Dicționar

— prima carte a Pentateuhului (vezi {Pentateuh}; {Biblia}) Vechiului Testament, scriere atribuită, conform tradiției iudaice, lui Moise. Se mai numește Geneza (genesis = origine, naștere). Este redactată, se pare, în sec. XV î.Hr. În timpul șederii poporului Israel în pustie după ieșirea din robia egipteană. Cartea descrie: a. facerea cerurilor și a pământului și începutul istoriei omenirii; b. starea inițială a omului, căderea lui și originea păcatului, întinderea păcatului în neamul omenesc de până la Avraam (istoria lui Cain, potopul, zidirea turnului Babel, originea rasei semite); c. Începutul istoriei poporului ales, patriarhii Avraam, Isaac și Iacov, istoria lui Iosif până la venirea poporului evreu în Egipt. Este istoria sfântă a creației universului, a creației omului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și istoria „poporului ales”. Dumnezeu este aproape de oameni, vorbește și face cu ei legăminte: legământul încheiat cu Noe și cel făcut cu Avraam pregătesc darea Legii pe muntele Sinai. Facerea redă cheia de înțelegere a lucrării lui Dumnezeu Cel personal cu oamenii: Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, a istoriei și vocației omului, a istoriei răscumpărării care începe cu poporul evreu. Pluralul Elohim folosit pentru Dumnezeu, pregătește înțelegerea Treimii; protoevanghelia (promisiunea unui Răscumpărător — Facere 3, 15) anunță întruparea Mântuitorului. Potopul este imaginea Botezului. Corabia lui Noe preînchipuie Biserica și mântuirea în Hristos. Melchisedec este chipul preoției veșnice, jertfirea lui Isaac este chipul jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Numeroase persoane și fapte cuprinse în cartea Facerii au o semnificație spirituală și un corespondent în Noul Testament: aducerea jertfelor, tăierea împrejur, lupta lui Iacov cu îngerul Domnului.

derviș

— lumânare aprinsă.

— credință oarbă, exagerată, care duce la prigonirea celor de altă credință. Fanatismul este considerat un păcat împotriva dreptei credințe.

— carte canonică din Noul Testament, scrisă de Sf. Evanghelist Luca în jurul anilor 60, la Roma; relatează despre întemeierea Bisericii creștine (sărbătorită în calendarul ortodox de Rusalii, la 50 de zile de la învierea Domnului, numită de aceea și Cincizecimea), răspândirea Evangheliei și creșterea Bisericii, viața primilor creștini, activitatea misionară a Sfinților Apostoli, viața, activitatea și călătoriile Sfinților Apostoli Petru și Pavel; v. {Sf. Scriptură} sau {Biblia}.

