Dicționar

— mișcare religioasă în parohie, cu rol pastoral-misionar.

Vovidenia (Ovidenia de la slv. Vovedenie vo hram)

Presviatâi Bogorodiți — denumirea populară pentru sărbătoarea Intrarea în biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie; această sărbătoare este în amintirea zilei în care, după tradiție, Sfinții Ioachim și Ana, părinții Sf. Fecioare, au adus pe fiica lor Maria, în vârstă de trei ani, la templu, unde ea a rămas până la vârsta de 14 ani, ea fiind hărăzită Domnului încă înainte de naștere. Istoric, sărbătoarea datează de prin secolul al VI-lea, când împăratul Justinian a zidit, în anul 543, o biserică pe care a sfințit-o în ziua de 20 noiembrie și de a doua zi, 21 noiembrie, a început a se sfinți hramul (patronul), adică Sf. Fecioară Maria, iar serbarea a fost închinată zilei aducerii ei la templu. În sec.VII, sărbătoarea aceasta de origine ierusalimiteană, era generalizată în tot Orientul.

prânzânda (slv. obéd = prânz, masă)

— este o slujbă religioasă, care se citește în mănăstiri de după Ceasul al VI-lea (ora 12), înainte de masa de prânz, în zilele când nu se săvârșește Liturghie. Rânduiala slujbei se află în Ceaslov. Se mai numește și Tipica (τιπικά, τά — tipika sau Ἀκολουθία τῶν τιπικῶν — Akolutia ton tipikon), care, după Sf. Simeon al Tesalonicului, însemnează „închipuirea Sfintei Liturghii”, deoarece această slujbă ține uneori locul Liturghiei sau, când se săvârșește înaintea Liturghiei, o anticipează, o preînchipuiește; după alte păreri, Tipika vine de la Psalmii 102 și 145 care se cântă la începutul Obedniței și care se numesc „psalmi tipici” (preînchipuitori sau mesianici) sau de la Tipic, cartea în care era cuprinsă, pentru că se făcea în locul Liturghiei, ca o pregătire pentru cei ce voiau să se împărtășească.

Vezi și {odoare}, {proscomidie}, {proscomidiar}.

(ebr. „Cel drept”)

— poreclă dată de iudeii necredincioși Sfântului Apostol Iacob (+62 d.Hr.).

Vezi ș {Schimbarea la față}.

Vezi ș {circumciziune},{Tăierea împrejur}.

(lat. obscurus,-a,-um = întunecos, care e în întuneric; gr. σκιά, ἡ — skia = umbră și σκότος, ὁ — skotos = întuneric, care e în întuneric)

— stare de înapoiere culturală, refractară rațiunii și progresului; împotrivire la acțiunea de răspândire a științei și culturii.

— viața de obște în mănăstiri, unde proprietatea și bunurile sunt comune și se împart egal.

— adică împodobire cu ochi mulți; așa sunt reprezentați în iconografia bizantină heruvimii: numai capete cu aripi ocellate.

— rugăciunile de seară și dimineață (rituale) pe care obișnuiesc să le spună credincioșii; termen folosit în Ardeal, întâlnit în literatura lui Ion Agârbiceanu – v. (Ion Agârbiceanu, Duhul Băilor, București, 1976, p. 260-286.

(oktoihos, octo + ihos = opt + glas)

