Dicționar

(„veghetori”, „supraveghetori”)

— se numeau preoții vechilor religii păgâne ale popoarelor baltice. Zeul lor suprem se numea Perkunas, căruia i se aducea cultul sub cerul liber, pe un loc înalt, înconjurat de arbori, unde, în cinstea lui, se întreținea un foc nestins, el fiind zeul fulgerului și al furtunii.

(ebr.)

— denumire pentru versetele din Ieșire (cap. 32), care se citesc în zi de post, în religia iudaică, conținând ruga de iertare pentru păcatul de a se fi închinat „vițelului de aur”.

— se numea raiul în religia vechilor popoare germanice; raiul era conceput ca un loc luminos, ce se afla în cer, în împărăția lui Odin, zeul lor suprem. Acolo se duceau sufletele războinicilor și ale luptătorilor. În contrast cu Walhalla se afla Hole, împărăția morților de sub pământ.

— denumire pentru cultul sfinților, în islamism.

— erau zeități ale soartei în credința vechilor popoare nordice (germane); walkiriile hotărau viața și moartea celor de pe câmpurile de luptă. Germanii le închipuiau ca pe niște frumoase războinice, care alergau pe cai iuți, dând ajutor eroilor împotriva dușmanilor, iar după luptă, sufletele eroilor erau duse în Walhalla, locuința zeilor, spre a se bucura acolo de toate bunătățile.

— inițiatorul wiclianismului, mișcare reformatoare a Bisericii engleze (cleric și profesor la Oxford), s-a ridicat împotriva papalității și a ordinelor monahale catolice, franciscani și dominicani, care acaparaseră toate demnitățile bisericești. Wicliff pledează pentru înlăturarea autorității papale și trecerea Bisericii sub autoritatea statului, ține predici împotriva clerului romano-catolic, care trăia în lux, acumulând mari bogății, sfidând astfel învățătura evanghelică. Sprijinit de curtea regală a Angliei, Wicliff are curajul să înfiereze papalitatea, numind-o „instituția lui Antihrist”. În reforma bisericească pe care și-o propune, el contestă Sf. Tradiție, ierarhia bisericească, Sf. Taine, venerarea icoanelor, a moaștelor, a sfinților etc. Wicliff traduce Sf. Scriptură în lb. engleză și trimite predicatori în toată țara să propovăduiască libertatea și egalitatea pentru tot poporul. Două sinoade ținute de Biserica catolică la Londra, în 1382, condamnă doctrina și activitatea lui Wicliff înlăturându-l din Universitate. El moare în același an, iar partizanii săi sunt crunt persecutați. În anul 1415, Sinodul din Constanza (Elveția), condamnă total tezele lui Wicliff, iar pe el se răzbună dezgropându-i trupul și arzându-l, împreună cu toate scrierile lui. Ideile acestuia au fost preluate de Jan Huss (în Boemia, sec. XV) sub forma husitismului, iar în sec. XVI se vor regăsi în doctrina lui Luther și Calvin. Jan Huss va fi și el condamnat de același sinod de la Constanza și ars pe rug, pentru ideile sale reformatoare. Datorită wiclianismului, Anglia va primi ușor protestantismul, întărind caracterul național al Bisericii anglicane.

— era numele zeului suprem al popoarelor germanice (păgâne); cei din nord îl numeau Odin. Wodan a devenit zeu ceresc, stăpân al vieții spirituale și al civilizației. Fiind și zeu al morții, el aduce, cu concursul Walkiriilor, în împărăția sa, sufletele războinicilor „cei aleși”, morți în lupte. Fiind el însuși un zeu mândru și războinic, se credea că alerga călare pe calul său cu opt picioare, în fruntea sufletelor morților, care urlau înfiorător împreună cu rafalele vântului de noapte.

— got de origine, ajunge episcop al goților de la Nord de Dunăre (341). Goții păgâni, care invadează teritoriul de la nordul Dunării, persecută pe goții creștini de aici; aceștia se vor refugia împreună cu episcopul lor în sudul Dunării, în regiunea Nicopole, unde Wulfila va rămâne până la sfârșitul vieții ca episcop al comunității creștine din Balcani. Înainte de a intra în cler, Wulfila, fiind un om cult și cunoscând limbile greacă și latină, fusese lector și tălmaci al unei solii a goților la Constantinopol (335-337) și apoi, la vârsta de 30 de ani, pe când se afla într-o solie la Antiohia, a fost hirotonit episcop. El a tradus Biblia în limba gotă, traducere din care au rămas fragmente până azi (Dicționar de istorie veche a României, București, 1976.).