Dicționar

— sectă apărută în sânul brahmanismului prin sec. VIII-VI înainte de Hristos, ca o reacție la sistemele filozofice ce începuseră a submina doctrina religioasă brahmană. Învățătorii sectei se numeau Jina („Învingător”), erau 24 la număr, dintre care numai doi, ultimii au fost persoane istorice: Parșva întemeietorul din sec.VIII î.Hr.) și Vardhamana supranumit și Mahavira („marele preot” sec. VI-V î.Hr.), care duce la desăvârșirea sistemului ascetic inițiat de Parșva; el trăiește o viață de mortificare fizică prin care, ajungând să înțeleagă marea taină a atotștiinței și eliberării, devine Mahavira („marele erou” sau Jina — Învingătorul) și începe opera de reformare a învățăturii lui Parșva și de propovăduire a propriei sale învățături. Doctrina sa urmărește să ajute pe om să-și dobândească eliberarea finală, prin respectarea celor trei condiții: dreapta credință, dreapta cunoaștere și dreapta purtare. Dreapta credință este acceptarea învățăturii că într-adevăr Mahavira a descoperit calea ce duce la adevăr și la eliberarea finală. Jainismul nu acceptă existența unui Dumnezeu Creator, care conduce lumea, și de aceea este un sistem ateu, ceea ce jainiștii nu vor să recunoască, susținând că ei cred în cei 24 de „învățători” (tirthamkaras), precum și în numeroși zei, care însă n-au viață veșnică, ci sunt supuși, ca și oamenii, unui șir de reîncarnări, până la completa lor eliberare. Dreapta Cunoaștere este directă (intuitivă) și indirectă (rațională), începând cu simpla percepțiune, până la cunoașterea absolută, când se atinge ultimul grad de perfecțiune, la care cei care ajung devin Jina. Dreapta purtare rezumă morala jainistă care are la bază ideea de Karman (substanță fluidică), concretizând puterea faptelor de care omul trebuie să se elibereze prin împlinirea comandamentelor morale, care sunt în număr de cinci: a nu ucide o ființă vie, a nu minți, a nu fura, a trăi în castitate și a nu se atașa de bunurile materiale. Călugării și asceții trăiesc aceste comandamente morale cu atâta exigență, încât își mortifică trupul, renunțând la veșminte și hrană, grăbindu-și astfel sfârșitul, numai din dorința de a urma exemplul lui Mahavira. Renunțarea la hrană, în ultimile zile ale vieții, se recomandă și laicilor, pentru curățirea de Karman la trecerea într-o nouă viață. Situația actuală a jainismului se deosebește de cea inițială, când, fiind o simplă sectă, nu avea nevoie de manifestări cultice proprii. Ajungând însă la divinizarea marilor învățători ai sectei (Parșva și Mahavira), s-a ajuns la un cult asemănător celui hinduist. Templele jainiste sunt impunătoate prin arhitectura și bogăția lor, devenind foarte numeroase, deși ca număr credincioșii jainiști nu sunt nici două milioane, recrutați, în general, dintre oamenii foarte bogați. Au de asemenea mănăstiri impunătoare, unde călugării trăiesc renunțând la viața de mortificare și de călugări rătăcitori. Adunați în mănăstire, ei se ocupă cu știința, arta, literatura, îmbogățind literatura jainistă, atât cu opere literare cât și sacre. Literatura sacră e cuprinsă în două canoane: unul aparține călugărilor numiți digambaras (mai nou și mai puțin important), celălalt, călugărilor sverambaras (cuprinzând lucrări vechi, din sec. IV î.Hr., scrise în versuri și proză, în dialectul popular pracrit, al limbii sanscrite) (Emilian Vasilescu, diac.prof.univ.dr., Istoria Religiilor, București, 1982.).

