Dicționar

— este concepția primitivă egipteană despre suflet, înțeles ca un principiu vital, strâns legat de corp, care coboară în mormânt odată cu trupul și se păstrează atât cât se păstrează și trupul; mai târziu această concepție a evoluat și sufletul a fost înțeles ca o entitate distinctă, spirituală, care după moarte se desparte de trup și zboară ca un cocor, ca o pasăre, mergând sus în cer, unde-și continuă viața alături de zei. Acest suflet spiritualizat se numește bai.

— „piatra neagră” de la Mecca, locul cel mai sfânt pentru mahomedani, este un bloc de bazalt (probabil un aerolit), căci se spune că „a venit din cer”, așezat într-un fel de templu de formă cubică. Închinarea mahomedanilor la această piatră se crede că reprezintă reminiscențe din cultul pietrei, străveche religie a arabilor din epoca politeismu-lui, cult întâlnit și la fenicieni și canaaneeni. Kaaba era adorată, la fel ca alte divinități, în religia politeistă a vechilor popoare din Arabia, înainte de apariția islamismului. Deasupra tuturor altor divinități, aceste popoare adorau ca zeu suprem pe Allah (zeul). Zeii erau reprezentați sub forma unui cub de piatră (un mic amulet), pe care arabii îl purtau cu ei în călătorii sau îl așezau în sanctuare; sanctuarul, un fel de templu, era tot de formă cubică. La Mecca se afla cel mai important sanctuar în care erau așezate sute de chipuri idolești cioplite fie sub formă cubică fie sub o reprezentare zoomorfică. Aici veneau să se închine nomazii din toată Arabia, cu prilejul diferitelor sărbători. Cea mai de seamă sărbătoare a arabilor era aceea din preajma echinocțiului de toamnă care se celebra în apropiere de Mecca. Pelerinii adunați cu acest prilej la Mecca, ocoleau de șapte ori sanctuarul cubic Kaaba, sărutau piatra neagră, beau din izvorul alăturat, numit Zemzem și apoi făceau o cursă între două localități din apropiere de Mecca. Cei care aveau în grija lor Kaaba și idolii aparțineau tribului coraișiților (așa cum slujitorii cuhului mozaic se numeau leviți, aparținând tribului lui Levi). Prin cucerirea Palestinei de către romani, mulți evrei emigrează în Arabia (sec. I î.Hr.) formând colonii numeroase, dintre care cea mai importantă se afla la Iathreb (Medina). Treptat pătrunde în Arabia creștinismul. Răspândirea iudaismului și creștinismului va influența asupra spiritelor, îndepărtându-le de vechea religie idolatră. Mahomed, întemeietorul islamismului, noua religie monoteistă pe care o va impune întregii Arabii, va distruge, în anul 630, sutele de idoli de la Kaaba și va rândui aici ritualul cultului islamic, în forma în care, zicea el, fusese rânduit de Abraam, părintele arabilor. Pelerinajul la Mecca, obligatoriu în vechea religie a triburilor nomade din Arabia, va rămâne și în islamism ca una dintre legile morale rituale fundamentale, pe care trebuia să le respecte orice mahomedan, adică: mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadam și pelerinajul la Mecca. Unii teologi adaugă la acestea și „războiul sfânt”, pentru răspândirea islamismului. Mahomed însuși face acest pelerinaj de „adio” la Mecca, devenit, pentru mahomedani, orașul lor sfânt, pentru că aici, lângă Mecca, pe muntele Hira, a avut Mahomed primele sale viziuni supranaturale și revelația noii învățături, pe care va începe s-o propovăduiască chiar din acest oraș, în care face primii prozeliți.

