Dicționar

— fostă mănăstire, în partea de sud-est a orașului București, demolată în 1986 de regimul comunist. Ctitorie domnească (zidită de Nicolae Mavrocordat, 1716-1722), mănăstirea era reprezentativă pentru stilul arhitectonic românesc al sec. XVIII. Între zidurile ei a fost adăpostită o vreme Şcoala domnească de la Sf. Sava, dar după revoluția din 1848 ea a fost transformată în închisoare, și așa a rămas până în 1973, când s-a început restaurarea ei, pentru a i se da utilitatea inițială pentru care a fost construită. Fiind însă puternic avariată de cutremurul din 1977, lucrările de restaurare au fost abandonate, și apoi demolată cu totul.

— erau, în Sfânta Scriptură, categoria cea mai disprețuită de poporul evreu, deoarece, ca slujbași ai Imperiului roman, ei aveau sarcina de a strânge birurile de la popor, dar nu respectau legea și, din lăcomie și sete de îmbogățire, storceau poporul, îndoind și întreind dările; pentru necinstea lor erau urâți și disprețuiți, fiind socotiți cei mai mari păcătoși. Totuși Noul Testament ne vorbește despre Zaheu, vameș pocăit, în casa căruia Mântuitorul a poposit, spre a-l cinsti pe Zaheu și a arăta celor de față că Dumnezeu iartă și pe cei păcătoși, dacă se pocăiesc și se îndreaptă pe calea Domnului cu credință și hotărârea de a nu mai greși. În acest sens a spus Iisus și parabola „Vameșului și Fariseului” (Luca 18, 10-14), care se citește în biserică la începutul Triodului, cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, al Sfintelor Paști.

— după credința tradițională, nerecunoscută însă oficial de vreun Sinod ecumenic (în care s-au fixat învățăturile Bisericii), sunt cele 20 de categorii de păcate pentru care vor fi judecate toate sufletele, după moarte. învățătura despre „vămile văzduhului” arată că tot spațiul de la pământ la cer este despărțit în „20 de regiuni” și în fiecare regiune este un tribunal sau o „vamă”, unde se judecă feluritele păcate; acest tribunal este format din îngerii cei răi, care sunt „vameșii”. După ce sufletul se desparte de trup, stă trei zile în jurul trupului său, și a treia zi se ridică — ajutat de îngerii cei buni — spre cer. În timp de 37 de zile, sufletul trebuie să treacă prin cele 20 de vămi, și după fiecare se face suma păcatelor sau faptelor bune, care vor hotărî ridicarea sufletului la cer, lângă Creator, sau aruncarea lui în iad, unde este întunericul veșnic, „plânsul și scrâșnirea dinților”; această judecată se încheie la 40 de zile după moartea omului. Păcatele ce se vor judeca în cele 20 de vămi, sunt în mare, următoarele: în vama întâi se judecă: injuriile la adresa lucrurilor sfinte (înjurăturile despre Dumnezeu, Paști etc.) și toate vorbele rele și urâte, batjocuri etc. În vama a doua se judecă minciuna cu toate formele ei: călcarea unei promisiuni, a unui jurământ, ascunderea păcatelor la spovedanie ș.a.; în a treia vamă se judecă vorbirea de rău a cuiva, născocirea de vorbe mincinoase pentru a învinovăți pe cineva pe nedrept, bârfirea etc; în a patra vamă se judecă lăcomia, și anume: îmbuibarea, beția, desfrâul, neținerea postului etc; a cincea vamă judecă lenea, trândăvia; a șasea vamă judecă pe hoți, pe cei care sub orice formă au furat avutul sau munca aproapelui; în a șaptea vamă se judecă setea de bani, de înavuțire, zgârcenia; vama a opta îi judecă pe cămătari, pe toți aceia care profită de nenorocirile oamenilor și le iau avutul prin împrumuturi de bani cu dobândă atât de mare, că aceștia nu le mai pot plăti niciodată și astfel pierd tot ce au avut; vama a noua judecă nedreptățile, înșelăciunile; a zecea vamă condamnă invidia; păcatul mândriei e judecat în vama a unsprezecea; a douăsprezecea vamă judecă mânia, furia, nestăpânirea de sine, păcat greu care generează și moartea; vama a treisprezecea condamnă răzbunarea; a paisprezecea vamă judecă uciderea aproapelui, crima; vama a cincisprezecea judecă pe cei care fac vrăji, farmece; vama a șaisprezecea judecă gândurile rele, necurate, care duc la desfrâu și la orice faptă murdară; vama a șaptesprezecea condamnă adulterul, curvia; vama a optsprezecea judecă, perversiunile de orice fel, faptele incestuoase; vama a nouăsprezecea judecă pe eretici, pe toți acei care se abat de la dreapta credință a Bisericii; vama a douăzecea judecă tirania, cruzimea, lipsa de îngăduință și de milă față de orice om. Credința în vămile văzduhului nu este decât aplicarea învățăturii despre „Judecata particulară”, căreia se vor supune toate sufletele după moarte. Această judecată se va face cu ajutorul îngerilor, care sunt instrumentele lui Dumnezeu; tema „vămilor” este ilustrată și în pictura bisericilor ortodoxe; vezi și {exonartex}, {Judecata}, {viața viitoare}.

— călugăr brahman, cu viață de eremit, adică retras de lume, în post și rugăciune.

— mândrie, îngâmfare, ambiție inutilă, deșertăciune, zădărnicie. Pe plan moral-religios este un păcat de moarte.

— mănăstire de maici, situată la aproximativ 5 km de mănăstirea Agapia (în apropiere de Tg. Neamț); a fost zidită spre sfârșitul secolului XVIII de o călugăriță, Nazaria, sprijinită de Paisie, starețul mănăstirii Neamțului.

— vestitul tâlhar eliberat de la moarte de Pilat, iar în locul lui, la cererea iudeilor, a fost dus la moarte Hristos.

— Mitropolit al Moldovei la jumătatea sec. XVII, contemporan cu marele domn Vasile Lupu. Contribuie, prin scrierile sale (Cazania lui Varlaam, Răspuns la Catehismul calvinesc ș.a.), la întărirea credinței ortodoxe a românilor de pretutindeni și la dezvoltarea limbii literare românești.

— ucenic al Sf. Apostol Pavel, pe care l-a însoțit în prima sa călătorie misionară. Varnava a murit ca martir în Cipru, la Salamina, unde a ajuns misionar după Sinodul ținut de Sfinții Apostoli la Ierusalim (anul 50). Biserica îl pomenește la 11 iunie.

— tărie sufletească; termen folosit în Molitfelnicele mai vechi (vezi cântarea: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea...”) la molifta a doua, pentru lăuze (în Molitfelnic, ed. 1937, p.4).

— sunt acele vase și obiecte de cult necesare pentru săvârșirea Sfintei Liturghii: discul, potirul, copia, steluța, lingurița și acoperămintele, precum și cele care se folosesc la alte diferite servicii divine și care sunt sfințite și păstrate în biserică, în acest scop: Sf. Chivot, cădelnița, Sf. Epitaf, litierul, miruitorul, candelele, steagurile bisericești, aghiazmatarul, căldărușa ș.a. La început, aceste obiecte au fost introduse în uzul cultului pentru satisfacerea unor nevoi practice, iar mai târziu ele au primit treptat și semnificații simbolice adecvate. Toate se sfințesc prin ierurgii speciale, înainte de a fi folosite în cultul divin. Pentru depozitatea și păstrarea lor, în bisericile construite începând din sec. IV, a fost prevăzută o începere separată numită schevofilachion (gr. σκεῦος, τό — schevos = vas, și gr. φυλάττω — filatto = a păzi, a păstra), diaconicon (deoarece grija păstrării în bună stare a acestor obiecte revenea diaconilor) sau veșmântar (deoarece tot aici se păstrau și veșmintele preoțești). La bisericile mai mari (catedrale episcopale, mănăstiri, paraclise de curți domnești), grija păstrării vaselor liturgice și obiectelor de cult era încredințată unui slujitor bisericesc, numit schevofilax. Canonul 21 de la Laodiceea interzice atingerea și mânuirea vaselor sfințite de către persoane nesfințite.