sau Optglăsarul — carte liturgică cu rânduiala slujbelor bisericești de seara și dimineața, pe cele opt glasuri, pentru toate duminicile și zilele săptămânii, din perioada anului bisericesc numită a Octoihului. Spre deosebire de perioada Triodului și a Penticostarului, perioada Octoihului ocupă cea mai mare parte a slujbelor din timpul anului bisericesc (începe în duminica întâi după Rusalii și ține până la Duminica Vameșului și a Fariseului, când începe Triodul). Se numește Octoih, deoarece imnele din slujbele sale se cântă pe opt glasuri, care se succed săptămânal. Fiecare glas are cântările pentru o săptămână: o săptămână, glas I, a doua săptămână, glas II și așa până la a opta săptămână cu al optulea glas, după care succesiunea se repetă. Succesiunea celor opt glasuri timp de opt săptămâni constituie o unitate numită stâlp. În cursul anului, pentru perioada Octoihului, sunt șase stâlpi. Cântările Octoihului se axează în fiecare zi pe o rugăciune de invocare și pomenire: luni, pentru sfinții îngeri, marți, pentru sfinții prooroci, miercuri și vineri, pentru Crucea Răstignirii lui Hristos, joi e ziua Sfinților Apostoli, sâmbătă se pomenesc toți sfinții și cei adormiți din neamul nostru (părinți și frați), iar Duminica e ziua de bunavestire a învierii Domnului și de mântuire a omenirii de păcatul strămoșesc. Cântările duminicale ale Octoihului sunt atribuite lui Ioan Damaschinul (sec.VIII), iar cântările de peste săptămână aparțin altor imnografi, ca: Anatolie, patriarhul Constantinopolului (sec.V), Cosma Melodul ( aparținând sec. IX) și alții din secolul următor. Avem Octoihul mare și Octoihul mic sau Catavasierul, care este un extras din Octoihul mare, din Minei și din Triod. Catavasierul cuprinde cântările învierii pe opt glasuri din rânduiala slujbelor de duminică, Polieleul și Mărimurile (Pripelele), Catavasiile praznicelor împărătești, svetilnele și stihirile evanghelice (Voscresnele) din slujba Utreniei de duminică. Este o cântare pentru uzul cântăreților. Prima ediție a Octoihului în lb. română a tipărit-o Antim Ivireanul (1712).

(kriftos, kriptos, latraios = criptic, ascuns)

— misterios, tainic, secret; științe oculte, care pretind că dau celor inițiați puteri neobișnuite de a pătrunde și interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanția, alchimia, spiritismul ș.a.

(odi i = cântare, cântec)

— se numește, în muzica psaltică, acea cântare care intră în componența unui canon (canonul fiind o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg); aceste cântări (ode, imne) sunt în număr de nouă atunci când formează un canon complet, dar pot intra și numai două ode (diode) sau trei (triode). Fiecare odă este formată din câte trei sau mai multe strofe sau stihiri, care se supun unor norme sau reguli determinante în ceea ce privește atât forma (structura) cât și legătura dintre ele, așa cum sunt legate și ca fond, printr-o temă unitară: preaslăvirea învierii sau a altui eveniment din viața Mântuitorului ori a Sf. Fecioare sau altor sfinți. Prima strofă a unei ode se numește irmos și slujește ca model pentru celelalte strofe sau stihiri ale odei, cărora le dă atât melodia, cât și numărul de versuri ori silabe.

— se numesc veșmintele speciale pe care le îmbracă slujitorii Bisericii în timpul săvârșirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox. Ele sunt deosebite pentru cele trei trepte clericale (diacon, preot, episcop); diaconii poartă în timpul slujirii un veșmânt lung, cu mâneci largi (ca o cămașă de noapte) numită stihar, peste care încrucișează pe umeri și spate o fâșie lungă și îngustă, de stofă brodată cu fir, numită orar (v. Orar); la încheietura mâinii, peste marginea mânecii largi, a stiharului, se pun niște fâșii, strânse ca niște manșete, numite mânecuțe. Preotul poartă, la slujbele liturgice, stihar și mânecuțe, dar are în plus epitrahilul, brâul sau cingătoarea, cu care se încinge peste stihar, și felonul, un fel de pelerină lungă, care se pune peste stihar (vezi {stihar}). Arhiereii (episcopii) folosesc și ei aceste veșminte, dar au în plus alte trei piese, specifice: omoforul, sacosul și mantia precum și anumite ornate sau insigne arhierești: mitra, epigonatul sau bedernița, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele și vulturul (potnoja). Despre fiecare veșmânt se vorbește aici, la litera respectivă. La început, toate aceste odăjdii erau de culoare albă; mai târziu au început a fi confecționate din țesători tot mai scumpe și de culori diverse (galben, roșu, albastru, verde, mov și negru pentru slujbele funebre) (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1994, p. 609-632.).

— moartea.