— ordin religios în sânul Bisericii Catolice, a apărut în istorie în prima jumătate a sec. XVII (1636), ca o grupare de teologi erudiți, având în frunte pe profesorul Cornelius Jansenius, de la universitatea din Louvain (Belgia), centru cu tradiție antiiezuită. Jansenius, el însuși un adversar al iezuiților, a hotărât, împreună cu ceilalți, să întocmească un plan de reformă a evlaviei și credinței catolice, pe care o vedeau subminată de cazuistica moralei iezuite. Această cazuistică s-a conturat la iezuiți mai ales în acțiunea acestora de combatere a Reformei (dezbinare produsă în sânul Bisericii Catolice, în sec. XVI). Combătând ideile Reformei, iezuiții ajunseseră la formularea unei concepții originale, pe plan moral, fapt care a dus, în secolele XVII și XVIII, la multe controverse religioase, mai ales cu privire la problema mântuirii omului. În legătură cu această problemă, reformiștii susțineau că prin păcatul strămoșesc omul a pierdut libertatea de voință (liberul arbitru) și fiindcă singur nu mai poate alege și urma calea spre mântuire, trebuie să primească harul lui Dumnezeu, singurul care-l mântuiește, indiferent de faptele sale. Acest har nu se dă însă în mod egal oamenilor, căci numai Dumnezeu hotărăște cui să-l dea și cine se poate mântui. Oamenii sunt deci predestinați la mântuire, în funcție de alegerea pe care o face Dumnezeu. Împotriva acestor idei, iezuiții afirmă că prin păcatul strămoșesc nu s-a pervertit libertatea și voința omului, ci doar a mai slăbit, rămânând totuși în stare să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să-L urmeze. Vorbind despre disciplinarea voinței spre fapte bune și despre deosebirea dintre faptele bune și cele nepermise, dintre păcatele grele și cele ușoare, iezuiții au căutat să justifice prin fapte bune, chiar formale, posibilitatea mântuirii. Prin acest mod de gândire, ei considerau că omul putea fi absolvit de păcat, chiar când a făcut fapte rele, dacă situațiile din realitatea concretă au impus ieșirea din impas. De ex., spuneau ei, dacă un soț caută să comită un adulter, poate jura în fața celuilalt că e nevinovat, dacă fapta n-a ajuns încă să fie consumată; de asemenea, un servitor sau un contrabandist pot fura, dacă sunt săraci și leafa e insuficientă. Aceste modalități de motivație a intențiilor și faptelor sunt numite de iezuiți „cazuri de conștiință”. Pentru rezolvarea acestor „cazuri” de către duhovnici, un ajutor le-a fost dat de clericul iezuit spaniol Escobar (1669), care a întocmit un manual pentru uzul duhovnicilor. Modul de rezolvare a „cazurilor de conștiință”, după gândirea cazuisticii iezuite, fundamentată de Escobar în manualul său, ducea la atitudini morale duplicitare, la slăbirea exigenței conștiinței morale, determinând o conștiință laxă (slabă) prea îngăduitoare, incapabilă să mai deosebească binele de rău (lascism) superficială, confirmându-se mai mult devizei lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele”). Marele scriitor și filozof creștin Blaise Pascal, ironizând cazuistica morală iezuită (fundamentată și de manualul lui Escobar), a caracterizat-o printr-un cuvânt nou, creat de el, Escobarderie (subterfugiu), șiretenie, adică poți gândi una, face alta, arătând că ești nevinovat. Împotriva acestei cazuistici au luptat janseniștii, în frunte cu Jansenius, a cărui doctrină antiiezuită este expusă în cartea sa „Augustinus” la care a lucrat 20 de ani, dar care n-a apărut decât după moartea sa, cunoscând însă o mare răspândire și având o mare influență. Lupta antiiezuită a janseniștilor a continuat mai acerb și după moartea lui Jansenius (+1638), atingând culmea dezvoltării ei în a doua jumătate a sec. XVII și a continuat în sec. XVIII. Din rândurile janseniștilor a făcut parte și Blaise Pascal (+1662) care, în lucrarea sa „Scrisori către un provincial” (atât de cunoscută, fiind trasă în 60 de ediții) a combătut puternic contradicțiile și lipsa de demnitate a moralei iezuite. Iezuiții erau însă puternic organizați și, exercitându-și influența în cele mai înalte cercuri politice (ex. iezuitul Richelieu), au dezlănțuit o prigoană puternică împotriva janseniștilor, a căror doctrină morală foarte riguroasă n-a încetat să condamne machiavelica morală iezuită. Fiindcă papii și regii Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea susțin pe iezuiți, aceștia au câștigat lupta și astfel ordinul janseniștilor a fost desființat în Franța (în 1773) și mulți clerici și laici janseniști au fost nevoiți să emigreze în Olanda. Janseniștii, puțini câți au mai rămas până azi, s-au integrat în Biserica „vechilor catolici” (Istoria Bisericească Universală, Vol. II, 1956, p. 227-230).