— balaur, animal din basme, un fel de șarpe uriaș care imobilizează și ucide victimele numai cu privirea.

— în religia celților, se numeau ghicitorii care sondau voința zeilor. În religia geto-dacă erau un fel de profeți (vates), care prin anumite calcule și numere prevedeau întâmplări viitoare.

„ascet”, în religia brahmană; stadiul cel mai înalt de purificare la care ajunge un brahman, când, eliberat de toate legăturile pământești, meditează asupra adevărului suprem, așteptând clipa intrării în Brahma, în acest stadiu în care se lasă să moară de foame, de osteneală; astfel el și-a îndeplinit complet datoria față de legea brahmană.

— numele statului papal și reședința papilor, la Roma; și-a luat numele de la „Vaticanus mons”, o colină din vestul Romei, pe malul drept al Tibrului, dar care nu făcea parte din numărul celor șapte coline, pe care este construit orașul. Pe această colină, se crede că au fost palatele și grădinile lui Nero, împărat roman (sec. I d.Hr.), mare persecutor al creștinilor, despre care se spunea că-și lumina noaptea grădinile cu trupurile creștinilor, arși de vii și folosiți în loc de torțe. Pe locul ruinelor, în amintirea creștinilor uciși de persecutori, împăratul Constantin cel Mare a zidit o biserică (sec. IV d.Hr.); în jurul ei s-au făcut cu timpul, spitale, cimitire ș.a. Toate acestea s-au numit Vaticanus, de la numele colinei. În sec. XIV (1377), papii și-au mutat aici reședința din Lateran. Tot aici au revenit după captivitatea de la Avignon. În sec. XV a început construirea basilicii Sf. Petru, pe locul bisericii lui Constantin cel Mare, și unde, după tradiție, a fost înmormântat Sf. Apostol Petru. Aici a început și construirea palatului papal, care, de-a lungul timpului, a devenit o adevărată cetate (Citta del Vaticano), în ansamblul căreia intră: biserica Sf. Petru, palatul (construit după planurile marelui arhitect Bramante), muzeul, foarte diversificat, cuprinzând secții de artă antică (sculptură, pictură, tapițerie, hărți), fiecare realizată, în timp, prin ambiția, cheltuiala și stăruința unui papă remarcabil. De o mare bogăție și valoare este Biblioteca Vaticanului, datând din sec. XV (papa Nicolaeal V-lea i-a pus bazele). În incinta palatului se află faimoasa Capelă Sixtină, o strălucită pinacotecă, datorată celor mai mari pictori italieni culminând cu picturile lui Rafael, Leonardo da Vinci și Michelangelo (care a pictat bolta). Tratatul din 1929 (Lateran) a recunoscut existența statului papal, numit Vatican (Statto della Citta del Vaticano), centru universal al vieții religioase catolice, având ca șef suprem pe Papa.

— în terminologia liturgică se numește „aerul”, adică acoperământul cel mare al sfintelor vase (potirul și discul).

— înălțarea Domnului.

(lat. aevum, saeculum)

— secol; durată de timp limitată la o sută de ani, dar în cântările Bisericii formula „în veacul veacului” sau „în vecii vecilor” are înțeles de timp nemăsurat, de veșnicie; în Sf. Scriptură are același înțeles când se face deosebirea între „veacul acesta” și „veacul de acum” (Romani 12,2) și „veacul ce va să fie” (Matei 12, 32), adică viața aceasta de pe pământ, trecătoare, și viața veșnică, ce va urma: „veacul ce va să vină” (Marcu 10, 30). Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă spun clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14). Vecia, veșnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început și fără sfârșit; Dumnezeu este veșnic, veșnicia este atributul dumnezeirii.

(de la slv. veceru = seară; gr. ἐσπερινός — esperinos = vecernie, de la gr. ἑσπέρα, ἡ — espera = seară; echivalentul latin este vespera sau vesperina collecta = rugăciune de seară, de unde și termenul românesc vesperina)

— slujbă de seară; este prima dintre cele șapte Laude bisericești, cu care se începe serviciul divin public al fiecărei zile liturgice. În unele regiuni se spune și Serare. După rânduiala din Tipic, timpul săvârșirii Vecerniei este ceasul al zecelea din zi, adică aproximativ ora patru (după amiaza) înainte de lăsarea serii, iarna, iar vara, pe la orele 17-18. În mănăstiri, la sărbătorile cu Priveghere (în ajunul praznicelor împărătești și a sfinților mai importanți) și sâmbăta seara, Vecernia se face după apusul soarelui, fiind urmată de Litie și Utrenie. În mod excepțional, Vecernia se face și dimineața, în următoarele zile: în Duminica Rusaliilor îndată după Liturghie, pentru luni (Vecernia pentru lunea Rusaliilor), în Vinerea Patimilor, și de câte ori se unește cu una din cele trei Liturghii: a Sf. Grigorie Dialogul (în toate miercurile și vinerile din Păresimi — Postul Paștilor), a Sf. Vasile cel Mare (în ajunul Crăciunului, al Bobotezei, în Joia și Sâmbăta Patimilor) și a Sf. Ioan Gură de Aur (la Bunavestire, când sărbătoarea respectivă cade într-o zi a săptămânii și nu duminica). Scopul Vecerniei este de a se aduce lui Dumnezeu mulțumire pentru ziua care a trecut, cerând și ajutorul pentru pacea nopții ce vine, după cum scrie Sf. Simeon al Tesalonicului: „Cântarea Vecerniei înseamnă că lăudăm pe Făcătorul nostru, că am ajuns la sfârșitul zilei. De aceea mulțumim pentru viața noastră, pentru hrană, pentru cugetele, cuvintele și faptele noastre. Ne rugăm să petrecem noaptea în pace, căci noaptea este ca un simbol al sfârșitului vieții noastre”.

— este numit Dumnezeu-Tatăl (în viziunea proorocului Daniel — cap. 7,9), care e reprezentat în iconografie în tema Sfintei Treimi: Dumnezeu este înfățișat sub chipul unui bătrân cu părul și barba albă, alături de Mântuitorul, care are chipul unui bărbat tânăr; între ei se înalță Sf. Cruce, peste care plutește Sf. Duh în formă de porumbel.

— constituie partea întâi a Bibliei, cuprinzând cărțile sfinte, scrise până la venirea Mântuitorului. Cărțile canonice ale Vechiului Testament, fixate de canonul biblic iudaic și pe care le menține și Biserica Ortodoxă, sunt în număr de 39. La acestea s-au adăugat și cărțile necanonice de către evreii din diaspora. O dată cu traducerea Bibliei în lb. greacă (Septuaginta), aceste cărți au trecut și în creștinism. Aceste cărți sunt grupate în trei colecții: Legea (Torah) care cuprinde cele cinci cărți ale lui Moise (Pentateuhul); Profeții (Nebuvim), în care intră profeții anteriori (Iosua, Judecători, Regi), profeții posteriori, mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel) și mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi); Scrierile (Ketuvim — „celelalte”) din care fac parte celelalte cărți de înțelepciune (Eclesiastul, Proverbele și cărțile poetice: Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor). Vechiul Testament a fost scris în lb. ebraică, în afara câtorva texte mici, scrise în lb. aramaică. Vechiul Testament constituie izvorul cel mai important pentru cunoașterea religiei evreilor; vezi și {Sf. Scriptură}, {Biblia}.