— se numesc acele obiecte necesare pentru săvârșirea Sfintei Liturghii: discul, potirul, copia, steluța, lingurița și acoperămintele, precum și cele care se folosesc la alte diferite servicii divine și care se păstrează în biserică în acest scop: Sf. chivot, cădelnița, Sf. epitaf, litierul, miruitorul, candelele, steagurile bisericești. Despre acestea vorbim la litera respectivă (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1994, p. 587-608.).

(slv.)

— se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheiertea sărbătorii (a unui praznic împărătesc); începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire; ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sărbătorii respective se adaugă cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca și în ziua întâi a praznicului. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după importanța și poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc (așa cum se arată în Minee, Triod și Penticostar). Astfel, pre-serbarea Nașterii Domnului ține 5 zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea Nașterii ține 6 zile, sfarșindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului. Odovania învierii este cea mai lungă, ea se face în a șasea săptămână după Paști; Schimbarea la Față (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august ș.a.m.d.

cum este numită Proscomidia la Teodor de Mopsuestia (de la gr. proscomidi, proscomizo, care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi, de aici — ofertoriu) — „diaconii aduceau la altar pâinile și vinul pentru Sf. Euharistie și le așezau pe Sf. Masă” (Ene Braniște, pr.prof.univ.dr. Explicarea Sfintelor Taine de inițiere, București, 1990, p. 102).

— pentru „sfeștanie”: „Vezi care preot, afară de enoriașii lui, va face liturghie sau ofiștanie...” (Prăvilioara, Iași 1784, cap.XII).

— daruri aduse lui Dumnezeu; prinoase, pomană.

— stil arhitectural cu ferestre și uși în arcade, ascuțite la mijlocul părții superioare (specific în stilul gotic, maur).

— în cadrul religiei brahmane, este „o silabă sfântă”, căreia misticii indieni îi atribuie puterea de a exercita o influență extraordinară asupra credinciosului care știe cum s-o rostească și cum să mediteze asupra ei. Este o invocare folosită la începutul și la sfârșitul rugăciunii. Acest termen este un simbol al lui Brahma, conceput nu ca zeitate transcendentă, ci ca o entitate absolută, care este una cu lumea care emană din el și se cuprinde în el. Această entitate care umple lumea nu are nume, nici formă și i se spune „OM”, care se traduce „cel ce a fost, este și va fi”.

(homo-hominis, humanitas; o antropos, i antropotis = omul, omenirea)

— este, după învățătura biblică, „coroana creației” cu care Dumnezeu a încheiat opera Sa de creare a lumii; el are trup și suflet, unite într-un întreg indisolubil, este materie și viață din suflarea lui Dumnezeu, de aceea omul, ca ființă vie, se deosebește de celelalte vietăți care trăiesc pe pământ și pe care Dumnezeu le-a făcut poruncind „să se facă”; omul este creat din dorința lui Dumnezeu, din dragoste, când a hotărât: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră... Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 26-27). Cartea Sfântă insistă asupra actului creației tocmai pentru a sublinia dragostea și grija deosebită pe care Dumnezeu a arătat-o omului, care trebuia să fie stăpânul întregii creații: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7). Datoria omului era de a stăpâni pământul și de a perpetua neamul omenesc, care-și are originea în Dumnezeu; această datorie reiese din însăși porunca lui Dumnezeu care „a făcut bărbat și femeie”, dându-le și porunca: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere 1,28). Pe baza acestei porunci divine își găsește justificarea și familia, celula inițială a societății umane, care asigură condițiile împlinirii poruncii „creșteți și vă înmulțiți...”, ceea ce inițial este argument indiscutabil împotriva curentelor care încearcă să apere acel mod de viață total împotriva naturii omului și împotriva rostului său pe pământ. Legile naturii, rânduite de Dumnezeu, constituie echilibrul Universului; poruncile lui Dumnezeu date omului nu cer decât respectarea acestor legi, dincolo de care viața însăși demonstrează că nu poate exista decât haos, dezordine și nefericire.

— ramură a științelor teologice care se ocupă cu studiul predicii.

— carte de predici.

(omilia = vorbire, discurs)

— predică, cuvântare bisericească; omilia a cunoscut o epocă de înflorire maximă în sec. IV.

