Dicționar

(cuv. ebr.)

— secretar al unui rabin.

(ebr. „omul, bărbatul sau eroul lui Dumnezeu”)

— arhanghel; Biserica ortodoxă îl prăznuiește, împreună cu Sf. Arhanghel Mihail pe 8 noiembrie. I s-a arătat de două ori în chip de om proorocului Daniel pentru a-i tălmăci vedeniile (Dan. 8, 16; 9, 21). I se înfățișează lui Zaharia, în timp ce acesta tămâia în templul din Ierusalim, anunțându-i nașterea lui Ioan Botezătorul (Lc. 1, 11-20). Arhanghelul Gavriil este cel care a vestit Fecioarei Maria că-L va naște pe Mesia (Lc. 1, 26-38). În iconografie este înfățișat purtând în mână un crin. În religia islamică (mahomedanism), el este socotit căpetenia îngerilor buni, în antiteză cu Iblis, îngerul căzut (ca și Lucifer) din cauza trufiei. Arhanghelul Gabriel este ocrotitorul văduvelor, fecioarelor și copiilor.

— provincie în nordul Palestinei antice, pe malul apusean al râului Iordan; Mântuitorul a trăit aici până la vârsta de 30 de ani (în Nazaret-Galileea) și, după ce a fost botezat de Sf. Ioan Botezătorul, și-a desfășurat cea mai mare parte din activitatea Sa în mijlocul oamenilor.

supranumit Mahatma („suflet mare”) — este, alături de Tagore, una din personalitățile reprezentative ale Indiei, din prima jumătate a sec. XX. Filozof hinduist, el este un cunoscător profund al tuturor religiilor și afirmă că au în ele ceva bun, dar nici una nu este desăvârșită și nu deține adevărul deplin. Toate dețin revelații, dar toate sunt supuse greșelii; Gandhi admite că Iisus era unul dintre „fiii lui Dumnezeu”, dar nu singurul, o „strălucită revelație a lui Dumnezeu, dar nu singura revelație”. Consideră Biblia ca o carte inspirată, dar în același fel cum erau inspirate Vedele sau Coranul. Deși credea în sfințenia Vedelor, Upanișadelor și scrierilor sacre indiene, în întrupările lui Vișnu și în reîncarnare, el a fost totuși influențat de creștinism în cugetarea religioasă și viața practică. Mărturisește că în Noul Testament a descoperit el sensul adevărat al „nonviolenței”, al ideii de „ahimsa”, înțeleasă, în jainism și budism, mai mult ca o resemnare. Pentru Gandhi, ahimsa devine o „rezistență pasivă”, în spiritul eroic de jertfă care se desprinde din Sf. Evanghelie. Devine o datorie de a învinge răul prin bine.

(lb. ebr.)

— este denumirea ce se dă unei școli talmudice.

— numele zeităților mărunte în care credeau vechii peruvieni și despre care credeau că se întrupează în idoli și fetișuri.

— lăcaș de cult în religia islamică (mahomedanism).

(„pământul”)

— zeul egiptean creat de Ra-Atum-khepri (zeul soare).

— ucidere în masă a unei colectivități umane, din care însă mai pot rămâne supraviețuitori.

— este zeu al cerului, al furtunii și al fulgerului, în religia geto-dacă.

vezi și {Iad}, {Infern}, {Tartar}.

(ebr.)

— Talmudul.

— lac foarte mare în Galileea, pe care îl străbate râul Iordan în curgerea lui spre sudul Palestinei, numit și Marea Galileii și lacul Tiberiada; pe malurile lui și-a desfășurat Iisus mare parte din activitatea Sa.

(grec. Γεωργέω — Gheorgheo; lat. terram colo = agricultor).

(ebr. — teasc sau presă de ulei)

— grădină situată dincolo de pârâul Cedrilor (Chedron) (In. 18, 1) la poalele muntelui Măslinilor (Lc 22, 39), în partea de Sud-Vest a Ierusalimului. În vremea Mântuitorului aici era locul Său favorit pentru rugăciune. Aici a venit să se roage și în penultima sa zi de viață după ce a luat ultima cină cu Apostolii. A fost rugăciunea cu „sudoare de sânge” care precedat prinderea Sa prin trădarea lui Iuda, după care au urmat patimile, răstignirea și moartea pe cruce (Lc. 22, 44).