— este un sistem filozofic panteist, sistematizat în sec. IX d.Hr. de filozoful indian Samkara. El consideră că singura realitate a lumii este absolutul, Brahma. Lumea e o iluzie, un reflex al adevăratei realități. Orice știință care încearcă să cerceteze și să cunoască lumea este o eroare, căci lumea fiind o iluzie, nu poate fi cercetată. La cunoașterea realității se ajunge atunci când individul înțelege că sufletul său este una cu absolutul, cu Brahma, singura realitate spre care trebuie să tindă, ca să se contopească cu ea, eliberându-se de Karman. Acestui sistem idealist, Vedanta, i se opune alt sistem, realist, dezvoltat paralel în Upanișade, numit Samkhya. Este un sistem dualist, socotind lumea alcătuită din 25 de elemente, dintre care numai primul și ultimul sunt fundamentale: pakrity, natura materială și purușa, natura spirituală. Astfel există două lumi deosebite, lumea materiei și lumea spiritului, ambele reale și veșnice, având fiecare existența sa separată, fără ca totuși să poată exista una fără alta, trupul fiind necesar sufletului, pentru că altfel sufletul ar rămâne inactiv, după cum și trupul nu s-ar putea conduce fără suflet (idee cuprinsă și în creștinism). Totuși legătura cu trupul constituie o suferință pentru suflet. Mântuirea sufletului înseamnă întoarcerea în sine, prin cunoaștere, ca și în Vedanta. Când sufletul ajunge la stadiul de cunoaștere a naturii sale spirituale, atunci se rupe de lanțurile materiei și intra intr-un somn veșnic, fără vise, într-o stare de impasibilitate absolută, numită Nirvana. Sistemul Samkya este considerat ateist, deoarece el nu pune creația și evoluția lumii pe seama unei ființe supranaturale. Pe acest sistem se bazează Yoga, alt sistem filozofic, care nu e însă ateist, considerat o practică ascetică și mistică. Ca practică, Yoga își are rădăcinile în Rig-Veda și în vechile procedee magice ale arienilor și băștinașilor indieni. Scopul acestui sistem este mântuirea, care se realizează prin asceză. Ascetul numit yoghin trebuie să ajungă la stăpânirea completă a trupului, prin diferite procedee: post, mortificări, controlul respirației, suprimarea activității simțurilor pentru lumea exterioară, concentrarea atenției asupra unui obiect exterior apoi asupra unei idei, meditație etc. Când ajunge la cel mai înalt grad de concentrare, yoghinul capătă puteri neobișnuite (poate merge pe cuie, pe cărbuni aprinși, poate susține greutăți enorme etc). Adevărata Yoga interzice yoghinului să speculeze aceste însușiri. Ele trebuie să-1 ajute la mântuire. Mântuirea înseamnă pierderea conștiinței personale și cufundarea în Dumnezeu. Sistemul Yoga admite un dumnezeu numit Ișvara, conceput ca un spirit superior.

— este cea mai veche formă de religie a Indiei; numită și religia vedică, își ia numele de la cărțile ei sfinte. Vedele (vedae). Şirul religiilor care au apărut în această țară cu străveche civilizație, sunt în ordine cronologică următoarele: vedismul, brahmanismul, jainismul, budismul și hinduismul. Toate religiile Indiei au la bază vechea religie vedică, din care au evoluat, împrumutând una din alta idei doctrinale și morale, pe care le-au adaptat principiile noii religii în dezvoltare. Astfel brahmanismul este opera brahmanilor (categorie de preoți vedici), care au căutat să sistematizeze vechea religie vedică, ajunsă la concepții religioase noi și deosebite de cele din vedism. Din sânul brahmanismului au apărut în același timp jainismul și budismul, prin sec. VI î.Hr., și considerate mai puțin religii, cât și două mari secte brahmane. Hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în perioada brahmană și adaptată la situațiile noi, create de apariția jainismului și budismului. Această continuitate vedică și marile tangente ale acestor religii, rezultă din ideile de bază care le sunt comune: aspirația la fericirea absolută, la care omul poate ajunge prin împlinirea a diferite practici și ritualuri, rezumate în esență la lepădarea de sine, renunțarea la toate plăcerile materiale, pasivitate în fața durerilor și bucuriilor vieții, contopirea cu rugăciunea, până la realizarea înțelegerii spiritului absolut, în care trebuie să se scufunde. Acest spirit universal este numit: Marele Tot, Brahma, Nirvana. Spre a ajunge la acest spirit, omul trebuie să suporte mai multe reîncarnări până la purificarea absolută, care să-l facă vrednic de moarte, de întoarcerea veșnică în Spiritul absolut, universal. Aceste religii au aceeași trăsătură sceptică, afirmând că viața e un nonsens, fiind doar un lanț neîntrerupt de suferințe. Cu cât se respectă legile morale de renunțare la tot, cu atât se scurtează numărul reîncarnărilor și, deci, suferința și drumul care duce la nonexistență, adică la fericirea supremă. Cărțile sfinte, de la care și-a luat numele vedismul, străvechea religie a Indiei, sunt numite într-un singur cuvânt Veda. Veda înseamnă „știință”, „cunoaștere” și cuprinde o vastă literatură în versuri și în proză, împărțită în trei mari categorii de scrieri: Vedele propriu-zise în număr de patru, Brahmanele, care sunt comentarii ale Vedelor și Sutras, culegeri de învățături morale și reguli privitoare la ritualul cultului public și particular. Această literatură, veche de milenii, a circulat pe cale orală și a fost fixată în scris, în limba sanscrită, se crede, începând din mileniul II î.Hr., între anii 1800-800 î.Hr. Prin această literatură poate fi cunoscut vedismul. Vedele propriu zise sunt în număr de patru: Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda și Atharva-Veda.

• RIG-VEDA (Veda imnelor de laudă) este o colecție de imne și rugăciuni, care se rostesc la sacrificiile aduse zeilor. Rig-Veda cuprinde 10 cărți cu 1020 de imne, cu o vechime de câteva milenii. Dintre aceste imne sunt celebre Imnul creației și Poemul filozofic, care cuprind idei despre originea lucrurilor. Unele imne au caracter filozofic, altele teologic, acestea din urmă fiind de mare valoare pentru cunoașterea religiei vedice (zei, ritualuri cultice ș.a.).
• SAMA-VEDA (Veda cântecelor) cuprinde imnele ce se cântau în timpul ritualului sacrificiilor, imne ce au fost puse pe note foarte târziu.
• YAJUR-VEDA („Veda formulelor sacrificiale”) este un manual de formule și îndrumări pentru aducerea sacrificiilor.
• ATHARVA-VEDA („Veda Atharvanilor”), adică Veda preoților legendari ai focului, care ar fi compus conținutul cărții, cuprinde: formule magice, descântece, exorcisme pentru diferitele necesități ale credincioșilor — la naștere, moarte, momente din viață etc. — , prin intermediul cărora se pot cunoaște diferitele aspecte de viață ale vechilor indieni.
• BRAHMANELE, care sunt comentarii la Veda și sunt scrise mai târziu, precum și cartea Sutras ajută, de asemenea, la cunoașterea și înțelegerea religiei vedice

.

(lat. vigilia,-ae = slujbe de noapte, veghere) sau priveghere, priveghiare, priveghiu — slujbe de noapte (gr. ἀγρυπνίαε — agripniae)

