Dicționar

— preot la templul din Ierusalim, profet pe care Biserica Ortodoxă îl sărbătorește ca sfânt la 5 septembrie, el fiind tatăl Sf. Ioan Botezătorul (Luca, cap. 1). Zaharia este și numele uneia dintre cărțile Vechiului Testament, scrisă de unul dintre cei 12 profeți mici, pe timpul lui Darius, împăratul perșilor (522-486 î.Hr.). Profetul Zaharia a stimulat poporul iudeu pentru rezidirea templului din Ierusalim, după întoarcerea din robia babiloniană, a profețit despre venirea lui Mesia. În calendarul ortodox, pomenirea lui se face la 8 februarie.

— vestită mănăstire armeană lângă Suceava, al cărei hram adună în fiecare toamnă, pe toți armenii din România și chiar de peste hotare.

— mănăstire de maici, în jud. Prahova, zidită în 1855 de mitropolitul Nifon, și pictată de Nicolae Grigorescu.

— zeul suprem în religia geto-dacilor. Aceștia îi sacrificau din cinci în cinci ani un om, pe care îl socoteau un sol trimis zeului din partea lor.

(„cel cu cămile bătrâne”, în limba iraniană)

— este reformatorul vechii religii iraniene, „mazdeismul” (sec. VI î. Hr.). El a căutat să spiritualizeze această religie tradițională (cunoscută din sec. VIII î. Hr.) și s-o umanizeze din punct de vedere social. De aceea, ridicându-se împotriva jertfelor religioase și luând apărarea săracilor, el intră în conflict cu preoții vechii religii. Doctrina zoroastristă se află în cartea sfântă Avesta; se bazează pe dualism — lupta dintre bine și rău — , binele numit Ormuzd (Ahura-Mazdah) și răul numit Ahriman (Angro-Maimu). Ahura-Mazdah, care reprezintă împărăția binelui, este conceput monoteist, considerat creatorul cerului și pământului și autorul ordinii în lume. El se află în cer, „împărăția cântecelor”. În cer primește sufletele drepților și le răsplătește cu nemurirea. Vechii zei din mazdeism nu mai sunt concepuți tradițional, ci vor deveni, în concepția lui Zoroastru, numai niște idei sau atribute ale divinității, numite Ameshaspentas („spirite ale sfințeniei și nemuririi”), care luptă împotriva demonilor, rânduiesc sacrificiile și asistă la judecarea morților, al căror judecător este Mithra, o altă idee personificată, dar subordonată ideilor „Amesha-Spentas”. În împărăția binelui trăiesc și „fravashis”, ființe superioare, create în afara lumii și înaintea ei, fiind nemuritoare. Aceștia sunt un fel de îngeri păzitori ai oamenilor. Fiecare om are un asemenea înger, care-l apără de demoni, împărăția răului este Ahriman (Angro-Maynyu), „spiritul rău”, care locuiește în întunericul prăpastiei, îndemnându-i pe oameni la fapte rele spre a-i câștiga. El este ajutat de „daevas” (demonii), care adună pe păcătoși, printre care sunt socotite și popoarele ce nu aderă la zoroastrism (greci, romani, turci, arabi, turanieni). Purificările, sacrificiile, principiile morale în zoroastrism, au rolul de a domina forța răului; la aceasta contribuie și voința omului. În aprecierea faptelor morale, rolul principal îl are rațiunea, nu iubirea. Legea dreaptă este intransigentă: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Unele concepții se aseamănă cu cele ale religiei iudaice și creștine. Predică războiul sfânt. Întrețin în templele de rugăciune focul sacru; preoții lor se numesc „magi” și „mobu”. Cultul constă în citiri din Avesta și din diferite rugăciuni. Cred în viața viitoare; după moarte, sufletul rămâne trei zile lângă trup, apoi pleacă să treacă peste podul care-l va duce în lumea de dincolo. Acest pod se lărgește pentru cei buni și se îngustează pentru cei răi, până ajunge ca lama unui brici. Înainte de a porni pe pod, sufletul este judecat și cântărit pe o balanță: la greutate contează faptele bune, care vor duce sufletul în „împărăția cântecelor”, iar cei răi se prăbușesc în prăpastia demonilor, unde vor rămâne 9000 de ani, după care vor fi purificați prin foc și vor intra și ei într-o altă viață de fericire veșnică, căci iadul nu va mai exista, fiind și el distrus de focul purificator. Resturi din vechii zoroastrieni mai trăiesc astăzi în India și Pakistan, Iranul fiind complet islamizat; puținii zoroastrieni rămași nu fac prozelitism.