— mănăstire de maici, în apropierea orașului Ploiești.

(γηροκομία, τά — ghirokomia = grija pentru bătrâni)

— se numeau așezămintele de asistență socială create de Biserica creștină chiar din epoca apostolică (sec. I). După jumătatea sec. I apar primele forme de organizare socială a Bisericii creștine, cuprinzând o întreagă rețea de societăți religioase și instituții de asistență socială, care asigurau ajutorarea materială a celor săraci. Această organizare s-a statornicit ca formă tipică a comunităților creștine și a bisericilor, în general. Ea s-a menținut atât în vremea persecuțiilor, cât mai ales după Edictul de la Milan (313), când împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creștinismului în statul roman. Instituțiile de asistență socială create de Biserică au avut dublu scop: religios și moral, în timpul lui Constantin se cunoaște un girocomiu, întemeiat de mama sa, împărăteasa Elena, și altul, întemeiat de Zoticus, unul din foștii senatori ai împăratului. Zoticus s-a preoțit și s-a dedicat ajutorării celor săraci, întemeind un așezământ de asistență socială, în cadrul căruia se afla și un azil pentru văduve (ghirocomion). În așezămintele întemeiate de Zoticus funcționa și un orfelinat ὀρφανοτροφείον — orfanotrofeion), un spital, un azil pentru săraci, un azil pentru străini. Zoticus a fost trecut în rândul sfinților pentru toată activitatea sa pusă în slujba Bisericii și a celor în suferință, dar și pentru moartea sa martirică, sub împăratul Constanțiu. Interesele celor adăpostiți în așezămintele de asistență socială ale Bisericii erau apărate de slujbași speciali, care se numeau ecdici sau defensori bisericești (IAS).

— denumire dată de Sfinții Părinți ai Bisericii creștine practicii de a ghici viitorul prin „deschiderea pravilei” sau ghicirea prin deschiderea Psaltirii, procedeu considerat o vrăjitorie. Același lucru este și ghicirea cu obiecte legate de biserică: resturi de veșminte, cheia bisericii, cenușa din cădelniță, scrierea unor nume pe toacă, pe clopot, pe zidul bisericii etc. Asemenea practici sunt condamnate de Biserica creștină.

— pânza cu care se înfășurau trupurile morților, ce erau puse în mormânt (după învierea Mântuitorului a rămas în mormânt giulgiul în care Nicodim îi înfășurase trupul). Comunicări recente afirmă că Sf. Giulgiu se află în Italia, la Torino, adus aici de cruciați. Aceasta se infirmă însă, considerând că este vorba de o copie (v. rev. „Altarul Banatului”, 1-3/1994, p. 168).

— era vechiul alfabet bizantin, pe care Chiril și Metodiu l-au adus slavilor când i-au creștinat în sec. IX. Literele „cirilice”, după părerea cercetărilor, nu sunt un alfabet nou al lui Chiril, ci vechiul alfabet glagolitic (care impropriu s-a numit chirilic).

cele opt moduri după care se cântă muzica bisericească. Ele sunt principale I – IV și derivate sau plagale V – VIII.

(γλυκοφυλοῦσα — glicofilusa = dulcea, duioșie; γλυκοφυλέω — glycofileo = a îmbrățișa cu duioșie)

— este un tip de icoană a Maicii Domnului în care e reprezentată cu Pruncul în brațe; Pruncul e strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. Se pare că acest tip de reprezentare iconografică a Maicii Domnului este o copie, datând din secolul IX, reprodusă după copiile unui original pictat de Evanghelistul Luca, în timpul vieții Maicii Domnului. Tradiția că Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului este confirmată de textele liturgice. Astfel este slujba Utreniei din ziua de 26 august, când se prăznuiește icoana Maicii Domnului din orașul Vladimir („Vladimirescaia”, din Rusia) și care aparține tipului „duioșie” — Glicofiluza. Numele Ev. Luca este consemnat în prima parte a canonului: „Zugrăvind preacinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”.

— vorbirea în limbi diferite.