care, în primele veacuri creștine, se țineau de toți credincioșii. Azi, la catolici, se țin spre seară (și sunt în tot anul numai patru „vigiliae” numite „maiores”). În Biserica Ortodoxă, aceste „vigiliae” se țin în toate mănăstirile și, la unele biserici, în ajunul sărbătorilor sau zilelor sfinților cu priveghere. Ele încep seara și țin până în zori când se cântă: „Mărire Şie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina”. În bisericile de mir, aceste privegheri se țin rar și nu durează toată noaptea. Ele se numesc obișnuit „privigheri” (de la lat. pervigilare) care are înțeles mai larg decât vigiliae, înțelegând „veghere de toată noaptea”. În sec. IV, asemenea „privegheri” se făceau la Ierusalim, așa cum ne relatează peregrina Egeria („Itinerarum Egeriae”) unde, la Biserica învierii, pelerinii și călugării stăteau la priveghere până se făcea ziuă „zicând cântări și antifoane, până dimineața”. Din cuvântul pervigilium provine în românește „priveghere” care a dat „priveghiu”, acesta cu înțeles laic, și care înseamnă „a sta toată noaptea lângă cel răposat” (a veghea, a păzi mortul). Cuvântul „veghere”, din sec. IV, cu înțelesul bisericesc de „priveghere noaptea la rugăciune, în biserică” (vigiliae), s-a pierdut în lb. română, fiind înlocuit în unele texte vechi cu „pază” (în Psaltirea Şcheiană) sau „evlavie” (la Dosoftei). Cuvântul „priveghere” are înțeles de: slujbă bisericească de noapte; „veghere” de noapte, pază. Forma „priveghiu” înseamnă „vegherea”, „paza mortului” în casă. Sensul de „priveghere”, ca slujbă bisericească, a fost înlocuit, prin influență slavonă, de cuvântul „denie” (în textele maramureșene și la Coresi), care a rămas însă cu același înțeles de slujbă bisericească de noapte, potrivit textului de la Matei (26,41): „privegheați și vă rugați”, ca și în tot Noul Testament, unde se vorbește de petrecerea nopții în rugăciune; cu același sens e folosit în vechile cărți de slujbă: „Sfinții cei cu bdenie” (Octoihul românesc, Râmnic, 1742); „topindu-și trupul cu truda și ruga și în bdenie” (Dosoftei, Viețile Sfinților), fenomen observat în toate cărțile de slujbă din sec. XVIII (Antologhion, Râmnic, 1737; Antologhion, Iași, 1753; Antologhion, București, 1766 și Râmnic, 1786 ș.a.). Începând din sec. XIX, cuvântul „bdenie” (denie) este treptat înlăturat și înlocuit cu vechiul „priveghere” (Octoih, Buda, 1811; în Octoih, Râmnic, f. 415 r. se explică termenul: „când este a se face «bdenie», adecă priveghere de toată noaptea, spre ziua Duminicii”). În Tipicul cel Mare (Iași, 1816), tradus din lb. rusă, nu se mai întâlnește „bdenie”, ci numai „priveghiere”: „pentru sfântul ce are priveghiere”; în cărțile de Tipic din sec. XIX, prohodul Domnului care se cântă seara, în Vinerea Mare, la priveghere, apare cu acest termen și nu „denie”. Credincioșii care cer preoților să le citească rugăciunile de seară, le cer „priveghiere” și nu admit, pentru aceste slujbe, denumirea de litie și acatist. Cărțile de Tipic de azi și Calendarele bisericești folosesc cuvântul „denie” în loc de „priveghere” pentru slujbele din Săptămâna Mare, a Postului Paștelui. În multe părți ale țării, poporul a păstrat termenul de „priveghere” (pentru denie) și mergând la slujba de seară duc în mână lumânări, care în multe părți se numesc „priveghetoare”. Forma acestor lumânări este adesea ca o turtă, ca un colac de lumânare răsucită. Pe măsură ce arde ea se desface ca ața de pe un mosor. Această „priveghietoare” (lumânare de „priveghere”) se aprinde la prohod, în noaptea de Paști, și a doua zi de Paști, la Sf. Gheorghe și la alte zile mari, precum și când fulgeră și trăznește (numele de „priveghetoare” s-a dat păsării care cântă numai noaptea). În literatura patristică, scriitorul creștin Niceta de Remesiana (episcop în a doua jumătate a sec. IV în cetatea Remesiana din provincia Dacia Mediteraneea, cu capitala la Sardica (Sofia de azi), autorul imnului „Te Deum laudamus” și a altor numeroase imne, a scris și lucrarea „De vigiliis” (Despre priveghieri), în care vorbește despre anumite slujbe liturgice introduse în cult și care se țineau noaptea, mai ales sâmbăta și duminica, numite de el „Sanctis vigiliis”, și care constau în „psalmi, paremii, rugăciuni, cântări și citiri din Sf. Scriptură”. El argumentează necesitatea „vegherilor” cu citate din Sf. Scriptură (Isaia 26, 9; „La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecățile dreptății Tale” — Ps. 119,62). Iisus îndeamnă la „priveghere” (Parabola celor 10 fecioare): „Privegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită”; Sfinții Apostoli Petru și Pavel vorbesc și practică aceste rugăciuni de noapte (cum aflăm din Fapte despre Eutihie, care a căzut de pe o fereastră, în miezul nopții, în timpul unor asemenea „privegheri”). Aceste „privegheri” să se facă, zice Niceta, și cu inima, și pregătirea să se facă prin post și rugăciune, căci ele sunt „o slujbă divină”, „pieptul veghetorilor să fie deschis lui Hristos și închis diavolului”. În cuvântarea sa „De psalmodiae bono” (Despre folosul cântării) care este urmarea cuvântării „De vigiliis”, Niceta arată tipicul (rânduiala) privegherilor: citire, cântare din psalmi, paremii (proverbele lui Solomon) și rugăciuni (așa cum se fac privigherile și azi) (N. Popescu — „De la priveghi la privighetoare”).

— cântări bisericești numite Mărimuri.

(lat. veneror — a cinsti, a venera, a se închina la)

— este cultul adus sfinților; vezi și {dulie}, {latrie}.

— cel mai mic dintre cei 12 fii ai lui Iacob-Israel, din care se trag cele 12 seminții care au format poporul israelitean sau evreu. Din seminția Iui Veniamin se trăgea Saul, primul rege al acestui popor, precum și Saul din Tars, care avea să devină Sf. Pavel, „Apostolul neamurilor”.

— mare mitropolit al Moldovei (1768-1846), întemeietorul Seminarului de la Socola, ctitor de biserici și autor de cărți teologice.

— zeiță romană a vegetației, a primăverii, a devenit mai târziu zeiță a dragostei, asemenea cu Afrodita, zeița dragostei, în mitologia greacă. Din Eneida lui Virgiliu, aflăm că, după războiul troian, Enea debarcă în peninsula italică și întemeiază statul roman, ajutat de această zeiță, care era mama lui; ea devine strămoașa poporului roman,care a numit-o Venus Genetrix („mamă”).

— întâi stătător, în ierarhia bisericească.

— îmbrăcămintea specială pe care o poartă slujitorii Bisericii (diaconi, preoți și episcopi), în timpul când săvârșesc sfintele slujbe religioase. Aceste veșminte diferă de la o treaptă la alta, a clerului. Astfel diaconii au trei veșminte: stiharul, orarul și mânecuțele; preoții au cinci veșminte: stiharul, mânecuțele, epitrahilul, brâul sau cingătoarea și felonul sau sfita; arhiereii poartă șapte veșminte: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele, omoforul, sacosul și mantia. Ultimele trei veșminte sunt specifice treptei arhierești. Arhiereii mai au și anumite insigne sau ornate sau semne distinctive treptei lor, ca: mitra, epigonatul sau bedernița, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dicherele, tricherele și vulturul (potnoja).

Descrierea veșmintelor liturgice sau odăjdiile:

• STIHARUL (gr. στοιχάριον, τό — stiharion) — veșmânt lung cu mâneci largi (ca o robă), confecționat din material mătăsos, cu țesătură plină; pe poale, la gât și la mâneci are o bordură țesută din fir, numită stih (gr. στίχοι — stihoi), de aici numele de stihar.
• ORARUL (gr. (ὡράριον, τό — orarion) — o fâșie îngustă de 15 cm, lungă de 3-4-5 m, țesută ca și stiharul, din mătase plină, lucioasă, brodat cu șiret lat, țesut cu fir auriu sau argintiu; denumirea de orar vine de la oro,-are = a se ruga, pentru că la început, diaconii, ținând cu mâna orarul, dădeau semnalul de rugăciune.
• MÂNECUŞELE (gr. ἓπιμανίκια — epimanikia; lat. supermanicalia), numite și rucavițe (de la slv. ruca = mână) — sunt un fel de manșete mobile, care strâng mânecile stiharului. Ele simbolizează legăturile cu care iudeii au legat mâinile lui Iisus, când L-au dus la judecată. Se fac din același material cu stiharul.
• EPITARHILUL (gr. ἐπιτραχήλιον, τό — epitrahilion = peste grumaz), popular patrafir — este o fâșie de stofă sau mătase lată cam de 30 cm, brodată cu șiret de fir sau mătase lucioasă. Are formă dreptunghiulară, lată de 30 cm și lungă cât stiharul, răscroită la partea de sus, astfel ca să poată intra pe cap, spre a fi așezat apoi pe grumaz (pe umeri). La început, epitrahilul era o fâșie ca orarul, care se așeza în jurul gâtului, având capetele atârnate pe piept. Epitrahilul amintește crucea purtată de Mântuitorul pe drumul calvarului.
• BRÂUL (gr. ἡ ζώνη — i zoni; lat. cingulum) sau cingătoarea (slv. poiasul) — o fâșie îngustă de 6-8 cm, lungă de 1/2 m, prelungită cu două baiere, cu care se leagă în jurul mijlocului, peste stiharul preoțesc; e făcut ca și mânecuțele, din același material cu stiharul. Brâul amintește de fâșia de pânză cu care S-a încins Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-Se.
• FELONUL (gr. φελώνιον, τό — felonion) sau sfita — este un fel de pelerină mai lungă în spate și mai scurtă în față, de formă rotundă, făcutădintr-o singură bucată, răscroită la gât și care se îmbracă de preot peste stihar, epitrahil și brâu. Pe spatele felonului este brodată o cruce. Felonul simbolizează mantia de purpură cu care a fost îmbrăcat Iisus, în timpul patimilor Sale.

Veșmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de ale preotului și diaconului, prin numărul lor mai mare (șapte), prin calitatea, frumusețea și strălucirea diferitelor podoabe, care arată demnitatea treptei arhierești. În timpul slujbei, arhiereul îmbracă mai întâi cele patru veșminte: stiharul, epitrahilul, brâul și mânecuțele (pe care le îmbracă și preotul, și dintre care diaconul are numai stiharul și mânecuțele), folosind în plus încă trei veșminte, specifice treptei arhierești: sacosul, omoforul și mantia.

• SACOSUL (gr. σάκκος — sakkos = sac) — veșmânt în formă de sac, ca și stiharul, însă mai scurt și cu mâneci scurte și largi, pe care episcopul îl îmbracă peste stihar, brâu, epitrahil și mânecuțe. Confecționat din stofă, catifea sau mătase, are culoarea albă, purpurie sau galbenă. Sacosul se încheie în față cu nasturi în formă de clopoței aurii; are aceeași semnificație ca și felonul; clopoțeii simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care se face auzit din gura episcopului, precum și glasul celor 12 apostoli, când au propovăduit Evanghelia.
• OMOFORUL (gr. (ὠμοφόριον, τό — omoforion, de la gr. ῶ>μος, ὁ — omos = umăr și gr. (φέρω — fero = a purta; lat. numerale) — este un fel de eșarfă (șal, fâșie) lungă care se așează în jurul gâtului, pe grumaz, iar capetele atârnă la piept. Se face din același material ca sacosul și are brodată o iconiță-medalion cu chipul Mântuitorului, care e așezată la mijloc, în dreptul gâtului. Omoforul este de două feluri, după dimensiune: un omofor mare, care se îmbracă numai la începutul Liturghiei până la Apostol, când este scos și înlocuit cu omoforul mic, care se păstrează până la sfârșitul slujbei. Despre vechimea acestei piese vestimentare arhierești se crede că reprezintă continuarea acelui veșmânt purtat de arhiereii Legii Vechi, în timpul slujirii la Cortul Sfânt și la templu, și care se numea „efod” sau „umerar” (Ieșire 28, 4, 6-7 și 39, 2-4). Alți istorici cred că omoforul ar fi o distincție, o insignă dată de împărații romani episcopului Romei în sec. V, spre a se deosebi de ceilalți clerici; acesta ar corespunde azi veșmântului numit de catolici „pallium”, care este o fâșie lungă, de stofă din lână albă, brodată cu șase cruci negre și așezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul pe piept și altul pe spate. Pallium este purtat astăzi numai de papi, de primați, de arhiepiscopi și anumiți episcopi privilegiați. În răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toți arhiereii. El simbolizează actul de mântuire a omului de către Iisus Hristos, Păstorul care a luat pe umeri oaia cea pierdută (Luca 15,4-5).
• MANTIA (gr. (μανδύον, τό — mandion; lat. cappa, pluviale) — este un veșmânt lung și larg, fără mâneci, ca o pelerină, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu niște benzi, numite „fâșii” sau „râuri”; se încheie la gât și jos, în față, iar la dreapta și la stânga încheieturilor are câte două tăblițe brodate cu fir de aur. Mantia e îmbrăcată de arhiereu la anumite slujbe la care nu îmbracă stiharul și sacosul (la Vecernie și Litie sau Privighere, la sfințirea apei, la Maslu, la închinarea la icoane dinainte de Liturghie, în procesiuni). Mantia are caracter extraliturgic și origine târzie; se crede că și-ar avea originea în mantaua monahală, dovadă că până în sec. XV era purtată ca o haină de toate zilele. Sf. Simeon al Tesalonicului relatează că pe vremea sa (începutul sec. XV), împăratul însuși trimitea celui ales patriarh mantia și engolpionul, în semn de cinstire deosebită. După alte păreri, și-ar trage originea din mantia filozofilor antici ori din acea „cappa magna” purtată în vechime de apuseni, și a cărei denumire a rămas în mantia arhiereilor din Biserica Romano-Catolică, numită „cappa”; începând din sec. XII, „cappa” a devenit un veșmânt liturgic în Biserica apuseană, și s-a extins la clericii de toate treptele. Mantia simbolizează darul purtător de grijă al lui Dumnezeu, acoperământul Său.

Ornatele (insignele) arhierești:

• MITRA (gr. μίτρα, ἡ — mitra, gr. τίαρα, ἡ — tiara, i = învelitoare pentru cap, coroană) — în formă de cupolă, este o acoperitoare pentru cap pe care o poartă arhiereii în timpul serviciilor divine. La început ea era purtată numai de patriarh, apoi au purtat-o toți arhiereii. Se crede că-și are originea în coroana împăraților bizantini (având aceeași formă), iar mitra latină (de formă conică sau piramidală) provine din tiara papală, ce provenea din camilafca („camelacum”) sau căciulită care se purta pe cap, în Apus, la serviciile divine. După Sf. Simeon al Tesalonicului, mitra simbolizează „cununa de spini a Mântuitorului”, precum și sudariul (mahrama) cu care I s-a înfășurat capul când a fost pus în mormânt. Mitra este semnul vredniciei primite de arhiereu de la Hristos.
• EPIGONATUL sau bedernița (gr. ἐπιγονάτιον, τό — epigonation; lat. subgenuale = sub genunchi; slv. bedernița) — este o bucată de stofă prețioasă, de formă romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă, fiind legată de brâu ori de gât cu o panglică trecută peste umărul stâng. La origine acest ornat a fost un fel de șervet, pe care arhiereii îl purtau la brâu și-l foloseau spre a-și șterge mâinile la diferite spălări rituale (ex. înainte de sfințirea Darurilor ș.a.) sau la spălarea picioarelor în Joia Mare. Epigonatul se pune numai la slujirea Sf. Liturghii. Epigonatul simbolizează „sabia Duhului”, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17) cu care trebuie să fie înarmat arhiereul spre a apăra dreapta credință.
• ENGOLPIONUL (gr. ἐγκόλπιον, τό — ta egkolpion = la sân; lat. pectorale) sau Panaghiul (gr. πανάγιον, τό — panaghion = Preasfântul) — este o insignă arhierească de forma unei iconițe-medalion, din email, aur sau argint, înfățișând pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului (gr. ή παναγία — i Panaghia = Preasfânta), mai rar Sf. Treime. Se poartă pe piept, atârnat de un lănțișor, petrecut după gât. Acest ornat este purtat numai de arhiereii din Bisericile Ortodoxe de rit bizantin. Patriarhul, spre a se deosebi de ceilalți arhierei, poartă două engolpioane. Este un simbol al credinței mărturisite din inimă. Când are chipul Maicii Domnului simbolizează puterea mijlocitoare și ocrotitoare a Sfintei Fecioare, căreia i se încredințează arhiereul. Engolpionul este purtat atât la slujbele divine, cât și în viața de toate zilele.
• CRUCEA PECTORALĂ (gr. σταυρός, ὁ — o stavros = cruce; lat. crux) — este o insignă care se poartă, ca și engolpionul, atârnată la piept; în Biserica Ortodoxă Română, crucea pectorală este purtată nu numai de arhierei, ci și de anumiți preoți, distinși cu această insignă (iconom-stavrofor). Ea simbolizează Crucea lui Hristos, fiind semn al biruinței, al întăririi și al povățuirii.
• CÂRJA sau „toiagul păstoresc” (lat. baculus pastoralis) ori „paterița” (gr. ἡ πατερίτσα — i pateritsa; lat. crossa) — este un baston înalt, cât înălțimea unui om; e făcut din lemn ori metal, împodobit cu plăcuțe de fildeș, aur sau argint și terminat la capătul de sus cu doi șerpi, peste care stă un glob cu o cruce. Pe acest mâner al cârjei se înfășoară, de obicei, o maramă cusută cu fir, pentru podoabă și pentru a se ține mai ușor. Arhiereii poartă o astfel de cârjă împodobită numai când intră în biserică și slujesc; dacă doar asistă la slujbă ei au o cârjă mai simplă, pe care o poartă și în afara bisericii. Cârja simbolizează puterea de a păstori Biserica, de a paște „turma”, poporul dreptcredincios al lui Hristos, după modelul lui Moise și Aaron, preoți și profeți ai Vechiului Testament, care au condus poporul evreu (Ieșire 7, 20 ș.a.). Simbolul podoabelor de la capul de sus al cârjei arată că Hristos a sfărâmat, prin cruce, capetele balaurilor nevăzuți.
• DICHERUL (gr. δικήριον, τό — dikirion) și TRICHERUL (gr. τρικήριον, τό — trikirion) — se numesc cele două sfeșnice folosite la slujbele arhierești, fiecare purtând două sau trei lumânări. La Liturghia arhierească, cu ele arhiereul binecuvintează pe credincioși (Arhieraticon, carte de slujbă, în care se descrie rânduiala slujbei cu arhiereul). Dicherul simbolizează cele două firi ale Mântuitorului (Om și Dumnezeu), iar Tricherul simbolizează Sf. Treime.
• VULTURUL (gr. ὁ ἀετός — o aetos = vultur) sau POTNOJA (slv. „sub picioare”) — este un covor mic, rotund, pe care este brodată imaginea unui vultur cu aripile întinse, care zboară pe deasupra unei cetăți cu trei râuri. Acest covoraș se așează în altar sau în naos, pentru a sta pe el arhiereul, cu picioarele, la slujbele arhierești. Acest covor are două dimensiuni: una mai mare și una mai mică. Vulturul mare se folosește când se face hirotonia unui arhiereu; candidatul ce urmează a fi sfințit ca arhiereu este mai întâi supus unui „exetasis” (examinare, care constă în trei întrebări); vulturul mare este așezat în fața altarului, între sfeșnicele mari, iar candidatul stă cu picioarele pe coada vulturului, când, în momentul respectiv al slujbei, i se pune prima întrebare, pe care o rostește protosul arhiereilor slujitori; la a doua întrebare, candidatul înaintează și stă cu picioarele pe mijlocul vulturului, iar la a treia întrebare se așează pe capul vulturului, ceea ce înseamnă înaintarea sa în desăvârșirea treptelor preoțești. Vulturul mic se întrebuințează în tot timpul Liturghiei, fiind pus în diferite locuri din biserică, unde stă mai mult arhiereul. Vulturul este un simbol al evlaviei și înțelepciunii arhiereului, care prin știința și viața lui exemplară trebuie să se ridice deasupra credincioșilor pe care îi păstorește.

Prin forma, culoarea și calitatea materialelor din care sunt confecționate, sfintele odăjdii inspiră respect față de purtătorii lor, produc o impresie puternică asupra credincioșilor și creează o atmosferă de sărbătoare proprie săvârșirii serviciului divin. Înainte de a fi puse în folosința cultului, toate veșmintele liturgice noi se sfințesc de către preot sau episcop, după rânduiala prescrisă în cărțile de slujbă. Înainte de îmbrăcare, orice veșmânt se binecuvintează și se sărută de clericii slujitori, în semn de respect. Veșmintele trebuie păstrate cu grijă, în bună stare, într-un dulap anume, din biserică. Slujitorilor le este interzis a îmbrăca la slujbele divine veșminte murdare, rupte, neîngrijite. De asemenea, ei trebuie să fie curați cu trupul și sufletul, ca semn de respect față de Dumnezeu și de cele sfinte. În acest sens, „Povățuirile” din Liturghier prevăd următoarele: „Pentru slujirea dumnezeieștii Liturghii, preotul și diaconul sunt datori a fi curați cu sufletul cât și cu trupul, și, precum trebuie să aibă trupul curat, tot așa și veșmintele cele de pe dânșii se cuvine să le aibă curate și întregi; iar de vor fi pătate toate și rupte și va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greși de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Sale Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea slujitorii celor sfinte datori sunt să stăruiască în tot chipul, ca veșmintele cele sfințite chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase și curate” (Liturghier, ed. 1974, p. 363.).

— zeiță romană, care împreună cu Ianus, a stat alături de prima grupare de zei a poporului roman, triada: Jupiter, Quirinus, Marte. Ea era protectoarea orașului Roma. O dovadă a originii străvechi a acestei zeități este că ea nu a avut altă reprezentare decât a unui foc arzând, „ignis Vestae” (statuile zeilor apar mai târziu); numele Vesta derivă dintr-o rădăcină indo-europeană, însemnând „a arde”. Sanctuarul Vestei nu era pătrat ca al celorlalți zei, ci rotund, simbolizând, conform doctrinei indiene, pământul și cerul. Tinerele care întrețineau focul sacru al Vestei, erau fecioare și purtau numele de „vestale”. Vestalele erau în număr de șase și aparțineau Colegiului pontifical (vezi și {Pontif}). Ele erau alese de Marele Pontif (Pontifex) când aveau vârsta între șase și zece ani, și erau consacrate pentru o durată de treizeci de ani. Ele întrețineau focul cetății, pe care nu-l lăsau să se stingă niciodată. Puterea religioasă a vestalelor depindea de virginitatea lor: dacă o vestală încălca regula castității, ea era închisă de vie într-un mormânt subteran și partenerul ei era ucis în chinuri.

— ceea ce aparține Vechiului Testament (ex. profeții veterotestamentari).