— zei ai cerului, în religia Greciei antice.

— devotament, puterea de dăruire totală a ființei noastre în împlinirea unui țel. În creștinism, zelul pentru credința în Hristos a dat martirii. Slujitorii Bisericii lui Hristos, preoții nu reușesc în misiunea lor fără devotamentul numit zel pastoral.

— adepți ai unui curent în sânul iudaismului antic. Proveniți dintre farisei, zeloții erau apărătorii „zeloși” ai teocrației; pe plan politic au fost principalii animatori ai răscoalei din 66 împotriva stăpânirii romane, declanșând războiul iudaic, soldat cu biruința romanilor și dărâmarea templului din Ierusalim, din anul 70.

Vezi {Avesta}, {Zarathustra}.

— zeul suprem, în religia Greciei antice; părintele zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, își avea locuința pe vârful muntelui Olimp, cel mai înalt munte din Grecia. Era înfățișat cu un fulger în mână, stăpânind ploaia, zăpada, tunetul, lumina. Zeus protejează și apără dreptatea, familia, cetatea. Sculptorul grec Fidias l-a reprezentat statuar, majestuos, ca simbolul perfecțiunii grecești. În legendele mitologice, el apare însă diminuat de slăbiciuni omenești, în mitologia romană este identificat cu Jupiter.

— tatăl fraților Iacov și Ioan („fiii lui Zevedei”, cum îi numește Evanghelia), apostoli ai Mântuitorului, chemați la apostolat la marea Tiberiadei, unde erau pescari, ca și tatăl lor.

— se numește, în cultul creștin, intervalul de timp dintre două seri consecutive, căci sărbătorirea și slujba oricărei zile liturgice începe cu Vecernia (slujba de seară) din ajunul zilei respective când se săvârșește Sf. Liturghie. Ziua liturgică este o moștenire din tradiția iudaică de socotire a timpului, conform textului biblic, unde zilele creației sunt numărate, începând cu seara și continând cu dimineața — „Şi a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.” „Şi a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua” ș.a.m.d. (Facerea 1,5 și 8). După importanța lor, zilele liturgice se împart în zile de rând (lucrătoare), cele mai numeroase, și zile de sărbătoare, mai puține, dar mai importante d.p.d.v. religios. Cele mai importante zile din cursul anului bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Sf. Paști și Duminica Rusaliilor (Duminica Mare), ele fiind legate de moartea Domnului și de alte evenimente de căpetenie din istoria sfântă a mântuirii — Patimile, învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt. După acestea vin, ca importanță, celelalte sărbători ale Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare și ale diferiților sfinți.

— nume dat lui Dumnezeu-Tatăl, Ziditorul (Creatorul) cerului și al pământului.

— turnuri foarte înalte, construite în trepte, și alăturate templelor păgâne asiro-babiloniene. Uneori un turn servea mai multor temple. Se crede că rostul lor era de observatoare astronomice.

(ebr.)

— formulă rostită la iudei despre un decedat, însemnând „Fie-i amintirea binecuvântată” sau, cum zice poporul, „Fie-i țărâna ușoară”.

