind principali: Adam, Noe, Avraam, Moise, care au adus evreilor Thora, Iisus, care a adus Evanghelia și ultimul, și cel mai mare profet, Mahomed, numit în Coran Khatam („pecete”, „sigiliu”), căci el încheie șirul profeților. Tot așa, Coranul încheie șirul cărților sfinte pe care le abrogă ca fiind incomplete și falsificate. Coranul e revelat, necreat, el a fost dat lui Mahomed de îngerul Gabriel. Coranul îl numește pe Iisus „Cuvântul lui Dumnezeu” și admite nașterea Sa supranaturală din Fecioara Maria. Vorbește despre minunile lui Messia Iisus și susține că Iisus a vestit venirea lui Mahomed. Eshatologia este vag expusă în Coran, dar tradiția a completat dogma islamică despre viața viitoare. Îngerii Nakir și Munkar judecă sufletele (o judecată particulară) și le trimite în rai sau iad. Numai sufletele profeților și martirilor sunt scutite de judecată, mergând direct în paradis. Judecata de apoi va fi vestită de Antihrist, iar Mahdi, un Mesia islamic, va converti lumea la islamism și Iisus însuși va coboră din cer și Se va arăta oamenilor în moscheea din Damasc, va ucide pe Antihrist — monstru cu un ochi în frunte — și va rămâne 40 de ani pe pământ spre a restabili pacea între oameni și animale. Judecata de apoi se va face în fața liu Allah. Concepția veche islamică despre bucuriile epicureice ale paradisului a fost înlocuită de teologii musulmani cu un element spiritual care arată raiul ca loc fericit de contemplare a lui Dumnezeu. Legea islamică (Shariah) cuprinde toate categoriile de îndatoriri ce revin dincioșilor, dintre care importante și obligatorii pentru toți sunt considerate cinciobligații rituale, stâlpii credinței: mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadhan și pelerinajul la Mecca. La acestea se adaugă „războiul sfânt” care nu este însă o obligație individuală, ca celelalte, ci a întregii comunități musulmane. Indirect impune individului prin perspectiva sa: cel ce moare în acest război merge de-a dreptul în rai fără judecata de apoi. Războiul se duce prin convingeri, dar poate folosi forța când nu convinge cu binele. Prin aceste „sfinte” războaie au reușit musulmanii să răspândească islamismul creând cele mai întinse imperii cunoscute în istorie: Califatul Arab și Imperiul Otoman. Împletirea elementului politic cu cel religios în islamism a determinat felurite dezbinări între credincioși, ducând la schisme și secte mahomedane. Astfel, s-au dezbinat din rândul musulmanilor ortodocși numiți sunniți, anumite grupări politice în sec. VII, care au avut dispute pe seama alegerii primilor califi. Charigiții („rebelii”), la început 12.000 de credincioși, s-au separat de comunitate după uciderea celui de al treilea calif, Othman (656), pentru că susțineau alegerea califului după merite religioase, nu după gradul de rudenie cu profetul sau tribul coraiștilor. Ei mai cereau revocarea alegerii când califul n-ar fi corespuns. Charigiții s-au transformat cu timpul în secte, creându-și dogme noi. Şiiții („sectanți”), cei intrați în conflict cu charigiții, căci aleg calif pe Ali, ginerele lui Mahomed. Şiiții atribuie lui Ali o cinste egală cu cea a lui Mahomed. Ei nu admit Hadith (tradiția) decât informațiile provenite de la Ali și Fatima, soția sa și fiica lui Mahomed și de la descendenții acestora. Împotriva lui Ali se ridică Moavia din familia Omeyya și se proclamă calif încă fiind Ali în viață. Omeyazii aveau aceleași opinii cu charigiții, adică alegerea califului după merite religioase, nu după înrudire. Când familia Omeyazilor a devenit ea însăși ereditară, nu s-au mai respectat principiile democratice inițiale, folosind abuzul și forța. Pierzându-și speranța de a îndepărta pe Omeyazi, șiiții, influențați de mesianismul iudeo-creștin, și-au pus nădejdea în venirea unui imam descendent din Ali, care va veni într-o zi să restabilească dreptatea și pacea. Acest imam numit Mahdi este un fel de Messia în secta șiită. Şiismul s-a ramificat cu vremea în numeroase secte.