— însușirea de a cunoaște totul; însușire divină: Dumnezeu este omniscient — atoateștiutor.

omofonă — cântare bisericească pe o singură voce; cântări omofone sunt cântările liturgice executate de cântăreți în biserică și la care pot participa și credincioșii; cântare comună, de obște.

(omoforion, de la omos = umăr și fero = a purta; lat. humerale, pallium)

— este o piesă vestimentară, specifică costumului de slujbă arhieresc; omoforul este un fel de eșarfă, o fâșie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. La mijloc, în dreptul gâtului este brodată o iconiță (medalion), cu chipul Mântuitorului. După lungime, omoforul este mare și mic. Omoforul mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate și se înlocuiește cu omoforul mic (mai ușor de purtat) cu care rămâne tot restul slujbei. La îmbrăcarea omoforului se rostește de către diacon formula: „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită și înălțându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl” (cf. Luca 15,4-5) (v. Cartea de slujbă Arhieraticon). Despre originea omoforului mai mulți cercetători cred că omoforul arhieresc este continuarea acelui veșmânt purtat de arhiereii Legii vechi în timpul slujirii la Cortul Sfânt și la templu, numit efod sau umerar. Alții cred că omoforul ar fi o insignă dată de împărații romani episcopilor Romei, în cursul secolului al V-lea, spre a se deosebi de ceilalți clerici și corespunzând azi cu veșmântul numit de catolici pallium. Pallium este o fâșie de stofă lungă și îngustă, din lână albă, cu șase cruci negre, așezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul în față și altul în spate. La început, în Apus, acest veșmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincție și altor episcopi, iar azi îl poartă papii, primații papali, arhiepiscopii și anumiți episcopi privilegiați. În Răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toți arhiereii, fiind dăruit de împărați și considerat ca simbol al demnității episcopale (cel mai ales veșmânt, cum îl numește Sf. Simeon al Tesalonicului). Culoarea omoforului a fost de la început albă, apoi la fel cu aceea a sacosului (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993.).

(omousios = de aceeași ființă)

— dogma Sfintei Treimi formulată de Sfinții Părinți la Sinoadele I și II Ecumenice, în lupta împotriva arianismului, stabilește consubstanțiabilitatea sau omousietatea și inseparabilitatea Persoanelor Sf. Treimi. În formularea de la Sinodul I (Niceea, 325) se folosește termenul omousios to Patri = de aceeași ființă cu Tatăl, spre a exprima raportul divin, genetic, dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, expresie ce era deja folosită de Părinții Bisericii încă din sec. II — III (ex. Sf. Dionisie al Alexandriei, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian ș.a.). La Sinodul I de la Niceea se stabilește învățătura despre Dumnezeu-Fiul: „Fiul este Dumnezeu adevărat născut, iar nu făcut, de o ființă cu Tatăl”, învățătură prin care se combate și se anatemizează învățătura lui Arie, care susținea că Fiul este subordonat Tatălui, că El a fost făcut în timp, din nimic, că e o creatură, creat din altă substanță sau ființă decât Tatăl și este schimbabil. Învățând că Fiul este o creație a Tatălui, arianismul a susținut și învățătura despre Sf. Duh, afirmând că este o creație a Fiului. Episcopii întruniți la Niceea, la Sinodul I Ecumenic, n-au stabilit în legătură cu Sf. Duh decât formula „credem în Duhul Sfânt”, dar din cauza ecoului învățăturii ariene, care a dat naștere la alte erezii, ca maratonienii (susțineau că Sf. Duh este prima creatură a Fiului) și pnevmatomahii (susțineau că Duhul Sfânt este mai mic decât Tatăl și decât Fiul), împăratul Teodosie cel Mare al Bizanțului a hotărât întrunirea Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381), cu participarea a 150 de episcopi. Aici a fost formulată în întregime dogma Sfintei Treimi referitoare la Duhul Sfânt, astfel cum a rămas în Simbolul de credință niceo-constantinopolitan: „Noi credem în Sf. Duh ce domnește și veghează necontenit, care de la Tatăl purcede și care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat (venerat) și mărit și care a grăit prin prooroci”. Se definitivează și se clarifică acum învățătura despre Sf. Treime, așa cum a rămas în Biserica Ortodoxă: Dumnezeu este Unul ca ființă, în trei ipostaze egale: Tatăl, Fiul și Sf. Duh (de aceeași ființă — Omousietate și nedespărțite — inseparabilitate).