— numele supraviețuitorului potopului, în versiunea sumeriană. Zisudra, rege în Sumer, protejat de zeul solar Utus, primește indicații de construire a unei arce, cu care va rătăci pe ape 7 zile și 7 nopți, când va începe potopul și se va arăta din nou soarele. Textele sumeriene arată că Zisudra nu s-a mai întors pe pământ, ci a fost dus în țara fabuloasă Dilmun, unde va trăi etern, ca zeu. Tema potopului apare și în epopeea lui Ghilgameș, având mare analogie cu versiunea biblică; în epopee, supraviețuitorul potopului se numește Utnapiștim, iar în Biblie, Noe. Mitul potopului este universal răspândit, fiind atestat în toate continentele. Inițial, variantele despre potop par a fi pornit din Mesopotamia și India (Mircea Eliade, Istoria Religiilor și Ideilor Religioase, Chișinău, 1992, p. 65.).

(dies dominica)

— duminica, Ziua Învierii Domnului Hristos; în amintirea învierii Biserica a serbat-o ca zi liturgică, zi în care se săvârșește Sf. Liturghie sau cultul euharistic; este ziua Pogorârii Sf. Duh, ziua întemeierii Bisericii creștine. În afară de înțelesul pascal, ea are și un sens eshatologie, anticipând împărăția lui Dumnezeu, în care credem și care va veni, pentru care ne rugăm: „Tatăl nostru... vie împărăția Ta!”. Acolo este Hristos, „Care șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vină, să judece viii ș morții”, cum ne învață „Simbolul credinței” (Crezul), când — spune Sf. Evanghelie — toți „vor da socoteală în Ziua Judecății” (Matei 12, 36) și spre care ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel. Trebuie să ne pregătim: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1). Ziua Domnului este și „ziua judecății din urmă”, când fiecare va da socoteală de faptele sale, este ziua învierii Domnului, zi de bucurie, și ziua liturgică a comemorării jertfei Sale, pentru mântuirea neamului omenesc. Ea a înlocuit sabatul evreu și este decretată zi de repaos pentru creștini, în mod oficial, prin Edictul de la Milan, din anul 313, dat de împăratul Constantin cel Mare.

— țigani prelucrători de aur; veniți în țară ca robi pe moșiile boierești; Biserica Zlătari din București (Calea Victoriei), veche din sec. al XVI-lea, era socotită ca aparținând zlătarilor. A fost refăcută, rezidită, în sec.XVII, de Stolnicul Şerban Cantacuzino. Inițial a fost mănăstire închinată Patriarhiei din Alexandria. După secularizare, în sec. XIX, devine biserică de mir, așa cum este și astăzi.

— simbol al răului, în folclorul românesc; închipuit ca un balaur sau ca un uriaș cu puteri neobișnuite, personaj de basm, el stă totdeauna înfrânt în lupta cu binele (întruchipat prin Făt-Frumos sau un voinic viteaz și curajos).

— mănăstire în muntele Athos, refăcută și înzestrată cu moșii și bani de Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei (sec. XV). După el, mănăstirea a continuat să fie ajutată și sprijinită de mulți români.

Vezi și {kabbala}, {kabbalah} (tradiții).

— religie primitivă, caracterizată prin divinizarea animalelor și transformarea lor în zeități. E foarte răspândită în Egiptul antic, unde cel mai cunoscut animal adorat de egipteni era boul Apis, socotit ca zeu al fecundității.

— credință religioasă după care sufletele celor morți se reîncarnează într-un animal.