(„tradiție”, de la ebr. qibbel = a primi instrucțiunea)

— este numele dat pentru Cartea Splendorii (Sepher ha Zohar), scrisă în sec. XII de către Moise de Leon; este expresia misticismului iudaic, care ajunsese la cea mai mare înflorire în sec. XII — XIII. În această carte sunt strânse tradițiile ezoterice (învățături numai pentru cei inițiați, adevăruri doctrinare ascunse, pe care nu oricine le poate cunoaște și înțelege — mistere). Învățătura Kabbalei pretinde că se află ascunsă în Sf. Scriptură, nu numai în cuvintele, dar și în literele ei, încărcate de o semnificație divină, deoarece ele repetă, sub diferite forme, numele ascuns al lui Dumnezeu, Ființa supremă, infinită și incognoscibilă, Creatorul lumii. El a dat lumii ființă sub forma a două sfere de existență: una a „lumii emanației” și cealaltă a „lumii inferioare”, fiecare lume fiind la rândul ei alcătuită din câte zece sfere. Aceste două lumi sunt paralele și urcând scara sferelor, cu ajutorul rugăciunii și a unei vieți virtuoase, omul ajunge să câștige puteri magice. Cartea Splendorii sau Kabbala, numită și Zohar, este deosebit de importantă pentru iudei și este venerată de kabaliști așa cum e venerată Tora. Din kabbalism au generat curente mistice cum sunt Luarismul și Hasidismul.

— în religia mozaică este rugăciunea pe care o recită, pentru cel defunct, soția sau fiul, timp de 11 luni, la sinagogă, în cadrul slujbelor religioase. Este o datorie a celor apropiați și rămași în viață, căci se crede că această rugăciune scapă sufletul defunctului de la suferința veșnică.

(ebr.)

— obște, comunitate de întrajutorare materială și spirituală tradițională, care constituie temelia vieții iudaice. Fiecare component al Kahalului trebuie să aibă cunoștința că are și o sfântă datorie de împlinit în slujba lui Dumnezeu, a poporului iudeu. La origine, cuvântul vine de la Vaiakhel („și a adunat”), cuvânt ce exprimă întemeierea celei dintâi comunități evreiești. Moșe (Moise) a adunat întreaga obște a lui Israel spre a realiza un Kahal, o colectivitate specifică, o comunitate evreiască, cu o triplă menire: religioasă, culturală și de ajutor social. Ea se bazează pe Tora, tradusă în toate limbile (Deuteronom 33,4). Moise a format Kahalul a treia zi după primul Iom-Kipur din istoria evreilor, fiindcă atunci cuvântul Legii era proaspăt și putea deveni faptă (dovar) spre a pune baze sănătoase unei colectivități care trebuia să îndrepte greșelile trecutului și să aibă încredere și speranță în viitorul său luminos.

— „calendele grecești”, sinonim cu niciodată, deoarece kalendele (calendele), cum era numită la romani ziua întâi a lunii, nu existau cu acest nume la greci; vezi {calende} și {calendar}.

(„cea neagră” — lb. ind.)

— unul dintre numele soției zeului indian Siva. Era numită și Parvati („zeița munților”), Durga („inaccesibila”) etc. Considerată ca energia activă (șakti) a lui Siva, ea are, ca și el, aceleași puteri distrugătoare și binefăcătoare. Teologia indiană o consideră ca principiul feminin al existenței și puterea misterioasă cu ajutorul căreia Siva stăpânește pământul. La templul zeiței Kali, din Calcutta, a slujit și Ramakrishna (sec. XIX), unul dintre reformatorii religiei indiene.