— spălare (îndreptarea Legii, gl. 52, ed. Acad., p. 103).

(ὄναρ, τό — onar = vis)

— știința tâlcuirii viselor.

— vas de lut în formă de castronaș cu mâner, în care se pune seu topit sau altă grăsime și se introduce un fitil de bumbac; acesta se aprinde și se luminează cu el (ca o candelă), în loc de lumânare, acolo unde lipsește altă sursă de iluminat. Săpăturile arheologice au dat la iveală asemenea opaițe, lucrate în forme diferite din lut ars, dovadă a credinței străvechi de pe teritoriul vechii Dacii.

(oraculum, de la ore = a ruga, a vorbi)

— era în antichitatea romană și greacă sanctuarul unei divinități al cărei atribut era de a dezvălui viitorul prin diferite forme și procedee. Cele mai cunoscute oracole au existat în Grecia, la Delfi, Delos, Calkedon ș.a., legate de cultul lui Apollon, precum și la Olympia, Dedona (în cinstea lui Zeus). Motivele consultării oracolului erau din necesitatea de a se ști cum să se acționeze într-o împrejurare de război, de calamități, de întreprindere a unor expediții (pe mări, războaie). La poporul grec, mantica sau ghicitul avea un rol atât de mare, încât se căutau tot felul de modalități spre a se afla răspunsuri la diferitele întrebări privind viitorul și desfășurarea diferitelor evenimente. Aceste răspunsuri se dădeau prin diferite semne exterioare (zborul păsărilor și cântecul lor, trăsăturile chipului omenesc sau liniile mâinilor, cititul în stele, visele etc.) sau prin inspirație directă din partea zeilor cu intermediile unor persoane alese, viețuind în temple numite oracole. În oracolul de la Delfi se afla o preoteasă, Pitia. care, așezată pe un scaun cu trei picioare (trepiedul lui Apollo), în stare de extaz, dădea răspunsuri la întrebări. Întrebările erau însoțite de daruri și sacrificii. Pitia era asistată de preoți și prezicerile ei erau considerate ca cele mai sigure. Oracolul de la Delfi a avut deosebită importanță pentru întărirea vieții morale și unificarea poporului grec. Esențialul cugetării morale grecești era concentrat în frumoasele maxime scrise pe frontonul templului din Delfi: „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Păstrează în toate o măsură justă”.

— rugătoare; în iconografia ortodoxă există ca temă Maica Domnului orantă, în care Sf. Fecioară e reprezentată cu mâinile întinse a rugă și ocrotire; uneori are pe piept un medalion cu Pruncul. Așa apare în pictura de pe bolta altarului. În bisericile cu două turle pe pronaos, această icoană a Fecioarei „orante” se zugrăvește pe bolta turlei de nord, fiind înconjurată de îngeri, care o susțin și de cercul de prooroci mesianici.

(ὡράριον, τό — orarion; lat. orarium, sudarium, linteolum, stola)