— pentru sec. XVI, cel mai de seamă este Dobromir Zugravul, cel care a pictat ansamblul original din biserica lui Neagoe, de la Argeș, și pe cel de la Tismana. În sec. XVII, Mihail Monahul, Ianachi Zugravul ilustrează noile tendințe în pictură, pe care le va accentua Pârvu Mutu, cel mai vestit în epocă (sec. XVII-XVIII). Pârvu Mutu, format la școala de pictură de la Mănăstirea Negru-Vodă, din Câmpulung-Argeș, își face ucenicia pe lângă pictori din Bucovina, apoi revine în Şara Românească; angajat de Stolnicul Mihai Cantacuzino, el picteză biserica Colțea, după care au urmat altele, pictate cu ucenicii săi, și la care se mai văd și azi medalioane cu sfinți datând din secolul XVIII: Biserica numită „Cu Sfinți”, sau „a Silfidelor”, Stavropoleos, Batistei, Sf. Ştefan, Mântuleasa, unde se mai păstrează pictura fațadei principale. Pârvu Mutu este cel care a adus în Muntenia „moda” picturii exterioare a bisericilor; tot el va accentua în pictură curentul nou cu trăsături naționale (elemente locale, lăutari, hore) și va lăsa să pătrundă în pictură influențe din texte apocrife, hagiografice și folclor. Pârvu Mutu pictează mari ansamble ca cele de la Mărgineni, Filipeștii de Pădure, Posada, Călinești, Sf. Gheorghe Nou din București, Fundeni, Doamnei. În Ardeal, pictura exterioară a bisericilor a fost adusă de pictorii lui Brâncoveanu, care au lucrat la ctitoriile sale de la Sâmbăta și Făgăraș. Tot în sec. XVII, un pictor bisericesc cu faimă este Constantin Zugravu, care se remarcă prin armonia culorilor, a mișcării, expresivității figurilor (ca de ex. scena Bunei Vestiri de la Biserica Doamnei din București). În sec. XVIII, zugravii Preda și Marin pictează la Horez, repictează la Cozia, Polovragi ș.a. În sec. XIX, avem pictori formați la școlile Apusului, ca: Tătărăscu, N. Stoenescu, Lecca, M. Popp, Epaminonda Bucevski, pictori de șevalet care repictează bisericile Antim, Sf. Spiridon Nou, Negustori, Sf. Ecaterina din București. În același gen pictează N. Grigorescu la Agapia și Zamfira (Prahova) — picturi apropiate ca stil mai mult de al marilor maeștri ai Renașterii apusene decât de stilul bizantin, ceea ce este păgubitor pentru tezaurul artistic al vechii noastre picturi. La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, se formează un curent nou de revenire la făgașul tradițional al picturii noastre bisericești de stil bizantin românesc, care va fi reprezentat de pictorii: Belizarie, I. Mihail, Costin Petrescu, V. Damian ș.a. În acest spirit s-a format Şcoala Superioară de Artă Bisericească de pe lângă Arhiepiscopia Bucureștiului, în 1940, sub patriarhul Nicodim, unde s-au format mari pictori ca: Gh. Popescu, Olga Greceanu, Iosif Kebber, Vasu, I. Stoica ș.a., care au realizat ansambluri picturale în stil neobizantin, la biserici construite ori repictate în epoca noastră, ca: marea catedrală a Episcopiei din Constanța, Arad, Biserica Sfinții împărați din Ploiești, Catedrala din Tg. Mureș etc.

(sec. XV-XVI)

— reformator religios, se ridică împotriva catolicismului, pe care-l acuză de practica indulgențelor și de numeroase abuzuri; reneagă ierarhia bisericească, celibatul preoților, monahismul, missa (rânduiala slujbei catolice) și tot ce nu se putea demonstra prin Sfânta Scriptură, pe care o consideră singurul izvor al religiei creștine. Ca urmare, părăsește preoția din Biserica Romano-Catolică, înființându-și propriul său ordin religios, care se va numi Zwinglianism; se căsătorește și, ca preot reformat, nu mai recunoaște altă autoritate religioasă decât cea întemeiată de el pe baza Evangheliei. Biserica evanghelică condusă de el înlătură din locașul de cult altarele, icoanele, crucile, lumânările. După moartea sa, zwinglianiștii se vor integra în confesiunea protestantă întemeiată de Luther și Calvin.