— haină lungă, largă, pe care o poartă clerul (călugări, preoți, episcopi) peste anteriul preoțesc.

— zeul-șarpe, sculptură în marmură descoperită în săpăturile arheologice de la Constanța, unde se află acum, în Muzeul de Arheologie.

(γνῶσις, ἡ — gnozis = cunoaștere)

— de la care denumirea de secte gnostice, formate prin sincretism religios, în care se contopesc elemente din diferite religii. Filozofia gnostică cu caracter religios afirmă că stăpânește toată puterea de cunoaștere, pe care o au numai cei inițiați, căci se bazează pe tradiții secrete. Gnosticii pretindeau că pot cunoaște adevărul religios și posibilitatea de a se mântui numai cu ajutorul rațiunii. Gnoza era filozofie religioasă păgână, născută din filozofia greacă și religiile dualiste orientale, care căuta să absoarbă în sine iudaismul și creștinismul sau să le înlăture. Gnosticii încercau să dea dogmelor și practicilor creștine o expresie filozofică, adică să le explice rațional. Ca și secta dochetistă, gnosticii spuneau că Hristos, ca om, n-a luat trup real, „material”, ci a avut un trup aparent, eteric, de aceea și patimile, moartea și învierea Sa sunt numai aparente. Mântuirea nu se realizează prin moartea lui Hristos, ci numai prin gnoză (cunoaștere), prin asceză, prin formule și practici magice. Sfintele Taine, fiindcă folosesc materia (pâinea, vinul ș.a.) nu ajută la mântuire. Morala gnosticilor era o aspră asceză (căci materia trebuie distrusă, ea fiind cauza răului) sau un total libertinism (cu același scop de a distrugere materia); pentru mântuire nu sunt necesare faptele bune, ci numai gnoza; nu există nici înviere, nici judecată de apoi, nici rai, nici iad, căci lumea se va distruge prin foc. Sf. Scriptură trebuie interpretată alegoric sau înlăturată. Gnosticii aveau cărțile lor socotite sfinte, care redau adevărul numai celor inițiați. Gnosticismul a existat ca un pericol pentru creștinism în sec. I și II, dar începe să dispară prin sec. III, lăsând urme ale doctrinei gnostice numai în anumite curente, ca Maniheismul și Marcionismul, strâns legate de Zoroastrism (religia vechilor iraniei, la care se adaugă elemente religioase din budism și creștinism, doctrine dualiste (Marcion, sec. II, susține existența a doi dumnezei, unul creator și unul răscumpărător). Maniheismul susține două principii eterne, binele și răul, care se opun continuu — întemeiat de Manes-Mani, filozof persan, sec. III.

— „amurgul zeilor”, în concepția religioasă a vechilor germani; ei credeau că zeii vor pieri odată cu oamenii, în incendiul universal, pe care-l va provoca Surtur, gigantul, împreună cu fiii focului. Din această catastrofă se va naște un nou pământ și-o nouă lume, guvernată de un zeu unic.

(cuv. ebr. — „celelalte neamuri”)

— folosit pentru a denumi pe cei care nu erau evrei, în sensul că erau străini de învățătura și obiceiurile evreiești.

(lb. ebr.)

— masă informă, amorfă (ca noțiune), „om creat de om” (ca legendă iudaică). Legenda spune că „Golemul” a fost creat spre a apăra comunitățile evreiești împotriva persecuțiilor. Scăpată de sub control, această forță benefică poate deveni malefică, distructivă. În epoca talmudică și post talmudică, rabinii au creat diverși golemi. Cel mai vestit este „Golemul” — uriașul de lut — creat de Iehuda Liva ben Betalei, tema fiind prelucrată și preluată în sec. XIX în scrieri literare, în muzică și balet.