— este o piesă vestimentară liturgică, specifică treptei diaconești. Orarul are forma unei fâșii înguste de stofă (cu lățimea de circa 0,15 m și lungimea de aproximativ 3,5-4 m), făcută din bumbac, mătase sau in și brodată cu fir argintiu sau auriu, care formează desene în formă de cruci, frunze, spice de grâu. Materialul din care este făcut corespunde cu cel al stiharului diaconesc. Orarul se poartă pe umărul stâng, astfel ca un capăt să atârne pe spate, până jos la picioare, iar celălalt capăt se trece peste piept, pe sub brațul drept și se aduce pe la spate, tot pe umărul stâng și cu capătul atârnat pe piept. Diaconul prinde acest capăt cu trei degete de la mâna dreaptă și îl ridică în sus (până în dreptul frunții) în timp ce se rostesc ecteniile sau alte formule liturgice, prin care credincioșii sunt îndemnați la rugăciune. Se numește orar (de la lat. oro, orare = a se ruga) pentru că în vechime el era o fâșie de pânză albă pe care diaconul o purta pe mână și dădea cu ea semn credincioșilor când să se roage. Despre simbolismul orarului, Sf. Simeon al Tesalonicului spune că el însemnează firea cea nevăzută a îngerilor și, atârnând pe umeri, însemnează aripi; pe el e scris întreit sfânta cântare a îngerilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot); și tot el spune că diaconul încinge cruciș orarul, înainte de împărtășanie, imitând prin aceasta pe serafimii, care își acoperă ochii în semn de umilință, căci nu cutează a privi slava lui Dumnezeu (Liturgica generală, București, ed. a II-a. 1993, p. 612.).

— cuvânt de felicitare la nuntă; v. Molitfelnicele vechi.

(oratus = rugăciune; oratorium = sală de rugăciune, biserică)

— compoziție muzicală cu temă religioasă, biblică, interpretată de soliști și cor (Händel, care duce la înflorire acest gen muzical, introduce și orchestra). Primele oratorii au fost compuse la Roma în sec. XIV (în muzica românească un valoros „Oratoriu bizantin de Crăciun” a fost compus de Paul Constantinescu).

— zeul împărăției morților, în religia romană. Această împărăție era concepută ca o regiune subterană, întunecată, care păstra legătura cu lumea celor vii printr-o groapă săpată în pământ (mundus) și acoperită cu o piatră (lapis minalis). Asemenea mundus se aflau în apropiere de sate sau orașe. De trei ori pe an (24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie) se ridica piatra pentru ca sufletele să poată ieși spre a-și vizita rudele. Cei vii se temeau însă de aceste suflete care, trăind o viață de umbre întunecate, se înviorau numai când sugeau sângele de om. Spre a se apăra, cei vii le aduceau felurite sacrificii, ca semințe de bob negru, la care aceste suflete se repezeau și-i lăsau pe oameni în pace. Ofrandele erau însoțite de cuvinte rituale care, credeau romanii, aveau puteri magice. Sufletele devenite strigoi se numeau Lemures și veneau să facă rău celor vii. Pentru a scăpa de ei se sărbătoreau anumite zile (9, 11,3 mai) numite Lemuria. Atunci se împlinea ritualul de îmblânzire de care am vorbit și pe care îl săvârșea capul familiei.

— erau, în Grecia antică, un fel de probe cu caracter juridico-religios, care se foloseau pentru stabilirea adevărului, în cazul unui acuzat de o anumită vinovăție de care acesta nu se putea apăra pe nici o cale: nici prin jurământ, nici prin imprecație, adică prin chemarea unui blestem asupra sa, însoțite de o jertfă. De aceea, pentru a i se dovedi nevinovăția, acuzatul era supus la anumite probe (să pună mâna pe un fier înroșit în foc, să o bage în apă fierbinte, să se arunce într-o apă adâncă etc.) și dacă scăpa nevătămat era dovadă că nu era vinovat și era iertat, dacă nu, era pedepsit. Martori la aceste probe erau chemați zeii (Zeus, Atena sau alți zei). În Evul Mediu, ordaliile erau o formă a manticii (vezi {mantica}). Ele constau, ca și în antichitatea greacă, în anumite probe, „probe de nevinovăție”, prin care trebuia să se dovedească (să se ghicească) vinovăția sau nevinovăția cuiva. Pentru cruzimea formelor pe care le luau aceste probe, ele purtau și numele de „dreptate barbară”; vezi și {inchiziția}.

— orfelinate, în Biserica creștină veche (vezi și {ghirocomiile}). Erau așezăminte bisericești.

(οἱ ὀρφανότροφοι — orfanotrofoi)

— administratori de orfelinate (în Biserica creștină din primele veacuri). Secretarii acestor așezăminte se numeau hartulari și puteau conduce în lipsa orfanotrofilor.