— ritual legat de pomenirea morților, păstrat și la români, din credințele religioase ale vechilor slavi; la solstițiul de vară se sărbătoresc moartea și înmormântarea simbolică a unei păpuși (un fel de manechin) care se numea kaloian, skaloian (de la slv. Kalenu = „de lut”). În cartea sa „Sărbătorile la români”, folcloristul Simion Florea Marian descrie cu amănunte sărbătoarea Caloianului în diferite regiuni ale României. Caloianul este o păpușă de lut (frământat cu apă), cu chip de copil, îmbrăcat în costum național și împodobit cu coji de ouă roșii, flori și busuioc, pe care îl fac fetele la țară în marțea a treia după Paște, și-l îngroapă undeva în câmp sau în pădure. Înmormântarea se face cu un ceremonial ce imită o înmormântare adevărată; fetele se deghizează, îmbrăcându-se una ca preot, alta cântăreț și alta merge înaintea sicriului (cutiuța în care e pusă păpușa de lut), ducând o prăjină legată cu o fâșie de pânză în vârf (închipuind praporele sau steagul obișnuit la înmormântări); celelalte fete bocesc mortul: „Iane, iane, caloiane...” (sau își plâng morții lor — părinți, frați, surori). În a treia zi de la înmormântare, fetele merg și dezgroapă mortul, bocindu-l, apoi ori îl aduc în sat și-l sfărâmă în bucățele pe care le aruncă în fântâni, în lacuri sau alte ape apropiate, ori așa cum se află, cu sicriul, îi dau drumul pe o apă curgătoare. Acest obicei este legat și de chemarea ploilor, așa cum se vede în textul unora dintre bocetele pentru Caloian: „Caloiene, Iene / Du-te-n cer și cere / Să deschidă porțile / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele... / ca să crească grânele... / Să crească legumele / Şi toate ierburile...”, și alte multe variante pe aceeași temă a ploii. Caloianul sau Scaloianul este numit de românii din Bulgaria și Gherman. Şi în Banat, sub acest nume se sărbătorește o zi, care cade cu 5 zile înainte de înălțarea Domnului, pentru a feri recoltele de dăunători (omizi, insecte ș.a.).

— zeul iubirii în hindusim, un fel de Cupidon indian, închipuit ca un tânăr frumos, înarmat cu un arc (cu coardă de albină) și săgeți (din pene și flori).

— oraș în nordul Indiei, locul natal al lui Budha.

— credincioși evrei care nu recunoșteau Talmudul, ci se conduceau numai după învățătura biblică. Majoritatea scrierilor karaiților (exegeze biblice, polemici împotriva talmudiștilor, cercetări lingvistice) sunt redactate în limba arabă. Literatura karaită atinge apogeul în secolul X. Egiptul va deveni, în sec. al XII-lea, sediul central al literaturii karaite în limba arabă.

(„faptă”)

— înseamnă, în doctrina brahmană privitoare la reîncarnare, totalitatea faptelor unui om, fapte care determină renașterea și calitatea vieților succesive, până la contopirea cu Brahma;

— oraș în Egipt, unde se află celebrul templu închinat zeului Amon-Ra, și a cărui construcție a durat aproape două milenii; început în mileniul II î.Hr., a fost terminat în epoca imperiului roman. La templu se ajungea pe o alee străjuită de sfincși, până la un portal prin care se pătrundea în prima curte, și numai după ce se străbăteau mai multe porți și săli, în care se intra prin mari portaluri, se ajungea la templul central, în care se afla statuia zeului; aici nu pătrundeau decât preoții și slujitorii templului, fiind interzisă intrarea pentru persoanele din afara clerului (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

— la evrei, un anumit ritual privind tăierea cărnii pentru alimentație, precum și anumite alimente care sunt kușer (permise, curate) și e permis evreilor (habotnici) de a le consuma.

(κάθαρσις, ἡ — katharsis = purificare)

— termen folosit de Aristotel pentru a defini rolul purificator al artelor.

(ebr.)

— martiri, pentru religia mozaică.

(gr. κράζο — krazo = a striga; κύριε ἐκέκραξα — Kirie ekekraxa = „Doamne strigat-am”, Ps.140, 1)

— sunt stihiri care se cântă după versete din Ps.140, la slujba vecerniei.

(κήρυγμα, τό — kirigma = propovăduire, vestire)

— predica kerigmatică sau predica de propovăduire, de vestire a Evangheliei.

(ebr.)

— numele actului de căsătorie religioasă la evrei;

(ebr.)