— ideea de jertfă religioasă o găsim în Vechiul și în Noul Testament atât cu înțelesul de ofrandă adusă ca mulțumire și slăvire lui Dumnezeu, sub forme diferite: ardere la templu de animale, de păsări sau aducerea de pâine și vin — Jertfa lui Melchisedec (vezi și {iconografie}), mergând chiar până la hotărârea de jertfire a propriului fiu, spre a face voia lui Dumnezeu — Jertfa lui Avraam (vezi {iconografie}), cât și jertfa cu dăruire, ca jertfire de sine lui Dumnezeu, așa cum S-a adus pe Sine jertfă supremă Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea omenirii din robia păcatului („Căci Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi”, spune Sf. Apostol Pavel, în I Corinteni 5,7). Starea de jertfă necontenită a Mântuitorului este actualizată la Sf. Liturghie prin taina Sfintei Euharistii, când prin rugăciunile slujitorilor Bisericii și ale credincioșilor și invocarea Sfântului Duh, darurile — pâinea și vinul — aduse ca ofrande de către credincioși și pregătite de preot pentru slujire se sfințesc prin prefacerea în trupul și sângele Domnului. Jertfa trebuie să aibă și un caracter duhovnicesc prin viața virtuoasă, închinată lui Dumnezeu cu credință și fapte bune a fiecărui creștin adevărat.

vezi și {Masa}, {proscomidiar}.

— denumire în religia vechilor slavi pentru sacrificiile aduse zeităților (Svarog, Dajbog, Veles sau Volos etc.) în care credeau.

— își au originea în Grecia antică; grecii antici credeau că fac plăcere zeilor, organizând serbări, în cursul cărora aveau loc felurite întreceri, atât în lupte, alergări, gimnastică, frumusețe fizică, precum și întreceri în poezie și elocință. Câștigătorii primeau ca premiu o coroană împletită din ramuri de măslin. Jocurile erau solemnități religios-naționale și se deschideau cu ceremonii religioase. Ele se desfășurau cu prilejul diferitelor sărbători, fie legate de aniversări istorice-politice, fie în cinstea zeilor, și având caracter religios. Cele mai importante jocuri erau cele olimpice, care se celebrau din patru în patru ani, în orașul Olimpia din Elida și durau cinci zile. Jocurile erau, pentru tineretul grec, prilejuri de valorificare a însușirilor trupești și sufletești. De aceea ale aveau o mare însemnătate morală și educativă în Grecia antică (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982. p. 288.).

(ebr. ”unire”, „solidaritate”)

— se numește Organizația mondială a evreilor; ea a luat ființă la 24 august 1914, la New-York, cu scopul întrajutorării evreilor de pretutindeni.