— cultul lui Orfeu, cult apărut din reforma cultului dionisiac. Asupra persoanei lui Orfeu s-au țesut diferite mituri și legende. Orfeu ar fi fost un cântăreț din Tracia, fiu al muzei Calliopi și al zeului Apollo; s-ar fi născut din fluviul trac Oeagros, înainte de Homer. Murindu-i soția Euridice, Orfeu coboară în lumea umbrelor spre a o aduce la viață. Orfeu ar fi însoțit pe argonauți în Colhida. El era socotit ca un foarte vechi scriitor, muzicant cu puteri magice, profet și ghicitor. Prin acțiunea civilizatoare a cuvântului său moralizator și prin exemplul vieții sale, Orfeu a fost asemănat cu profeții Vechiului Testament. Legenda spune că ar fi fost ucis de „menade” pentru reforma cultului dionisiac. Orfismul născut din această reformă s-a dezvoltat puternic prin sec.VI î.Hr. În cosmogonia orfitică apar ca principii prime și veșnice: timpul, spațiul și materia haotică, reprezentate prin Cronos, Haos și Ether. Această treime formează oul cosmic din care s-a născut Fanes, același cu Dionisos (principiul vital) și cu Melis (principiul inteligent). Fanes este părintele nopții, al aerului, al pământului, al zeilor și creatorul lumii. Orfismul consideră sufletul de origine divină și nemuritor. Trupul e închisoarea sufletului și principiul răului. După moarte, omul este judecat după fapte și apoi trimis din nou în lume (metempsihoză). Pentru a nu se renaște, el trebuie să se inițieze în orfism și să respecte toate regulile orfice. Misterele orfice erau atât de secrete, că n-au fost niciodată bine cunoscute. Se practica omofagia (hrănirea cu carne crudă). Spre a simboliza uciderea lui Dionisos, după o legendă, el ar fi fost rupt în bucăți de titani; se rupea în bucăți un taur și carnea crudă era mâncată de adoratorii lui, încredințați că primeau astfel în ei puterile zeului. Această credință a dus la teoria influenței orfismului asupra creștinismului (vezi și {Euharistia} = împărtășirea credincioșilor cu trupul și sângele Domnului Hristos, prin pâinea și vinul împărtășaniei) (E.V.IR, p. 278). Partizanii orfismului puneau mare accent pe moralitate și pietate; vezi și {Misterele orfice}.

— sunt obiecte care completează veșmintele arhierești (episcopale), ca: mitra, engolpionul, crucea pectorală, cârja sau toiagul arhieresc, dicherul și tricherul. Aici se poate adăuga și vulturul sau potnoja, un mic covor rotund, care se pune în altar sau în naos, la slujbele arhierești, pentru a sta sub picioarele arhiereului.

— pe plan religios, se numește oricare membru al Bisericii Ortodoxe.

(de la gr. ὀρθός, η, ον — orthos, i, on + δόξα, ὴ — doxa, i = dreaptă credință)

— este dreapta credință pentru că este păstrătoarea învățăturii nealterate, a primului mileniu creștin, așa cum este ea formulată de Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, formulată în Sinoadele Ecumenice de Sfinții Părinți ai Bisericii. Această învățătură a fost trunchiată în sec. XI, când a avut loc marea Schismă provocată de inovațiile doctrinare care au născut catolicismul; în sânul acestuia va apărea o nouă sciziune, în sec. XVI, sub numele de protestantism, care și el a căpătat, în timp, diferite forme care l-au sfărâmat, înstrăinând tot mai mult aceste confesiuni de rădăcinile dreptei învățături creștine care este Ortodoxia. Pentru Biserica Ortodoxă slavă, termenul de Ortodoxie este tradus prin „pravoslovie” (pravo = adevărat, drept) adică „cultul cel adevărat”, cel drept. Doctrina ortodoxă este cuprinsă în Catehismul Bisericii Ortodoxe, alcătuit de Sf. Părinți în Sinoadele Ecumenice din primul mileniu creștin și păstrate în Cartea de învățătură a Bisericii Ortodoxe, în țările ortodoxe și de pretutindeni unde Ortodoxia trăiește.

— trăirea religioasă conform dreptei credințe.

— una din cele șapte Laude bisericești.