— rege în Egiptul antic; era considerat reprezentant al unui zeu întrupat, era nemuritor, moartea însemnând pentru el doar translația spre cer. Ordinea socială reprezenta la egipteni un aspect al ordinii cosmice. Regalitatea era considerată ca existând de la începutul lumii; Creatorul a fost primul Rege; el a transmis această funcție fiului său, primul faraon. Prin aceasta, regalitatea s-a consacrat ca o instituție divină. Faraonul este întruparea lui MA'AT, care înseamnă „adevăr”, „ordinea cea bună”, „dreptul”, „justiția”. MA'AT aparține creației originare și reflectă perfecțiunea „vârstei de aur”. Ea constitue temelia cosmosului și vieții. Ca întrupare a lui MA'AT, faraonul constitue modelul exemplar pentru toți supușii săi. Cultul trebuie săvârșit de faraon, dar acesta deleagă funcțiile sale preoților diferitelor temple. Scopul ritualiilor era apărarea „creațieii originare”. De fiecare An Nou, cosmogonia era repetată. Întronarea faraonului reproducea episoadele acțiunii lui Menes de unificare a Egiptului (Egiptul de sus și cel de jos). Se repetă ritualul întemeierii Statului. La 30 de ani de la întronare, când avea loc sărăbătoare „Sed”, se repeta acest ritual, care avea ca scop reînvierea energiei divine a regelui. Faraonul participa anual la sărbătoarea secerișului (Min), prezida punerea temeliei templelor și a inaugurării lor. Moartea constituea, pentru faraon, punctul de plecare al călătoriei sale celeste și al „imortalizării sale”. Textele Piramidelor cuprind credințele privitoare la soarta de după moarte a regelui. Ele arată că faraonul, fiul lui Atum(-Ra) nu poate muri. El își ia zborul sub forma unei păsări (șoim, bâtlan, etc.) a unui scarabeu, lăcuste ș.a., iar vânturile, norii și zeii îi vin în ajutor. Înălțându-se spre cer, regele este deja un zeu, total diferit ca esență de oameni. Îndreptându-se spre lăcașul ceresc „câmpiile ofrandelor”, faraonul trebuia să treacă prin câteva încercări. Pentru a fi admis în barca luntrașului de la lacul care se afla la intrarea în „Câmpiile ofrandelor” regele trebuia să fi îndeplinit toate purificările rituale, să răspundă cu „parole” cunoscute dinainte sau cu anumite formule magice. Sosit la cer, faraonul era primit de zeul Soare și victoria lui asupra morții era vestită lumii de mesageri speciali. În cer, regele își prelungea existența terestră: așezat pe tron, primea omagiile supușilor, făcea judecățile și dădea porunci. Doctrina soteriologică a Textelor Piramidelor, identificând pe rege cu Ra, arată că el nu cădea sub jurisdicția lui Osiris, Stăpânul morților („Te uiți peste umărul lui Osiris, comanzi celor decedați, te ții departe de dânșii, nu ești din ai lor”; „Ra-Atum nu te dă lui Osiris, care nu-ți judecă inima și nu are putere asupra inimii tale” — HC, vol. I, p. 100).

— rege în Egiptul antic; era considerat reprezentant al unui zeu întrupat, era nemuritor, moartea însemnând pentru el doar translația spre cer. Ordinea socială reprezenta la egipteni un aspect al ordinii cosmice. Regalitatea era considerată ca existând de la începutul lumii; Creatorul a fost primul Rege; el a transmis această funcție fiului său, primul faraon. Prin aceasta, regalitatea s-a consacrat ca o instituție divină. Faraonul este întruparea lui MA'AT, care înseamnă „adevăr”, „ordinea cea bună”, „dreptul”, „justiția”. MA'AT aparține creației originare și reflectă perfecțiunea „vârstei de aur”. Ea constitue temelia cosmosului și vieții. Ca întrupare a lui MA'AT, faraonul constitue modelul exemplar pentru toți supușii săi. Cultul trebuie săvârșit de faraon, dar acesta deleagă funcțiile sale preoților diferitelor temple. Scopul ritualiilor era apărarea „creațieii originare”. De fiecare An Nou, cosmogonia era repetată. Întronarea faraonului reproducea episoadele acțiunii lui Menes de unificare a Egiptului (Egiptul de sus și cel de jos). Se repetă ritualul întemeierii Statului. La 30 de ani de la întronare, când avea loc sărăbătoare „Sed”, se repeta acest ritual, care avea ca scop reînvierea energiei divine a regelui. Faraonul participa anual la sărbătoarea secerișului (Min), prezida punerea temeliei templelor și a inaugurării lor. Moartea constituea, pentru faraon, punctul de plecare al călătoriei sale celeste și al „imortalizării sale”. Textele Piramidelor cuprind credințele privitoare la soarta de după moarte a regelui. Ele arată că faraonul, fiul lui Atum(-Ra) nu poate muri. El își ia zborul sub forma unei păsări (șoim, bâtlan, etc.) a unui scarabeu, lăcuste ș.a., iar vânturile, norii și zeii îi vin în ajutor. Înălțându-se spre cer, regele este deja un zeu, total diferit ca esență de oameni. Îndreptându-se spre lăcașul ceresc „câmpiile ofrandelor”, faraonul trebuia să treacă prin câteva încercări. Pentru a fi admis în barca luntrașului de la lacul care se afla la intrarea în „Câmpiile ofrandelor” regele trebuia să fi îndeplinit toate purificările rituale, să răspundă cu „parole” cunoscute dinainte sau cu anumite formule magice. Sosit la cer, faraonul era primit de zeul Soare și victoria lui asupra morții era vestită lumii de mesageri speciali. În cer, regele își prelungea existența terestră: așezat pe tron, primea omagiile supușilor, făcea judecățile și dădea porunci. Doctrina soteriologică a Textelor Piramidelor, identificând pe rege cu Ra, arată că el nu cădea sub jurisdicția lui Osiris, Stăpânul morților („Te uiți peste umărul lui Osiris, comanzi celor decedați, te ții departe de dânșii, nu ești din ai lor”; „Ra-Atum nu te dă lui Osiris, care nu-ți judecă inima și nu are putere asupra inimii tale” — HC, vol. I, p. 100).