Ismailiții sunt cei mai importanți și la rândul lor au format alte ramificații: carmații, druzii, asasinii. Asasinii, vestiți prin cruzimea cu care-și executau adversarii, au apărut în sec. XI, având caracter secret. Aceștia dădeau o interpretare alegorică legii musulmane, așteptând și ei venirea lui Mahdi, Mesia islamic al șiiților. Doctrina asasinilor proveniți din șiiți mai dăinuie și azi la unele secte și îndeosebi la Khogiah, sectă din India. Altă ramură sectară a islamiștilor este a „neutrilor” — „mutatiliștii”, care formează în sec. VIII o școală de teologie ce intră în conflict cu teologia ortodoxă musulmană (metekailim). Mutatiliții sunt raționaliști, susțin natura „creată a Coranului” care nu e decât o „reprezentare” a cuvântului lui Allah. Ei combat doctrina predestinației. În sec. XVII apare un curent rigorist de revenire la vechea doctrină musulmană, condus de Muhammad ibn al Wahab. Acesta propovăduiește un monoteism rigid, combate cultul sfinților, venerării mormintelor, împodobirii moscheelor și luxul în general. În secolul trecut, wahhabiții, folosind acțiuni violente, pun stăpânire pe întreaga Arabie, distrugând la Mecca și Medina monumentele religioase și mormântul lui Mahomed. Devenind o primejdie pentru turci, ei sunt înfrânți în urma unui război lung condus de Ali, Pașă al Egiptului. Wahhabiții au urmărit înlăturarea din islamism a tuturor învățăturilor bazate pe tradiție. Această sectă numită „protestantismul islamismului” mai are și azi un mare număr de adepți în Arabia. Sub influența misticii creștine și filozofice neoplatonice și indiene, apar în islamism o categorie de călugări, care, imitând pe călugării creștini, renunță la orice lux, ducând o viață de sărăcie, purtând îmbrăcăminte simplă de lână aspră (suf), de unde numele lor de sufiți. Numiri date sufiților mai sunt: fachiri (lb. arabă), derviși (lb. persană). Cu timpul, sufiții și-au făcut o religie aparte contravenind ortodoxiei islamice. Teologia sufistă este panteistă, practicând mistica cufundării în nonexistență (fana), (un fel de Nirvana a indienilor) sau în realitatea absolută. Unii sufiți ajung să se creadă chiar dumnezei: „Eu sunt Dumnezeu” — declara marele mistic Husain ibn Mansur al Halladi (sec. X) care pentru această îndrăzneală a fost crucificat la Bagdad în 922. Pentru a se evita asemenea rătăciri dogmatice în mistica islamică, marele teolog musulman Al Ghazali (sec. XI) a redactat codul misticii musulmane: Renașterea științei religioase, în care sistematizează doctrina sufistă, punând-o de acord cu ortodoxia musulmană. Se formează confrerii sau ordine religioase, practicând în comun pietatea, conform legii musulmane. Confreriile au luat ființă în sec. XII — XIII și există și azi. Ele sunt formate numai din bărbați și uneori au caracter de ordine monahale ca în creștinism, deși monahismul contravine învățăturii lui Mahomed. În afară de confreriile sufiților, care au făcut votul sărăciei, ascultării și castității, în general membrii confreriilor musulmane nu trăiesc în mănăstiri, ci sunt căsătoriți și trăiesc la casele lor, adunându-se săptămânal în anumite clădiri unde, sub conducerea șefului confreriei, îndeplinesc riturile reglementare ale ordinului (rugăciuni, spălări rituale, citiri din Coran etc). Confreriile au un rol mare în islamism, întreținând pietatea în popor și ferind islamismul de a deveni sec și formalist. Legat de confrerii este cultul sfinților (wali), marii mistici fiind cinstiți ca sfinți, așa cum însuși Mahomed a devenit după moarte obiectul venerației credincioșilor islamici. Cultul sfinților a dat naștere la sărbători, pelerinaje, și la cultul relicvelor. Cea mai importantă relicvă este stindardul verde al profetului (sangiak scerif), păstrat de calif. Acest stindard a fost dat lui Mahomed, din cer, ca semn al victoriei; și musulmanii, în „războiul sfânt”, purtau totdeauna un stindard verde. În sec. XIX, mistica islamică a cunoscut o puternică înflorire în Persia, prin două reforme religioase. Babismul și bahaismul. Un tânăr musulman, Mirza Ali Mahomed (1820-1850) se considera Bab, „poartă” a lui Mahdi (Messia islamic), adică purtător al doctrinei lui Mahdi. Succesorul lui Bab, numit baha Ullah („splendoarea lui Dumnezeu”) a dat naștere bahaismului, o sectă care avea un caracter umanitar și pacifist, ruptă total de legea islamică. Cultul musulman a fost practicat în messagid sau mesged (locuri „unde se îngenunche”) din care cuvântul „moscheee”. Moscheile mari au fost numite „geami y mesgid” sau geami (geamii). Prima moschee care a servit ca model este casa de rugăciune de la Medina, din timpul lui Mahomed. Arhitectura lor e formată