— Omenirea a avut întotdeauna conștiința unei vieți viitoare, conștiința că viața nu se sfârșește odată cu moartea, că omul trăiește și după dispariția trupului. Raționaliștii explică aceasta ca o păstrare în memoria urmașilor a celor repauzați, dar aceasta nu e nemurirea în înțelesul ei propriu și așa cum o concepe creștinismul. Sufletul este nemuritor și el este al Domnului, spune Sf. Apostol Pavel (Romani 14,8), iar după moarte el își păstrează memoria, dar nu mai poate acționa pentru mântuirea sa: „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Bogatul din parabola „bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”, pe care Mântuitorul o spune în acest scop (Luca 16, 19-31), înțelege și-și aduce aminte de frații săi de pe pământ, pe care ar vrea să-i prevină, să nu mai ducă viața de răutate și necredință pe care a dus-o el, și pentru care, în lumea de dincolo, suferă atât de cumplit. El îl recunoaște pe săracul Lazăr care se află în „sânul lui Avraam”, adică în rai, în locul celor drepți. Raiul este locul în care se află sufletele drepților de la judecata particulară până la judecata universală, judecata de apoi. Raiul e numit, în Sf. Scriptură, și „Împărăția cerurilor” (Mt. 5, 3 și 10); „Împărăția lui Dumnezeu” (Lc. 13, 29; I Corint. 15, 50); „Casa Tatălui” (Ioan 14, 2) etc. Biserica îl numește „loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea” (Ectenia morților). Raiul apare astfel și ca un loc, dar și ca o stare, o stare de fericire și de răsplată, în care se află drepții după moarte. Textul de la Ioan: „În casa Tatălui Meu multe lăcașuri sunt” (Ioan 14, 2) arată ideea de loc în lumea de dincolo, dar mai ales ideea de stare, ideea existenței diferitelor grade de fericire în care se află cei drepți: „fiecare își va lua plata după osteneala sa” (I Corinteni 3, 8). Cu cât cineva e mai curat, cu atât este mai aproape de Dumnezeu, fiindcă sufletele se mută din această lume, însă nu cu aceeași măsură a Harului: „Atunci vor fi îndumnezeiți după har, adică vor cunoaște fericirea, strălucirea și toată lucrarea și viața pe care o are Dumnezeu în Sine, după ființă, și se vor împărtăși de razele soarelui dumnezeiesc” (Învățătura de credință creștină ortodoxă, ed. 1952, p. 169). Fericirea celor drepți în viața viitoare, spune Sf. Apostol Pavel, nu se poate descrie: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). Această fericire este vederea lui Dumnezeu. În „Predica de pe munte”, Mântuitorul spune: „... cei curați cu inima, aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Drepții din rai stau în comuniune cu Dumnezeu prin har și îl pot cunoaște după gradul de sfințenie în care se află fiecare. Sufletele celor drepți trăiesc acolo laolaltă cu sfinții și îngerii (Evrei 12, 22; Mt. 8, 11) și participă la slava lui Hristos (II Tim. 2, 12). Toți sunt acolo uniți prin legătura dragostei, ca fii ai aceluiași Părinte, a cărui binecuvântare o simt ca o nesfârșită fericire. Fiindcă au învins răul și au triumfat asupra păcatului, cei din rai formează Biserica trimfătoare. Sufletele celor păcătoși ajung, după judecata particulară, în iad, unde se află și duhurile necurate (II Petru 2, 4). În Sf. Scriptură, iadul este numit „gheena focului” (Mt. 5, 22; 29, 30), „foc nestins” (Mt. 3, 12) „întunericul cel mai din afară” (Mt. 8, 12), depărtare de la fața lui Dumnezeu (Mt. 7, 23) etc; toate aceste denumiri arată starea de suferință, locul de pedeapsă veșnică. Această pedeapsă are forme diferite. Prima și cea mai grea este îndepărtarea de la fața lui Dumnezeu, care înseamnă pierderea tuturor bunurilor care vin de la el. Pierderea lui Dumnezeu e dureroasă și în lumea aceasta, dar cu atât mai mult în lumea de dincolo; altă pedeapsă este lipsa comuniunii cu sfinții, izolarea, însingurarea, îndepărtarea de prietenia sfinților care ajută sufletele să progreseze în virtute și cunoașterea lui Dumnezeu. Imposibilitatea acestei comuniuni îi face pe cei din iad să se simtă nenorociți. În iad stau în compania spiritelor rele, care se bucură de chinurile celor păcătoși, pedepsiți de Dumnezeu, ca și duhurile rele. O altă formă a chinului păcătoșilor în iad sunt mustrările de conștiință, asemenea cu un vierme neadormit, care nu moare niciodată (Marcu 9, 44). Mustrarea de conștiință, continuă și veșnică, înseamnă desnădejdea și părerea de rău de a nu se fi supus voii Domnului în viața trăită aici, pe pământ. În iad este „plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt. 22, 13) provocată de focul iadului, care arde veșnic ființa păcătoșilor, fără a o nimici (Lc. 16,24).

(lat. vicarius = locțiitor)

— ajutor în activitatea eparhială; vicar se numește preotul, arhimandritul, arhiereul care primește într-o eparhie slujba de a-l ajuta pe ierarhul locului, în activitatea sa administrativă și canonică; papa de la Roma se mai numește și „Vicarul lui Hristos”.

— vechi oraș în nordul Dobrogei, identificat cu Isaccea (după domnul arheolog Petre Diaconul, cetatea Vicina ar fi cetatea numită astăzi Păcuiul lui Soare, asezată pe insula Dunării cu același nume, chiar în dreptul mănăstirii Dervent), unde în sec. XIII-XIV se afla reședința unei arhiepiscopii (mitropolii ortodoxe) cu ierarhi trimiși de la Constantinopol, de care depindea. În 1359, ultimul ierarh de la Vicina a fost adus în Ţara Românească, unde a întemeiat prima mitropolie a țării, la Curtea de Argeș (Iachint de la Vicina).

— este numele unei drame folclorice (nume popular pentru Betleem, unde S-a născut Iisus), care face parte din colindele de Crăciun, la românii ortodocși; colindul evocă uciderea celor 14.000 de prunci, din porunca regelui iudeu Irod, în vremea căruia S-a născut Iisus Hristos și pe care Irod voia să-L ucidă, temându-se că Acesta îi va lua tronul (faptele sunt relatate în Evanghelia de la Matei, cap. 2). Acest colind românesc este de origine creștină, ca și „Steaua” ș.a. (vezi și {colind}). Istoricul Virgil Cândea vorbește despre un Vicleim românesc, „martor și povățuitoral Nașterii Domnului cu puterea lui de mister, nevinovăție și curățenie, de lumină și autenticitate”, combătând teoriile care susțineau, ca Moses Gaster în Chrestomația română (Leipzig, 1831), că Vicleimul este „o urmă a Misterelor din Occident”; Acad. Virgil Cândea caută să demonstreze că nu există similitudini convingătoare între „misterul Nașterii” la români și la sașii ardeleni, care ni l-ar fi transmis din literatura germană medievală. Mai mult, un vrednic cărturar de sat ardelean, Picu Pătruț, autorul unei versiuni de peste munți a Vicleimului, se inspirănu de la sașii de lângă el, ci din Anton Pann, din Şara Românească. Vicleimul este de secole atestat la noi. Era reprezentat de Crăciun la curtea lui Vasile Lupu, ne spune cronicarul Miron Costin, dar nu avem dovezi că ar fi fost atunci o inovație, așa încât putem socoti obiceiul mult mai vechi. Acum un secol, Mihail Kogălniceanu îl consemnează cu observația că „irozii erau ținuți în onoare mai mare” într-un trecut nu prea îndepărtat și că ei erau interpretați de „dascăli și oieri”, apoi de „fii de boieri îmbrăcați în haină de stofă aurită, la curtea domnească și la casele boierești” (cit. din articolul „Un Vicleim puțin cunoscut”, semnat de Acad. Virgil Cândea, în ziarul „România liberă” din 23 decembrie 1995). În acest articol se laudă inițiativa d-lui Răzvan Ionescu de a adapta pentru teatru radiofonic un text vechi de Vicleim din Moldova, text publicat în 1885 de marele folclorist G. Dem. Teodorescu, text care fusese cenzurat în „Poezii populare” culese de G. Dem. Teodorescu, publicat în ediția din 1985, a colecției „Biblioteca pentru toți”.

(slv. vrăjitoare)

— denumire pentru „moarte”, în povestea „Ivan Turbincă” de Ion Creangă.

— mănăstire de maici (la 3 km nord de Târgoviște), datează din sec. XVI (1530); restaurată de mai multe ori, ea și-a pierdut aspectul original. Azi are și funcție socială, servind ca loc de adăpost (azil-spital) pentru călugărițele și preotesele în vârstă și singure.

(lat. vigilis = veghere, vigil = grijuliu, băgător de seamă)

— se numește la catolici ziua dinaintea unei mari sărbători; ex. Ajunul Crăciunului, al Bobotezei etc.

— zi aliturgică.

(lat. virtus, virtutis = putere, curaj, bărbăție, bunătate, cinste)

— este acea putere a sufletului de a înfrunta forța răului sub toate aspectele lui. Morala filozofică clasifică patru virtuți numite „virtuți cardinale”: înțelepciunea, cinstea, cumpătarea, curajul; morala religioasă, morala creștină se bazează pe trei „virtuți teologice”: credința, nădejdea (speranța) și dragostea (iubirea creștină); „Şi acum — zice Sfântul Apostol Pavel — rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13,13). Sf. Pavel consideră virtutea dragostei mai mare decât toate și-i închină un adevărat imn în Epistola I către Corinteni: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Şi de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință, încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul... Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1. 2.4. 5. 7. 8). Iubirea creștină este învățătura cea nouă pe care Iisus o aduce oamenilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Este virtutea fundamentală, prin care adevăratul creștin se deosebește de ceilalți oameni.

— zeu principal în hinduism. În perioada vedică era un zeu solar, care devine apoi un zeu bun și îndurător față de om și de toate ființele. El apare oamenilor sub diferite chipuri, numite „avataras” (scoborâtori) și face tot felul de fapte bune, în folosul oamenilor. Dintre întrupările lui cele mai importante sunt: eroul Krișna și eroul Rama, despre care povestesc epopeile sanscrite Bhagavat-Gita și Ramayana.