— ipocrizie, fățărnicie, minciună.

— cuvânt care, în textele religioase, denumea o categorie de credincioși evrei, foarte atașați de vechile tradiții, ale cultului mozaic, apărători ai Legii, riguroși, formaliști în împlinirea preceptelor morale. Credeau în revelația divină, admiteau nemurirea sufletului și învierea morților. Fariseii aparțineau partidei religioase strict ritualistice care se lăuda că nu calcă nici un principiu al Legii lui Moise și disprețuia pe ceilalți oameni care nu se conformau întru totul acestor principii. Erau puși alături de cărturarii iudei. Celelalte secte iudaice îi socoteau ipocriți și mincinoși. Mântuitorul, care cunoștea sufletul omenesc, i-a denunțat în parabola „Vameșului și fariseului” și în diferite predici: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac... Toate faptele lor le fac să fie priviți de oameni... le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi în sinagogi. Să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabi (învățător)” (Matei 23, 2, 3 și 5-7). Mântuitorul îi mustră cu asprime asemănându-i cu niște morminte văruite: „care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor...” (Matei 23, 27-29). Principiile creștine care cer smerenie, credință sinceră și dragoste față de aproapele înfierează, prin cuvintele lui Iisus, asemenea oameni. De aceea, cuvântul fariseu are azi un sens negativ. Cuvântul a intrat în limba română prin filieră slavă, de la vechiul slav „farisei”. La origine însă e foarte vechi din limba aramaică „parschi”, care era numele unei secte „pacaș” (om distins, ales) și derivatul „parase” sau „farase”, denumire pentru textele alese din Vechiul Testament folosite în cultul mozaic. Din ebraică, cuvântul a trecut în greaca veche sub forma „pharisaies” apoi în lat. „pharisaeus”, de unde a fost adoptat în toate limbile europene (Al. Graur).

— denumire folosită în Bucovina pentru cântăreț bisericesc.

(păzitor împotriva lupilor)

— este numele unui zeu roman, protector al pășunilor și fecundității animalelor. A fost asimilat cu grecescul Pan. Locul de cult al acestui zeu era o grotă, „grota lui Faunus”, numită Lupercal, pe coasta de nord-vest a Palatinului. Aici serveau preoții luperci.

— se numesc, în religia vechilor peruvieni, slujitoarele marelui templu Coricancha, închinat soarelui. Ele aveau rolul vestalelor din templele Greciei antice.

(φαιλόνιο, τό, φαιλόνης, ὁ — failonio, failonis; lat. casula, paenula) sau sfita (termen vechi slav)