sufletului după moarte: PARTICULARĂ și UNIVERSALĂ (JUDECATA DE APOI) — credința în nemurirea sufletului este legată de credința în judecată, izvorând din ideea de dreptate. Exista din vremuri străvechi, deoarece și păgânii spuneau că după moarte sufletul, despărțit de trup, este supus judecății zeilor și numai după judecată își începe viața de fericire sau pedeapsă, după faptele și bunătatea sa, dincolo, în altă lume. În creștinism, dogma ortodoxă arată că judecata (lat. judicium; gr. κρισις) se face îndată după moarte, pentru fiecare om — Judecata particulară — , deoarece fiecare răspunde singur de faptele sale, iar la sfârșitul veacurilor, când lumea se va sfârși și va veni a doua oară pe pământ Hristos „să judece viii și morții”, căci atunci va fi „învierea morților” (așa cum învățăm în Crez, art.11), atunci se va face judecata de obște, universală, a tuturor, vii și morți, Judecata de apoi, după care fiecare va primi definitiv osânda sau răsplata, așa după cum a urmat în viață învățătura lui Iisus Hristos, care atunci va fi fost cunoscută de toți oamenii. Viața de dincolo e pregâtită de om aici pe pământ; cei buni, care L-au iubit pe Dumnezeu și prin credință și fapte bune au stat în comuniune cu El, tot așa vor fi și în lumea cealaltă, unde se vor bucura de prezența și lumina comunicării divine. Cei răi, plini de păcate și ură, nefericiți voi fi și aici și dincolo, căci fericirea e rodul iubirii, iar nefericirea e rodul urii, care aduce numai suferință și aici și în lumea cealaltă. Între virtute și păcat nu poate fi comuniune nici pe pământ, nici dincolo (așa cum ne arată Iisus în parabola „săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv” — Luca 16, 19-31). Starea pe care o primesc sufletele după judecata particulară, când trec în lumea cealaltă, se numește rai pentru cei drepți, virtuoși, care au trăit în credință în Dumnezeu și iad, pentru cei răi și păcătoși; așa vom rămâne până la judecata de apoi sau universală. Despre timpul când se va face judecata particulară aflăm din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe cruce care-L ruga: „Pomenește-mă Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Judecata din urmă va avea loc la sfârșitul lumii, când va veni a doua oară Mântuitorul, așa cum aflăm tot din cuvintele Lui; „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul (Hristos) celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Şi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Şi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Şi vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică”. (Matei 25, 31-46). Din această cuvântare a Mântuitorului aflăm și cum se va face această judecată și după ce criterii vor fi despărțiți cei drepți de cei păcătoși, precum și natura răsplatei; cei drepți „viața veșnică”, sinonimă cu fericirea comuniunii cu Dumnezeul Cel veșnic, iar cei păcătoși, fiind lipsiți de această apropiere de El, vor trăi în „osândă veșnică”. Iconografia ortodoxă înfățișează scena „Judecății de apoi” foarte apropiată de textul de mai sus: Iisus stând pe tronul Slavei Sale, ca mare și drept Judecător și neînduplecat, având în dreapta Sa pe îngerii cei buni, iar Ia stânga, pe îngerii cei răi, a căror prezență este motivată de sarcina pe care o au în împlinirea dreptății divine: îngerii cei buni să ducă sufletele drepților în împărăția vieții veșnice, iar îngerii răi să ia sufletele păcătoșilor, spre a le duce la „osânda veșnică”, cea care înseamnă „focul cel veșnic... gătit diavolului și îngerilor lui”. Când va avea loc a doua venire a Domnului (Parusia) și Judecata din urmă, nimeni nu va ști: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36). La această Judecată se vor înfățișa toți oamenii „vii și morți”, căci cei morți vor învia, iar cei vii vor muri și vor învia și toți se vor prezenta la judecată și cu trupul în care au trăit, pentru că împreună au săvârșit faptele bune sau rele: „Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). Scopul acestei judecăți este să se arate cum oamenii, în clipa în care au cunoscut binele și răul, au făcut deosebirea și au săvârșit binele, împlinind astfel voia lui Dumnezeu. Cei care au săvârșit răul, dar au recunoscut păcatul lor și s-au pocăit, hotărând a urma calea binelui, vor fi iertați (ca și tâlharul de pe Cruce). Această judecată se face în numele Sf. Treimi, dar rolul de judecător îl are Fiul: „Dumnezeu... a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredințare, prin învierea Lui din morți” (Fapte 17,30-31). La judecată se vor vedea toate faptele oamenilor și toți vor fi răsplătiți după faptele lor care au fost scrise în cartea vieții fiecăruia: „Şi am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea tronului și cărțile au fost deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieții; și morții au fost judecați din cele scrise în cărți, potrivit cu faptele lor” (Apocalipsa 20,12). Judecata se va face pepământ, unde Domnul va veni pe „norii cerului”, în apropiere de Ierusalim, în „Valea lui Iosafat” (Judecata lui Dumnezeu), după proorocia lui Ioil (Ioil 4, 2). Maica Domnului nu va fi judecată, fiind prin sfințenie mai presus de îngeri, dincolo de înviere și judecată; vezi și {Parusia} (pentru semnele sfârșitului lumii),{viața viitoare}.

(provine din lat. justia; gr. δικαιοσύνη, ἡ — dikaiosini = dreptate, justiție).