— personaj din Vechiul Testament, comandant în armata Filistenilor, în cetatea Gat, pe timpul lui Saul, primul rege al evreilor; era uriaș ca statură, astfel încât dușmanii fugeau la vederea lui; era înalt de șase coți și o palmă (I Regi 17,4); într-o luptă dintre evrei și filisteni, în tabăra de la Valea Stejarului, el a fost biruit de un reprezentant al armatei israeliene; crezându-se de nebiruit, a ieșit în fața armatei filistene și a cerut evreilor să-și aleagă și ei un luptător care să-l înfrunte. Rezultatul luptei hotăra soarta celor două națiuni: dacă biruia Goliat, filistenii deveneau stăpâni, iar evreii robi; în caz contrar, evreii ajungeau stăpâni, iar filistenii robi. Atunci un tânăr păstor evreu, pe nume David, a cerut regelui Saul îngăduința de a lupta el cu filisteanul. David avea credință și știa că nu el, ci însuși Dumnezeu se va lupta împotriva lui Goliat. Singura armă a lui David era praștia. Luând o pietricică de la râu, David atras cu praștia și l-a lovit pe filistean în mijlocul frunții. Acesta s-a prăbușit, amețit de lovitură și cu grabă David s-a aruncat asupra lui, i-a luat sabia și i-a tăiat capul. Îngroziți, filistenii au rupt-o la fugă și astfel evreii au câștigat lupta (I Regi 17,40-51).

— în loc de engolpion (termen folosit în Pravila Mare, 1652, gl. 52, ed. Acad., p. 103).

— numele teritoriului pe care Faraonul l-a dăruit lui Iacov și celor 12 fii ai săi, în vremea marii secete ce cuprinsese Canaanul (Facere 47, 6). Şinut foarte roditor, Goșen era așezat în partea de răsărit a Nilului de Jos (delta); aici, în Egipt, au rămas evreii peste patru veacuri (Ieșire 12,40-41), înmulțindu-se foarte mult și ajungând robii egiptenilor, care nu le mai dădeau voie să părăsească Egiptul. Din această robie au fost eliberați de Moise, profetul ales de Dumnezeu să-i aducă înapoi în Canaan, țara părinților lor. (Facere 47).

— se numește cupa din care a băut Mântuitorul la Cina cea de Taină și în care Iosif din Arimateea a strâns, la picioarele Crucii, Sfântul Sânge care s-a scurs din Trupul Domnului răstignit. În anul 1996, istoricul și psihologul englez Grant Philips, după șapte ani de cercetări, a comunicat că, în urma săpăturilor arheologice, potirul sfânt a fost descoperit în Anglia unde fusese adus și ascuns de cavalerii cruciați, după căderea imperiului roman. Pornind pe urmele legendarilor cavaleri, Philips a făcut descoperirea sa, considerată și „descoperirea secolului”, despre care el a scris o carte. O legendă germană spune că Graalul a fost făcut dintr-o piatră căzută din cer; se spune că este un potir din smarald. Graalul a constituit, în literatura germană, subiect de legende, iar în arta compozițională a marelui Wagner, tema pentru un ciclu de opere.

— hotărârea, cartea de întronizare (de instalare în scaun) a unui patriarh.

— doi imnografi bisericești care s-au remarcat în sec. IX, fiind compozitori de canoane; Ştefan (mitrop. al Niceei) este autor al canoanelor Sfinților îngeri, din cele opt glasuri din Octoih, care se cântă luni, la Utrenie. Iosif, „scriitorul de cântări”, a compus canoane în cinstea sfinților din Minee, precum și canoanele celor opt glasuri pentru zilele de rând ale săptămânii, din Octoih (se păstrează de la el 125 de canoane).

— episcop al Romei (+ 604) este autorul unei Liturghii numită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (pentru că pâinea și vinul pentru această slujbă se sfințesc în duminica anterioară). Această Liturghie se săvârșește în zilele de peste săptămână din Postul Mare, afară de Joia și Vinerea Patimilor. Sf. Grigorie Dialogul este cel care a armonizat cântarea bisericească apuseană.