dintr-o tindă și o sală de rugăciune, având deasupra cupole și turnuri înalte, „minara” = far. Aceste minarete constitue locul de unde sunt vestiți (chemați) credincioșii la rugăciune. Una dintre cele mai frumoase este moscheea lui Omar, construită (anul 690), pe locul unde a fost templul lui Solomon. Singura decorație a moscheilor sunt „arabescurile” (linii geometrice, flori și frunze împletite simetric), conform învățăturii lui Mahomed de a se interzice reprezentarea figurii umane și a animalelor. Partea cea mai importantă a moscheii o formează firida (mihrab) care arată direcția (Kiblah) spre Mecca, direcție în care trebuie să se îndrepte credincioșii când se roagă. În mihrab (firidă) împodobită cu arabescuri, se așterne un covor pe care stă imamul (slujitorul) și dirijează rugăciunile. Imamul, conducătorul rugăciunilor publice, trebuie să cunoască bine ritul musulman și să aibă o viață morală. Imamii sunt căsătoriți și au diferite grade. Imamul care conduce rugăciunile de vinerea și de sărbători se numește Khatib; cel care predică sau are un grad în conducerea comunității religioase se numește mauzzin (muezin). Moscheile mai mici, din sate, au un singur oficiant pentru toate serviciile. Conducătorul religios al unei comunități mai mari se numește muftiu (mufti = judecător). Conducătorul cultului islamic dintr-o țară se numește Mare Muftiu. Magistrații și teologii erudiți (ulama) în Turcia, erau conduși de marele Muftiu sau Sheykh-ul islam, căruia califul îi încredința conducerea tuturor funcționarilor religioși ai capitalei. Credincioșii nu pot participa la rugăciune decât foarte curați la trup (prin spălări rituale) și la haine. Rugăciunea (salat) trebuie făcută de 5 ori pe zi, la ore stabilite și constă în citiri din Coran și anumite gesturi, atitudini, fixate de lege. De aceea, pentru a se comporta corect, musulmanii preferă să-și facă rugăciuni în grup la moschee, unde își lasă încălțămintea la ușă, se așează în rânduri, înapoia imamului și repetă cuvintele și gesturile acestuia. Sărbătoarea religioasă este Vinerea dar nu are caracterul sacru al Duminicii pentru creștini sau Sâmbetei pentru evrei. Mai au șapte sărbători principale printre care ziua morții lui Mahomed, ziua care precede Marele și Micul Bairam („rupere”, denumire dată sfârșitului postului din luna Ramadhan) și durează trei zile consecutive. Marele Bairam este sărbătoarea sacrificiilor și are loc în timpul pelerinajului la Mecca, durând patru zile. Credincioșii care nu sunt în pelerinaj se adună în moschei până în zorii zilei, pentru că la musulmani, ca și la evrei, ziua începe la apusul soarelui și durează până a doua zi la aceeași oră. Musulmanii șiiți din India de Nord au unele sărbători șiite la care participă și sunniții și chiar indienii nemahomedani. Ele durează zece zile și formează un fel de mistere, reprezentând martiriul lui Hussan și Hussein, fiii califului Ali și nepoții lui Mahomed, asasinați de adversarii lui Ali. Musulmanii au diferite obiceiuri și rituri la naștere, nuntă și moarte. Copilului nou născut i se șoptește la ureche mărturisirea de credință Sahada (Crezul musulman): „nu este alt Dumnezeu decât Allah și Mahomed, profetul său”. Aceeași mărturisire trebuie s-o facă și muribundul spre a fi pregătit s-o rostească la judecata când va fi întrebat de cei doi îngeri ai morții, Nakir și Munkar. Mormintele mahomedane sunt construite în formă de firide în care mortul e așezat pe o parte cu fața spre Mecca. Deasupra se ridică un mușuroi de pământ sau o boltă (qubba). În India există morminte musulmane monumentale, construite cu mare lux. Nu se obișnuiește doliul. Califatul a existat până la începutul sec. XX (1924), când a fost suprimat de Atatürk, odată cu suprimarea tribunalelor și a ordinelor religioase, înlocuirea calendarului musulman cu cel gregorian. Tendințe moderniste în islamism n-au urmărit distrugerea religiei islamice. Au declanșat însă reacții ca mișcarea Muhammadijah, care urmărea întoarcerea la Coran și la ortodoxia musulmană, înființează școli, instituții de asistență socială, grupul feminin Aisya, Liga tinerilor musulmani. Centrul conservatorismului musulman e universitatea din El Ashaz, din Egipt. Majoritatea musulmanilor trăiesc în Extremul Orient (India, Pakistan), Orientul Mijlociu (Iran, Arabia), Africa, Europa, Australia și America. Islamismul răspândit altădată după comandamentul profetului prin „războiul sfânt”, a renunțat azi la teocrație, bazându-se numai pe propaganda religioasă pe care o fac confreriile religioase (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.); (Eliade, CulianuDicționar al religiilor, București, 1993.).