— este denumirea ce o are slujitorul cultului la evrei începând cu anul 70 d.Hr., când a fost dărâmat Ierusalimul și iudaismul nu a mai avut preoți propriu-ziși, căci rabinii nu citesc decât rugăciunile principale și țin predici.

— predica rostită în fiecare vineri în moschee.

(ebr.)

— comunitate, colectiv de muncă.

— era, în religia asiro-babiliniană, numele împărăției morților. În această împărăție, concepută ca o cetate puternică, bine păzită, nu intra nimeni decât cu învoirea zeiței Ereskigal. Cei intrați nu purtau nici haine, nici podoabe. Despre această sumbră împărăție se spunea că în ea curge „izvorul vieții” și într-un loc ascuns se afla „pomul vieții” sau al „reîntineririi”. Acest mit confirmă ideea de nemurire în mitologia și religia babiloniană.

(κληρονομία, ἡ — klironomia = moștenire)

— „moștenirea” lui Dumnezeu, privind raportul Dumnezeu-om, adică supunerea de bunăvoie a oamenilor față de Hristos în care oamenii au cunoscut pe Dumnezeu prin faptul pogorârii Lui din cer, prin răstignirea și învierea Sa, și de aceea și-au supus mintea și inima lui Hristos, și astfel Fiul S-a făcut stăpân al minții și inimii și voinței oamenilor, care au devenit „moștenirea” Lui. Prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca niște făpturi Ziditorului lor; prin moștenire, Fiul S-a făcut stăpân și oamenii au primit cu bucurie stăpânirea și jugul Lui. E o supunere de bunăvoie, așa cum o aflăm și la proorocul Isaia care, prevestind-o, dorea această stăpânire: „Doamne, Dumnezeul nostru, moștenește-ne pre noi!”, formulă de rugăciune, păstrată în Sf. Liturghie: „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta!” (Psalmul 27, 12: „Mântuiește poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta”).

— în jargon ebraic înseamnă „butuc de lemn” (întâlnit în scrierile lui Salom Alehem, ex.: povestea „Din vioară”); în lb. română cloț are înțelesul de surcele, bucățele de lemne pentru foc („du-te și adu câteva cioate pentru foc” — folosit în Argeș, Suseni); în lb. germană Klotz — bucată de lemn, de unde a venit și în lb. română, prin asimilare (în vremea ocupațiilor nemțești).

(ebr. „preoți”)

— preoții evrei al căror rol era de mijlocitori între om și Dumnezeu, de îndrumători spirituali ai credincioșilor și de săvârșitori ai cultului public (aduceau la templu ofrandele și sacrificiile); erau aleși numai din tribul lui Levi.

(ebr.)

— Eclesiastul, carte filosofico-religioasă, din Vechiul Testament, scrisă de regele Solomon.

(ebr.)

— „marele preot” de la templul din Ierusalim.

(slv. )

— era, în religia vechilor slavi, cea mai importantă sărbătoare de iarnă; la fel era și sărbătoarea numită Kračun (Crăciun); vezi și {calende} și {colinde}.

(κονδακάριον, τό — kondakarion)

— este cartea de slujbă care cuprinde condacele (vezi {condac}) fiecărei sărbători din cursul anului bisericesc. Împreună cu troparele și alte cântări bisericești au fost tipărite și condacele într-un volum numit Sobornicariu.

— erou în mitologia hinduismului, socotit o întrupare a lui Vișnu, unul dintre cei trei mari zei din religia hindusă (Brahma, Siva și Vișnu).

— se numește, în brahmanism, casta nobililor și a războinicilor. Altădată, din această castă se alegeau regii. Formată din oameni culți care n-au atribuții religioase ci numai însărcinări administrative și judecătorești, casta Kșatriya citește Vedele, fără a avea însă voie să le interpreteze. Acest drept îl au doar brahmanii.

(κύριος — kirios = domn; κύριος ἡμῶν — Kirios imon = Domnul nostru)

Kirie eleison — Doamne miluiește (Chiraleisa, peiorativ, în Amintiri din copilărie de Ion Creangă).