(ebr. Bethezda = scăldătoarea oilor)

— lac în nordul templului din Ierusalim, lângă poarta orașului numită „Poarta oilor”, unde în al doilea an al activității Sale, Mântuitorul a făcut minunea vindecării slăbănogului care zăcea bolnav de 38 de ani (Ioan 5, 1-9).

(slv. vladiku)

— episcop. Termen folosit pentru ierarhii din toate treptele, în B.O.R.

— mănăstire din Oltenia (com. Vârciorova-Mehedinți), ctitorie a călugărului Nicodim, venit din sudul Dunării, care întemeiază și mănăstirea Tismana în același timp (sec. XIV, în vremea lui Vladislav-Vlaicu Vodă). Se simțea în epocă nevoia întemeierii de mănăstiri ortodoxe spre a ține stavilă expansiunii catolicismului.

(slv. „ieșire”)

— cuvânt ce denumește două momente importante din cadrul slujbei Sfintei Liturghii în Biserica Ortodoxă: Vohodul mic și Vohodul mare. Vohodul mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie (lat. introitus = purtarea solemnă a Sf. Evanghelii) se face după ce se cântă Fericirile; preotul face trei închinăciuni în fața Sf. Mese, cu multă evlavie ia Sfânta Evanghelie și pune în locul ei, pe antimis, Sf. Cruce; ținând Sf. Evanghelie în dreptul frunții, ocolește cu ea Sf. Masă și iese pe ușa de nord a altarului până în mijlocul naosului, precedat de un purtător de lumină (cu lumânare sau sfeșnic), rostește o rugăciune, apoi se îndreaptă spre altar printre sfeșnicele împărătești, se oprește în fața ușilor împărătești și, când la strană s-a terminat de cântat Antifonul III (Fericirile ori troparul), preotul înalță Sf. Evanghelie și zice „înțelepciune drepți!”, apoi intră în altar, ridică crucea de pe antimis și pune în locul ei Sf. Evanghelie. Semnificația acestui ritual solemn, care se săvârșește în timpul Liturghiei catehumenilor, este simbolică. Ea înseamnă epifania Domnului (arătarea Sa către oameni, la Botezul de la râul Iordanului, când a fost mărturist ca Fiul lui Dumnezeu de însuși Tatăl, iar apoi începerea activității publice, prin propovăduirea Evangheliei). În Sf. Evanghelie, la Vohodul mic, credincioșii văd pe Hristos însuși: „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos.... Aliluia!”. Vohodul mare sau ieșirea cu Sfintele Daruri (gr. ἡ μεγάλη εἴσοδος; ἡ τῶν δῶρων εἴσοδος — i megali eisodos; i ton doron eisodos) înseamnă luarea cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite (vezi și {miridele, {proscomidia}), purtarea lor solemnă în mijlocul naosului, unde preotul, ținând în mâini Sf. Potir și Sf. Disc, precedat de un purtător de lumină, iese pe ușa de miazănoapte și se oprește în mijlocul naosului, cu fața spre apus; aici continuă să facă pomenirile, cuprinse în Liturghier, binecuvintează spre răsărit și intrând pe ușile împărătești în altar, depune Darurile pe Sf. Masă, în timp ce corul continuă să cânte partea a doua a Heruvicului („Ca pe împăratul...”). Vohodul mare simbolizează ultimul drum făcut de Domnul Hristos în Ierusalim, înainte de Patima Sa, jertfindu-Se pentru mântuirea neamului omenesc.

— una din vestitele mănăstiri ale Moldovei (jud. Suceava, lângă orașul Gura Humorului), a fost zidită de Ştefan cel Mare în 1488 și pictată la jumătatea sec. al XVI-lea, de către mitropolitul de atunci al Moldovei, Grigorie Roșca, al cărui portret este zugrăvit pe fațada de miazăzi, lângă intrare în pridvorul închis al bisericii. Pe peretele de apus se mai păstrează o minunată pictură a Judecății de apoi. Ceea ce face faima picturii de la Voroneț este culoarea unică de aici, a „albastrului de Voroneț”. Mănăstirea restaurată azi posedă un bogat muzeu de artă bisericească; la Voroneț se află și mormântul lui Daniil Sihastrul, un sfânt pustnic care și-a trăit zilele într-o peșteră din apropiere și la care Ştefan a găsit, în vremuri de restriște, un sfat înțelept și îndemnuri pline de har. Poetul muntean Dimitrie Bolintineanu (sec. XIX), în volumul intitulat Legende istorice, îi închină poezia „Daniil Sihastrul”.

(de la slv. „cescresnie” = înviere, duminică) sau stihiri ale Învierii (gr. τὰ ἀναστασίματα — ta anastasimata, ἀνάστασις, ἡ — anastasis = înviere) și Eotinale (gr. ἐωθινὸς — eotinos = matinale, de dimineață) sau Mânecânde

— cântări matinale, pentru că în toate este vorba de „mânecarea”, adică mergerea la mormântul Domnului, dis-de-dimineață, în ziua învierii, a femeilor mironosițe; aceste 11 stihuri (tropare) ale învierii stau în strânsă legătură cu cele 11 Evanghelii ale învierii (care se citesc duminica dimineața, la Utrenie), pe care le parafrazează (comentează) și se cântă la Slava Laudelor, în rânduiala Utreniei duminicilor (se află în Octoihul mare și în Catavasier). Au fost compuse în sec. IX-X, de împăratul bizantin Leon Filozoful.

(văsglau sau vozglasu)

— ecfonis, adică formula de încheiere a unei rugăciuni, încheiere pe care preotul o accentuează, rostind-o cu voce mai puternică.

(lat. votivus = făgăduit zeilor, făcut pentru că s-a făgăduit), tablou votiv

— se numește (în pictura bisericească ortodoxă) tabloul zugrăvit în partea dreaptă, pe peretele interior al zidului dinspre apus al bisericii, și care reprezintă pe ctitorul bisericii respective și în miniatură imaginea bisericii, pe care ctitorul o ține pe palmele sale și o închină (o dăruiește) Mântuitorului sau Maicii Domnului sau sfântului al cărui hram îl are (adică sfântului pe care îl are ca patron); hram se numește și ziua când se serbează patronul bisericii, ziua sfântului respectiv (ex. biserica cu hramul Sf. Gheorghe sau hramul Bunavestire). În ctitoriile brâncovenești se vede tabloul votiv al lui Constantin Brâncoveanu, așa cum e zugrăvit la principala sa ctitorie de la Hurez, cu întreaga familie. La bisericile moldovenești din sec. XV-XVI, se păstrează, alături de portretele ctitorilor domni, și portretele de boieri și mitropoliți, ctitori de biserici. În pictura murală din biserici, chipurile ctitorilor sunt zugrăvite pe peretele de vest al pronaosului, pe suprafața lui interioară, la dreapta și la stânga intrării în naos; mai rar le găsim și pe pereții de sud și de nord ai pronaosului (ca la Hurez și la Snagov), ori pe suprafața de răsărit a peretelui despărțitor, între naos și pronaos (ca la Voroneț).

(lat. votum = făgăduința; voveo,-ere = a sfinți, a făgădui) sau Făgăduința

— se face în monahism de către viitorii călugări care își închină viața lui Dumnezeu, retrăgându-se în mănăstire. Cel care face votul călugăriei trebuie să-1 și respecte, trăind conform canoanelor vieții mănăstirești. Temeiul acestui vot îl găsim și în Vechiul Testament, în cuvintele Eclesiastului: „Dacă ai făcut un jurământ lui Dumnezeu, nu pierde din vedere să-l împlinești, că nebunii nu au nici o trecere; tu însă împlinești ce ai făgăduit” (Ecles. 5, 3). Jurământul monahal constă în împlinirea celor trei voturi: al sărăciei, al castității și al ascultării (supunerii), adică a renunța la voia satanei, la plăcerile și faptele lui.

— nume folosit în popor pentru sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în biserică”.

— traducerea Bibliei în latină de către Ieronim; vezi și {Septuaginta}, {Exapla}.