— este veșmântul liturgic pe care preoții îl pun ca pe o pelerină deasupra celorlalte veșminte liturgice când slujesc Sf. Liturghie. Acest veșmânt amintește de toga anticilor și mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul și apostolii și era în uz general la evrei. Dispărând cu timpul din îmbrăcămintea de toate zilele, felonul a fost păstrat între veșmintele liturgice ale slujitorilor Bisericii. Ca formă, felonul liturgic a păstrat linia penulei romane, care era un fel de manta sau pelerină dintr-o singură bucată de stofă, de formă rotundă, fără mâneci, acoperind tot corpul până jos și având la mijloc o deschizătură prin care se introducea capul. În Biserica romano-catolică, veșmântul acesta și-a păstrat denumirea antică penula sau paenula, dar s-a modificat ca formă, fiind scurtată și tăindu-i-se părțile laterale pentru a nu stingheri mișcările brațelor. În Biserica ortodoxă, el a rămas mai fidel formei antice, fiind scurtat numai în față, pentru a lăsa mâinile mai libere. Până în sec. XV, felonul a fost veșmântul de deasupra atât al preoților, cât și al arhiereilor de toate gradele (episcop, mitropolit, patriarh). După cum mărturisește Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429), felonul episcopal avea ca semn distinctiv drept podoabă, o cruce; al mitropoliților și ai patriarhilor era făcut dintr-o stofa cu model în țesătură sub formă de cruci, și se numea polistavrion. Ierarhii din pictura pictura bisericească veche apar îmbrăcați în astfel de felon (ex. La biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș). În Biserica Ortodoxă de azi, felonul a rămas, ca veșmânt liturgic, numai pentru preoți. Ierarhii l-au înlocuit cu sacosul (v. {sacos}). Ca la toate veșmintele liturgice, la început și culoarea felonului era albă; mai târziu a început însă a fi confecționat și din alte culori. În timpul Postului Mare se poartă felonul roșu, iar în Săptămâna Mare sau a sfintelor patimi, ca și la slujbele funebre se poartă felon de culoare neagră, exprimând întristarea și plânsul pentru Patimile Domnului. Felonul are aplicat pe spate o cruce înflorată, un chenar sau o iconiță rotundă reprezentând chipuri sfinte (Maica Domnului, Mântuitorul ori un Sfânt). Felonul simbolizează și mantia roșie cu care a fost îmbrăcat Hristos în timpul pătimirilor Sale. Faptul că e larg și acoperă tot corpul simbolizează și puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu cu care îi înveșmântă pe preoți.

— istoria comparată a religiilor, care de fapt nu este istorie propriu-zisă. Ea folosește rezultatele cercetărilor intreprinse de Istoria religiilor și cu ajutorul metodei comparative urmărește să găsească ceea ce este permanent și universal în religie, să determine sensul, originea, evoluția raporturilor dintre manifestările religioase, să analizeze concepția religiilor despre Dumnezeu sau despre zei, despre rău, mântuire, viață viitoare etc.

— sunt un fragment din „Predica de pe munte” rostită de Mântuitorul pe Muntele Măslinilor, în Ierusalim, predică în care, pe lângă multe învățături religios-morale, este cuprins textul Rugăciunii Domnești „Tatăl nostru” și „Cele nouă Fericiri” (Matei 5, 3-11; Luca 6, 20-23). Fericirile sunt „principiile” sau „legile” împărăției lui Dumnezeu. Fericirea este una singură, dar accedem la ea treptat, ca pe o scară a înălțării din desăvârșire în desăvârșire. Mântuitorul ne vorbește despre nouă Fericiri: 1. sărăcia cu duhul (smerenia); 2. plânsul și întristarea pentru păcatele personale (pocăința) și pentru aproapele nostru (lacrimile iubirii duhovnicești); 3. blândețea; 4. dragostea de dreptate și îndreptare (săvârșirea din lăuntru a virtuții); 5. milostivirea; 6. curăția inimii; 7. pacea (cu Dumnezeu, cu șinele propriu, cu aproapele); 8. prigoana pentru dreptate (a celor nevinovați); 9. ocara și nedreptatea suferite pentru Hristos, pentru Evanghelia și Biserica Sa. Cel smerit își va plânge păcatele; cel ce-și plânge păcatele va fi blajin, drept și milostiv; cel ce va avea blândețe, dreptate și milostivire va fi curat cu inima; cel cu inima curată va fi pașnic, nu se va teme de primejdii, nu se va tulbura de calomnii și își va păstra răbdarea în cele mai mari încercări, pentru numele Domnului, în credința și nădejdea lui. „Fericirile” au intrat în cultul Bisericii, alcătuind ultimul antifon la Liturghia din duminici și sărbătorile sfinților, înainte de Vohodul mic (ieșirea cu Sf. Evanghelie), reprezentând începutul lucrării publice a Mântuitorului. Deschiderea ușilor împărătești către sfârșitul acestui antifon (al treilea și ultimul dinainte de ieșirea cu Sf. Evanghelie) arată că Mântuitorul iese din viața necunoscută de până atunci și Se arată, Se descoperă oamenilor, începând propovăduirea Evangheliei Sale.