(de la ebr. Hösia 'ma = mântuiește-ne, salvează-ne acum)

— formulă de rugăciune, de slăvire în psalmi și cântări religioase transmise și în Biserica creștină; primirea lui Iisus în Ierusalim (sărbătorită la Florii) s-a făcut cu această strigare: „Osana Fiului lui David...” (Matei 21, 9).

(de la ebr. Hösia 'ma = mântuiește-ne, salvează-ne acum)

— formulă de rugăciune, de slăvire în psalmi și cântări religioase transmise și în Biserica creștină; primirea lui Iisus în Ierusalim (sărbătorită la Florii) s-a făcut cu această strigare: „Osana Fiului lui David...” (Matei 21, 9).

— Sfeștanie (Molitfelnic, 1832).

— zeul morților, în religia veche a Egiptului. Osiris prezida judecata sufletelor după moarte. El este înfățișat stând pe un tron măreț, înconjurat de 42 de judecători. Pe o balanță se face cântărirea sufletului celui mort. Pe un taler este așezată inima mortului, în care se văd toate faptele săvârșite în viață, iar pe celălalt stă o pană, ce reprezeintă pe zeița dreptății, Maat. Dacă balanța rămâne dreaptă, sufletul trece în împărăția lui Osiris, un fel de paradis terestru, în care, ca și alte spirite aflate aici, el va sluji pe Osiris, așa cum în viață a slujit pe faraon, iar dacă balanța se înclină, inima mortului este devorată pe loc de un animal hidos ce așteaptă lângă balanță. În această judecată apare ideea morală din concepția eshatologică a Egiptului antic, deoarece înainte de a-i fi cântărită inima, mortul are dreptul să se apere și să-și înșiruie faptele, conform unui cod moral superior: n-a ucis, n-a mințit, n-a trădat, n-a bârfit, n-a pârât pe nimeni, a hrănit pe cei flămânzi, n-a săvârșit adulter, n-a înșelat pe nimeni (dacă a făcut comerț) etc. Osiris, fiul cerului și al pământului, era adorat în vechea religie egipteană ca zeu al naturii și al morților. Este reprezentat printr-un om înfășurat în panglicile mumiei. Lui Osiris îi erau închinate, ca zile de sărbători, 26 aprilie și 19 septembrie. Atunci aveau loc așa-numitele „mistere osiriene”, ceremonii în care se evocau momente dramatice din viața zeului Osiris, considerat și civilizatorul omenirii.

— Octoih.

— pentru osfeștanie, termen folosit în „Sfătuirea Mitropolitului Teodosie al Şării Românești, către preoți”, la finele Liturghierului, Buzău 1702, transcris de C. Erbiceanu, în BOR, an XIII (1889-1890, p. 163).

(portarii sau ușierii — lat. ostiarius,-ii)

— erau în Biserica veche slujitori ai clerului inferior, al căror rol era de a păzi ușile bisericii în timpul serviciilor divine; pomeniți în documente din sec. IV, ei erau considerați ca urmași ai vechilor „Cursores” (curieri), clerici care în timpul persecuțiilor anunțau pe creștini despre locul și timpul slujbelor liturgice din catacombe. Tot ei despărțeau pe credincioși de catehumeni și penitenți și, în timpul Liturghiei, lor li se adresau diaconii și ipodiaconii cu strigarea „Ușile, ușile...”, înainte de săvârșirea Sfintei Jertfe. Din sec. VI, ei nu mai fac parte din cler și sunt înlocuiți de „mansionari” (sacrisanti), paracliserii de azi. Tot din clerul inferior făceau parte, până în sec. VI, și groparii care săpau galeriile în catacombe și repartizau locurile de înmormântare.

— pâinea (azima) pentru împărtășanie la catolici și protestanți.

— capelă mică în cimitir, în subsolul căreia se păstrează osemintele celor dezhumați; monument funerar ridicat în cinstea eroilor, în care sunt strânse osemintele celor căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei (ex. Mausoleul de la Mărășești).

— Enciclopedia ebraică.

— sfârșitul slujbei;

— sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului — 21 noiembrie; vezi și {cultul marial}, {vovidenie}.