— este unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii creștine; el a fost un timp episcop la Nazianz (Capadocia) după ce păstorise și reorganizase Biserica Ortodoxă din Constantinopol unde a rostit multe predici și cuvântări cu caracter doctrinar (cele cinci Cuvântări teologice care i-au adus și renumele de Teologul). A scris mult, lăsând Bisericii creștine o operă vastă, formată din Cuvântări, Poeme și Scrisori. Pentru modul în care a elaborat doctrina ortodoxă despre Dumnezeu și Sf. Treime, el a fost proclamat de sinoadele III și IV ecumenice „cel Mare” și „Teologul”. A fost unul din cei mai mari predicatori ai sec. IV. Este și un mare poet creștin, exprimând în poeziile sale nu numai sentimente personale, ci și idei teologice sau filozofice. Numeroase dintre textele sale poetice au îmbogățit imnografia bisericească, deoarece imnografii le-au cules din cuvântările și predicile sale, compunând pentru ele muzica adecvată și introducându-le în cult. Textele sale le găsim în Catavasiile Nașterii („Hristos Se naște, slăviți-L”) și ale Paștelui („Ziua învierii, să ne luminăm popoare...”) și în textul din Axionul Paștelui („Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime...”), inspirate din Isaia (cap. 60). Textele cântărilor luate din predicile lui au intrat în Mineiul ortodox și au inspirat imnele cu același titlu, pentru sărbătorile respective, compuse de melozi ca Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma ș.a.

vezi și {Sfânt}, {Sfinți}.

— „pater familias”, susținătorul familiei și împlinitorul cultului domestic în religia brahmană.

(κοπίαται, αἱ — kopiatai; lat. fossores, fossori, laborantes, lecticarii)

— din primele veacuri creștine, făceau și ei parte din clerul inferior și erau organizați într-o breaslă, o corporație, a cărei activitate consta în săparea galeriilor din catacombe și repartizarea locurilor de înmormântare, a îngrijirii lor, mai ales mormintele martirilor. În vremea persecuțiilor păgâne, aceste catacombe erau locurile unde se înmormântau creștinii, iar mormintele martirilor erau, pentru ei, locurile de adunare pentru săvârșirea slujbelor divine. Astăzi groparii sunt niște simpli laici, fără nici o legătură cu instituțiile clericale.

(funebră)

— este, în vechile biserici moldovene (din sec. XVI-XVIII), o încăpere distinctă, așezată între naos și pronaos, de obicei îngustă, menită să cuprindă mormintele ctitorilor. Ea se desparte de naos și pronaos prin ziduri masive, transversale, cu câte o singură ușă de comunicare (ex. la Neamț, la Humor); zidurile acestea au fost suprimate la restaurarea ulterioară a unora dintre aceste biserici (ex. la biserica fostei mănăstiri Solea, din Bucovina ș.a.). La alte biserici moldovene din aceeași epocă, pentru adăpostirea osemintelor ctitoricești s-au creat firide în pereții laterali ai naosului, firide protejate de baldachine de piatră, de stil apusean (ex. biserica lui Luca Arbore, din satul Arbore-Suceava) ori alinierea mormintelor de-a lungul pereților laterali ai naosului și pronaosului (cum a procedat Ştefan cel Mare, cu mormintele strămoșilor săi din biserica Rădăuților ori Neagoe Basarab, în mănăstirea Curtea de Argeș).

— învățător, preot brahman, cunoscător al scrierilor sfinte, al vedelor, al culturii și care are ucenici pe care trebuie să-i inițieze și să-i învețe, spre a deveni la rândul lor brahmani. Guru ocupă locul cel mai înalt în ierarhia clericală indiană. În cadrul diferitelor secte religioase din India, Guru este un fel de director spiritual care nu este totdeauna un brahman. Viața lui e supusă unei serii de restricții: ex. în hinduism, el nu are voie să iasă din incinta templului. E văzut rareori de credincioși și atunci stând la picioarele idolului; când moare un guru, sarcina sa o preia capul familiei sale. De aceea el trebuie să fie căsătorit și să aibă copii, mai ales un fiu. Fiul său rămâne capul familiei și apoi guru. Între diferiți guru există o ierarhie, în fruntea căreia se află un „mare guru”. Marele guru trebuie să fie celibatar. Când acesta moare se alege altul din rândul consilierilor săi. Orice guru își pregătește un număr de discipoli, care-i ascultă cu sfințenie cuvântul, deoarece guru e o persoană în continuă și directă legătură cu Dumnezeu. Pentru aceasta, în șichism, guru era chiar divinizat.

(„vorbitor”)

— cel care vorbea zeilor. Era o funcție sacerdotală, în religia vechilor celți. Gutuater recita rugăciunile și formulele sacre în timpul sacrificiilor.